temelia si adevarul

                                  Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                  - XI -


          Henri Rossier


                    Capitolul 5  -  Naaman

          Scena se schimba. In timpul apostaziei poporului, Elisei se ocupa de natiuni si devine pentru ele, mijlocul de mantuire si de curatire. Daca in capitolul 2 vedem rezumatul tipic al intregii istorii viitoare a lui Israel, nu trebuie sa pierdem din vedere ca si relatarile ulterioare, atat de actuale pentru inimile si constiintele noastre, sunt tot "scrieri profetice", ale carorr aplicatii tipice nu trebuie neglijate. La un moment dat, atunci cand Duhul profetic va reuni in jurul Numelui lui Mesia pe ramasita credincioasa din Israel, natiunile, reprezentate aici prin Naaman, vor fi constranse sa-l caute pe poporul lui Dumnezeu, pe care ele l-au asuprit. Ele nu vor avea alta resursa decat pe Dumnezeul lui Israel, pentru a fi vindecati de lepra si de necuratiile lor. Credinciosii de la sfarsit, cei captivi dintre natiuni, ca si copila din Israel, despre care vorbeste capitolul nostru, aratandu-le calea de vindecare, indreptandu-i spre profet, spre cuvintele lui Dumnezeu date poporului, facandu-i sa-L cunoasca pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, ca singurul mijloc pentru mantuirea lor. Acest impresionant eveniment profetic ne este infatisat in imagine de un singur om. Naaman, ca si altadata, la inceputul cuceririi Canaanului, o singura femeie, Rahav, era o imagine de acceptare a natiunilor in poporul lui Dumnezeu. Motivul este ca acest subiect nu este descoperit decat intampator, si aproape tainic, in istoria poporului Israel si a imparatilor sai. Profetii il vor descoperi mai tarziu in totalitatea sa. Dar acum, el este intercalat aici in relatarea lucrarii lui Elisei. Rolul viitor al natiunilor nu este decat aratat aici, si nu vom insista mai mult (*).

          (*) In Luca 9:27, Naaman este un exemplu al harului care depaseste limitele granitei lui Israel, ne mai recunoscand drepturile vechiului popor al lui Dumnezeu, si care actioneaza fata de natiuni pe principiul alegerii. Istoria lui Naaman corespunde de asemenea la binecuvantarile noastre actuale.

          Sa reluam acum in detaliu aceasta relatare, atat de mult comentata, atat de pretioasa in vestirea Evangheliei catre suflete, dar de unde vom incerca sa punem in lumina adevarurile care ne-au miscat personal.

          "Si Naaman, capetenia ostirii imparatului Siriei, era un om mare inaintea stapanului sau si mult onorat, pentru ca prin el daduse Domnul eliberare Siriei; si el era un barbat puternic si viteaz, un lepros". Potrivit lumii Naaman era un erou ; calitatile sale deosebite i-au dat un nume mare printre oameni. De obicei, pentru astfel de oameni se ridica statui. El era foarte apreciat de imparatul sau si se bucura de respectul poporului. Vitejia si puterea sa erau cunoscute de toti ; mai mult, el a fost un instrument provindential in mana lui Dumnezeu pentru eliberarea poporului sau. Ce-i mai lipsea ? Nimic, zice lumea ; totul, raspunde cel credincios. Darurile cele mai remarcabile ale omului, pozitia cea mai inalta pe care poate s-o atinga, avantajele cele mai mari pe care le poate avea, sunt desfiintate, anulate printr-un singur lucru, pacatul. Acest om era lepros ; in persoana lui avea o pata vizibila. La ce-i serveau insemnele demnitatii sale, toata gloria exterioara a puterii lui, daca nu sa scoata in evidenta necuratia in care boala l-a aruncat. Vesmintele luxoase pe un cadavru scot in relief stricaciunea pe care o acopera. Ar fi putut sa aiba un moment de adevarata satisfactie cu lepra care rodea din carnea lui si condamnadu-l, in cele din urma, la o moarte sigura ? Ferice de cei care, ca si Naaman, sunt constienti de starea lor inaintea lui Dumnezeu ! De multe ori oamenii se multumesc sa se ascunda de ei insisi si de ceilalti, acoperindu-si in zadar necuratiile, si facand astfel, inchid ochii asupra starii lor, in fata unui destin inevitabil.

          Ce contrast intre copila din Israel (v.2) si acest om ! Jalnica fiinta neinsemnata inaintea lumii, despartita de spijinitorii ei naturali si de toate binecuvantarile care apartin poporului lui Dumnezeu, captiva si roaba la sotia lui Naaman, statea, in aceasta pozitie smerita, inaintea stapanei ei, in timp ce ar fi putut sa-si ridice capul cu mandrie inaintea imparatului ! Ce avea deci aceasta copila ? lumea zice : Nimic ; credinciosul raspunde : Totul ! Ea il cunostea pe profet si puterea cuvantului lui Dumnezeu care era in gura lui. "Ah", zice ea, "daca ar fi stapanul meu inaintea profetului din Samaria". Se plange de situatia ei ? Nici macar nu se gandeste, deoarece avea o comoara a carei fericire era puterea de a o transmite. Credinta ei nu cunostea nici o nesiguranta, si acesta este totdeauna caracterul credintei. Daca Naaman ar fi pus in contact cu profetul, stia  ca el "l-ar vindeca de lepra sa". Aceasta copila era o adevarata evanghelista. Evanghelistul nu poate salva un pacatos, dar ii poate arata calea spre mantuire ; este interesat de soarta lui, si dragostea este motivul lucrarii sale. Nu priveste la el insusi, oricat de dificile ar fi propriile imprejurari, ci, avand o fericire care-l plaseaza mai presus de toate, si fiind constient de ruina altora, le ofera cu o deplina convingere ceea ce poate sa-i faca fericiti. "Sa dea Dumnezeu", ii spune apostolul imparatului Agripa, "sa deveniti asa cum sunt eu, in afara de aceste lanturi".

          Mai mult decat aceasta copila de care se folosea, Dumnezeu Insusi era interesat de Naaman. Nu l-a folosit El intr-un mod involuntar (v.1), pentru implinirea planurilir Sale ? Numai ca, pana cum, Naaman nu-L cunostea pe Dumnezeu, si pentru aceasta avea sa  invete. Dar cuvintele copilei au gasit un ecou in inima sa, raspunzad la durerea lui ascunsa, trezind o dorinta la care abia putea sa se gandeasca, in timp ce ignora starea sa. Primul lui gand a fost sa se adreseze domnului sau care va putea sa-i deschida calea spre eliberare.

          "Du-te, a zis imparatul Siriei, "si eu voi trimite o scrisoare imparatului lui Israel". Imparatul, complet strain de resursele divine, vrea sa trateze de la imparat la imparat mantuirea slujitorului sau ; exemplu miscator al lipsei de pricepere al lumii. El nici nu vrea sa se gandeasca ca Dumnezeu poate face asemenea lucruri ; cum el este fara Dumnezeu in lume, singura lui resursa este omul. Scrisoarea pe care o scrie imparatului lui Israel dovedeste aceasta. "Am trimis pe slujitorul meu Naaman la tine, sa-l vindeci de lepra lui" (v.6).

          Naaman insusi ignora complet mijlocul prin care putea fi vindecat : "Si el a plecat si a luat in mana lui zece talanti de argint si sase mii de bucati de aur si zece schimburi de haine" (v.5). Toate acestea nu trebuie sa ne mire cu nimic, venind de la un om pagan, dar ce sa zicem despre imparatul lui Israel, de asemenea strain  ca cei dintre natiuni fata de resursele care sunt la dispozitia sa, in imparatia lui ? Ioram, asa cum am vazut, avea un fel de religie nationala care, chiar daca nu se inchina lui Baal, nu mergea mai departe. Religia adevaratului Dumnezeu nu avea niciun efect asupra constiintei lui, asa cum nu avea nici asupra omologului sau din Siria. Elisei, nu privea la el, spunandu-i aceasta intr-o situatie precedenta (v.3:14). Ioram citeste scrisoarea, isi sfasie hainele si zice : "Sunt eu Dumnezeu, ca sa omor sau sa inviez, de trimite acesta la mine sa vindec un om de lepra lui ?" Mana lui Dumnezeu este in aceasta imprejurare, si pune in gura imparatului necredincios aceasta marturie, ca Cel care poate omori sau invia este doar Dumnezeu. Intr-adevar, ce poate sa faca omul impotriva puterii mortii, sau pentru a da viata ? Dovada ca Domnul are acesta putere a fost deja aratata in Israel ; Sunamita a cunoscut aceasta putere sub cele doua caractere, prin marele profet Elisei. La fel este si astazi. Aceasta lume a fost scena unei puteri care a desfiintat moartea, consecinta pacatului, si oferind o viata de inviere prin Omul trimis din cer in acest scop.

          Mai mult decat imparatul Siriei, sarmanul imparat al lui Israel nu stie sa-l trimita pe Naaman la profetul care a facut lucruri atat de mari in prorpria lui tara. O mica copila, o roaba, stia mai mult decat el ; pe ea o interesa starea lui Naamna, ceea ce nu era cazul pentru Ioram ; avea compasiune fata de starea lui jalnica, fata de care imparatul era indiferent, ea stia resursa, ignorata de imparatul care o avea la dispozitia lui.

          Elisei aude ca imparatul si-a sfasiat hainele in semn de disperare. Si atunci, nu inainte, Dumnezeu intervine, caci, pentru a-Si arata gloria, era nevoie ca totala neputinta a omului sa iasa in evindenta. "Pentru ce ti-ai sfasiat hainele ? Sa vina el acum la mine si va cunoaste ca este un profet in Israel" ; adevarate cuvinte pentru a atinge constiinta si a-l condamna pe imparat. Nu stia el la cine sa-l trimita pe Naaman ? Se indoia el ca este un profet in Israel, si nu era el responsabil de aceasta ignoranta ? Marturisirea sa fara viata il expunea la o judecata mai mare din partea lui Dumnezeu, decat a imparatului pagan. Dar cuvantul profetului se indreapta si-n alta parte si-i da cunostinta despre adevaratul Dumnezeu unui nefericit care nu-L cunoaste si care va afla mantuirea Sa. Ea (cunostinta) il condamana pe imparatul lui Israel si-i da har lui Naaman. "Va cunoaste", zice Elisei.

          Acest mare om nu stie inca nimic. El vine la profet "cu caii sai si cu carul sau", martori ai puterii omului, si a stat "la usa casei lui Elisei", asteptand de la el o atitudine de respect potrivit pozitiei lui. Dar, nici puterea, nici demnitatea sa, nici meritele lui, nu au nicio valoare, daca este vorba sa intre in legatura cu Dumnezeu, si aceasta este prima lectie pe care a trebuit s-o invete.