temelia si adevarul

                            Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                              - VIII -


          Henri Rossier


                    Capitolul 4:8-37 - Sunamita

          Si alti fii ai profetilor, aveau inca, in mijlocul unui popor judecat si lepadat, o marturie de credinta individuala. Sunamita este unul din aceste exemple. Aceasta femeie era bogata (*), in contrast cu vaduva profetului care era intr-o saracie totala ; dar aceasta era o femeie a credintei si intrega ei istorie o dovedeste.

          (*) Lucru vrednic de remarcat, Cuvantul prezinta in general oameni bogati care nu ajung la mantuire. In afara cazului cu cel de-al doilea talhar de pe cruce nu-mi amintesc un alt sarac dat ca exemplu despre cei care nu sunt mantuiti. Iuda tinea punga ; era singurul printre ucenici care avea ceva. Evanghelia era vestita celor saraci, si bogatii, ca in situatia lui Lazar, isi primeau partea lor in aceasta viata. Hambarele bogatului, despre care sufletul sau este intrebat, erau pline de grau. Bogatii din epistola lui Iacov care si-au strans comori in zilele din urma, si l-au condamnat pe cel drept, vor cadea sub blestem. Erau si bogati care, in parabola invitatilor la cina, au zis : iarta-ma, te rog, si au fost lepadati. Tanarul bogat si atat de amabil, se lipsea el insusi de mantuire, cand era vorba sa paraseasca tot pentru a-L urma pe Isus. Fiul risipitor era bogat cand a parasit casa tatalui sau, dar lipsit de tot cand a revenit.

          Dar erau si exceptii cu privire la acest blestem pe care bogatii il aveau asupra lor, caci daca mantuirea unui bogat este imposibila la oameni, la Dumnezeu totul este posibil. Sunamita ne ofera aici un exemplu pretios. Zacheu care L-a primit pe Isus in casa sa, Iosif din Arimateea care a avut grija de Domnul in moartea Sa, erau oameni bogati (Mat.27:57).

          Ea a aratat ospitalitate fata de strainul care trecea prin Sunem, dar dupa cateva vizite, isi da seama de caracterul oaspetelui ei. Poate din discutia cu el, si fara indoiala din felul de purtare al profetului, o face sa recunoasca caracterul sau. Ea nu judeca la prima vedere, ci asteapta indicii exterioare care s-o lumineze. Ea are "sobrietatea bunului simt" al credintei. "Iata", a zis ea sotului ei, "eu stiu ca omul acesta care trece intotdeauna pe la noi". Ea a inceput prin al retine, si profetul a gasit un mediu prietenos care raspundea caracterului sau. De fiecare data cand trecea, se oprea acolo. Cele doua naturi se atrageau si se potriveau. Este "un om sfant al lui Dumnezeu", zice ea ; el are, pentru inima ei, nu doar caracterul oficial de purtator al Cuvantului, ci ea il recunoaste ca "sfant", ca intr-adevar despartit pentru Dumnezeu in viata sa practica, caci nu este suficient de a avea un dar din partea lui Dumnezeu ; este inca nevoie, pentru a avea credibilitate, de un caracter moral care sa raspunda darului primit. Darul ramane fara rod, oricat de eminent ar putea fi, cand nu este insotit de o autoritate morala, care atinge mai mult constiintele ascultatorilor decat cuvintele care-l insotesc. Si, in cele din urma, purtatorul darului insusi, pierde din puterea sa de convingere, cand constiinta sa nu este potrivita inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor. "Nadajduiesc", spune apostolul, "ca am fost aratati in constiintele voastre". La fel era si cu Elisei. "Eu stiu ca este un om sfant al lui Dumnezeu", zice Sunamita despre el.

          Si, vedeti cum ea isi da seama de ce are nevoie un om al lui Dumnezeu. Bogatia ei ar fi putut sa-i pregateasca o locuinta cu tot confortul posibil. Dar nu ;  ea face abstractie de aceasta pozitie, si nu se gandeste decat la ce este potrivit unui om pentru care bogatiile nu au nici o valoare, sau care le dispretuieste, ca pe o cursa intinsa de vrajmas. Ceea ce era important pentru ea, era ca Eisei sa nu fie doar in trecere, ci sa-i pregateasca o camera in casa ei. Cu cat Il cunoastem pe Hristos, si Cuvantul Sau revelat (al carui purtator era Elisei), cu atat mai mult dorim sa-I facem loc in viata noastra, si ca aceste cuvinte sa fie scrise pe usa casei noastre : "Aici locuieste Cuvantul lui Dumnezeu". El nu mai va mai fi pentru noi o bucurie trecatoare, iar citirea Sa o datorie care trebuie implinita, ci El va face parte din viata noastra, din familia noastra, din noi insine. Credinta, la crestinul care are mult din bunurile acestei lumi, se va arata totdeauna prin aceasta simplitate exterioara. "Sa-i zidim, te rog, o camera mica de sus si sa-i punem acolo un pat si o masa si un scaun si un sfesnic. Si va fi asa: cand va veni pe la noi, se va abate acolo". Doar lipsa de intelepciune si de comuniune cu Domnul actioneaza altfel. Cei care fac parte din familia lui Dumnezeu si detin bunurile acestei lumi, nu se gandesc deloc la pericolul de a oferi fratilor lor, angajati in lucrarea pentru Domnul, mai mult decat le este necesar, sau mai mult decat de obicei. Daca fratele este spiritual, chiar un presupus lux il va face sa se simta incomod si va fi o piedica pentru libertatea sa de inima, atunci cand va trebui sa vorbeasca cuvinte din partea lui Dumnezeu pentru sustinatorii sai ; daca viata sa crestina este slabita, aceasta prosperitate va fi pentru el o piedica si, lasandu-se atras de ea, va reveni in locul unde i se ofera, nu numai pentru Domnul, ci pentru satisfacerea nevoilor de bunastare, care nu sunt altceva decat nevoi ale carnii.

          Devotamentul si inteligenta aceste femei a castigat inima profetului, asa cum acestea atrag si inima lui Hristos, si primind pentru aceasta rasplata cuvenita. Elisei o cheama pe Sunamita ; el are ceva sa-i dea. "Ea a stat inaintea lui", asa cum el insusi statea inaintea Domnului. Era o frumoasa concordanta intre pozitiile reciproce ale acestui om al lui Dumnezeu si aceasta femeie a credintei. El vrea s-o rasplateasca pentru ravna ei, dar mai intai o pune la incercare pentru a vedea daca inimile lor bat la unison : Era nevoie sa vorbeasca pentru ea imparatului sau capeteniei ostirii ? Avea vreo dorinta de a-si inmulti resursele in aceasta lume ? Ea refuza, si vom vedea mai tarziu ca aceste lucruri ii sunt date pe deasupra, intr-o vreme de nevoie cand aceste lucruri nu mai erau o piedica pentru ea. Pentru moment, ea ii raspunde : "Eu locuiesc in mijlocul poporului meu". Frumos raspuns, demn de aceasta femeie evlavioasa. Ea recunoaste ca popor al sau aceasta natiune, peste care atarna deja judecata, si nu se separa de el. Ea vede ceea ce numai Dumnezeu poate distinge, ceea ce doar credinta poate realiza. Atat timp cat Dumnezeu recunoaste inca ceva pentru El, acest popor este poporul Sau, si ea nu are alta dorinta decat sa faca parte din el. In mijlocul ruinei, ea se alipeste de poporul lui Dumnezeu, ca si Ilie cu altarul sau din doisprezece pietre, atunci cand cele douasprezece semintii nu mai erau impreuna. Nu-i trebuia altceva ; ea se multumea cu odihna, comuniunea si pacea pe care aceasta locuire i-o aducea in mijlocul dezordinii existente.

          In zilele noastre, o credinta adevarata nu difera de cea a Sunamitei ; ea nu cauta imbunatatirea unei stari de lucruri complet indepartata de gandurile lui Dumnezeu, dar vede ce a randuit Dumnezeu in sfaturile Sale. Astfel credinta, constienta de falimentul Bisericii, casa si poporul lui Dumnezeu pe pamant, traieste in pace, ramane la ceea ce Domnul a randuit la inceput, la Biserica zidita pe Numele lui Hristos inviat si la care priveste cu gandurile si afectiunile Domnului, asa cum El Si-o va infatisa in glorie. Credinta nu va incerca sa rezideasca ruinele, si zice : "Eu locuiesc in mijlocul poporului meu", ca si cum totul ar fi in ordine, pentru ca gandurile lui Dumnezeu fata de acest popor sunt adevarate pentru ea.

          Totusi, inima Sunamitei alimenta o dorinta tainica, o mare dorinta. Avea nevoie de un obiect pentru afectiunile ei. Despre o astfel de dorinta, atat de inalta, inaccesibila, ea nu s-a deschis catre nimeni ; dar slujitorul profetului poate sa distinga ca ei ii lipseste un lucru, fara de care fericirea ramane totdeauna incompleta. "Cu adevarat, ea n-are fiu si sotul ei este batran". Aceasta sterilitate, datorita diferitelor imprejurari, o intalnim permanent la femei evlavioase din Israel, si despre care am vorbit de mai multe ori pe parcursul acestor meditatii. Era, pentru inimile credinciose, cea mai mare incercare posibila. Dorinta lor sfanta era, nu doar de a avea o samanta, ci de a fi introduse in acest mod in relatie personala, apropiata sau indepartata, oricare ar fi fost, cu persoana si genealogia lui Mesia. Pentru aceste femei, un fiu era deci bunul suprem. Sunamita nu si-a exprimat aceasta dorinta, acceptand imprejurarile in care providenta lui Dumnezeu a asezat-o, doar ca golul era acolo, resimtit profund de inima sa.

          La fel este si pentru noi, crestinii. Toate binecuvantarile spirituale nu ne pot satisface, daca nu am gasit un obiect in posesiune personala a lui Hristos. A-L avea pe El, a-L cunoaste pe El, a-L iubi, a-L vedea, a-L tine in brate ca Simeon, a ne odihni capul pe pieptul Sau ca ucenicul preaiubit, a sta la picioarele Sale ca Maria, a contempla gloria Sa ca ucenicii pe muntele cel sfant, a ne intersa in cele mai mici amanunte cu privire la El, pentru ca El sa umple inimile noastre, a vedea divina Sa frumusete ca si parintii lui Moise, toate acestea si multe alte lucruri constituie fericirea de nespus a celor care-I apartin. Domnul, prin Elisei, ii da un fiu acestei femei, asa cum Duhul Sfant, prin Cuvant, ni L-a dat pe Isus si a facut sa locuiasca in noi, Hristos in noi nadejdea gloriei.

          Elisei a chemat-o a doua oara pe Sunamita. Prima intrebare a profetului a fost o incercare pentru credinta ei, si aceasta incercare a demonstrat ca aceasta femeie nu tinea mai mult decat oaspetele ei la avantajele pe care lumea ar fi putut sa i le ofere. Ea a invatat, in scoala sfantului om al lui Dumnezeu, care sunt adevaratele interese ale unui martor in mijlocul ruinei din Israel. El ii spune aceleasi cuvinte pe care ingerul Domnului le-a spus altadata Sarei : "La anul, chiar pe timpul acesta, vei imbratisa un fiu" (comp. Gen.18:10). Ah ! acest copil era de asemenea un fiu al fagaduintei, din aceeasi genealogie cu Isaac care, el, era o imagine a adevaratei seminte, a lui Hristos. Cum palpita inima sa la acest cuvant ! "Nu, domnul meu, om al lui Dumnezeu! Nu amagi pe roaba ta". Este deci adevarat ! Bucuria sa este deplina ; a gasit in acest dar implinirea tuturor dorintelor sale.