temelia si adevarul

                                  Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                              - IX -

     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     9     CAPITOLUL 9

     (v. 1-5). Duhul Sfant, in aceasta parte din epistola (9 ; 10:1-18), ne prezinta - continuand marele subiect al preotiei - jertfa unica si perfecta a noului legamant si valoarea ei, in contrast cu vechile daruri. Dar pentru a scoate in evidenta excelentele privilegii legate de noua ordine de lucruri, scriitorul sfant aminteste ceea ce a avut loc sub cel vechi, si pentru aceasta incepe prin a relata ceea ce se gasea in cortul pe care el il numeste Sfantul Locas pamantesc sau "lumesc", adica "din aceasta lume", spre deosebire de "cortul care nu este din aceasta creatie" (*) (v. 11).

     (*) In intreaga epistola este vorba despre cortul din pustie si nu de templul din tara, care este o imagine a odihnei.

     Cel dintai legamant era in legatura cu acest Locas (pamantesc, n.t.) si el avea porunci date de Dumnezeu pentru slujba divina, dar care, la fel ca si vechiul legamant, ar trebui sa dispara acum. Insasi structura acestui Locas arata faptul ca inchinatorul era tinut la distanta, Dumnezeu ramanand ascuns in spatele perdelei.
     Intr-adevar, el era alcatuit din doua parti distincte, desi forma un intreg. Era mai intai prima parte, care este numita aici cel dintai cort, sau Locul Sfant (sau, "Sfanta", n.t.) unde se aflau sfesnicul de aur si masa pe care erau asezate painile pentru punerea inainte. A doua parte - un alt cort - numita Sfanta sfintelor si care era despartita de prima parte printr-o perdea care este numita aici perdeaua a doua, deoarece era deja una la intrarea Locului sfant. In Sfanta sfintelor se gasea o tamaietoare ( un altar) de aur (vezi Lev. 16:12, 13 ; Num. 16:46), cu care marele preot aducea tamaia placut mirositoare in singura zi din an atunci cand intra in prezenta Domnului ; apoi chivotul legamantului, tronul lui Iehova, in care era ulciorul de aur cu mana, amintind de grija lui Dumnezeu fata de poporul Sau in pustie (Ex. 16:32-34), toiagul lui Aaron care infrunzise, pecetea preotiei sale (Num. 17:10), si in final tablele legii sau marturia, numite aici tablele legamantului, pentru ca vechiul legamant a fost incheiat pe principiul ascultarii omului (Ex. 34:27, 28 ; 25:21 ; 40:20). In sfarsit pe chivot erau heruvimii gloriei acoperind cu umbra lor scaunul indurarii (fr. "propitiatorul", locul de care se apropia marele preot in ziua ispasirii pentru a face "propitierea", n.t.) Scriitorul sfant adauga ca nu este timpul acum de vorbit in detalii despre aceste lucruri care toate au semnificatia lor simbolica, asa cum stim. Vedem, intr-adevar, ca el omite sa mentioneze altarul pe care se aducea tamaia placut mirositoare, dar el vorbeste de tamaietoarea (cadelnita) care trebuia sa fie umpluta cu focul luat de pe acest altar atunci cand, in marea zi a ispasirii, marele preot aducea tamaia nu pe altar,  ci in Sfanta sfintelor, pe focul care era in tamaietoare. Trebuie remarcat ca ceea ce este spus despre jertfe in cap. 9 si 10, se refera la cele care se aduceau in acea zi.
     (v. 6-10). Dupa ce a aratat dispunerea cortului in cele doua parti, si a indicat pe scurt ceea ce contin ele, autorul ne aminteste doua fapte din care el trage concluziile. In primul rand, preotii (printre care si marele preot de asemenea) intrau intotdeauna in prima parte a cortului pentru a implini slujba acolo, ca sa aduca in fiecare zi tamaie pe altar, sa aiba grija de lampile de la sfesnicul de aur, pentru ca el sa lumineze permanent, si de a aseza in fiecare sabat painile pentru punerea inainte pe masa (Ex. 30:7, 8 ; comp. Luca 1:9 ; 1 Cr. 6:49 ; Ex. 27:21 ; Lev. 24:1-9). In al doilea rand, doar marele preot, o data pe an, la marea zi a ispasirii (Lev. 16:3-19), intra in Locul prea sfant, purtand sangele jertfelor aduse pentru el insusi (Lev. 16:11) si pentru greselile sau pacatele din nestiinta ale poporului (Lev. 16:15, 16). Duhul Sfant care era in Moise ne invata ce semnifica aceste fapte. Mai intai, accesul in prezenta lui Dumnezeu, sub vechiul legamant, era inchis. Omul pacatos nu putea intra in adevaratul Locas prea sfant, locuinta lui Dumnezeu, cerul, infatisat in mod figurativ prin a doua parte a cortului. Calea pentru a intra acolo nu fusese inca aratata. Si in al doilea rand, vedem ca toate poruncile carnii ale inchinarii mozaice, daruri, jertfe, spalari, nu au putut sa desavarseasca constiinta, curatita de pacat, lucru indispensabil pentru cel care voia sa se apropie de Dumnezeu pentru a I Se inchina.
     Expresia "locurile sfinte", de la v. 8, indica unirea celor doua parti ale cortului intr-una singura. Aceasta este imagine cortului ceresc unde noi vom intra ; acolo nu mai este perdea. Intr-adevar, atunci cand Domnul Si-a dat viata Sa pe cruce, perdeaua templului a fost sfasiata "de sus pana jos" (Mt. 27:51). La cap. 10:19, din epistola noastra, citim : "Avand deci, fratilor, indrazneala sa intram in locurile sfinte". Acesta este deci pentru noi cortul ceresc.
     Marele preot intra, in ziua ispasirii, in Locul prea afint, cu sangele jertfelor, mai intai pentru el insusi, apoi pentru greselile poporului. Aceste greseli sau pacate din nestiinta sunt pacate infaptuite din greseala, asa cum este vorba in Lev. 4:5 si Num. 15:22-29. Dar cu privire la pacatele infaptuite in mod voit, din mandrie ( sau, ingamfare ; cu mana ridicata, n.t.), nu exista jertfa pentru a putea fi ispasite : vinovatul era ucis fara mila (Num. 15:30-36). Ultimile versete sunt un exemplu de pacate din mandrie (vezi de asemenea Deut. 17:12). Este ceea ce se aminteste mai departe in epistola : "Cine a dispretuit legea lui Moise moare fara mila, pe marturia a doi sau trei martori" (cap. 10:28).
     Cortul era o imagine pentru "timpul de acum", actual, de pe pamant ; randuielile care erau legate de el nu au tinut decat pana la "un timp de indreptare", economia (dispensatia, n.t.) cea noua. A se alipi de mozaism, insemna sa prefere umbra in locul realitatii, ceea ce nu putea sa satisfaca nevoile constiintei, de a o face perfecta. Astfel ca scriitorul sfant trece la subiectul pe care il are in vedere, adica valoarea si intinderea jertfei lui Hristos, in contrast perfect cu jertfele aduse sub vechiul legamant.
     (v. 11, 12). Hristos a venit ! Acesta este marele si gloriosul fapt pus de la inceput, si a carei insemnatate o putem intelege amintind ceea ce a fost spus cu privire la vrednicia Persoanei Sale. Doua lucruri il caracterizeaza : 1. Hristos este "Mare Preot al bunurilor viitoare". Aceste bunuri fiind viitoare nu sunt deci binecuvantarile care, ca crestini, ne bucuram acum in Hristos, binecuvantari prezente si in totalitate ceresti, asa cum este, de asemenea, relatia noastra cu Hristos (Efes. 1:3). Aceste bunuri viitoare sunt cele care apartin noului legamant incheiat cu Israel, acestea sunt toate binecuvantarile promise pe care Mesia le va aduce cand va domni in timpul mileniului. 2. El a venit, "prin cortul mai mare si mai desavarsit, nefacut de mana (adica nu din aceasta creatie)" ; adica Hristos a venit, nu in legatura cu cortul pamantesc pe care mana omului l-a ridicat, ci in legatura cu un cort mai mare si mai desavarsit, care nu este din creatia aceasta, in legatura cu cortul ceresc. Acesta este intotdeauna contrastul dintre randuielile pamantesti si cele ceresti - mai bune.
     Acestea fiind spuse, vedem ca : 1. Hristos a venit, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu propriul Sau sange - un nou contrast. El a obtinut, prin valoarea infinita si totdeauna eficace a acestui sange, o rascumparare eterna. Lucrarea este perfecta, implinita in intregime, si pacatul indepartat pentru totdeauna. Noi avem o rascumparare pentru eternitate. 2. Aceasta rascumparare fiind obtinuta, Hristos "a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte (Sfanta sfintelor)". El sta acolo in prezenta lui Dumnezeu, ca garant pentru noi a perfectiunii si permanentei lucrari implinite.
     Sa observam in treacat locul pe care il ocupa sangele in acest capitol ; acesta este pentru a stabili contrastul complet dintre sangele jertfelor si valoare infinita si eficacitatea intreaga si eterna a sangelui lui Hristos, asa cum vom vedea in restul capitolului. Scriptura ne invata ca sangele este viata ; de aici, interdictia categorica de a nu manca sange (Gen. 9:4-6 ; Lev. 3:17 ; 7:26 ; 17:10-14 ; Deut. 12:16 ; Fapte 15:28, 29). Sangele varsat inseamna moarte, adica luarea vietii. Dar in cazul minunatului nostru Mantuitor, este viata data : El Insusi Si-a dat viata la moarte (Ioan 10:11, 15, 17, 18 ; Is. 53:12).
     (v. 13, 14). Iata acum consecintele acestei rascumparari eterne. Pentru a le scoate mai bine in evidenta, autorul aminteste ce avea loc sub lege. Intinarile contactate atunci erau exterioare si afectau curatia carnii (a trupului, n.t.) - acestea erau lepra, atingerea de un mort, etc. Cel care era intinat astfel era scos in afara comuniunii poporului, pana cand se aducea sange de vitei si de tapi, sau era stropit cu apa de curatire pregatita cu cenusa vitelei rosii care a fost injunghiata (vezi Lev. 4:5, 14, 16 ; Num. 19). Dar prin sangele lui Hristos este lucrata o curatire cu mult mai mare si importanta - o curatire morala, cea a constiintei.
     Sa observam de ce este curatita constiinta : de fapte moarte, nu doar de pacate pozitive, ci de tot ceea ce produce natura pacatoasa a omului mort in greselile si in pacatele sale. Aceste fapte sunt moarte deoarece sunt roadele unei inimi corupte si nu pot avea nicio valoare inaintea lui Dumnezeu, cu exceptia cazului cand este condamnat copacul care le produce. Prin lucrarea lui Hristos, prin sangele care a fost varsat, datorita acestei rascumparari eterne, constiinta este curatita, faptele moarte sunt sterse, tot ceea ce era omul in natura lui pacatoasa si care il intina este pus deoparte. Astfel, curatiti in constiinta noastra, suntem facuti potriviti pentru a-I sluji Dumnezeului celui viu. Aceasta expresie "Dumnezeul cel viu" ofera un contrast absolut cu aceste fapte moarte, cu starea morala a omului neregenerat care le produce si care se afla astfel in incapacitatea absoluta de a-I sluji Dumnezeului cel viu. Sa observam ca expresia "a sluji" exprima nu a face voia lui Dumnezeu, a asculta, ci slujirea preoteasca, in prezenta Sa. Este acelasi cuvant, tradus la v. 9 prin "cel care slujeste (sau, cel care se inchina)". Ce privilegiu de a putea, cu o constiinta curatita, sa stam inaintea lui Dumnezeu pentru a-I sluji !
     Dar sa ne mai oprim inca putin asupra mijlocului prin care ne bucuram de o astfel de favoare. Acesta este sangele lui Hristos, dar aici sunt adaugate mai multe lucruri care sporesc virtutea si eficacitatea acestei jertfe. Jertfele (v. 13) erau aduse, fara constienta a ceea ce se facea. Hristos S-a oferit El Insusi lui Dumnezeu. El S-a oferit in deplina constienta a ceea ce face ; oferirea Lui Insusi era de buna voie ; aceasta era datorita devotamentului si ascultarii fata de Dumnezeu ; astfel, jertfa lui Hristos era un act moral implinit pentru gloria lui Dumnezeu. "Fara pata" este adugat ; in exterior, jertfele trebuiau sa fie fara cusur. Dar Hristos era din punct de vedere moral curat, fara pata, vrednic de Dumnezeu caruia i S-a oferit pe Sine Insusi. Este vorba aici de Hristos ca Om ; ca atare, El nu a cunoscut pacatul ; fiind fara pacat in nasterea Sa, conceput prin Duhul Sfant, condus in toata viata Sa prin Duhul Sfant, El nu a permis pacatului sa intre in El ; in totul a fost fara pacat. Toate motivele Sale, inclinatiile Sale, erau perfect curate, neavand in vedere decat pe Dumnezeu. Jertfa de buna voie, a fost, de asemenea, fara pata si perfecta, de o perfectiune care o facea placuta lui Dumnezeu. Era adevarata jertfa de aredere-de-tot. O alta trasatura este adaugata la ceea ce face mai buna (excelenta, n.t.) jertfa lui Hristos. El S-a oferit prin Duhul etern. El este animat si condus in intregime in acest act de puterea Duhului lui Dumnezeu, care a locuit in El ca Om. Duhul nu este numit aici Duhul Sfant, ci Duhul etern, la fel cum rascumpararea implinita prin jertfa lui Hristos este eterna. Deci, puterea prin care Hristos S-a oferit este caracterizata prin acelasi cuvant. Duhul prin care Hristos a oferit jertfa Sa ii confera o eficacitate si o valoare eterna (*). Cat de mare si minunata este lucrarea lui Hristos de la cruce !

     (*) "Trebuie sa remarcam cu ce grija epistola catre Evrei leaga de toate lucrurile epitetul "etern". Ea nu mai aseza credinciosul pe un teren de relatie cu Dumnezeu in timp si pe pamant, ci acesta este un teren al relatiei eterne. La fel este cu rascumpararea si mostenirea. In legatura cu acestea, lucrarea de pe pamant este implinita odata pentru toate. Nu este fara importanta de a remarca aceasta cu privire la natura lucrarii. De aici si aplicarea acestui epitet, chiar la Duhul Sfant" (Sinopsis 5 - Studii asupra Cuvantului, J.N.D.).

     (v. 15). Datorita acestui fapt, in virtutea sangelui care a fost varsat, a mortii pe care a suferit-o, Hristos a devenit Mijlocitorul unui legamant nou. Acest legamant nou este deci intemeiat pe sangele Sau. El priveste pe Israel in viitor si de aceea apostolul evita sa faca o aplicatie directa la noul legamant ; dar totul este pregatit ca el sa-si faca efectul : exista un Mijlocitor, si moartea a intervenit "pentru rascumparare din incalcarile de sub intaiul legamant". Jertfele oferite sub intaiul legamant nu puteau sa faca ispasire pentru faradelegile comise, ci Mijlocitorul a platit rascumpararea prin moartea Sa, ca plata a pacatului ; ele sunt sterse in virtutea acestei morti, astfel ca "cei care sunt chemati", chemati acum (vezi cap. 3:1), sunt beneficiarii acestei rascumparari, si primesc mostenirea eterna care a fost promisa. Aceasta mostenire cuprinde toate binecuvantarile promise si care sunt in legatura cu noul legamant, si el este etern, sau perpetuu, pentru ca lucrarea care a indepartat pacatul dinaintea ochilor lui Dumnezeu este implinita in mod desavarsit, natura si caracterul lui Dumnezeu fiind glorificate prin ea, si ca ea are o valoare eterna.
     (v. 16, 17). Cuvantul tradus prin legamant, este redat aici prin testament. El vrea sa spuna o "dispozitie". Legamantul este o dispozitie pe care Domnezeu o face in legatura cu omul care intra in relatie cu El ; un testament este o dispozitie in favoarea cuiva. In aceste doua versete, care alcatuiesc o paranteza introdusa de ideea de mostenire, se vede foarte de clar ca sensul este de cel de testament. Acest gand aditional este introdus pentru a arata necesitatea mortii lui Hristos - considerat ca testator (cel care a facut un testament, n.t.)) - astfel incat sa ne putem bucura de ceea ce testamentul (promisiunile) confera - adica binecuvantarile mostenirii eterne.
     (v. 18-22). Revenind la gandul de legamant, autorul sfant arata ca intaiul legamant nu a fost consacrat (sau, sfintit) fara sange, fara interventia mortii. Intr-adevar, dupa cum citim in Exod 24:7, 8, sangele jertfelor pecetluia autoritatea legii asupra poporului care o acceptase, spunand : "Tot ce a zis Domnul vom face". Aceasta era pedeapsa cu moartea legata de obligatia de a tine legea. In al doilea rand, vedem din multe pasaje, si in special in Lev. 16:15-19, ca insusi cortul si ustensilele sale, intinate de necuratiile si faradelegile fiilor lui Israel, erau curatite prin sange (*), si autorul ajunge astfel, la acest mare si capital adevar proclamat in toata lege : "fara varsare de sange (fara moarte), nu este iertare". Legamantul este deci intemeiat pe sange ; intinaciunile erau curatite prin acelasi mijloc, si iertarea pacatelor (indepartarea vinovatiei) obtinuta, de asemenea, prin varsare de sange.

     (*) "Aproape toate sunt curatite cu sange, potrivit legii", este spus. Existau cazuri cand apa era folosita ca mijloc de curatire fie pentru persoane, fie pentru lucruri. Vedeti Levitic 15 si Numeri 19. "Apa este o imagine de curatire morala si practica. Aceasta curatire se face prin aplicarea la inima si la constiinta a Cuvantului care judeca raul si descopera binele".

     (v. 23). Imaginile lucrurilor care sunt in ceruri - cortul si ceea ce apartinea de el - erau deci curatite cu sangele jertfelor, dar lucrurile ceresti insesi, pentru a fi curatite, cereau jertfe mai bune - cea a lui Hristos. Aceste lucruri ceresti sunt Locasul de sus, "adevaratul cort" unde Hristos a intrat si in care El este slujitor (cap. 8:1, 2). Ele au nevoie sa fie curatite, fiindca au fost intinate prin prezenta lui Satan si a ingerilor sai. In marea zi a ispasirii (Lev. 16), marele preot, dupa cum am vazut mai sus, curatea cu sange Locasul pamantesc intinat prin pacatele fiilor lui Israel. La fel si Hristos, prin sangele Sau, in virtutea jertfei Sale, a facut tot ceea ce trebuia pentru curatirea Locasului ceresc. Lucrarea pe care se bazeaza aceasta curatire este implinita in mod desavarsit si pentru noi, ne bucuram deja pe deplin, pacatele noastre fiind sterse, si astfel, noi insine impacati cu Dumnezeu, suntem acceptati in prezenta Sa, dar mai ramane o parte viitoare a acestei curatiri, atunci cand Satan si ingerii sai vor fi aruncati din cer (Apoc. 12:9). Aceasta va avea loc, de asemenea, in virtutea jertfei lui Hristos, "a sangelui de la cruce", cand va impaca "toate lucrurile" cu Dumnezeu, "fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri" (Col. 1:20), cand Satan va fi aruncat in Adanc si legat (Apoc. 20:1-3) ; dar noi, noi suntem deja acum inpacati "in trupul carnii Lui, prin moarte" (Col. 1:21, 22). Vedem deci aici, la fel ca in epistola catre Evrei, lucrarea lui Hristos de la cruce, sangele Sau varsat, si aplicatia actuala a lucrarii Sale fata de credinciosi, apoi aplicatia ei viitoare - curatirea celor ceresti si impacarea tuturor lucrurilor.
     (v. 24). Iata deci marele fapt care urmeaza jertfei lui Hristos. El a intrat, nu in Locasul pamantesc facut de mana, ci in Locasul ceresc, cerul, fata de care cel dintai nu era decat imaginea. El este acolo potrivit cu excelenta Persoanei Sale si in virtutea perfectiunii lucrarii Sale implinite, in prezenta lui Dumnezeu Insusi, si ca sa Se arate acum pentru noi. Asa cum marele preot care intra o data pe an in locul prea sfant si il reprezenta acolo pe Israel, asa si Hristos S-a aratat acum pentru noi inaintea fetei lui Dumnezeu si a ramas acolo, pozitia noastra deci nu se schimba. Ce har de a fi asa, fara perdea, in prezenta lui Dumnezeu ! Ce perfectiune in Persoana si lucrarea Aceluia care S-a aratat acolo pentru noi ! Ce siguranta pentru suflet sa fie reprezentat astfel !
     (v. 25, 26). In Israel, marele preot trebuia sa intre in fiecare an in Locul prea sfant cu sangele noilor jertfe, un alt sange decat al sau, pentru a curati poporul si cortul. Lucrarea nu era niciodata perfecta si nu indeparta pacatul pentru totdeauna : trebuia repetata permanent. Nu asa este cu Hristos. El a intrat o singura data in Locasul ceresc si a ramas acolo. Caci a intrat cu propriul Sau sange, si dupa cum jertfa Sa este perfecta in ea insasi si in efectele sale, nu mai trebuie sa fie repetata. Pentru a fi repetata, ar trebui ca Hristos sa sufere de mai multe ori de la intemeierea lumii, de la introducerea pacatului, dar nu mai este nevoie, caci "acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, pentru desfiintarea pacatului prin jertfa Sa (jertfa Lui Insusi)".Adevar de toata importanta si infinit de pretios.
     Este spus, "La sfarsitul veacurilor". "Veacurile", este timpul rabdarii lui Dumnezeu fata de om inaintea lucrarii lui Hristos, timpul in care omul a fost pus la proba in diferite moduri ; este timpul in care se deruleaza istoria omului plasat sub propria responsabilitate, in diversele dispensatii prin care Dumnezeu l-a trecut : inainte de lege, sub lege, cu preotia sa se apropie de Dumnezeu, cu promisiunile, apoi cu prezenta Fiului Sau preaiubit venit in har si in puterea eliberatoare. Aceste veacuri au aratat clar ceea ce este omul in natura si in vointa lui. El nu s-a supus lui Dumnezeu si nu a profitat de niciun mijloc de a se apropia de Dumnezeu ; el s-a manifesta in mod clar ca fiind rau, iremediabil de rau, pacatos si vrajmas al lui Dumnezeu, astfel incat la sfarsitul lucrarii Sale de dragoste pe pamant, Isus a rostit aceste cuvinte dureroase, care rezuma in final ceea ce este in inima omului : "M-au si vazut si M-au urat, si pe Mine si pe Tatal Meu" (Ioan 15:24). Aceasta inseamna "sfarsitul veacurilor", sfarsitul istoriei omului pus la proba. El pune capac pacatului sau respingand si rastignind pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Dar atunci si Dumnezeu intervine dupa gandurile Sale eterne de har. Omul si-a aratat intrega sa incapacitate de a raspunde la ceea ce cere Dumnezeu de la el, si in acelasi timp vrajmasia profunda impotriva lui Dumnezeu, atunci Hristosul lepadat Se arata ca implinind lucrarea lui Dumnezeu - indepartarea pacatului, si aceasta chiar prin lepadarea insasi, prin aceasta moarte pe care a suferit-o de buna voie din partea oamenilor. Aceasta lucrare este implinita perfect. Pacatul care l-a dezonorat pe Dumnezeu si care l-a despartit pe om de El, este desfiintat prin jertfa lui Hristos. El este desfiintat dinaintea ochilor lui Dumnezeu, si el este odata pentru toate, caci Hristos S-a aratat o singura data, si aceasta singura data a fost suficienta, pentru ca pacatul odata indepartat, marele si finalul rezultat a fost atins pentru gloria lui Dumnezeu si binecuvantarea omului. Sfarsitul veacurilor a sosit astfel in chip moral. Este adevarat ca toate rezultatele lucrarii lui Hristos  nu sunt inca aratate, dar baza este pusa. Pacatul va fi indepartat din lume (Ioan 1:29) ; lucrarile diavolului vor fi nimicite (1 Ioan 3:8) ; va fi un cer nou si un pamant nou unde dreptatea va locui, o creatie cu totul noua (Apoc. 21:1 ; 2 Pet. 3:13), unde pacatul si consecintele sale nu vor mai fi si unde nu vor mai putea intra vreodata, si toate acestea sunt rezultatul lucrarii lui Hristos ; jertfa Sa, jetfirea Lui Insusi pe cruce, este temelia pe care se bazeaza aceasta manifestare a puterii, a dragostei si a gloriei lui Dumnezeu in toata eternitatea. Dar deja acest rezultat, si anume indepartarea pacatului, este realizat pentru credincios in constiinta, la fel cum el apartine deja in chip moral de creatia noua (2 Cor. 5:17).
     (v. 27, 28). Sfarsitul versetului precedent prezinta lucrarea lui Hristos - jertfa Lui - si intinderea ei generala, rezultatul complet si final va fi inca in viitor. Avem in v. 27 si 28 acest rezultat deja actual pentru credincios, bineinteles nu asa cum va fi in glorie, dar deja complet in ceea ce priveste constiinta, astfel ca pentru el pacatul este desfiintat, si intre el si Dumnezeu nu mai este nicio perdea. Numai ca aici, Hristos este prezentat in caracterul de substitut : a purtat pacatele. In marea zi a ispasirii erau pusi deoparte doi tapi - unul pentru Domnul, oferit jertfa pentru pacatele poporului si al carui sange era dus in Locul prea sfant, pentru a face ispasire (*) pentru locul sfant si de a curati necuratiile poporului Israel. Ca imagine, aceasta corespunde desfiintarii pacatului dinaintea lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Al doilea tap nu era injunghiat, dar totusi se identifica cu primul tap care a murit, caci el trebuia sa dispara intr-un pamant nelocuit, imagine a mortii. Pe capul acestui tap erau marturisite de catre Aaron, marele preot ca reprezentant al poporului, nelegiuirile si nedreptatile fiilor lui Israel ; ele erau puse asupra lui, apoi era alungat in pustiu, si acolo el ducea toate aceste pacate care dispareau astfel dinaintea lui Dumnezeu si a poporului (Lev. 16). Ca tip, acest al doilea tap ni-L prezinta pe Hristos, "oferindu-Se pe Sine Insusi pentru a purta pacatele multora", adica Hristos, substitutul nostru pentru noi credinciosii : "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (1 Pet. 2:24).

      (*)  In Biblia franceza este "propitiere" (propitiation), adica apropiere, a aduce aproape. Este actul infaptuit de marele preot cand se prezenta cu sange (o data pe an) inaintea lui Dumnezeu in Locul prea sfant ce simboliza sangele Domnului Isus varsat inaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice" pe Dumnezu ca sa-Si indrepte (in har) fata spre oameni. Daca Dumnezeu accepta sangele, atunci marele preot iesea afara la popor si urma al doilea act, si anume "substituirea", prin punerea mainilor pe capul tapului pentru Azazel, lucru ce simbolizeaza pocainta si marturiserea pacatelor, Levitic 16. Deci, ispasirea cuprinde doua aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propitiere", si 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luand pacatele noastre, (ale celor care si-au pus "mainile pe capul animalului", marturisindu-si pacatele si crezand ca El a murit pentru ei) si fiind alungat intr-un loc pustiu si fara apa, adica in moarte. In 1 Ioan 2:2 ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire". Propitierea este pentru toti oamenii, dar iertarea pacatelor si mantuirea le au doar cei care se identifica cu Domnul Isus in moartea Lui, adica "substiuire", Aceasta inseamna de fapt ispasire, "propitiere" si "substituire". Acest lucru a mai fost explicat pe blog. (n.t.)

         Doua realitati teribile il asteapta pe om datorita pacatului, moartea "si dupa aceea judecata". Aceasta este soarta omului ca fiu al lui Adam : lui ii este rezervat sa moara o singura data, dar cu aceasta moarte, care este plata pacatului (Rom. 6:23), nu sfarseste totul pentru el ; ramane ceea ce este cel mai teribil, adica judecata. Moartea nu face decat sa-l duca inaintea lui Dumnezeu care il judeca, si de aceea moartea este numita imparatul spaimelor (Iov. 18:14). Dar pentru credincios, soarta sa este schimbata cu totul ; el nu mai depinde de Adam, ci de Hristos. Si in Hristos, el a gasit doua certitudini binecuvantate : in primul rand, Hristos S-a oferit o singura data pentru pacatele sale, si, prin urmare, ele au fost indepartate in intregime ; si in al doilea rand, Hristos va aparea curand si va aduce o eliberare desavarsita pentru cei care Il asteapta. Deci, el nu trebuie sa se teama de judecata, si astfel pentru el moartea, daca trebuie s-o sufere (sa treca prin ea, n.t.), nu are niciun fel de spaima.
     Remarcam expresia "multora". Aceasta este in contrast cu "toti". Lucrarea lui Hristos este suficienta pentru toti ; El S-a dat ca pret de rascumparare pentru toti ; El este propitiere (vezi nota de mai sus, n.t.) pentru lumea intreaga (1 Tim. 2:6 ; 1 Ioan 2:2), dar El nu a purtat pacatele tuturor ; daca ar fi asa toti ar fi mantuiti. Numai cei care cred sunt beneficiarii lucrarii Sale. "Dreptatea lui Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos" este fata de toti, dar numai "peste cei care cred". (Rom. 3:22). Pentru acestia, observam de asemenea, nu mai este vorba de moarte. Ei Il asteapta pe Hristos, si El Se va arata - aceasta este a doua venire - si cat de diferita va fi aceasta fata de prima ! In aceasta El a aparut in smerenie, dar atunci va aparea in glorie. In prima sa venire, fiind absolut fara pacat in Persoana Lui, noi o stim (Ev. 4:15), El a avut totusi de-a face cu pacatul. Intr-adevar, El care nu a cunoscut pacat a fost facut pacat pentru noi (2 Cor. 5:21) ; El a fost jertfa pentru pacat (Rom. 8:3) ; El a purtat pacatele "multora" ; a fost incarcat cu ele pe cruce. Dar acolo, El a sters pacatul, prin jertfa Sa ; El a facut acolo curatirea pacatelor ; le-a ispasit si le-a indepartat in totalitate pentru credinciosi : aceasta lucrare este implinita in mod desavarsit ; problema este rezolvata, si atunci cand Se va arata a doua oara, aceasta va fi "fara pacat", in afara de orice chestiune a pacatului, nemaiavand nimic de-a face cu pacatul, in legatura cu cei credinciosi, cu cei care-L asteapta, deoarece pacatele lor au fost indepartate in intregime. El Se va arata lor, nu pentru judecata, ci pentru mantuire, adica de a-i elibera de toate consecintele pacatului. Observam ca aceasta expresie "mantuire" care se aplica in mod absolut crestinului, cuprinde, de asemenea, si ramasita credincioasa care, in vremea viitoare Il va astepta pe Hristos si Il va vedea aratandu-Se pentru eliberarea ei. Nu este vorba aici de rapirea sfintilor, dupa cum o vedem mentionata in 1 Tes. 4, ci de aratarea lui Hristos pentru eliberarea celor care Il asteapta - crestinii din timpul prezent, si ramasita iudaica de mai tarziu. Nu este vorba nici de aratarea Sa publica inaintea lumii, atunci cand orice ochi Il va vedea (Apoc. 1:7), caci atunci va avea loc judecata. Aici, este "mantuirea celor care Il asteapta".
     Ce istorie minunata a harului ca cea care ne conduce din starea noastra de ruina, prin jertfa lui Hristos care a indepartat pacatul, pana la eliberarea finala a sfintilor, dandu-ne deja de acum un loc asigurat in prezenta lui Dumnezeu unde Hristos S-a aratat pentru noi !
     La sfarsitul veacurilor, Hristos S-a aratat o singura data pentru desfiintarea pacatului si de a purta pacatele ; El Se va arata a doua oara fara pacat, pentru eliberarea deplina a celor care Il asteapta ; aceasta este speranta noastra. Noi ne gasim intre aceste doua veniri, curatiti in mod perfect, fara constienta de pacate (avand constiinta curatita, n.t.), inaintea lui Dumnezeu, in prezenta Caruia Hristos S-a aratat acum pentru noi. Ce pozitie binecuvantata, ce asteptare fericita !
     Aceasta declaratie "Se va arata pentru mantuire", incheie si pune intr-o lumina deosebita o serie de pasaje din epistola unde se gaseste cuvantul "mantuire". In cap. 1:14 gasim expresia "celor care vor mosteni mantuirea" ; "o mantuire atat de mare" (2:3) ; "Capetenia mantuirii lor" este desavarsit prin suferinte (2:10) ; "mantuire eterna" (5:9) ; "lucruri mai bune care tin de mantuire" (6:9) ; aceasta mantuire - lucrata de Hristos - este intreaga, continua pana la sfarsitul alergarii crestine (7:25) ; si acest sfarsit al alergarii este atunci cand El "Se va arata pentru mantuirea celor care Il asteapta".