RAPIREA CREDINCIOSILOR
Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare?
- VI -
Christian Briem
3 Răpirea în Apocalipsa
Introducere
În acest capitol de încheiere, doresc să vorbesc despre răpire, aşa cum ne este ea prezentată în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa. Mă gândesc în mod special la scena tainică şi neobişnuită din capitolul 12. Profetul vede un semn mare în cer: o femeie învăluită în soare care ţipă în durerile naşterii. Balaurul stă înaintea ei ca să-i sfâşie copilul, imediat după ce ea îl va fi născut. Ea a născut un „fiu, un copil de parte bărbătească" care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier. Apoi se spune: „şi copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie." Imediat după aceea, femeia fuge în pustie pentru o mie două sute şaizeci de zile (versetele 1-6)
Pentru a anticipa, putem spune că în această scenă avem singura menţionare a răpirii în Apocalipsa. Doresc să demonstrez că, într-adevăr, în acest capitol este inclusă şi răpirea credincioşilor. Doresc să încerc să arăt şi un alt punct: partea profetică a Apocalipsei pleacă de la faptul că răpirea credincioşilor a avut loc, chiar dacă aceasta nu este prezentată direct. Priceperea acestei realităţi este de mare însemnătate pentru înţelegerea întregii cărţi Apocalipsa.
Având în faţa noastră acest obiectiv şi îndreptându-ne privirea spre Dumnezeu pentru claritate, dorim să ne ocupăm de trei teme care se referă la subiectul nostru:
- Structura şi împărţirea cărţii Apocalipsa. Cum este structurată Apocalipsa, la ce timp se referă conţinutul fiecărei părţi componente a cărţii? Sunt văzute diferite grupe de sfinţi. Despre cine este vorba? Pentru a primi lămuriri asupra acestor întrebări, este necesară o condiţie indispensabilă pentru a putea înţelege evenimentele prezentate în Apocalipsa în adevărata lor însemnătate.
- Cele şaptezeci de săptămâni-ani ale profetului Daniel.
Ce înseamnă ele? Când au început şi când sfârşesc? La cine se referă? Acesta este unul din cele mai importante „puncte centrale" pentru înţelegerea profeţiei în general. Îndeosebi ultima „săpămână a lui Daniel" este de mare însemnătate pentru noi. De aceea vrem să-i acordăm o atenţie deosebită.
- Scena din Apocalipsa 12. Cine este prezentat prin „femeie"? Ce înseamnă răpirea „copilului"? În ce timp se petrece acestă scenă? Acestea sunt întrebările de care ne vom ocupa în acest pasaj.
În acest capitol, doresc să dau cititorului un mic ajutor sau îndrumător în studiul
Apocalipsei, şi de aceea caut să aduc lumină nu numai asupra scenei în legătură cu răpirea. De fapt, acestă scenă nu o putem înţelege corect numai când cunoaştem în oarecare măsură mediul înconjurător în care se desfăşoară. După această scurtă introducere, să ne ocupăm cu prima temă.
3.1 Privire de ansamblu asupra Apocalipsei
3.1.1 „Cheia"
Ultima carte a Bibliei nu este în nici un caz o „carte cu şapte peceţi", pe care nimeni nu o poate înţelege corect. Într-adevăr, mulţi gândesc aşa şi nici măcar nu o citesc. Alţii se ocupă mult cu această carte, dar lasă la o parte „cheia" pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru înţelegerea acestei părţi din Cuvântul Său. Astfel, ei ajung în parte la gânduri total nesănătoase. Când vorbesc de „cheie", mă gândesc la împărţirea acestei cărţi, pe care Domnul Isus Însuşi i-a dat-o robului Său, Ioan:
„Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea"(capitol 1.19).
În acest cuvânt-cheie, Domnul vorbeşte despre trei lucruri. Ele arată conţinutul şi structura cărţii Apocalipsa:
- ... cele ce ai văzut;
-... cele ce sunt;
-... cele ce vor fi după acestea.
„Cele ce ai văzut" se, referă evident la primul capitol din Apocalipsa. Domnul Isus se arătase lui Ioan în postura Sa judecătorească şi în maiestatea Sa „în mijlocul celor şapte sfeşnice."
Ceea ce el a văzut acolo trebuia să scrie mai întâi. Oamenii care Îl recunosc pe Isus ca Domn trebuie să ştie că El va judeca toată purtarea lor. Deşi El este acum în cer, umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice: El examinează dacă Biserica îşi îndeplineşte menirea şi răspunderea ei de a răspândi lumina duhovnicească, dumnezeiască.
„Cele ce sunt" se leagă direct, în ce priveşte conţinutul, de ceea ce ne este prezentat în primul capitol. Cert este că Cel care vorbeşte redă prin această expresie epoca actuală a Bisericii pe pământ. Această a doua parte cuprinde capitolele 2 şi 3, aşa-numitele şapte scrisori deschise. În aceste şapte scrisori adresate acelor adunări existente cândva, Domnul ne dă o privire de ansamblu asupra stării Bisericii, cum se va fi dezvoltat ea de la moartea apostolilor până la sfârşit .
Şi aceste lucruri a trebuit Ioan să le scrie, pentru ca ucenicii Săi să nu se lase pradă amăgirii în ce priveşte dezvoltarea Bisericii văzută în exterior: o dezvoltare nu spre bine, ci spre rău. El va trebui până la urmă s-o verse din gura Lui. Deşi răul sporeşte cu toate cuvintele de avertizare către mulţimea creştină, Domnul găseşte şi cuvinte de mângâiere pentru „ceilalţi", pentru rămăşiţa credincioasă din fiecare timp. Chiar dacă creştinătatea va cădea tot mai mult de la adevăr, pentru „ceilalţi" Domnul va avea o cale şi pentru ei va veni la sfârşit pentru a-i lua din această scenă. Acesta este conţinutul capitolelor 2 şi 3.
Dar Ioan, după porunca Domnului, trebuia să mai scrie ceva, şi anume „cele ce vor fi după acestea". Aceasta redă, fără îndoială, partea Apocalipsei care este încă viitoare. A treia parte începe cu capitolul 4. Cu siguranţă, nu este o întâmplare că acele cuvinte din capitolul 1, versetul 19, „după acestea" (sau textual: „după aceste lucruri") se regăsesc la începutul capitolului 4: ,După aceste lucruri, m-am uitat..." (versetul 1). Dar nu este de ajuns; apostolul aude încă o dată exact aceleaşi cuvinte pe care le auzise înainte din gura Domnului: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să aibă loc după acestea".
Sunt lucruri care se vor petrece după acestea, adică după timpul Bisericii pe pământ. Pentru ca apostolul să le poată vedea, el a trebuit să-şi schimbe orientarea de la pământ la cer, fapt ce ni-l clarifică începutul capitolului 4. Vom reveni numaidecât la acesta.
Mai poate exista vreo îndoială, după această împărţire a Apocalipsei de Domnul însuşi, că tot ceea ce va fi relatat în Apocalipsa începând cu capitolul 4 se referă la un timp încă viitor, văzut din momentul de faţă? Să reţinem:
Tot ceea ce e relatat începând de la capitolul 4 este în viitor!
Tot ceea ce este relatat de la capitolul 4, versetul 1 până la capitolul 22, versetul 5 este partea Apocalipsei care urmează să se împlinească în viitor. Dacă s-ar lua în seamă acest lucru şi dacă s-ar întrebuinţa această „cheie", am fi feriţi de nenumăratele păreri greşite.
3.1.2 Suie-te aici!
În cuvintele adresate lui Ioan: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să aibă loc după acestea" sunt cuprinse principii şi învăţături importante pentru noi, la care doresc să mă refer pe scurt. Mai întâi însă să ne amintim: de la capitolul 4 nu mai este vorba despre „cele ce sunt".
Această epocă durează numai atât timp cât este Adunarea pe pământ. Lucrurile care urmează să se întâmple după aceea se referă la evenimentele de după timpul Bisericii. Ele sunt subiectul propriuzis al profeţiei, şi nu Adunarea însăşi.
3.1.2.1 Interpretarea profeţiei prin istorie?
Cu toate că profeţia are în câmpul vizual pământul, totuşi ea îşi are originea în cer. Pentru a putea vedea şi înţelege tablourile profetice, profetul trebuie să-şi aibă punctul de plecare în cer. El trebuia să privească lucrurile şi desfăşurarea lor din cer. Daniel, ca reprezentant al poporului iudaic, pământesc al lui Dumnezeu, a văzut viziunea lui de pe pământ, la râul Ulai (Daniel 8.2-16). Ioan, ca reprezentant al unui popor ceresc, aude cuvintele: „Suie-te aici."
Şi noi trebuie să rămânem în duh în cer, dacă vrem să înţelegem şi să interpretăm corect evenimentele profeţiei. Lucrurile duhovniceşti pot fi judecate numai duhovniceşte (1 Corinteni 2.14-15). Noi nu putem şi nu avem voie, în nici un caz, să interpretăm evenimentele profetice prin istorie. Cu părere de rău, trebuie să recunoaştem că s-a întâmplat de multe ori acest lucru, şi din aceasta a rezultat mult necaz şi dezordine. De câte ori nu s-a întâmplat că la apariţia unui despot groaznic s-a crezut că este semnul apariţiei Anticristului, şi astfel a sosit sfârşitul. Anumite trăsături pot să se potrivească, dar a explica cu acestea cuvântul profetic nu este o lămurire sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi duce în rătăcire. Eu nu vorbesc acum de a introduce în comentariile noastre profeţii împlinite. La acestea însă nu putem şi nu avem voie să renunţăm.
Profeţia va fi concepută în cer, chiar dacă se referă la evenimente de pe pământ. Şi noi, copiii lui Dumnezeu, trebuie să privim din cer la lucrurile de aici, de jos; trebuie să învăţăm să le vedem cu ochii lui Dumnezeu. Oamenii scriu desigur istorie, dar Dumnezeu face cu mult mai mult: El ne dă sentinţa Sa asupra tuturor lucrurilor. Şi El ne vorbeşte nouă despre ele înainte de a interveni evenimentele, înainte ca ele să devină istorie.
Desigur, putem folosi ca exemple desfăşurări istorice în lumina profeţiei, dacă suntem familiarizaţi cu ele, dar, pentru înţelegerea propriu-zisă a profeţiei, ele nu sunt necesare. Ceea ce este mai degrabă necesar pentru înţelegerea întregului Cuvânt al lui Dumnezeu este o minte smerită care nădăjduieşte în Dumnezeu şi care cere ajutorul Său o minte care este gata să se supună luminii dăruite de Dumnezeu.
Aceasta este ceea ce are să ne spună nouă azi expresia „a fi în Duh" (versetul 2). În cazul apostolului, această expresie a însemnat fără discuţie mult mai mult: Ioan a fost, asemănător apostolului Pavel în 2 Corinteni 12, răpit în puterea Duhului în cer şi a fost pe deplin umplut şi controlat de Duhul Sfânt. El a fost pe deplin o unealtă a Duhului, aşa că ceea ce a văzut şi a scris corespundea în totalitate gândurilor lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt însemnătatea cuvintelor: „Numaidecât am fost în Duh."
3.1.2.2 Privire de ansamblu asupra Apocalipsei 4 şi 5
După aceste gânduri mai mult principiale, o privire de ansamblu asupra capitolelor 4 şi 5!
Din punctul de vedere al conţinutului, ele ţin unul de altul şi ne arată scene minunate în slava cerului. Formal, ele prezintă un fel de introducere pentru partea profetică propriu-zisă a cărţii, care începe cu capitolul 6. Abia de la capitolul 6 găsim descrierea evenimentelor profetice. Ele nu se desfăşoară în cer, ci pe pământ. Dar totuşi cerul, Dumnezeu este punctul de plecare pentru tot ceea ce se va întâmpla pe pământ. De aceea în capitolul 4, scaunul de domnie al lui Dumnezeu ocupă locul central scaunul de domnie al lui Dumnezeu în legătură cu creaţia şi cu guvernarea acestei lumi. În timp ce capitolul 4 ne prezintă drepturile lui Dumnezeu ca Creator, capitolul 5 ne arată drepturile Domnului Isus ca Mântuitor. Conform cu acestea, avem în capitolul 4, adorarea Creatorului, iar în capitolul 5, adorarea Mielului.
3.1.2.3 Răpirea presupusă
Pentru a reveni la cuvintele „suie-te aici", las deschisă întrebarea dacă ele reprezintă şi o aluzie la răpirea credincioşilor. Se poate vedea şi aşa. Un lucru este însă sigur: în momentul de la capitolul 4, răpirea a avut loc. Trebuie să ne imaginăm acest eveniment între sfârşitul capitolului 3 şi începutul capitolului 4.
Faptul că răpirea nu este descrisă aici este în legătură cu caracterul cărţii. Apocalipsa desfăşoară hotărârea lui Dumnezeu cu privire la pământ. Ea are legătură cu guvernarea lui Dumnezeu şi totodată, în mod inevitabil, cu judecata asupra răutăţii omului. Răpirea este însă un act al îndurării Sale cu ai Săi (Iuda 21) şi se extinde asupra oamenilor care, corespunzător planului Său, aparţin cerului. De aceea ea nu se găseşte în cuvântul profetic din Vechiul Testament, la fel ca şi adevărul despre Adunare. Dar faptul că răpirea a avut loc înainte de capitolul 4 va fi susţinut şi prin alte fapte, dintre care voi numi mai întâi numai două:
- Odată cu încheierea capitolului 3, Adunarea în Apocalipsa nu va mai fi văzută pe pământ. Cu excepţia unei ultime menţionări în epilogul la Apocalipsa 22, versetul 16, Adunarea nu mai este amintită nici o singură dată.
Acest lucru este foarte surprinzător. Găsim diferite alte grupe de sfinţi pe pământ voi reveni mai târziu la aceasta dar Adunarea nu mai apare nicăieri. Judecăţi groaznice şi schimbări de neînchipuit vor da năvală peste acestă lume. Ele constituie obiectul următoarelor capitole începând cu capitolul 6. Dar la toate acestea nu se mai găseşte nici măcar o urmă de Adunare pe pământ. Pentru aceasta, poate fi o singură explicaţie: Domnul Şi-a îndeplinit cuvântul Său promis alor Săi:
„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa 3.10-11).
Cum îi va păzi El de acest „ceas" groaznic? Prin aceea că îi va lua de pe acestă scenă pământească.
- Adunarea nu va mai fi văzută de la capitolul 4 pe acest pământ (*), dar în locul ei apare o altă grupă în cer, până atunci necunoscută: cei douăzeci şi patru de bătrâni. Ei vor apărea ici-colo în capitolele următoare, dar totdeauna vor fi văzuţi în cer. Ce ne putem închipui noi despre aceştia?
Cu ei ne vom ocupa în paragraful următor.
(*) Laodiceea, crestinismul in ultima lui faza, va ramane mai departe sub diferite nume. Dar toti credinciosii adevarati, cu incepere de la cap. 4, vor fi vazuti sus la Domnul. Ei au parasit pentru totdeauna locul marturiei si al suferintei. In schimb, trupul neinsufletit (fara viata din Dumnezeu) va ramane pe pamant pentru judecata.
3.1.3 Cei douăzeci şi patru de bătrâni
Profetul vede mai întâi un scaun de domnie în cer. Numele Celui ce şade pe el nu este numit, dar din versetele 8 şi 9 reiese cine este El: Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic care este din veşnicii. Nu este un tron al harului ca astăzi (compară cu Romani 3.25; Evrei 4.16), ci un scaun de judecată, căci din el ies tunete şi voci (versetul 5).
„Şi în jurul scaunului de domnie erau douăzeci şi patru scaune de domnie şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe, şi pe capete aveau cununi de aur" (versetul 4).
Minunat! Cu toate că se aud fulgere şi tunete din tronul lui Dumnezeu, aceşti douăzeci şi patru de bătrâni stau liniştiţi şi în pace pe scaunele lor de domnie (*). Ei înşişi sunt în afara judecăţii.
Hainele lor albe vorbesc de curăţia lor şi de caracterul lor preoţesc, iar cununile de aur de demnitatea împărătească. Aceasta ne aminteşte de capitolul 1, versetul 6: „... şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl."
(*) Este interesant ca nici Isaia (cap. 6), nici Ezechiel (in cap. 1), nici Stefan (in Fapte 7) si nici Pavel (in 2 Corinteni 12) nu au vazut o astfel de "societate" ilustra. Daniel a vazut ca au fost pregatite tronuri (Dan. 7:9), dar ele erau goale! Dar Ioan vede tronurile ocupate cu cei douazeci si patru de batrani.
Faptul ca ei stau pe scaune de domnie este la fel de interesant. S-a mai intamplat candva oare ca un inger sa sada in fata lui Dumnezeu? Gabriel, un inger cu mare rang in ierarhia cereasca, sta (in picioare) in fata lui Dumnezeu (Luca 1:19). Mica a vazut pe Domnul stand pe tronul Sau si toata ceata cerului stand (in picioare) langa El (1 Imp. 22:19) dan. 7:10). Nici Aaron nu s-a gandit vreodata sa sada in locul sfant in fata lui Dumnezeu. dar faptul ca batranii, avand in vedere judecata, sedeau in pace in jurul tronului lui Dumnezeu este explicat prin faptul ca ei, prin moartea si invierea lui Hristos, sunt inaintea lui Dumnezeu "in Hristos Isus". Nespusa si binecuvantata realitate!
Cu aceasta venim mai aproape de răspunsul întrebării, pe cine simbolizează cei douăzeci şi patru de bătrâni: „... şi a făcut din noi..." Trebuie să fie cel puţin sfinţi ai timpului de har. Şi pentru că ei stau pe scaune de domnie, îmbrăcaţi în haine albe şi cu cununi de aur pe cap, trebuie să fie vorba despre sfinţi înviaţi, deci despre credincioşi care au trăit prima înviere. Nu este vorba de suflete dezbrăcate.
Dar de ce douăzeci şi patru de bătrâni? La fel ca toate simbolurile Apocalipsei, aşa şi simbolul celor douăzeci şi patru de bătrâni este luat din Vechiul Testament. Expresia bătrâni (comp. Isaia 24.23) arată că ei sunt văzuţi ca cei care, prin cunoştinţă şi prin experienţă, sunt maturi şi au o înţelegere asupra gândurilor lui Dumnezeu (compară capitolul 5.5 şi 7.13-14).
Dacă aruncăm o privire asupra cuvintelor din 1 Cronici 24, găsim acolo douăzeci şi patru de căpetenii ale celor două familii preoţeşti Eleazar şi Itamar, care erau puse în slujba Casei lui Dumnezeu. De la fiii lui Eleazar erau şaisprezece căpetenii de familii, iar de la fiii lui Itamar erau opt căpetenii (versetele 4 şi 19). Aceste douăzeci şi patru de căpetenii ale familiilor preoţeşti reprezentau întreaga preoţime (*).
(*) In 1 Cronici 25 gasim si douazeci si patru de clase de cantareti in Vechiul Legamant (si cei douazeci si patru de batrani din Apocalipsa aveau harfe si cantau) si in Ezechiel 8 profetul vede douazeci si cinci de barbati ca reprezentanti ai preotimii vinovate (douazeci si patru de preoti plus marele preot).
Astfel, nu ne vine greu să înţelegem folosirea acestui simbol în Apocalipsa: el ne prezintă totalitatea familiei preoţeşti în cer. Dar poate să nu fie vorba numai de credincioşi din timpul harului. Într-adevăr, am văzut deja că expresia „cei ce sunt ai lui Hristos la venirea Sa" îi cuprinde pe toţi credincioşii, atât pe cei vechi, cât şi pe cei nou testamentali. Toţi aceştia vor avea parte de prima înviere când va veni Domnul Isus, şi de aceea toţi vor fi văzuţi sub simbolul celor douăzeci şi patru de bătrâni ca înviaţi şi proslăviţi în cer. Nespusă binecuvântare! Cât de îmbucurător este de-a putea înţelege, prin credinţă, ceea ce ne este arătat aici prin simbolul celor douăzeci şi patru de bătrâni!
Aceşti bătrâni nu sunt îmbrăcaţi numai cu rang preoţesc şi împărătesc; ei nu sunt numai înaintea începerii judecăţii în cer, ci, mai mult decât atât, ei sunt deja acolo înainte ca simbolurile sau ca prevestitorii judecăţii să fie amintite în legătură cu scaunul de domnie sfânt al lui Dumnezeu!
Cum s-a exprimat odată psalmistul? „Domnul dă îndurare şi slavă... celor care umblă în neprihănire" (Psalm 84.11). Aducerea sfinţilor Săi în slavă va fi ultimul act al harului Domnului.
Credincioşii nu vin la judecată (Ioan 5.24).
Aşa cum Enoh a fost răpit prin putere dumnezeiască înaintea potopului (Evrei 11.5), tot aşa vor fi luaţi şi credincioşii din această lume, înainte ca prima lovitură a judecăţii să lovească acest pământ. Răpirea va avea loc înainte ca tronul harului lui Dumnezeu să devină scaunul de judecată.
„Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta" (1 Tesaloniceni 5.24).
3.1.3.1 Un număr constant
Tot mereu a fost afirmat şi va mai fi că cei douăzeci şi patru de bătrâni simbolizează credincioşii care au plecat acasă şi care încă n-au înviat. Dar nu este aşa. Făcând abstracţie de tot ceea ce am văzut până acum, o singură observaţie dezminte astfel de afirmaţii: numărul celor douăzeci şi patru de bătrâni rămâne constant pe tot parcursul Apocalipsei. Douăzeci şi patru au fost la început în capitolul 4, şi tot douăzeci şi patru sunt la sfârşit în capitolul 19. Nici unul nu a mai fost adăugat în toţi aceşti ani. Numărul deplin a fost de la început, şi el nu poate fi decât deplin.
După venirea Domnului Isus pentru răpirea sfinţilor Săi, nu va mai învia nici unul din morţi pentru a fi adăugat la cei douăzeci şi patru de bătrâni. Abia înainte de întemeierea împărăţiei de o mie de ani, vor învia iarăşi oameni din morţi martirii timpului necazului celui mare. Dar ei nu aparţin de mântuiţii cereşti care ne sunt prezentaţi prin cei douăzeci şi patru de bătrâni. Cu învierea acestor martiri ne-am ocupat deja. Va fi ultima fază a primei învieri.
Dacă simbolul s-ar referi la credincioşii care au adormit, care sunt încă „dezbrăcaţi", atunci numărul ar trebui să se schimbe mereu mărindu-se. Nu se duc acasă, zilnic, mulţi copii ai lui Dumnezeu? Şi încă un gând: cei plecaţi sunt la Hristos, sunt în Paradis (Filipeni 1.23; Luca 23.43), şi aceasta este fără îndoială o foarte mare binecuvântare. Dar, în nici un caz, ei nu stau încă pe scaune de domnie. Pentru aceasta, trebuie să vină învierea.
În cei douăzeci şi patru de bătrâni vedem totalitatea mântuiţilor cereşti în slavă, şi ei vin, aşa cum ne arată următorul capitol, din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam (versetul 9).
Şi încă o observaţie mi se pare importantă în folosirea simbolului celor douăzeci şi patru de bătrâni: cu toate că în toată partea profetică a Apocalipsei până la capitolul 19, versetul 4 simbolul este amintit, la descrierea nunţii Mielului din capitolul 19, Duhul Sfânt nu mai vorbeşte nimic despre el. De ce? Pentru că acum soţia Mielului (Adunarea proslăvită versetul 7) trebuie să fie deosebită de cei invitaţi la nuntă (credincioşii din Vechiul Testament versetul 9) această deosebire trebuie, deoarece, după gândurile lui Dumnezeu, ei nu au aceeaşi poziţie. Apoi simbolul celor douăzeci şi patru de bătrâni nu mai este potrivit, pentru că el conţine un număr dublu complet de 2 x 12 sfinţi: vechi şi nou testamentali. Ce exactă şi ce desăvârşită este Sfanta Scriptură!
3.1.3.2 Vrednicia Mielului
În capitolul 5, profetul vede în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită cu şapte peceţi. Strigătul puternic al unui înger răsună prin tot universul: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?" Dumnezeu lasă problema vredniciei Fiului Său să se lămurească în faţa tribunalului public: Cine este acolo care merită şi e competent să poată fi încredinţat cu guvernarea acestei lumi, lume care s-a împotrivit faţă de Dumnezeu? „Cine este vrednic?"
Fără răspuns, răsună în univers strigătul: „Cine? cine? cine?" Cum, nu este nimeni într-adevăr acolo care să poată deschide cartea? Nici un înger, nici un heruvim? Nici Avraam, Moise sau David? Nu, nimeni! Ce fel de carte este aceasta, încât nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, să nu poată nici măcar să o privească?
Este vorba de cartea cu hotărârea lui Dumnezeu faţă de acest pământ, care cu siguranţă conţine şi multe judecăţi groaznice. Pornind de la Ieremia 32, versetele 6-15, putem să spunem şi noi: sulul cărţii este cartea de moştenire (asemeni unui act de vânzare) care conţine hotărârea lui Dumnezeu cu pământul. Şi hotărârea lui Dumnezeu cu pământul este ca Hristosul Său să domnească cândva aici, ba chiar ca El să aibă absolut toată conducerea peste tot. Prin lucrarea Lui de pe cruce, Domnul Isus ca Om Şi-a câştigat acest drept. De aceea El singur este vrednic să ia cartea şi să-i rupă peceţile. El Însuşi va pune în mişcare cursul evenimentelor şi al judecăţilor, aşa cum ne sunt arătate de la capitolul 6. Din această cauză, profetul îl vede în picioare (versetul 6). Ca Miel, El are acum pretenţii formale asupra moştenirii Lui pământeşti şi stă acolo pregătit să acţioneze.
Deseori m-am bucurat că la întrebarea îngerului: „Cine este vrednic?'' unul din bătrâni răspunde: „Iată, Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei." În Sine însuşi, Domnul Isus este totdeauna demn de a primi tot ce Dumnezeu vrea să-I confere în vrednicie. Dacă ar fi numai aceasta, noi am fi pentru veşnicie excluşi. Dar pentru că Domnul Isus a murit pe cruce la Golgota, pentru că a biruit acolo, va împărţi cu noi moştenirea Lui (Efeseni 1.14). Pentru acest lucru, noi ne închinăm Lui deja de acum, iar în cer va fi preocuparea noastră binecuvântată.
Bătrânul a vorbit de Leul din seminţia lui Iuda (*), şi, când Ioan se uită, vede în mijlocul scaunului de domnie, a celor patru făpturi vii (**) şi în mijlocul bătrânilor un Miel care părea junghiat (versetele 5-6). În locul simbolului puterii, Ioan vede imaginea suferinţelor sfinte şi a dispreţului adânc. Cu toate că Domnul Isus este proslăvit în cer, încă mai poartă semnele suferinţei (***). În această expresie Mielul părea junghiat se vede clar pe ce este întemeiată vrednicia Lui pe moartea Lui de bunăvoie. Cândva, acest Miel a stat singur în mijlocul unei mulţimi întărâtate (Matei 27.25-31), liniştit, blând, sfânţ, cu demnitate. Dar acum, totul e schimbat: Mielul care părea junghiat este punctul central, dominant al cerului, punctul central al adorării cereşti.
(*) Este pretios sa vedem in ce mod binecuvantat vorbeste batranul despre Persoana lui Hristos. Pe de-o parte el arata adevarata Lui umanitate, caci, dupa trup, Domnul Isus a venit din samanta lui David (Rom. 1:3), din semintia lui Iuda. Mentionarea lui David si a lui Iuda trimite de altfel si la relatia Domnului cu Israel. Vom vedea ca o ramasita din acest popor va obtine binecuvantarile lui Dumnezeu pe pamant. Pe de alta parte, batranul vorbeste si despre divinitatea Domnului, caci, ca radacina lui David, El este stramosul lui David, da, Creatorul tuturor lucrurilor.
(**) Cele patru fapturi vii au unele caracteristici comune cu cele patru fapturi vii din Ezechiel 1, cu heruvimul din Ezechiel 10 si cu serafimul din Isaia 6. Totusi, ele sunt diferite in unele puncte (comp. Apoc. 4:6-8). Putem spune ca cele patru fapturi vii sunt expresia vie a naturii lui Dumnezeu in exercitarea judecatii.
(***) Dar si puterea ("coarnele"), si cercetarea ("ochii") in desavarsire ("sapte") il caracterizeaza pe Domnul. El are plinatatea Duhului ("cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu") in privinta administrarii si conducerii pe pamant.
3.1.3.3 O cântare nouă
„Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului, având fiecare câte o harpă şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântau o cântare nouă, zicând: « Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ» " (versetele 8-10).
Gramatical, expresia „având fiecare" se referă numai la cei douăzeci şi patru de bătrâni.
Alături de harpe, simbol al adorării şi al laudei lui Dumnezeu, ei au şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Acest lucru este foarte remarcabil. Aici se vorbeşte despre sfinţi şi despre rugăciunile lor. Cine sunt aceşti sfinţi şi de ce se roagă?
Este clar că nu poate fi vorba de rugăciunile celor douăzeci şi patru de bătrâni, căci în cer credincioşii nu se mai roagă. Ei vor aduce desigur adorare, dar rugăciunea ca expresie a nevoii şi a dependenţei nu mai are loc în cer. Evident, este vorba de rugăciunile credincioşilor, în special ale credincioşilor iudei, care în vremea aceea vor fi pe pământ şi vor trebui să treacă prin necazuri de neînchipuit. În necazul lor, ei vor striga la Dumnezeu, şi răscumpăraţii cereşti vor fi învredniciţi să aducă aceste rugăciuni în faţa lui Dumnezeu.
Avem aici deci prima precizare referitoare la o altă grupă de sfinţi. Pe de o parte îi vedem pe mântuiţii proslăviţi în cer şi îi vedem activi în caracterul lor preoţesc. Pe de cealaltă parte vedem alţi sfinţi care mai sunt pe pământ şi care se roagă. Vom întâlni această diferenţiere în Apocalipsa de mai multe ori şi mai clar prezentată. Acest lucru subliniază două adevăruri: mai întâi că răpirea a avut loc atunci, şi apoi că Domnul va avea pe pământ şi alţi sfinţi care, prin starea şi prin caracterul lor, sunt deosebiţi de sfinţii cereşti. Vreau să amintesc că intenţia mea deosebită în această carte este de a arăta acest lucru. Cu greu găsim ceva mai potrivit ca să întărească credinţa noastră decât tocmai recunoaşterea acestor deosebiri.
Şi ei cântau o cântare nouă - cântarea mântuirii săvârşite. Ea este în contrast cu cântarea veche, cântarea creaţiei. Dumnezeu făcuse toate bune (Geneza 1.31), şi stelele dimineţii, fiii lui Dumnezeu (îngerii) s-au bucurat împreună când a fost pusă piatra de temelie a primei creaţii (Iov 38.6-7). Dar ceea ce a făcut Dumnezeu bine, această piatră de temelie a fost distrusă prin păcatul oamenilor.
Astfel, dacă pot spune aşa, Dumnezeu a trebuit să facă un început nou. Şi aceasta a şi făcut prin harul Său a făcut o creaţie nouă. Dar această creaţie nouă a pus-o pe o altă piatră de temelie mai tare mântuirea prin sângele Fiului Său.
Astfel, cei mântuiţi cântă în cer o cântare nouă, a cărei sunet fundamental este: „Vrednic eşti Tu." Totul depinde de vrednicia lui Hristos. Aceasta este puternica şi neclintita piatră de temelie pentru toată veşnicia. Dumnezeu a binecuvântat pe ai Săi deja de acum în raport cu ceea ce este Domnul în Sine Însuşi şi corespunzător preţuirii pe care o are faţă de lucrarea Fiului Său.
Acesta este harul. Curând însă va veni clipa, şi fragmentul din faţa noastră ne dă o impresie despre aceasta, când noi înşine vom vedea demnitatea lui Hristos în lumina lui Dumnezeu.
Aceasta este slava.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu