RAPIREA CREDINCIOSILOR
Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare?
- I -
Christian Briem
Introducere
Un eveniment minunat şi măreţ urmează să aibă loc pentru copiii lui Dumnezeu. Acest eveniment le va schimba într-o clipeală în totalitate viaţa lor. într-o zi, care va începe ca oricare altă zi, Domnul Isus va veni deodată şi neaşteptat de oameni. Cu forţă dumnezeiască şi în puterea învierii Sale, va lua pe ai Săi din această lume şi îi va duce la El în slavă, în Casa Tatălui Său care se află cu totul în afara acestei lumi. Şi odată ajunşi acolo, vor rămâne pentru totdeauna în acel loc minunat. O fericire de nedescris va fi partea lor în veşnicie.
Oamenii acestei lumi nu vor observa nimic din extraordinarele evenimente. Un singur lucru nu va putea fi trecut cu vederea de către ei, chiar dacă va fi inexplicabil: numeroşi oameni, care au trăit aici pe pământ alături de ei, deodată nu vor mai fi găsiţi. Dar nu pentru că ar fi murit; nu, ci pur şi simplu nu vor mai fi găsiţi. Sfânta Scriptură ne informează de acum ce se va întâmpla cu ei: aceşti oameni au trăit acele clipe despre care au vorbit deseori şi pe care le-au aşteptat cu răbdare răpirea.
Dar mai există şi un alt eveniment bineînţeles, la o dată ulterioară şi dintr-o altă poziţie la care credincioşii vor participa, şi anume la arătarea lui Hristos în putere şi slavă. Când El Se va coborî din cer pentru a nimici pe vrăjmaşii Lui pe pământ, atunci credincioşii se vor coborî cu El din cer şi Îl vor însoţi în marşul Său triumfal. Şi când Hristos îi va fi nimicit pe vrăjmaşii Lui prin judecata dumnezeiască, va întemeia aici pe pământ împărăţia Sa de o mie de ani, spre proslăvirea lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea oamenilor.
Este foarte important să deosebim aceste două aspecte ale venirii lui Hristos, dar fără să le despărţim. Dumnezeu ne prezintă de mai multe ori în Cuvântul Său un adevăr, respectiv o învăţătură deosebită, care e echivalent cu un alt adevăr sau ne dă diferite aspecte despre unul şi acelaşi adevăr. Cu siguranţă, ele nu se contrazic, ci se completează între ele. Şi pentru a cunoaşte şi a savura tot adevărul într-un anumit punct, trebuie să luăm în seamă ambele aspecte. Altfel, există pericolul de a pierde nu numai o parte sau alta a adevărului lui Dumnezeu, ci şi bucuria de a savura vreunul din aspecte.
Doresc să clarific acest lucru printr-un exemplu. Dacă nu cunoaştem deosebirile dintre hotărârile lui Dumnezeu cu Israel şi hotărârile Lui cu Adunarea sau Biserica, pierdem înţelegerea şi bucuria atât de o parte, cât şi de alta a adevărului; nu vom înţelege clar ce intenţii binecuvântate urmăreşte Dumnezeu cu poporul Său pământesc, cu Israel, şi nu vom înţelege ţelul nespus de măreţ al lui Dumnezeu cu poporul Său ceresc, cu Adunarea Sa.
Este acest lucru într-adevăr atât de tragic? Da. În primul rând pierdem bucuria care ne-a fost dată prin poziţia şi prin nădejdea creştină. Binecuvântările noastre în locurile cereşti (Efeseni 1.3) vor fi aşezate pe nivelul (inferior, deoarece este pământesc) poziţiei lui Israel. Şi dacă poziţia creştină, dacă Adunarea nu ar fi altceva decât o „continuare duhovnicească a lui Israel", atunci acest fapt ar înrola-o în mod obligatoriu în scena pământească, în lume. Ar fi un lucru regretabil! Din cetăţeni ai cerului am deveni cetăţeni ai pământului!
Dar mai pierdem încă ceva: nu mai recunoaştem că Dumnezeu îşi va împlini promisiunile făcute faţă de Israel deja în Vechiul Testament. Israel are un viitor. Chiar dacă acest popor va trebui să treacă prin necazuri neasemuite, la sfârşit Hristos va fi proslăvit în mijlocul unei rămăşiţe din acest popor. Dumnezeu va trimite încă o dată pe Fiul Său, pe întâiul născut, pe rotocolul pământului. Atunci nu I Se vor închina numai îngerii lui Dumnezeu, ci El va avea aici pe pământ o împărăţie. Un sceptru de dreptate va fi sceptrul domniei Sale (Evrei 1.6-8).
Nu ne bucurăm şi noi că Domnului şi Mântuitorului nostru I se va aduce toată onoarea aici, unde a fost dispreţuit şi părăsit? Putem fi indiferenţi când Domnului Isus îi va fi dată toată stăpânirea, nu numai asupra Israelului, ci asupra întregului pământ? Şi pe lângă de toate acestea, noi Îl vom însoţi pe Domnul în tot ce va face!
Cât de important este să învăţăm să deosebim poziţia noastră creştină şi totodată cerească de poziţia pământească a Israelului în împărăţia viitoare! Nădejdea noastră este îndreptată spre cer; acolo este „cetăţenia noastră" (Filipeni 3.20).
Spunând acestea, ne-am reîntors la subiectul nostru de care ne vom ocupa mai departe. Şi aici putem vorbi despre două părţi sau două aspecte ale adevărului dumnezeiesc. Ceea ce ne spune Cuvântul Iui Dumnezeu despre venirea lui Hristos putem atribui fie unui aspect, fie altuia. Cele două aspecte referitoare la venirea Domnului sunt:
- răpirea credincioşilor şi
- arătarea lui Hristos sau ziua Domnului.
Şi în această direcţie, amestecarea celor două adevăruri a dus la multă lipsă de binecuvântare şi chiar la pierderea de către o însemnată parte a creştinătăţii a stării de aşteptare zilnică a Domnului Isus pentru răpirea alor Săi. Se ştie câte ceva despre aşa-numita „zi de apoi", dar despre o răpire a credincioşilor se ştie prea puţin; şi tocmai acest eveniment este adevărata nădejde creştină după gândurile lui Dumnezeu. El se poate împlini în orice moment.
De aceea doresc, prin această lucrare, să încerc să-l conduc pe cititorul credincios, pe baza afirmaţiilor Sfintei Scripturi, spre acest adevăr şi spre această aşteptare binecuvântată. Cu toate că celălalt aspect al venirii Domnului, arătarea Sa în putere şi slavă, nu apare pe primul plan în această lucrare, doresc totuşi să mă opresc asupra lui, pentru a arăta deosebirile dintre cele două aspecte ale
venirii Domnului. De asemenea nu va lipsi şi o privire asupra profeţiei, pentru a răspunde la întrebarea: în ce legătură se află răpirea cu evenimentele profetice?
Aceasta va clarifica întrebarea care se ridică deseori, şi anume, dacă copiii lui Dumnezeu din timpul harului vor trece prin necazul cel mare. Ţinând seama de toate acestea, voi încerca să diferenţiez, fără să despart: să disting ceea ce trebuie deosebit, şi totuşi să nu pierd din vedere linia principală care le uneşte.
Domnul să ne ajute să putem recunoaşte deosebirile adevărului dumnezeiesc! Pentru aceasta, cea mai bună condiţie ar fi ca să-L aşteptăm cu un mai mare devotament pe Cel care a spus: „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa"(Apocalipsa 3.11).
1. Răpirea sfinţilor
1.1 „Eu vin curând"
Începem deci să vorbim despre subiectul nostru, subiect deosebit de minunat, răpirea credincioşilor. În timpul actual, Domnul Isus ocupă locul cel mai înalt al slavei. Din dragoste pentru noi, El S-a umilit până la moarte pe cruce. Dar acum El este, ca Om, încununat cu slavă şi cu cinste şi stă la dreapta lui Dumnezeu, sade pe scaunul de domnie al Tatălui Său (Evrei 1.13; 2.9;
Apocalipsa 3.21). El va părăsi însă acest loc cel puţin pentru scurt timp. De ce? El va veni în întâmpinarea celor ce sunt ai Săi, care sunt în lume, pentru a-i lua din această lume şi pentru a-i duce în prezenţa Sa nemijlocită, în slava lui Dumnezeu. Întâlnirea cu El va avea loc în văzduh, şi de acolo îi va duce în casa Tatălui Său. În casa Tatălui Său? Da, chiar acolo unde Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt locuiesc din veşnicii.
1.1.1 Dorinţa lui Hristos
Deja înainte de plecarea Lui din această lume, Domnul a vorbit despre acest eveniment minunat şi a spus:
„In casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi" (Ioan 14. 2-3).
Intenţia Lui este exprimată clar; dorinţa Lui e de a-i avea pe ai Săi, pe care i-a răscumpărat atât de scump cu sângele Său, acolo unde este El. Ce cuvinte minunate sunt acestea: „vă voi lua la Mine"şi „acolo unde sunt Eu"! El nu spune că ne va „lua în cer" sau „ca voi să fiţi în cer". Cu siguranţă aceste cuvinte „unde sunt Eu" sunt în definitiv cerul; dar Domnul ne arată că cei care sunt ai Săi formează aici pe pământ comoara Lui şi că îi doreşte. Pentru acest motiv, vrea să-i aibă foarte aproape de El pentru toată veşnicia! Şi în rugăciunea Lui către Tatăl Său din Ioan 17, exprimă această dorinţă a inimii Sale: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea..." (versetul 24).
Ce fericire nespusă să faci parte din aceia pe care Tatăl I I-a dat Domnului! În hotărârea Lui, Dumnezeu I-a dat Domnului Isus pe aceşti credincioşi, ca să le de-a viaţa veşnică (versetul 2). Şi posedarea vieţii veşnice le dă dreptul să vadă slava Sa personală. Minunat har ne-a fost dăruit nouă, credincioşilor care trăim în timpul harului! Nu ne determină acest fapt să cântăm de bucurie?
1.1.2 Făcuţi potriviţi
Cert e faptul că sângele ispăşitor al lui Isus Hristos este temelia în toată lucrarea lui Dumnezeu în har, temelia oricărei binecuvântări pe care o poate acorda El oamenilor păcătoşi. Tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit şi ne va mai dărui în binecuvântări se sprijină pe lucrarea de mântuire desăvârşită a lui Hristos, Fiul Său. Doresc să reţinem cu tărie acest adevăr în inimile noastre şi tot ce va veni din strălucirea lui. Noi am fost pierduţi şi nu meritam nimic altceva decât judecata în focul cel veşnic. Dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu, în harul Său, ca să ne pregătească un mijloc de scăpare, dacă nu ar fi mers Fiul Său pentru noi în moarte, am fi ajuns acolo. Fără moartea şi fără învierea lui Isus Hristos, nu am fi avut nimic, chiar nimic. Apostolul Pavel spune că, dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat, noi am fi încă în păcatele noastre şi am fi cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Corinteni 15.3-19).
Dar sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1.7). în puterea acestui sânge, Domnul Isus ne-a spălat de păcatele noastre şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său (Apocalipsa 1.6). Prin credinţa în sângele Său, am fost îndreptăţiţi, fără plată, prin harul lui Dumnezeu (Romani 3.24-25).
Dar când este vorba despre ce ne învredniceşte să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 1.12) şi de a umbla în slava lui Dumnezeu, atunci Scriptura nu vorbeşte de sângele lui Hristos, ci de viaţa veşnică. Numai când avem natura lui Dumnezeu, suntem într-adevăr în stare să locuim la Dumnezeu şi să vedem slava Lui. Un principe moştenitor poate avea dreptul la tron, dar s-ar putea să nu fie capabil probabil fiindcă este încă minor să preia acest drept. Credinciosul însă le are pe amândouă. Prin sângele lui Hristos, are dreptul la slava lui Dumnezeu şi, prin posesiunea vieţii veşnice, este capabil să savureze şi să fie în slava Lui. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17.3).
1.1.3 Însuşi Domnul va veni
Să revenim la cuvintele Domnului din Ioan 14. El a spus: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine". Să ne gândim că încă nu fusese împlinită lucrarea de pe Golgota, care era condiţia necesară pentru acest fapt. Drept urmare, nu venise nici Duhul Sfânt (Ioan 7.39) când Domnul pronunţ aceste cuvinte preţioase. Într-o astfel de situaţie, Domnul nu le putea spune ucenicilor Săi în ce mod se va împlini făgăduinţă Lui (Ioan 16.12-14). El a sădit în inima lor această nădejde minunată; şi acesta a fost în fond lucrul cel mai important. Şi noi, chiar dacă nu am şti alte amănunte, ne-ar fi de ajuns să ne bucurăm nestingheriţi şi să ne bizuim cu tărie pe promisiunea venirii Lui. Aşa a spus El şi aşa va face.
1.1.4 Nedumerirea tesalonicenilor
Totuşi Domnului I-a plăcut să ne dea mai multă lumină asupra acestui eveniment unic în felul lui. Pentru aceasta, s-a folosit de apostolul Pavel şi, printre altele, de împrejurarea că cei credincioşi din Tesalonic s-au putut bucura numai pentru scurt timp de învăţăturile transmise oral de apostol (Faptele Apostolilor 17.1-9). Ei au fost conduşi, prin harul lui Dumnezeu, până acolo că s-au pocăit de idolatria lor şi s-au „întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi
adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare" (1 Tesaloniceni 1.910). Prin apostolul Pavel, ei au fost familiarizaţi cu adevărul despre venirea lui Hristos, evident însă, la un mod general. În plus, au învăţat că va veni cândva Anticristul şi „căderea", dar şi că Hristos va veni din cer pentru a nimici cu suflarea gurii Sale pe acel nelegiuit şi pentru a-Şi instaura împărăţia Sa aici pe pământ (2 Tesaloniceni 2.112). „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi?" (versetul 5). În principiu, ei ştiau despre venirea Domnului nostru Isus Hristos (versetul 1) şi despre ziua Domnului (versetul 2), dar nu aveau cunoştinţe exacte asupra legăturilor dintre cele două evenimente. Probabil, ei nu ştiau că aceste două evenimente nu înseamnă acelaşi lucru.
Credinţa acestor tineri credincioşi în venirea lui Hristos a devenit atât de profundă şi de firească, atât de vie şi de raportată la prezent, încât au fost surprinşi de o împrejurare: unii dintre fraţii lor de credinţă adormiseră între timp, şi Domnul nu venise încă! Ce se va întâmpla cu cei adormiţi? Nu vor pierde ei, când va veni Domnul, binecuvântarea prezenţei Sale?
Apostolul le-a scris că nu trebuie să fie în necunoştinţă în ceea ce-i priveşte pe cei adormiţi. De fapt, ei nu aveau nici un motiv să se întristeze cum o fac „... ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus" (1 Tesaloniceni 4.13-14). Probabil, ei n-au cunoscut amănuntele acestui eveniment şi chiar n-au putut să le cunoască. Totuşi, din faptul că Domnul Isus a murit şi a înviat, ei ar fi trebuit să tragă concluzia credinţei că atunci şi Dumnezeu va aduce cu El, la venirea Sa în putere şi slavă, pe cei adormiţi în Isus.
În nici un caz, ei nu vor suferi o pierdere. Dacă ar fi venit ziua arătării lui Hristos,
Dumnezeu S-ar fi îngrijit ca credincioşii să fie la El în cer şi astfel să vină cu El. După cum am
observat, tesalonicenii ar fi putut şi ar fi trebuit deduce din faptul că Domnul Isus a murit şi a înviat că şi celor adormiţi li se va întâmpla la fel ca Domnului.
Aşa de mult ne-a unit Dumnezeu în hotărârea Sa cu Domnul Isus! Nu putem întipări destul de adânc în inimile noastre acest adevăr.
Dumnezeu ne vede în Hristos, acum şi totdeauna. O, de-am fi tot mai conştienţi de starea binecuvântată în care ne aflăm!
S-ar putea câteodată să nu înţelegem ceva din Cuvântul lui Dumnezeu. Poate un pasaj din Sfânta Scriptură este greu de înţeles şi pare că ne pune la îndoială siguranţa noastră veşnică în Hristos. în astfel de cazuri, decât să dăm loc îndoielii, mai bine să lăsăm ca lumina altor locuri din Scriptură să cadă peste problemele noastre!
Şi, înaintea tuturor lucrurilor, să cugetăm mereu că prin harul lui Dumnezeu suntem nedespărţiţi de Hristos. Poziţia Lui este poziţia noastră. Chiar dacă nu cunoaştem vreun lucru, rămâne adevărul că Dumnezeu ne vede în Hristos, şi noi Îl onorăm pe El şi pe Fiul Său, dacă ne vedem aşa.
1.1.5 O nouă descoperire
În următoarele versete, apostolul Pavel adaugă o descoperire cu totul nouă şi le dă lor, precum şi nouă, verigile intermediare care lipsesc amănuntele care lămuresc că Domnul Isus trebuie să vină mai întâi pentru credincioşi, pentru ca apoi să poată veni cu ei. Până aici am auzit de o venire a Domnului cu noi; acum apare ceva cu totul diferit, ce o putem reda prin expresia: venirea Domnului pentru noi.
Citim astfel:
„Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul"(l Tesaloniceni 4.15-17).
Cât de sublim şi totuşi cât de simplu este totul! Va fi o răpire care va cuprinde atât pe sfinţii cei morţi, cât şi pe cei vii. Prin acest eveniment, vor fi răpiţi de pe suprafaţa acestui pământ şi vor fi aşezaţi într-o lume nouă. Această lume nouă este slava lui Dumnezeu. Acum ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 5.2), dar atunci ea va deveni realitate pentru noi. Ce har minunat!
Dar înainte de a ne ocupa cu amănuntele importante ale acestui pasaj biblic, să ne ocupăm pe scurt de expresia „ce vă spunem prin Cuvântul Domnului". Se pare că această expresie nu se referă numai la autoritatea cu care vorbeşte apostolul, şi nici numai la o misiune pe care o îndeplinea din partea Domnului. Nu există vreun motiv să considerăm că este numai un cuvânt al Domnului citat, ca în Faptele Apostolilor 20, versetul 35. Aici este vorba de ceva mai mult, şi anume de transmiterea unei noi descoperiri care a primit-o direct din partea Domnului (compară Faptele Apostolilor 18.9; Galateni 1.12; Efeseni 3.3).
Acest lucru nu e chiar atât de neînsemnat. De aici învăţăm că tot ceea ce ne este spus în evanghelii prin analogie nu se poate egala cu ceea ce ne este spus aici. Spunând aceasta, nu mă refer la aluziile pe care le găsim în cuvintele Domnului către ucenicii Săi din Ioan 14, versetele 1-3, ci mă gândesc la pasaje profetice, ca cele din Matei 24, versetul 30 şi altele asemănătoare. Versetele din Matei 24 arată de fapt cea mai mare asemănare cu ceea ce găsim aici, în 1 Tesaloniceni. Dar acest text vorbeşte într-adevăr de ceva cu totul diferit, şi anume de arătarea Domnului. Pentru înţelegerea tematicii noastre, ar fi de mare ajutor dacă ne-am gândi mereu că tot ceea ce ne este dat în evanghelii în legătură cu înştiinţările profetice trebuie deosebit de ceea ce ne spune apostolul Pavel aici prin „Cuvântul Domnului".
Să ne ocupăm acum cu fiecare din învăţăturile pasajului din 1 Tesaloniceni 4.
1.1.6 Noi cei vii
Expresia „noi cei vii care rămânem "ne arată clar că cei credincioşi aşteptau venirea Domnului Isus în timpul lor. Ei au fost învăţaţi de Pavel să aştepte pe Domnul în orice clipă. Dar nu numai atât, ci apostolul se face una cu ei în această nădejde spunând: „noi" „noi cei vii".
Aceasta poate fi şi starea noastră în timpurile de astăzi. Dacă Domnul vrea, ca în cazul lui Petru (Ioan 21.18-19), să cheme la El pe cineva prin moarte, rămâne totuşi preţiosul privilegiu să aşteptăm tot timpul venirea Lui şi să spunem: „noi cei vii, care rămânem până la venirea Domnului".
Când va veni Domnul Isus, cei credincioşi aşa cum a fost situaţia atunci la tesaloniceni se vor compune din două grupuri: cei adormiţi şi cei vii. Apostolul Pavel se identifică aici cu al doilea grup. Dar sunt şi locuri în care Pavel se face una cu primul grup, de exemplu în 2 Corinteni 4, versetul 14. În capitolul 5 din aceeaşi epistolă, care de altfel a fost scrisă cu aproximativ trei-patru ani mai târziu decât prima epistolă către Tesaloniceni, apostolul consideră două posibilităţi: a fi dezbrăcat şi a fi îmbrăcat („nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci să fim îmbrăcaţi") (*) şi foloseşte întotdeauna cuvântul „noi".
(*) Dezbracarea vorbeste de moartea credinciosului. El dezbraca haina pamanteasca, trupul muritor. Imbracarea se refera la credinciosii vii care la rapire vor trai transformarea trupurilor lor.
În epistola către Filipeni, care a fost scrisă cu aproximativ şapte ani mai târziu, apostolul vorbeşte deschis despre posibilitatea morţii sale (capitolul 1.21-24; 2.17). Cu toate că priveşte în faţă posibilitatea că nu va mai trăi la venirea Domnului, el descrie pe scurt, cu multă dragoste, comportamentul caracteristic al credincioşilor în legătură cu venirea Domnului şi foloseşte din nou cuvântul „noi": „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos"(Filipeni 3.20).
Astfel, pe lângă grupul celor adormiţi, va fi şi grupul credincioşilor vii, cei „care rămânem până la venirea Domnului." Ei nu vor vedea moartea, ci vor avea parte de venirea Domnului ca oameni vii. Şi eu m-am gândit deseori: atât de puţin este moartea nădejdea credincioşilor, că, dacă ar veni Hristos mai curând, nimeni dintre ei nu va mai muri. Aceasta este într-adevăr o nădejde binecuvântată, o nădejde vie (1 Petru 1.3)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu