temelia si adevarul

                                 Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                               - IX -


          Henri Rossier


                    Capitolul 4:8-37 - Sunamita (continuare)

          Din nefericire ! aceasta bucurie, se poate pierde destul de repede ; in timpul secerisului, toate sperantele Sunamitei s-au scurs. La amiaza copilul a murit. A fost la fel ca si sperantele ucenicilor din timpul lui Isus. "Noi speram", zic cei doi ucenici spre Emaus, "ca El este Acela care va rascumpara pe Israel".

          Unica resursa a acestei femei ramane omul lui Dumnezeu. Ea a culcat copilul acolo unde se odihnea purtatorul Cuvantului. Ea se tinea de el ; mort, ea la incredintat lui. Era un act de credinta. Daca ucenicii despre care am vorbit ar fi avut incredere in Scripturi, nu ar mai fi avut nevoie ca Domnul sa le deschida pentru a intelege ca ele, Scripturile, au anuntat mai dinainte evenimentele care s-au petrecut sub ochii lor.

          Sunamita l-a chemat pe sotul ei, si i-a cerut o magarita si un slujitor. Ce tristete era in aceasta sarmana inima ! Dar ea face dovada aceleiasi credinte care a caracterizat-o cand l-a primit pe profet, primind apoi promisiunea pe care el i-a dat-o. Intervine moartea, si se pare ca schimba tot, dar credinta si nadejdea Sunamitei raman aceleasi in mijlocul a ceea ce pare distrus. "Este bine !" zice ea, in timp ce moartea era in sufletul ei. Ce cuvant ! Fiul sau era mort, dar este bine ! De ce ? Pentru ca ea era sustinuta de nadejde, aceasta vrednica fiica a lui Avraam, a celui a carui credinta gandea ca Dumnezeu are putere sa-L invieze pe Isaac dintre morti. Dumnezeu care i-a dat acest copil si care L-a luat prin moarte, poate sa i-l dea inapoi prin inviere. Ea nu vrea altceva decat pe acest om al lui Dumnezeu, si cum se grabeste ea ! "Mana si mergi inainte; sa nu incetinesti", ii zice slujitorului ei. Pierzand obiectul inimii sale, nu ar fi putut sa se odihneasca pana nu-l va gasi. Maria din Magdala ne ofera un exemplu asemanator. Ignoranta si avand putina lumina, fara indoiala, ar fi vrut sa-L aiba pe Isus cu orice pret : "Domnule, daca tu L-ai luat de aici, spune-mi unde L-ai pus, si eu Il voi lua" ; si, in acel moment, ea L-a gasit inviat.

          Orice oprire era regretabila ; un moment pierdut putea compromite totul ; aceasta femeie nu va gasi odihna pana nu-i va "cuprinde picioarele" omului lui Dumnezeu. Domnul nu-i descoperise profetului despre boala copilului, si cu atat mai mult motivul acestei boli. Daca ar fi cunoscut pericolul, ar fi alergat, si copilul n-ar fi murit. In aceasta situatie, dependenta sa de Dumnezeu nu ar fi fost pusa la incercare. Domnul, doar El, stia despre moartea lui Lazar, caci Dumnezeu cunoaste totul, dar, pentru acelasi motiv, ca Om dependent, El nu a alergat la Betania, caci, pentru a o face, nu primise un cuvant din partea Tatalui Sau. Apoi, daca Elisei ar fi stiut pericolul, Sunamita n-ar fi "vazut gloria lui Dumnezeu" care inviaza mortii. Dar un alt treilea motiv pentru care acest lucru a fost ascuns profetului, a fost ca, credinta Sunamitei sa fie probata pana la capat. Credinta ei nu ar fi avut posibilitate sa se arate deplin, chiar daca Dumnezeu l-ar fi trimis la momentul cand fiul ei era pe moarte : astfel, credinta ei a lucrat deplin. Ea ii spune : "Am cerut eu un fiu de la domnul meu? N-am zis eu: Nu ma amagi ?" Ea se bazeaza pe Cel ale carui promisiuni sunt date fara parere de rau si depinde doar de harul Sau, ca i le poate da fara sa le ceara (promisiunile), astfel ca ea nu are nimic de facut. Ea crede ca , daca oameni pot sa amageasca, Dumnezeu nu poate s-o faca. Daca Elisei era un om ca oricare altul, ar fi putut s-o amageasca, sa promita si sa nu se tina de promisiune, dar el Il reprezenta pe Dumnezeu, si un om al lui Dumnezeu nu se poarta astfel. Ea nu mai are deci decat o resursa, credinciosia domnului ei, si nu face altceva, nu cunoaste nici o alta cale, decat sa se adreseze lui. Ea este cu adevarat o femeie "cu un singur scop". Fara indoiala, "sufletul ei este amarat in ea", dar ea are incredere in singura resursa posibila si gaseste o deplina compasiune in inima celui care se adreseaza.

          Aici, credinta ei este pusa din nou la incercare. Elisei ii zice lui Ghehazi : "Incinge-ti coapsele si ia toiagul meu in mana ta si mergi pe drumul tau. Daca te vei intalni cu vreun om, sa nu-i urezi de bine, iar daca-ti va ura de bine, sa nu-i raspunzi; si pune toiagul meu pe fata copilului". Va accepta Sunamita, ca remediu pentru tristetea ei, caracterul de umblare al profetului, purtat de un altul decat de el ? Nu, credinta ei nu va accepta un intermediar, caci nu Ghehazi era salvarea sau cel care poate salva. Ea a invatat, in scoala profetului, ca mijlocul de a obtine binecuvantarea este de a sta in relatie permanenta cu cel care este sursa binecuvantarii. "Domnul", zice ea, "este viu si viu este sufletul tau, nu te voi lasa". Acestea au fost chiar cuvintele lui Elisei catre Ilie. Cum ar putea omul lui Dumnezeu sa se impotriveasca acestei credinte pe care el insusi a luat-o ca model ? Cum putea el sa nu mearga ? Ar fi dorit el ca Sunamita sa se manifeste altfel decat el insusi ? Nu ; "Si el s-a ridicat si a urmat-o". Ghehazi le-a luat-o inainte, dar toiagul profetului nu era suficient pentru a aduce copilul la viata. Nu era totul de a avea puterea in maini ; ucenici care erau impreuna cu Domnul au primit de la El "putere si autoritate peste toti demonii si sa vindece boli" (Luca 9:1), si cand au vrut sa vindece un demonizat (v.40), "n-au putut". Aceasta depindea de comuniunea lor personala cu Domnul. Daca ar fi avut credinta cat un graunte de mustar, ar fi putut sa mute muntii ; dar aceste duhuri nu puteu fi scoase decat prin rugaciune si post. Era nevoie de o stare de dependenta personala si o despartire de rau pentru a folosi aceasta putere. Aceasta stare de inima, vom vedea mai tarziu, ii lipsea lui Ghehazi.

          In timp ce se intamplau aceste lucruri, copilul era culcat pe patul profetului, iar usa era inchisa. Elisei a intrat si a inchis usa dupa ei doi. El vrea sa se identifice in totalite cu copilul in moartea sa. Ce framantare, ce chin, ce munca a sufletului ! nu are odihna pana nu termina lucrarea sa, luand locul mortii pentru a-i transmite viata. Apoi copilul deschide ochii la lumina.

          Aceasta scena ne prezinta si alte indicatii pretioase pe care le vom gasi, ca imagine, in moartea si invierea lui Israel. La sfarsitul timpului, cei evlaviosi si credinciosi din popor, cei care, ca si Sunamita, considera poporul lor ca pe copilul promisiunii de neschimbat al lui Dumnezeu, si nu isi pierd nadejdea atunci cand in chip moral este mort ; credinta lor este activa fata de Israel ; ei realizeaza ca doar Duhul lui Dumnezeu poate sa-l invieze, si indentifica starea sa cu crucea si mormantul unde Mesia, Mantuitorul poporului, a suferit si a fost culcat pentru el. Credinta lor Il va cauta pe Domnul pe muntele Carmel, unde El se afla, bucurandu-se de sfera cereasca a imparatiei Sale, inainte ca El sa intemeieze si o parte pamanteasca. Ei invata apoi, si realizeaza prin Duhul ca munca sufletului lui Hristos a avut in vedere invierea poporului Sau si primirea din mana Sa, ca in capitolul 37 din Ezechiel, a unui popor innoit, rod al acestei lucrari si a nasterii prin Duhul Sfant. Moartea a intervenit pentru ei in momentul secerisului ; acesta nu este intrerupt, si Israel descopera viata inainte ca graul sa fie depus in granar. Ramasita va obtine in final tot ce inima sa a dorit. Astfel, parcurgand aceste scene pline de invataturi practice pentru sufletele noastre, se deruleaza inaintea noastra, sirul gandurilor lui Dumnezeu fata de vechiul Sau popor.

          "Si Elisei a chemat pe Ghehazi si i-a zis : Cheam-o pe sunamita aceasta. Si el a chemat-o; si ea a venit la el. Si el a zis : Ia-ti fiul! Si ea a vent si a cazut la picioarele lui si s-a plecat pana la pamant; si si-a luat fiul si a iesit" (v.36-37).

          Cheam-o...Cat de miscata trebuie sa fi fost Sunamita la aceasta noua chemare ! Prima data (v.12), profetul a chemat-o pentru a pune la incercare credinta pretioasa pe care ea o avea ; a doua oara (v.15), pentru a-i da copilul promisiunii, obiectul inimii sale. A treia oara...ce avea sa-i mai dea cand sufletul ei era plin de doliu ? Ah ! ea nu are niciun dubiu ; ii va da pe fiul ei, imbracat in cu totul alt caracter, fiul sau inviat. Bucurie pe care niciun cuvant n-o poate exprima ; inima ei este prea plina pentru a se revarsa ; se prosterne in tacere ; adora !

          Scumpi cititori crestini, ati trait aceste experiente ? Ati invatat mai intai sa-L cunoasteti pe Hristos ca trecand prin moarte pentru voi, ca avand parte de toate suferintele. Cu siguranta, bucuria pe care ati trait-o prin aceasta eliberare a fost mare, dar ati ramas acolo ? Va aflati inaintea unui Hristos inviat ? Daca nu, voi nu aveti decat o jumatate de crestinism, o jumatate de bucurie, o jumatate de Obiect pentru credinta voastra. Daca, dimpotriva, ati invatat sa-L cunoasteti sub acest caracter, puteti ca si Sunamita, sa va prosterneti, sa luati pe fiul vostru si sa iesiti. Partea voastra este deplina. Nu va mai lipseste decat a intra in posesiunea mostenirii impreuna cu El, si aceasta este ceea ce vom gasi mai tarziu, in imagine, in aceasta scena finala din istoria acestei femei.