Scrisori despre liberul arbitru - Este omul liber să aleagă ?

     J. N. Darby

     Eberfeld, 23 Octombrie, 1861

     Mult iubit frate, 

     Numărul mare de preocupări m-a făcut să pierd puțin din vedere un subiect important din ultima ta scrisoare. Doctrina liberului arbitru, scoasă din nou în evidență, echivalează cu a pretinde că omul nu este absolut pierdut, căci aceasta înseamnă cu adevărat. Toți cei care nu au fost niciodată profund convinși de păcat, sau la cei care această convingere se bazează numai pe păcate grosolane și manifestate, cred mai mult sau mai puțin în liberul arbitru. Știți că aceasta este doctrina wesleyenilor, a tuturor gânditorilor, a tuturor filozofilor. Dar această doctrină schimbă complet ideea creștinismului și-l pervertește în întregime.

     Dacă Hristos a venit ca să mântuiască ce era pierdut, liberul arbitru nu mai are niciun loc. Nu că Dumnezeu îl împiedică pe om să-L primească pe Hristos - departe de aceasta. Dar chiar și atunci când Dumnezeu folosește toate motivele posibile, tot ceea ce este capabil să influențeze inima omului, aceasta servește doar pentru a demonstra că omul nu are nicio legătură cu aceasta, că inima lui este atât de coruptă și voința lui atât de hotărâtă să nu se supună lui Dumnezeu (indiferent de adevărul că diavolul îl încurajează în păcat), că nimic nu-l poate determina să-L primească pe Domnul și să părăsească păcatul. Dacă, prin libertatea omului, se înțelege că nimeni nu-l obligă să-L respingă pe Domnul, această libertate există pe deplin. Dar dacă se înțelege că, din cauza stăpânirii păcatului căruia îi este rob, și rob de bună voie, el nu poate scăpa de starea sa și să aleagă binele (pe care îl recunoaște că este bun și îl aprobă), atunci nu are nicio libertate. El nu este supus legii, și nici nu poate fi ; căci cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu (Rom. 8:8).

     Și aici atingem baza problemei. Omul cel vechi este schimbat, instruit și sfințit ? sau primim, pentru a fi mântuiți, o natură nouă ? Caracterul universal al necredinței din aceste timpuri este acesta - nu negarea formală a creștinismului, ca până acum, sau respingerea pe față a lui Hristos, ci primirea Lui ca Persoană, se va spune chiar divină, inspirată (dar într-o anumită măsură), care restabilește omul în poziția sa de copil al lui Dumnezeu. Wesleyenii, în măsura în care sunt învățați de Dumnezeu, nu spun aceasta ; credința lor îi face să simtă că fără Hristos sunt pierduți, și că aceasta este o chestiune de mântuire. Numai teama lor cu privire la harul pur, dorința lor de a câștiga oameni, un amestec de caritate și de duh omenesc, într-un cuvânt, încrederea lor în propriile puteri, îi face să aibă o învățătură confuză și să nu recunoască căderea totală a omului.

     În ce mă privește, eu văd în Cuvânt, și recunosc în mine însumi, ruina totală a omului. Văd că crucea este sfârșitul tuturor mijloacelor pe care le-a folosit Dumnezeu pentru a câștiga inima omului și, prin urmare, ea dovedește că lucrul acesta era imposibil. Dumnezeu a epuizat toate resursele Sale, iar omul a arătat că este rău, iremediabil, iar crucea lui Hristos condamnă pe om - păcatul în carne. Dar această condamnare fiind arătată în faptul că Altul a suferit-o, și aceasta este mântuirea absolută a celor care cred ; căci condamnarea, judecata păcatului, este în urma noastră ; viața este rezultatul învierii. Suntem morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu în Isus Hristos, Domnul nostru. Răscumpărarea, chiar cuvântul în sine, își pierde forța atunci când cineva păstrează aceste idei ale omului vechi. Ea devine o ameliorare, o eliberare practică dintr-o stare morală, nu o răscumpărare prin lucrarea realizată de o altă persoană. Creștinismul învață moartea omului vechi și dreapta lui condamnare, apoi răscumpărarea realizată de Hristos, și o nouă viață, o viață eternă, coborâtă din cer în Persoana Lui, și ne este comunicată atunci când Hristos intră în noi prin Cuvânt. Arminianismul, sau mai degrabă Pelagianismul, pretinde că omul poate alege, și că astfel omul cel vechi este ameliorat de lucrul pe care l-a acceptat. Primul pas este făcut fără har, și acesta este primul pas care costă cu adevărat în acest caz. 

     Cred că ar trebui să ne ținem de Cuvânt ; dar, filozofic și moral vorbind, liberul arbitru este o teorie falsă și absurdă. Liberul arbitru este o stare de păcat. Omul nu trebuie să aleagă, ca fiind în afara binelui. De ce este în această stare ? El nu ar trebui să aibă voință, nici alegere de făcut. El ar trebui să asculte și să se bucure în pace. Dacă ar trebui să aleagă binele, înseamnă că nu-l are încă. El este fără ceea ce este bun în sine însuși, în niciun fel, din moment ce nu a luat decizia. Dar, de fapt, omul este dispus să urmeze ceea ce este rău. Ce cruzime să pretinzi o responsabilitate față de omul care s-a îndreptat deja spre rău. Mai mult, filozofic vorbind, el trebuie să fie neutru ; altfel el a ales deja în ceea ce privește voința sa - trebuie să fie deci absolut neutru. Dar dacă este absolut neutru, ce va decide alegerea lui ? O creatură trebuie să aibă un motiv ; dar nu are niciunul, din moment ce este neutru; dacă nu este, înseamnă că a ales.

     Prin urmare, nu este deloc așa : omul are conștiință ; dar el are o voință și pofte, și acestea îl conduc. Omul era liber în Paradis, dar atunci se bucura de bine. El și-a folosit libera alegere și, prin urmare, este un păcătos. A-l lăsa la libera sa alegere, acum că este dispus să facă răul, ar fi o cruzime. Dumnezeu i-a prezentat alegerea lui (în lege), dar a fost pentru a-i convinge conștiința de faptul că, în niciun caz, omul nu a vrut nici binele, nici pe Dumnezeu.

     În timp ce îți scriu sunt foarte obosit, dar cred că mă vei înțelege. Că oamenii trebuie să creadă că Dumnezeu iubește lumea - acest lucru este foarte bine; dar să nu creadă că omul este rău în sine însuși, iremediabil (și aceasta în ciuda remediului), acest lucru este foarte rău. Cei care gândesc așa nu se cunosc pe sine și nu-L cunosc pe Dumnezeu.

     Domnul vine, iubit frate ; timpul lumii trece. Ce binecuvântare ! Fie ca Dumnezeu să ne găsească privind și gândindu-ne doar la un singur lucru - la Cel spre care privește El - la Isus, Prețiosul nostru Mântuitor. Salutări frățești.

     Cu multă afecțiune, fratele tău, J. N. D.

     Scump frate,

     Tocmai am primit scrisoarea ta și îți scriu câteva rânduri ca răspuns. Noi folosim adesea cuvinte de-o manieră atât de inexactă încât este necesar să le definim dacă nu vrem să avem discuții nesfârșite.

     În mod obișnuit, atunci când se vorbește despre libertate și putere, adică despre absența constrângerii asupra noastră și despre prezența puterii în noi, se confundă cele două lucruri. Dacă eu zic : "Oricine poate veni la adunare", aceasta înseamnă că ea este deschisă, că accesul este liber pentru oricine. Dar cineva îmi spune că nu este adevărat, pentru că acesta și-a rupt piciorul și nu poate veni. Am luat un exemplu simplu pentru a face să se înțeleagă ceea ce vreau să spun. Deci, atunci când Domnul spune : "Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis", aceasta nu înseamnă că Dumnezeu împiedică pe cineva sau interzice cuiva să vină; ci omul este atât de rău în voința lui, și atât de corupt, că dacă o putere din afara lui nu acționează asupra lui, el nu poate să vină, el nu este niciodată dispus, din punct de vedere moral, să vină. În ceea ce privește pe Dumnezeu, omul este perfect liber să vină, mai mult, el este invitat să vină și chiar este rugat s-o facă; sângele prețios al lui Hristos este pe scaunul îndurării, astfel că dificultatea morală este îndepărtată prin harul lui Dumnezeu cu privire la primirea păcătosului de către Cel care este Sfânt. În acest sens, omul este liber să vină. Dar există o altă latură, este starea voinței omului. Nu există în el nicio voință să vină, ci mai degrabă contrariul. Viața era în Hristos, dar El a spus : "Nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața". - "Veniți, fiindcă deja toate sunt gata", este spus despre cei invitați din parabolă, dar "Și au început, într-un gând, să se scuze toți". Omul nu dorește să fie cu Dumnezeu. "Nu este niciunul care înțelege", și în continuare este spus : "nu este niciunul care-L caută pe Dumnezeu". "De ce nu era nimeni când Eu am venit ?" spune Domnul lui Isaia, "de ce nu a răspuns nimeni, când Eu am chemat ?" "Gândirea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu", iată răspunsul. Răstignirea Domnului este dovada că omul nu L-a vrut pe Dumnezeu atunci când El a venit în îndurare, și pentru a ușura toate nenorocirile. "Mi-au întors rău pentru bine și ură pentru dragostea Mea" - "M-au urât fără temei" - "M-au și văzut și M-au urât, și pe Mine și pe Tatăl Meu". Așa sunt declarațiile Domnului. Și el dă motivul. Oricare ar fi fost dragostea, și ea este infinită, Dumnezeu este lumină și, de asemenea, dragoste, iar "oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina". Ei resping o dragoste care umilește mândria lor, și urăsc o lumină care trezește conștiința lor. De aceea este scris : "Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele lui, care au fost născuți nu din sânge, nici din voia cărnii lor, nici din voia omului, ci din Dumnezeu". Este pur și simplu un nonsens să vorbim despre libertate când se aplică acest cuvânt la condiția actuală a omului, deja îndreptat spre rău. Admițând că este destul de liber să vină, invitat și implorat în toate felurile posibile, pentru că totul este gata, avem dovada că el nu vrea, și că niciun motiv nu-l poate determina să vină. "Mai am un Fiu", spune Dumnezeu în parabolă; Fiul a fost trimis, dar omul nu L-a vrut. A spune că omul nu este înclinat spre rău, înseamnă a nega toată Scriptura și toate faptele. Pentru ca el să fie liber să aleagă, trebuie ca el să fie indiferent (sau neutru), indiferent față de bine și față de rău, adică fără preferințe nici pentru unul, nici pentru altul. Dar nu este adevărat că el este așa, căci pofta rea și voința proprie, aceste două mari elemente ale păcatului, sunt în el; și dacă ar fi adevărat că este indiferent (sau neutru), aceasta ar fi oribil.

     Dar mai există ce va în plus; când vrea binele, răul este cu el; cum să facă binele ? Nu-l poate afla. Există în mădularele sale o lege care îl face rob legii păcatului care este în mădularele sale. Fără îndoială, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, că există o eliberare, dar o eliberare printr-un altul. Ori, eliberarea nu este libertate; este ceva acordat și realizat printr-un altul și de care avea nevoie, pentru că a învățat din experiență și prin învățătura divină că nu este liber și că nu se poate elibera pe sine însuși. De aceea, în Romani 6, unde această chestiune este tratată în detaliu, libertatea se găsește în moarte, natura adamică fiind răstignită împreună cu Hristos. Atunci, dar nu mai înainte, apostolul poate să spună : "Dați-vă pe voi înșivă" (Rom. 6:13), principiu adevărat și prețios atunci când mă socotesc mort față de păcat și viu pentru Dumnezeu - nu în Adam, - ci în Hristos Isus. Găsim acest subiect rezumat în versetele 2 și 3 din capitolul 8 : "Legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții", ceea ce dovedește că eu nu eram liber înainte să-L am pe Hristos. Apostolul adaugă "căci ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe propriul Său Fiu, în asemănarea cu carnea păcatului și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne". 

     Libertatea este rodul eliberării prin Hristos. În primul rând, în moartea Sa, omul vechi, păcatul în carne, este socotit mort pentru credință; suntem răstigniți împreună cu Hristos și avem viața în puterea Duhului în Hristos; atunci suntem liberi. Dar faptele care demonstrează starea omului, și istoria sa redată de Scriptură când este plasat sub responsabilitatea lui, ne introduc pe un teren complet diferit. Și mai întâi avem această istorie care arată mai clar ceea ce rezultă din starea sa. Planul lui Dumnezeu a avut ca obiect pe ultimul Adam, și nu pe primul. Cea dintâi promisiune a fost făcută seminței femeii, și nu lui Adam care nu era sămânța ei. Adam a cedat puterii lui Satan, iar sămânța femeii urma să o distrugă (puterea lui Satan, n.t.). Toate promisiunile sunt făcute lui Hristos, lui Israel ca popor ales, sau lui Avraam și seminței sale - niciuna nu a fost făcută omului ca atare (în starea căzută, n.t.). Dumnezeu va începe cu responsabilitatea omului, mai întâi cu primul Adam, dar fără ca să aibă un plan sau o promisiune în cu privire la el. Această responsabilitatea a omului în Adam a fost pusă la probă în mod deplin și în toate felurile - vreau să zic după cădere - mai întâi fără lege, apoi sub lege și, după profeți, prin venirea lui Hristos în har, potrivit Cuvântului : "Având deci un singur Fiu Preaiubit, L-a trimis și pe El la ei în cele din urmă". Astfel, omul responsabil a fost în întregime pus la probă, și Domnul îi arată sfârșitul atunci când zice : "Acum este judecata lumii acesteia". Ștefan rezumă totul prin aceste cuvinte (Fapte 7) : "Voi care care ați primit legea prin rânduiala îngerilor și n-ați păzit-o. Pe care dintre profeți nu i-au persecutat părinții voștri? Și au omorât pe aceia care au vestit mai dinainte despre venirea Celui Drept, ai cărui trădători și ucigași v-ați făcut acum; voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt, ca și părinții voștri". Și astfel, plin de Duhul Sfânt, Ștefan merge la cer, iar istoria pământului este închisă.

     Dar se va zice : "Da, dar moartea lui Hristos a pus o nouă temelie a responsabilității". Este adevărat; dar plasând omul pe această bază când este deja pierdut și că, atunci când eram fără putere, Hristos a murit pentru cei neevlavioși. Nimeni nu vrea să vină, nimeni nu are inteligență, nimeni nu este gata să răspundă. Nu putem să ne dăm nouă înșine viața, nici să ne naștem noi înșine pentru Dumnezeu.

     Nu am nicio îndoială că ușa este deschisă liber și că sângele este pe capacul ispășirii, dar lucrul acesta dovedește, în ultimă instanță, că omul nu vrea să vină atunci când din partea lui Dumnezeu există toată libertatea : Dumnezeu a demonstrat astfel că niciun motiv nu este suficient pentru a-l angaja pe om să vină. Trebuie ca el să fie în întregime născut din nou. Scriptura ne oferă istoria tuturor mijloacelor pe care le-a folosit Dumnezeu față de om, a tuturor motivelor pe care i le-a prezentat, iar rezultatul final a fost respingerea Fiului lui Dumnezeu și judecata.

     Cazul lui Adam era puțin diferit, pentru că nu a existat încă în el nici poftă, nici voință proprie. Omul nu era captiv atunci unei legi a păcatului în mădularele sale, păcatul nu era în el, nu avea nevoie de eliberare, omul în inocență era cu Dumnezeu. Este clar că Dumnezeu nu a exercitat asupra lui nicio constrângere pentru a-l împiedica să-L abandoneze și să nu-L asculte. Ascultarea lui era pusă la probă. Nu era chestiunea, ca acum, de a veni la Dumnezeu, fiind deja rău; interzicerea era pur și simplu proba ascultării; dacă nu ar fi fost interzicerea, actul interzicerii era inocent. Omul nu avea, ca în prezent, o conștiință în sensul de a cunoaște pentru sine binele și răul; el nu avea decât să rămână în starea în care era, și nu să devină neascultător. Nu era nimic în el, nici în Dumnezeu - nu este nevoie s-o spun - care să-l împiedice : în acest sens, el era liber. Căderea lui a dovedit, nu că creatura a fost rea, ci că, lăsată la dispoziția ei însăși, nu putea să-și păstreze poziția (sau starea, n.t.). Dar în această stare de inocență, departe ca alegerea sau libertatea de a alege a fost ceea care a făcut ca să umble drept, din moment ce, când a existat alegere și voință, a existat păcat. Simpla ascultare era locul său, iar când s-a pus întrebarea dacă trebuie să asculte, atunci a apărut păcatul. Din momentul în care s-a simțit liber să aleagă, a părăsit poziția de simplă ascultare. Imaginați-vă un copil care ar pretinde că este liber să aleagă dacă trebuie să asculte, chiar dacă ar alege bine !

     Eu neg faptul că moralitatea depinde de libertatea de a alege. Omul a fost creat într-o anumită relație cu Dumnezeu; moralitatea constă în faptul de a umbla potrivit cu această relație. Ori, această relație era cea de ascultare. El ar fi putut, neplasându-se ca liber față de Dumnezeu, să rămână simplu și fericit. Este ceea ce a făcut Hristos. El a venit să facă voia lui Dumnezeu și a luat chip de rob. În ispitirea din pustie, Satan a căutat să-L facă să abandoneze această poziție pentru a fi liber și a-Și face voia, chiar dacă numai pentru a mânca atunci când Îi era foame. Ce rău era în aceasta ? Însemna să se considere ca fiind liber și să facă propria Sa voie. Răspunsul Domnului este că omul va trăi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Nu exista în inima sau în voia Lui nicio mișcare care să nu izvorască din voia lui Dumnezeu, sau care să nu fi fost această voie, și aceasta este perfecțiunea. Aceasta nu este o regulă care pune frână la propria voință, de care, din nefericire ! avem adesea nevoie, ci este voia lui Dumnezeu ca motiv al acțiunii noastre, al acțiunii voinței noastre. Este ceea ce Scriptura numește ascultarea lui Hristos pentru care suntem sfințiți (1 Petru 1:2). Într-un anumit sens, omul a fost făcut liber, dar liber față de Dumnezeu, și astfel, el a căzut în apostazia morală și în robia păcatului. Din aceasta Hristos ne eliberează deplin și ne sfințește pentru ascultare, după ce a suferit pedeapsa datorită roadelor voinței noastre. Cum am ajuns nevoit să aleg ? Dacă trebuie să aleg, eu nu posed (*) binele, și cine mă va face să aleg binele ?

     (*) În sensul că nu cunosc binele, nu am trăit realitatea manifestării binelui înainte de a-L cunoaște pe Hristos, n.t.

     De asemenea, se confundă conștiința binelui și răului cu voința. Omul a dobândit conștiința prin cădere; ea lucrează astfel în cel neconvertit care se află într-o stare de îndepărtare față de Dumnezeu : voința este un lucru distinct. În carne, există vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, poftă și nelegiuire, iar dacă intervine legea, există fărădelege. Chiar dacă am Duhul lui Dumnezeu, carnea poftește împotriva Lui. Această stare este exprimată de către un păgân prin aceste cuvinte : "Văd binele și îl aprob, dar eu practic răul". Pe de-o parte acționează conștiința, iar pe de alta se află pofta care guvernează voința. Omul avea deci perfectă libertate în ceea ce privește ce trebuia să facă atunci când era pus la probă, dar exercitarea voinței sau a alegerii era tocmai păcatul, ascultarea curată și simplă fiind locul său înaintea lui Dumnezeu. El a fost creat bun, și nu avea de ales binele; acum el iubește păcatul și propria lui voință, și are nevoie să fie eliberat din această stare.

     Scumpul meu frate, 

     Mi-a plăcut mult articolul tău despre liberul arbitru; nu cred că sunt multe de adăugat la el. Totul depinde de profunzimea convingerii pe care o avem despre condiția noastră păcătoasă; de asemenea, siguranța și bucuria noastră depind de aceasta. "Pierduți" și "salvați" răspund unul altuia; condiția noastră în omul cel vechi și condiția noastră în Hristos. Dar raționamentul arminienilor conține un principiu în întregime fals; și anume, că responsabilitatea noastră depinde de puterea noastră. Dacă aș împrumuta cuiva 100 000 de franci și acesta i-ar risipi pe toți, cu siguranță nu are puterea să plătească, dar responsabilitatea sa a încetat ea să existe, fiindcă nu poate să plătească ? Cu siguranță nu. Responsabilitatea depinde de dreptul persoanei care i-a împrumutat suma, și nu de capacitatea celui care a folosit greșit banii. Dacă omul poate să facă uz de liberul său arbitru, acesta va fi sau păzind legea, sau primindu-L pe Hristos. Mântuirea nu este prin lege, Hristos ar fi murit în zadar. Dar este spus în mod expres că firea pământească (sau carnea) nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate. Conștiința, este adevărat, recunoaște că legea este dreaptă și bună, dar a se supune ei și a o păzi este cu totul altceva. Chiar dacă există voință, omul este rob, iar a face nu este consecința. Dar nu există voință. Aprobarea pentru bine dată de conștiință există, dar nu voința; aceasta dorește să fie independentă de Dumnezeu. Acceptă legea o astfel de dispoziție ? Liber, da; a fi de partea lui Dumnezeu care nu-l împiedică pe om să aleagă binele, dar omul dorește să fie liber, adică să poată să-și facă propria voință. Ori, aceasta nu este ascultare. Legea o cere, dar "gândirea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu". Chiar un păgân poate să spună : "Video meliora proboque; deteriora seqour" (Văd pe cele bune și le aprob, dar urmez pe cele rele). De la cădere toți oamenii au o conștiință, adică conștiența binelui și răului; ei știu să facă deosebirea, dar aceasta nu spune nimic despre voință, astfel că, fiindcă legea cere ascultare și că firea veche (carnea) nu poate să se supună, primirea legii este, de fapt, o imposibilitate. Nu pentru că Dumnezeu îl împiedică pe om, așa cum am spus deja, ci că omul nu-l dorește. Mai mult, legea interzice pofta, dar omul căzut are pofta în carnea sa, și prin poftă apostolul spune că a cunoscut păcatul.

     Omul trebuie să-și piardă natura sa înainte de a fi dispus să asculte de lege, și de aceea trebuie "să se nască din nou". Omul nu poate să-și dea lui însuși o viață divină și eternă. Pentru ce deci legea, va spune cineva ? Ca să prisosească greșeala, este răspunsul. Prin lege, păcatul a devenit extrem de păcătos. Legea produce mânia dreaptă a lui Dumnezeu împotriva noastră, și nu frica de Dumnezeu în noi. Ea nu dă o viață nouă, iar viața pe care o avem este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu. Omul în carne nu poate primi legea lui Dumnezeu în carnea sa.

     Este deci adevărat că el Îl poate primi pe Hristos ?  Aici, totul este har. Am citat deja pasajele : "Tuturor celor care L-au primit... care au fost născuți... nici din voia omului, ci din Dumnezeu". Dacă gândirea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, atunci, cu cât Dumnezeu Se va manifesta mai mult, cu atât mai mare va fi vrăjmășia. Aceasta este ceea ce a demonstrat prezența lui Dumnezeu în Hristos : "M-au și văzut și M-au urât, și pe Mine și pe Tatăl Meu", spune Domnul. El a venit, și nu a fost nimeni ca să-L primească; El a dat mărturie, și nimeni nu a primit mărturia Sa. Omul în carne nu poate vedea nicio frumusețe în Hristos, cu atât mai mult nu poate păzi legea. Poate carnea să-L primească pe Hristos ? Poate ea să-și găsească plăcerea în Fiul lui Dumnezeu ? Atunci ea nu mai este carne; ea are însuși gândul Tatălui. Dacă există în el altceva decât carne, atunci omul este născut din Dumnezeu, pentru că ce este născut din carne este carne. Dacă carnea poate să-și găsească plăcerea în Hristos, atunci ea posedă lucrul cel mai excelent care se poate găsi, nu doar pe pământ, ci chiar în cer. Ea își găsește plăcerea acolo unde Tatăl o găsește pe a Sa : prin urmare, nu ar mai fi necesar să se nască din nou. Lucrul cel mai excelent pe care omul îl are acum, prin har, ca creștin, îl avea deci deja înainte de a primi viața prin primirea lui Hristos! Cu o asemenea gândire, certitudinea mântuirii este nimicită : dacă mântuirea este rodul voinței mele, atunci depinde de ea (de voința mea); dacă poate fi produsă atât de ușor, nu mai poate fi spus : "Pentru ca Eu trăiesc, și voi veți trăi". S-a spus că credința este doar mâna care primește mântuirea, dar cine ne face să vrem să întindem mâna ? harul care lucrează în noi.

     "Tot ce a zis Domnul vom face și vom fi ascultători" (Exod 24:7). 

     Israel a răspuns "cu un singur glas" la aceste cuvinte atunci când Moise le-a citit din cartea legământului. Făcând astfel, poporul a făcut o confuzie completă între responsabilitate și putere, două principii foarte deosebite pe care omul le-a confundat și le-a înțeles greșit permanent de la căderea lui Adam. Omul este responsabil să păzească în mod perfect legea, dar prin cădere a pierdut puterea. Inima naturală nu poate înțelege aceasta. Un om va nega responsabilitatea sa, un altul va afirma puterea sa; numai harul clarifică aceste două puncte pentru om.           

       

 

                      Două avertismente și un exemplu - Matei 26

     John N. Darby

     1     Cele trei cazuri din Matei 26

     În acest capitol Îl avem pe Isus ca exemplu, iar cazurile lui Petru și Iuda ca avertismente.

      -     în Petru învățăm să cunoaștem slăbiciunea cărnii, 

      -     în Iuda îngrozitoarea perversitate a cărnii ;

      -     în Isus găsim exemplul pe care trebuie să-l imităm.

     Iuda ne oferă tabloul unui simplu mărturisitor (care nu are și realitatea mărturiei sale, n.t.) ; Petru, cel al unui suflet chinuit. Acești doi oameni și Isus sunt puși înaintea noastră ca trecând prin încercare și în fiecare din ei vedem rezultatul.

     Este bine să ne amintim că Petru nu avea, precum noi, Duhul Sfânt, atunci când L-a tăgăduit pe Domnul : cu toate acestea, chiar având Duhul Sfânt, noi putem primi instrucțiuni din manifestarea cărnii la Petru. Într-adevăr, nu este carnea și lipsa ei absolută de valoare printre ultimele lucruri pe care învățăm să le cunoaștem ?

     Speranța gloriei este o adevărată bucurie numai în măsura în care carnea este mortificată (Col. 3:5) și ne este supusă.

     2     Apostazia lui Iuda

     2.1     Aparență frumoasă, dar conștiința nu este atinsă

     Să ne oprim mai întâi asupra apostaziei lui Iuda. În ochii oamenilor, el avea toată aparența de a fi asemenea celorlalți ucenici ; a fost un tovarăș al Domnului - era dintre cei care au fost trimiși ca să predice Evanghelia și să facă minuni - dar conștiința lui nu a fost niciodată în prezența lui Dumnezeu. El ar fi putut să primească adevărul prin inteligență (și în realitate atunci când conștiința este atinsă, inteligența nu este atât de rapidă să primească adevărul). În plus, Iuda nu ar fi putut să umble trei ani cu Isus și să vadă harul Său și dragostea Sa, fără ca afecțiunile lui să fi fost în joc. Dar, dimpotrivă, conștiința lui nu a fost niciodată exersată.

     Acest caz este frecvent. Un sfânt care primește adevărul este adesea lent să-l înțeleagă ; căci trebuie mai întâi să judece înaintea lui Dumnezeu ceva care îl condamnă și care cere o jertfă. De exemplu, vedem foarte clar că sângele prețios al lui Hristos ne curățește de orice păcat, dar, în caz că păcătuim, cât de lent înțelegem acest adevăr prețios în modul de a-i realiza toată puterea ! În acest ultim caz, conștiința a lucrat. 

     În același mod afecțiunile celor neconvertiți pot fi în joc : un număr mare de femei Îl urmau pe Hristos în timpul răstignirii Sale, plângând și jelindu-se pentru El ! Astfel, în Matei 13:20, este vorba de "cel care aude Cuvântul și îndată îl primește cu bucurie", dar când vine necazul, "îndată se poticnește". 

     Omul natural are nevoie de ceva care să-i mulțumească eul înaintea lui Dumnezeu, și până când o va sfârși cu el însuși, va căuta să obțină o anumită măsură de dreptate înaintea Lui. În legătură cu această nevoie, este posibil să fi fost învățat prin Evanghelie, inteligența lui să fie luminată, afecțiunile lui să fie în joc ; dar, dacă conștiința lui nu este dezgolită înaintea lui Dumnezeu, el nu are încă Viața.

     2.2     Dacă conștiința este insensibilă în apropierea lui Hristos, împietrirea este progresivă și merge până la disperare. 

     De aceea Iuda L-a trădat pe Învățătorul său ! Până la urmă, ce-a fost aceasta ? Nimic mai mult, în fond, decât ceea ce este în fiecare din inimile noastre.

     Iuda iubea banii : aceasta nu este o poftă rară. Și la un sfânt din zilele noastre, iubirea de bani este de asemenea rea, dacă nu chiar mai rea, pentru că noi avem mai multă lumină.

     Păcatul făcea parte din natura lui Iuda : iar acest păcat a luat ca formă iubirea de bani. Apoi vine Satan și-i propune mijlocul de a satisface pofta sa ; Iuda a preferat banii în locul lui Isus. Și acum vom vedea rezultatul apropierii exterioare cu Domnul, când conștiința nu este atinsă : fără îndoială, probabil că s-a gândit că Domnul Se va elibera El Însuși, așa cum făcuse de multe ori ; dar atunci când a văzut că nu a fost așa, a aruncat banii și a zis : "Am vândut sânge nevinovat".

     El a continuat să trăiască aproape de Hristos până când, după ce a luat bucățica, Satan a intrat în el. În această stare de ipocrizie, inima lui s-a împietrit ; și atunci Satan s-a așezat între conștiința lui și orice speranță de iertare. Mulți oameni naturali (firești, n.t.) nu ar trăda un prieten cu un sărut, așa cum a făcut Iuda după aceea. Apropierea lui de Hristos servește la împietrirea lui și îl face să ia bucățica din mâna Domnului ! Chiar și sentimentele naturale sunt înăbușite în el. Așa se întâmplă atunci când omul neconvertit ajunge într-o poziție similară. El devine mai josnic decât a fost vreodată. Rezultatul final este deznădejdea.

     2.3     O formă exterioară de creștinism fără viață duce la robie față de Satan

     Aceasta este carnea, acesta este sfârșitul ei. Ori, carnea nu poate fi îmbunătățită prin porunci, chiar și acolo unde Îl întâlnește pe Hristos. Așa este carnea, abia îndrăznesc să spun : atunci când este lăsată la dispoziția ei, căci omul nu este, de fapt, niciodată lăsat la dispoziția lui, nefiind niciodată cu adevărat independent (*). El vrea să fie, de aceea este în mod absolut un păcătos, dar, neascultând, el este robit poftei sale, după cum este spus : "neascultători, rătăciți, robiți diferitelor pofte și plăceri" (Tit 3:3), și robi ai lui Satan. Un om natural are conștiință și rușine. El nu va face în lumină ceea ce ar face în întuneric. Dar, atunci când inima sa nu este atinsă, forma exterioară a creștinismului are ca rezultat doar cauterizarea conștiinței sale și apoi rămâne, dar cu mai multă subtilitate, robul lui Satan.

     (*) Adică omul nu are "liberul arbitru", nu poate să aleagă între bine și rău. Când a ascultat de glasul șarpelui a devenit robul lui Satan și, prin urmare, a ales să meargă pe calea păcatului ,a răului, n.t.

     3     Petru în contrast cu Domnul

     Am ajuns acum la ceea ce am văzut la Petru în contrast cu Binecuvântatul  nostru Domn

     3.1     Isus : Omul perfect ascultător și dependent

     În Ghetsimani, vedem Omul ascultător, dependent, și a cărui rugăciune exprimă totala Sa dependență. "Și I s-a arătat un înger din cer, întărindu-L" (Luca 22:43). El a simțit slăbiciunea pe care a luat-o asupra Sa. De fapt, El a fost "răstignit în slăbiciune" (2 Cor. 13:4). "Toate oasele Mele", spune El, "se desfac, inima Îmi este ca ceara, se topește înăuntrul Meu" (Ps. 22:14). "Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte;  rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine" (Matei 26:38). Astfel, în cea dintâi ispitire a Sa din pustie, L-am auzit răspunzând diavolului citând Cuvântul lui Dumnezeu. Isus l-ar fi putut alunga pe Satan prin puterea Sa divină, dar aceasta nu ar fi fost un exemplu pentru noi. În același fel, în acest capitol, Îl vedem pe Domnul exprimându-Și dependența prin rugăciune.

     3.2     Punerea la încercare a cărnii face să intrăm în ispită dacă nu veghem și nu ne                     rugăm

     Comparând faptele lui Petru cu cele ale Domnului, vom înțelege secretul slăbiciunii celui dintâi și forța Celui de-al doilea. Ce efect a avut încercarea, asupra slăbiciunii cărnii sale, la Petru ?

     -   El a zis : "Doamne, cu Tine sunt gata să merg și la închisoare și la moarte" ; dar Domnul              îi spune : "Așa, n-ați fost în stare un singur ceas să vegheați împreună cu Mine ? "

     -   Adormiseră toți de întristare. Nu era aici nici închisoare, nici moarte !

     -   "Vegheați și rugați-vă, ca să nu intrați în ispită" ( nu doar să fie păziți de cădere). Petru                va intra în ispită ; Isus niciodată.

     Cu toate acestea, pentru Isus, încercarea era mult mai mare. Iudeii și națiunile erau împotriva Lui ; iar în spatele lor puterea lui Satan. "Acesta este ceasul vostru", spune El, "și puterea întunericului", și din nou : "Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte". Unde va duce El toată această povară ? Domnul nu doarme și nu caută să-Și uite tristețea în somn. El merge și Se roagă Tatălui. El nu Și-a oprit ochii și gândurile Sale asupra împrejurărilor, ci a privit la Tatăl Său.

     3.3     Dependență totală de Tatăl face ca ispita să nu ne atingă, chiar într-o mare                           încercare

     Aceasta nu înseamnă că El era insensibil ; căci a zis : "Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta". Aici, ca Om, El a experimentat slăbiciunea, și aici se află adevărata putere. Să ne amintim că dacă suntem într-o dependență totală, ispita nu ne poate atinge. Isus nu a zis : "Aș putea să nu trec prin toate aceste încercări ?", ci a zis : "Să nu beau paharul pe care Mi L-a dat Tatăl ? El nu atribuia acest pahar lui Pilat sau lui Iuda ; nici lui Satan, ci Tatăl Său era Cel care I L-a dat. La fel este și cu noi - dacă ne aflăm în starea unei dependențe totale, ispita nu ne va atinge niciodată ! Încercarea vine;

dar, precum Isus, putem spune despre ea : "Să nu beau paharul pe care mi L-a dat Tatăl ?" Dacă suntem aproape de Dumnezeu, fiecare încercare devine o ocazie prețioasă de a manifesta o ascultare perfectă ; dacă nu, ea rămâne o ispită !

     3.4     A ne simți slăbiciunea, dar să veghem și să ne rugăm. Apoi liniște și pace                           perfectă, înainte și în timpul încercării.

     Isus a umblat cu Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că El nu a simțit slăbiciune. "Rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine", spune El ; aceasta arată că El a simțit pe deplin slăbiciunea naturii omenești. La fel și Ps. 22, făcând aluzie la cruce, El zice : "Sunt vărsat ca apa și toate oasele mi se desfac. Inima îmi este ca ceara, se topește înăuntrul meu". Și totuși, El nu a dat înapoi dinaintea suferinței solitare, atunci când dragostea Sa pentru ucenicii Săi o cerea : "Dacă Mă căutați pe Mine, lăsați-i pe aceștia să se ducă" (Ioan 18:8). Dar, fiind în luptă grea, Se ruga mai stăruitor ; Se adresa Tatălui Său, și aceasta înainte să vină încercarea. Ce se întâmplă în continuare ? Atunci când încercarea vine, El a trecut deja prin ea cu Dumnezeu ! El Se înfățișează înaintea vrăjmașilor Săi și zice : "Pe cine căutați ?", atât de liniștit ca și cum ar face o minune. Înaintea lui Caiafa, ca și înaintea lui Ponțiu Pilat, El dă o frumoasă mărturisire : El recunoaște că este Fiul lui Dumnezeu înaintea iudeilor, iar înaintea lui Pilat că El este Împărat ! 

     3.5        De unde vine diferența dintre Domnul și Petru ?

     3.5.1     Carnea face totul invers, contrar umblării în comuniune cu Tatăl

     În cazul lui Petru, carnea doarme ; doarme pentru a scăpa de presiunea împrejurărilor. El nu a trecut prin încercare cu Tatăl. În momentul când Isus va fi prins, energia cărnii se trezește la Petru și face să scoată sabia. Carnea are suficientă energie pentru a ne trage în pericol, dar ea nu poate sta aici - această energie ne părăsește atunci. Cât de puțină comuniune reală  găsim în acest caz ! În timp ce Hristos Se ruga, Petru dormea ; în timp ce Hristos se supune ca un miel dus la măcelărie, Petru se lupta ; în timp ce Hristos dădea "frumoasa mărturisire" în mijlocul suferințelor, Petru Îl tăgăduia cu blestem. Aceasta este exact imagine cărnii - ea doarme în loc să vegheze - ea acționează în loc să stea liniștită - apoi Îl tăgăduiește pe Domnul când vine timpul încercării.

     În cazul lui Hristos : în luptă grea, dar trăind cu Tatăl, și pace perfectă la momentul încercării. Ah ! dacă am ști să umblăm în toate împrejurările în comuniune cu Tatăl, nu ar fi ispită care să nu fie un motiv de a-L glorifica !

     3.5.2     Căderea lui Petru, nu prin înclinație față de păcat, ci prin necunoașterea slăbiciunii                             cărnii, și neglijarea rugăciunii, și lipsa dependenței

     Punctul capital era că Petru nu a învățat ce este carnea ; nu-și amintea că ea nu este decât slăbiciune ; și astfel dependența lui era împiedicată. El părea fi sincer dorind să dea mărturie despre Domnul și nu să-L tăgăduiască. Exista la Petru o mai mare energie adevărată a afecțiunii naturale decât la ceilalți ucenici care L-au părăsit pe Domnul și au fugit, căci el Îl iubea cu adevărat.

     Petru a eșuat, nu în virtutea propriei sale voințe, nici prin înclinare față de păcat, ci din cauza slăbiciunii cărnii. În Hristos, nu exista posibilitatea slăbiciunii morale, pentru că El a umblat întotdeauna pe calea slăbiciunii cu Tatăl Său. Chiar prin lupta grea, a trecut în comuniune cu El. Petru cade, deși numai umbra ispitei a venit la el. Toată căderea lui începe prin lipsa dependenței și neglijarea rugăciunii. 

     Trebuie să veghem în ce privește rugăciunea și să nu ne mulțumim să ne rugăm atunci când vine ispita ; trebuie să umblăm cu Dumnezeu și astfel vom întâlni ispita în puterea comuniunii și a rugăciunii care au precedat-o. Fără rugăciune continuă și sentimentul constant al slăbiciunii absolute a cărnii, cu cât un sfânt va avea afecțiune pentru Hristos și dispoziție pentru a-L sluji, cu atât va fi, ca urmare chiar a acestei voințe bune, condus să-L dezonoreze ! Ceilalți ucenici, fugind, nu au dezonorat Numele Învățătorului lor atât de mult cum a făcut-o Petru. Aceasta a fost pentru ca Petru să învețe răul care se află în carne.

     3.5.3     Rugăciunea de anticipare, rugăciunea pentru alții

     Isus, dimpotrivă, a umblat întotdeauna în mărturisirea dependenței Sale - rugându-Se întotdeauna. La ce a folosit că Domnul a știut că Satan avea scopul de a-l cerne pe Petru ? S-a rugat pentru el ! Cu cât există mai multă cunoștință, dragi frați, cu atât mai multă rugăciune ! "Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta". Ca rezultat al acestei mijlociri, Petru a învățat mai profund decât ceilalți despre răul care se află în carne, și a putut "să-i întărească pe frații săi".

     4        Lecții pentru astăzi

     4.1     A fi conștienți de slăbiciunea cărnii noastre. Să nu facem un pas fără să fim                         conduși de Domnul

     Noi suntem incapabili de a învăța adevărul pe frații noștri dacă nu suntem conștienți de propria noastră slăbiciune. Ce ar fi devenit Petru fără rugăciunea lui Isus ? Într-un mod asemănător lui Iuda ! Ce lucru binecuvântat să fim păstrați în deplină conștiență a slăbiciunii noastre, în loc să alergăm ca Petru într-un loc unde nu putem rezista ! Ce bine este să ne fie teamă să facem un singur pas fără călăuzirea Domnului ! Carnea ne trădează întotdeauna - nu este bună de nimic ! Efectul păstrării ei în prezența Domnului este de a sfârși cu ea - de-a fi încredințată Tatălui. Nu există înțelepciune care să ne păstreze, în afară de înțelepciunea de sus. Domnul știa ce este carnea, și de ce avea nevoie Pavel, atunci când a fost răpit în al treilea cer. Să fie ridicat până în al patrulea ? Nu ; ci de un mesager al lui Satan pentru a-l pălmui : adică de a fi doborât, umilit. I-a fost dat țepușul în carne ; trebuia să aibă conștiența că carnea nu valorează nimic.

     4.2     Cum învățăm să cunoaștem carnea

     Putem observa că există trei moduri de a învăța neputința și perversitatea cărnii :

     

     - Înainte de pacea cu Dumnezeu, adesea în lupte disperate (căci cunoașterea și conștiința          sunt lucruri distincte) ;

     - Atunci când avem pace, înaintea Domnului, în rugăciune și în comuniune, neîndrăznind            să facem un pas fără călăuzirea Lui, și atunci El este glorificat în noi în har și ascultare,              indiferent de încercare. 

     - Sau prin experiență amară, pe care a învățat-o Petru, când carnea nu este judecată în              comuniune cu Dumnezeu. 

     Aceasta din urmă va fi calea noastră, atât timp cât vom judeca lucrurile în loc să ne judecăm pe noi înșine. Când ne judecăm pe noi înșine cu credincioșie și umblăm cu Dumnezeu, nu vom intra în ispită.

     4.3     Pregătirea de a trece prin încercare veghind și rugându-ne

     Încercarea poate veni, dar va întâlni o pregătire completă pentru a-i face față ; nu ca să putem spune : "Acum sunt pregătit pentru cutare sau cutare ispită". Nu suntem siguri de la un moment la altul de încercarea care poate veni ; dar vom avea puterea lui Dumnezeu cu noi în ea. Prin urmare, singurul nostru loc sigur este vegherea și rugăciunea - da, rugăciunea înainte de asaltul vrăjmașului - rugăciunea care poate merge până la luptă grea ; căci așa s-a rugat Isus !

     4.4     Exercițiile sufletului inevitabile cu privire la motivul încercărilor

     Trebuie să ne așteptăm să avem sufletele mult mai exersate ; de multe ori, atunci când vine încercare, ne putem întreba despre motivul pentru care aceasta este trimisă. Poate fi pentru o vină ; poate fi pentru o stare sufletească neglijentă sau o duritate a inimii ; poate fi, ca la Pavel, pentru a supune mândria cărnii ; poate chiar de a ne pregăti pentru un atac viitor. Dar în aceste exerciții ale sufletului, trebuie să rămânem permanent înaintea Domnului : apoi, când va veni încercarea pentru care Tatăl ne-a pregătit, vom fi în pace perfectă. Când suntem exersați, Domnul ne va face să purtăm, în duh, împreună cu El, povara pe care ne va ajuta s-o purtăm cu putere în luptă. Să nu ne temem de exercițiul din interior ; să-l rezolvăm împreună cu El. Nu există nicio limită a puterii noastre pentru ascultare când puterea noastră este cea a Domnului.

     4.5     Acceptarea încercării, chiar foarte puternică, ca o ocazie de ascultare. Rezultă                     bucurie

     "Dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta".

     Niciunul dintre noi nu poate pricepe ce a însemnat acel pahar pentru Cel care a locuit dintotdeauna în dragostea Tatălui ; dar cei mai spirituali o vor recunoaște cel mai mult. Atunci Cel sfânt a fost făcut păcat ; nicio rază de lumină nu a pătruns asupra sufletului lui Isus. La gândul acesta, când este apăsat de Satan în sufletul Său, Îl vedem transpirând ca niște picături mari de sânge. El nu a tratat cu ușurință păcatul ! Prințul vieții a fost adus în țărâna morții - "toate talazurile Tale au trecut peste Mine". La cruce, Isus a purtat ceea ce noi nu vom fi chemați să purtăm niciodată. Să ne ferim să-L tăgăduim. Mulți o fac în detaliu, chiar dacă în principal Îl recunosc.

     Fericitul nostru privilegiu este să nu fim preocupați cu încercarea ca încercare, ci de a vedea în fiecare încercare o oportunitate de a asculta de Dumnezeu și de a spune despre fiecare, cum a spus Isus : "Să nu beau paharul pe care Mi L-a dat Tatăl Meu ?"

     "Iar Aceluia care poate să vă păzească fără poticnire și să vă așeze înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie, - singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru... fie glorie".