Translate

sâmbătă, 17 februarie 2018

            

                                        RAPIREA CREDINCIOSILOR
                                      Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                            - V -

     2.      Iată, Mirele!

     2.1     Vorbirea profetică a Domnului

     În acest capitol vrem să aruncăm o privire asupra marii cuvântări profetice a Domnului nostru, cuvântare care a ţinut-o pe Muntele Măslinilor înaintea ucenicilor Săi (Matei 24 şi 25). Ea constituie o temelie importantă pentru înţelegerea contextelor profetice, aşa cum ne sunt ele arătate în mod deosebit în profetul Daniel şi în Apocalipsa. Din păcate, cuvântarea este adeseori înţeleasă greşit, şi acest fapt a condus la multă neînţelegere şi nesiguranţă între copiii lui Dumnezeu. Dar tocmai diferenţierea diferitelor teme atinse de Domnul în această cuvântare are o mare însemnătate în înţelegerea subiectului nostru.

     2.1.1     Structurarea cuvântării

     În aceste rânduri nu intenţionez să fac o analiză exactă a cuvântării Domnului pe Muntele Măslinilor, cu toate că ea ar merita să fie studiată cu atenţie. Ea conţine multe amănunte importante, şi asupra unora dintre ele ne vom reîntoarce pe parcursul cercetării noastre. Mai întâi este important să avem, cu ajutorul Domnului, o privire de ansamblu asupra capitolelor 24 şi 25 din Evanghelia după Matei.
     În continuare vrem să ne ocupăm de pilda celor zece fecioare, pentru că această pildă atinge direct subiectul nostru. Sunt convins că înţelegerea structurii cuvântării Domnului înseamnă un mare pas înainte în înţelegerea adevărului lui Dumnezeu. Prin înţelegerea acestor contexte, vom fi puşi în situaţia de-a ordona corect fiecare din evenimentele profetice şi de-a putea avea un câştig pentru viaţa noastră practică de credinţă.
     Domnul Isus vorbeşte aici ca marele profet al lui Dumnezeu la care s-a referit Moise (Deuteronomul 18.18). A fost o clipă extrem de deosebită în istoria lui Israel când Fiul lui Dumnezeu a ieşit şi a plecat din templu (Matei 24.1). Să ne gândim că niciodată nu se va mai auzi vocea Lui în pridvor! Ierusalimul şi-a respins Împăratul! „Iată, vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în numele DOMNULUI!»" (Matei 23.38-39).
     Aceste cuvinte a trebuit să le spună Domnul poporului iudeu şi conducătorilor lui. Înainte de acest gând serios, trebuie să vedem expunerile Lui în aceste două capitole.
     Ucenicii I-au arătat plini de uimire clădirile templului. Răspunsul Domnului ar fi trebuit totuşi în mod necesar să îi surprindă, dacă nu chiar să-i neliniştească: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată". Apoi, când pe Muntele Măslinilor ucenicii erau numai cu Domnul Isus, i-au pus trei întrebări importante:

     - Când se vor întâmpla aceste lucruri?
     - Care va fi semnul venirii Tale?
     - Care va fi semnul sfârşitului veacului?

     Domnul trece cu răspunsul peste ceea ce au întrebat ucenicii. Acesta este modul Său de lucru. El le dă lor şi prin aceasta şi nouă o privire de ansamblu asupra evenimentelor care vor urma după plecarea Lui. Astfel, El pleacă de la situaţia din Israel şi dezvăluie lucrurile până la vremea când El va şedea pe scaunul Său de domnie al slavei pe pământ şi când împărăţia Sa nu va mai fi o taină, ci va exista în mod vizibil.
     Trebuie să observăm că ucenicii nu stau aici înaintea Domnului Isus ca creştini. Încă nu exista creştinismul. Ucenicii stau înaintea Domnului Isus ca reprezentaţi ai rămăşiţei credincioase din poporul iudeu. Ei L-au întrebat aceste lucruri ca iudei credincioşi, iar apoi, câteva zile mai târziu, primesc învăţăturile Lui ca reprezentanţi ai rămăşiţei iudaice.
     Profeţia însăşi are trei părţi mari.

     a) Prima parte cuprinde versetele 1-44 din capitolul 24 şi are de-a face cu iudeii.
     Domnul prezice trei lucruri despre:

     - strâmtorările de care vor avea parte (versetul 9);
     - rătăcirile la care vor fi expuşi (versetul 24);
     - izbăvirea pe care o vor afla (versetul 31).

     b) A doua parte se întinde de la capitolul 24, versetul 45 până la capitolul 25, versetul 30.
     Aici este vorba exclusiv de creştini, care, cu privire la Domnul lor absent:

     - slujesc în interiorul domeniului (capitolul 24.45-51),
     - Îl aşteaptă (capitolul 25.1-13),
     - lucrează în exteriorul domeniului (capitolul 25.14-30).

     c) A treia parte se întinde de la versetul 31 până la sfîrşitul capitolului 25.
     Aici apar naţiunile. Ele vor fi apoi cercetate şi judecate dacă:

    - i-au primit (versetele 34-40) sau
    - i-au alungat (versetele 41-46) pe solii împăratului.


     2.1.2     Domeniul iudaic

     În prima parte a profeţiei Sale, Domnul descrie domeniul iudaic. Surprinde faptul că El trece cu vederea perioada Bisericii, inserată aici din punct de vedere temporal. În acest sens, Domnul vorbeşte potrivit Vechiului Testament. Abia după ce prezintă succesiunea evenimentelor profetice în domeniul iudaic şi arată aceste fapte până la venirea Fiului Omului în slavă şi putere, ajunge să vorbească, în partea a doua, despre domeniul creştin. Acesta nu se leagă temporal de sfârşitul primului domeniu, al celui iudaic. Nici a treia parte, care are legătură cu judecata naţiunilor vii la începutul Împărăţiei de o mie de ani, nu se leagă direct temporal de sfârşitul celui de-al doilea domeniu. Mai degrabă, al treilea domeniu se leagă de sfârşitul primului domeniu. Este bine să înţelegem corect acest lucru.
     Domnul descrie cele trei domenii despărţite în momentul respectiv, pentru ca noi să putem recunoaşte cu claritate caracterul lor specific (*). Din aceast motiv, Domnul ne dă trei imagini unitare. Coordonarea temporală a fiecărui domeniu, unul faţă de celălalt, nu se află în prim-plan. Putem să o deducem din alte locuri ale Scripturii. Dar chiar în interiorul fiecărui domeniu, Domnul nu ţine cont neapărat la prezentarea evenimentelor de ordinea lor cronologică. Acest lucru devine clar, dacă ne reîntoarcem la primul domeniu.

     (*) Actuala impartire a capitoleler constituie mai degraba un obstacol in intelegerea structurii cuvantarii Domnului. Daca Evanghelia dupa Matei, cap. 25 ar fi inceput cu cap. 24, versetul 45, s-ar fi putut recunoaste mai usor aceasta structura.

     Odată cu versetul 14, ajunge în prezentarea Sa deja la timpul sfârşitului: „Şi atunci va veni sfârşitul'" De fapt este numai o aluzie generală, şi totuşi se referă clar la sfârşitul de altfel, nu la sfârşitul lumii, ci al epocii curente, despre care au întrebat şi ucenicii (versetul 3). Dar de la versetul 15 revine iarăşi (şi anume pentru o perioadă de exact trei ani şi jumătate, cum vom vedea mai târziu) şi vorbeşte despre timpul marelui necaz al lui Iacov care va începe odată cu aşezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt.
     Acest timp, după cum s-a precizat, va dura trei ani şi jumătate şi le va aduce iudeilor necazuri neimaginabile. Mulţi vor fi nemulţumiţi, mulţi amăgiţi, mulţi persecutaţi. Vor fi mulţi hristoşi mincinoşi, mulţi proroci mincinoşi, mulţi amăgitori. Odată cu sosirea lui Hristos în putere şi slavă, această perioadă de judecată îşi va găsi sfârşitul. Acest tip de evocare retrospectivă, de care Domnul se foloseşte aici, merită consideraţia noastră deosebită. Evocarea aceasta se găseşte de mai multe ori şi în Apocalipsa. De aceea trebuie să ne familiarizăm cu acest tip de evocare, căci ne va ajuta mult în înţelegerea contextelor prezentate.
     În această parte a cuvântării Lui, Domnul le arată ucenicilor Săi care va fi starea lumii după plecarea Sa şi care va fi poziţia ei proprie în timpul absenţei Sale. Deoarece în ultimul capitol voi mai atrage atenţia asupra uneia sau alteia dintre paralele referitoare la ce am spus aici, mă limitez
acum asupra acestui punct: să arăt că în primul domeniu este vorba într-adevăr despre iudei, şi nu despre creştini. Citez pur şi simplu câteva propoziţii sau formulări ale Domnului:

     - „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie" (capitolul 24.6).

      Este aceasta vorbirea Domnului pentru noi creştinii? Oare auzim în vreun loc oarecare din epistolele Noului Testament, unde găsim prezentată învăţătura creştină, chiar şi numai o singură dată ceva de felul acesta? Apostolului Pavel i-a fost încredinţată descoperirea tainei lui Hristos şi a Adunării. El a fost atât slujitorul Evangheliei, cât şi slujitorul Adunării (Coloseni 1.23-25). Ne avertizează el undeva de războaie şi veşti de războaie?
     Cu siguranţă, aceste avertizări ale Domnului au însemnătatea lor, dar nu pentru noi creştinii, ci pentru ucenicii Săi din poporul iudeu.

     - „Toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci" (versetul 6).

     Şi acest cuvânt se află în contradicţie cu ceea ce ne este spus nouă creştinilor: „... peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Corinteni 10.11). Pentru noi, creştinii, nu mai există alte dispensaţii ale lui Dumnezeu.
În domeniul iudaic însă, trebuie să se petreacă încă multe alte lucruri, înainte ca să vină sfârşitul şi înainte ca rămăşiţa credincioasă din Iuda să ajungă la savurarea binecuvântărilor ei.

     - „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele" (versetul 14).   

     Creştinii au privilegiul de a vesti o altă Evanghelie, o Evanghelie mult mai înaltă: Evanghelia slavei lui Hristos (2 Corinteni 4.4), Evanghelia harului lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20.24). Este şi Evanghelia lui Dumnezeu despre Fiul Său (Romani 1.1-2) o descoperire deplină a lui Dumnezeu despre Fiul Său, puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede (versetul 16). Dar, în timpul sfârşitului, iudeii credincioşi vor vesti Evanghelia Împărăţiei; aceasta înseamnă că ei vor face cunoscut că nimeni altul decât Domnul Isus este Împăratul adevărat al lui Israel, da, Împăratul întregului pământ, şi că venirea Lui pentru ridicarea Împărăţiei urmează să aibă loc (*).

     (*)Evanghelia Imparatiei a fost vestita inaintea mortii si invierii lui Hristos (Mt. 10:7) si ea va mai fi vestita, asa cum ne clarifica versetul in discutie. Acest lucru se va intampla abia in timpul dupa rapirea Adunarii. O trimitere in acest sens este Apocalipsa 14, v. 6 unde, fireste, se vorbeste despre Evanghelia vesnica. Evanghelia vesnica nu este diferita din punctul de vedere al continutului si al esesntei de cea a Imparatiei, dar este cu mult mai simpla. Ea insista asupra unei cerinte mereu valabile: creatura trebuie sa adore numai pe Unul - Creatorul sau. Adevarata frica de Dumnezeu este intotdeauna insotita de binecuvantare, deoarece acest Dumnezeu-Creator a fost si este mereu un Dumnezeu bun si indurator. Aceasta este intr-adevar o "veste buna"! Dar forma in care este astazi vestita Evanghelia este neasemuit de mareata. 

     - „De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» (cine citeşte să înţeleagă!) atunci, cei care vor fi în Iudeea să fugă la munţi"(versetele 15-16).

     Expresia locul sfânt arată clar că nu poate fi vorba de domeniul creştin, căci în creştinism nu există locuri sfinţite. Dacă avem un loc sfânt, atunci acesta este cerul unde este Hristos. Ierusalimul însă este numit cetatea sfântă (Matei 27.53), şi acest loc sfânt numit aici este templul din această cetate. Denumirea Iudeea pledează în favoarea ei însaşi. Şi unde în Noul Testament sunt avertizaţi creştinii să fugă la munţi?
     Dacă avem să fugim de ceva, atunci aceasta este de închinarea la idoli, de desfrânare, de poftele lumeşti (1 Corinteni 6.18; 10.14; 2 Timotei 2.22). In creştinism nu este vorba despre locuri în sensul strict al cuvântului, ci despre lucruri duhovniceşti, morale.

     - "Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat"(versetul 20).

     Sabatul aparţine iudaismului, aşa cum prima zi a săptămânii, ziua învierii Domnului şi Mântuitorului nostru, caracterizează creştinismul adevărat.

     - „Dar, din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate"(versetul 22).

     Mulţi susţin ferm că cei aleşi sunt aici creştinii credincioşi. Dar această afirmaţie nu este adevărată. Cu siguranţă, credincioşii timpului harului sunt de asemenea aleşi, dar alegerea lor poartă un caracter mult mai înalt: ea provine înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1.4). Aici însă este vorba de aleşii din poporul iudeu, care vor avea parte de împărăţia care este pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25.34).

     - „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi ... până acolo încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi" (versetul 24).

     Iudeii care au respins pe Hristosul adevărat se vor afla într-un mare pericol să accepte un Hristos fals. Într-adevăr, vor face acest lucru! „Eu am venit în Numele Tatălui Meu", a putut să le spună Domnul Isus, dar a trebuit să continue: „şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi" (Ioan 5.43). Este un pericol tipic iudaic.
     Pentru noi, creştinii, pericolul este ineficace, pentru că noi ştim că Hristos a venit de mult timp şi a fost pus pe cruce de poporul Său pământesc. Şi mai ştim ceva, şi anume că El este slăvit acum în cer. Avertismentul pentru noi este să cercetăm duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4.1). Acum, când Duhul Sfânt este pe pământ, pericolul este extraordinar de mare, în domeniul creştin, de a da ascultare duhurilor mincinoase în locul Duhului Sfânt. Acesta este pericolul tipic creştinesc.

     - „De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara
este aproape" (versetul 32).

     Faptul că smochinul este o imagine a iudeilor ca naţiune este cunoscut de cei mai mulţi dintre noi. Dar eu accentuez: ca naţiune. Deşteptarea smochinului nu are legătură cu viaţa interioară, duhovnicească sau cu credinţa, ci cu deşteptarea iudeilor ca naţiune. Este un proces exterior, pe care de altfel îl observăm deja de decenii.

     - „Adevărat vă spun, nu va trece generaţia aceasta până nu se vor întâmpla toate acestea"(versetul 34).

     Despre care generaţie vorbeşte Domnul aici? Despre generaţia iudeilor, care L-a respins. Domnul vorbeşte despre ea într-un sens moral, şi nu în unul temporal.

     - "Atunci, doi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul lăsat" (versetul 40).

     La sosirea Domnului ca Fiul Omului, împrejurările vor fi cu totul altele faţă de venirea Lui ca Mire şi ca Luceafărul de dimineaţă. Când va veni ca Mire pentru noi, creştinii, ne va lua la El în slavă. Aceasta este salvarea noastră: părăsirea scenei pământeşti şi anume prin aceea că vom fi luaţi, „răpiţi" în întâmpinarea Lui. Am vorbit de acest adevăr.
     Dar când El va veni pe pământ în caracterul de Fiu al Omului pentru a-Şi ridica aici Împărăţia pământească, atunci El va lăsa aici pe credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni, pentru a putea avea parte şi ei de binecuvântările Împărăţiei păcii de o mie de ani. Pe necredincioşi, din contră, îi va lua din Împărăţia Sa prin judecată. Ei vor fi „ca pleava pe care o spulberă vântul" (Psalm 1.4).
     Aceste indicaţii sunt de ajuns pentru a clarifica faptul că avem în faţa noastră, în prima parte din Matei 24, într-adevăr domeniul iudaic.


     2.1.3     Domeniul creştin

     Este foarte remarcabil că Domnul Isus prezintă domeniul creştin, care se află acum în faţa noastră, sub forma a trei pilde (capitolul 24.45-25.30). Aceste pilde, luate riguros, nu ne oferă o privire de ansamblu asupra evenimentelor profetice, cum este cazul în prima şi în a treia parte. Mai degrabă, aceste trei pilde poartă un caracter moral: ele accentuează însemnătatea atitudinii interioare a oamenilor.
     Faptul că avem în aceste pilde imagini ale dispensaţiei creştine de acum, ale timpului harului, va fi susţinut de următoarele trei constatări:

     - Când credincioşii sunt îndemnaţi aici să aştepte venirea lui Hristos, atunci se vorbeşte întotdeauna despre venirea Demnului. Titlul Fiul Omului, pe care ÎI ia întotdeauna când are legătură cu pământul, nu apare în nici una din cele trei pilde.

     - În aceste trei pilde, nu găsim nici o indicaţie despre „timpuri şi perioade" (1 Tesaloniceni 5.1) sau despre oarecare semne pregătitoare, cum ne sunt date în alte locuri ale cuvântului profetic şi care se află în legătură cu sosirea Sa în putere. Mai mult, totul poartă caracterul adevărului creştin, mai ales adevărul pe care îl avem în textul din 1 Tesaloniceni 4, ultima parte.

     - Nu este citat nici un singur text al profeţiilor Vechiului Testament referitor la subiectul dominant revenirea lui Hristos pentru ai Săi. De ce nu? Pentru că Vechiul Testament vorbeşte, în mai multe locuri, de venirea lui Mesia, de respingerea Sa, de moartea Sa şi de Împărăţia Sa în putere şi slavă, dar nu indică nici măcar într-un loc perioada în care, Împăratul absent fiind, se va forma Biserica, Adunarea lui Dumnezeu.

     Toate acestea nu sunt întâmplătoare şi putem învăţa de aici că Domnul Isus nu vorbeşte despre Israel, ci despre dispensaţia creştină, căreia îi împrumută aici, ca şi în alte locuri din Matei, denumirea de Împărăţia cerurilor. Înainte de a ne îndrepta spre pilda celor zece fecioare, care
începe cu următoarele cuvinte: „Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare", vrem să ne ocupăm cu întrebarea: Ce putem înţelege prin noţiunea Împărăţia cerurilor?


     2.2     Împărăţia cerurilor

     De la început trebuie să spunem că Împărăţia cerurilor nu este nici cerul însuşi şi expresia nu se referă nici la Biserică, la Adunarea Dumnezeului Celui Viu.
     Împărăţia cerurilor este o expresie pe care o foloseşte numai Matei. Matei a scris sub inspiraţia Duhului Sfânt ca iudeu către iudei, şi fiecare iudeu iniţiat în Vechiul Testament ştia că profetul Daniel a vorbit despre faptul că Dumnezeul cerurilor Îşi va întemeia o Împărăţie pe pământ care nu va fi distrusă niciodată, Împărăţia cerurilor (Daniel 2 şi 7).
     Împărăţia aceasta o aşteptau iudeii, şi premergătorul Domnului ca Mesia, Ioan Botezătorul, vestea că Împărăţia cerurilor ar fi foarte aproape (Matei 3.2). Dar poporul iudeu din vremea Domnului avea puţină cunoştinţă şi puţină grijă de starea lăuntrică a inimii, stare care era necesară pentru intrarea în această Împărăţie. Chiar Nicodim nu vedea în Împărăţie mai mult decât un fel de Paradis pământesc, care îi va fi dăruit omului din nou.
     Faptul că naşterea din nou era esenţiala condiţie pentru intrarea în Împărăţie, chiar şi pentru un iudeu, el a pierdut-o din vedere, cu toate că profetul Ezechiel vorbise de ea (capitolul 36.26). Astfel, Domnul a trebuit să-i spună: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?" (Ioan 3.10). De aceea a fost atât de importantă strigarea lui Ioan Botezătorul pentru pocăinţă.
     Era necesară o schimbare totală a inimii şi a minţii, dacă oamenii doreau să intre în această Împărăţie. Moise a vorbit deja despre acest lucru, şi anume, dacă fiii lui Israel vor fi ascultători din inimă faţă de legile lui Dumnezeu, zilele lor „vor fi înmulţite ca zilele cerurilor deasupra pământului" (Deuteronomul 11.21). Dumnezeu va înrădăcina pentru totdeauna „sămânţa lui David" şi va face scaunul lui de domnie „ca zilele cerurilor" (Psalm 89.29). Profetul Daniel a primit multe informaţii despre Împărăţie. El a văzut într-o scenă cerească pe „Unul ca un Fiu al Omului" că a fost adus la Cel Bătrân de Zile şi I s-a dat stăpânire, slavă şi o Împărăţie veşnică (vezi Daniel 7).
     Deci, această Împărăţie a vestit-o Ioan ca fiind „aproape", Împăratul era acolo în persoana lui Hristos, dar oare a fost primit de poporul iudeu? Noi ştim ce s-a întâmplat: Împăratul a fost respins. Cu aceasta, era oare totul pierdut? Laudă şi mulţumire fie aduse lui Dumnezeu! Nu. Instaurarea Impărăţiei în putere şi slavă a fost amânată pentru un timp (Faptele Apostolilor 3.21), dar între timp Domnul Isus a plecat în cer şi îşi exercită de acolo influenţa Sa pe pământ nu într-un mod deschis, ci în chip tainic. Aceasta este Împărăţia cerurilor, aşa cum este ea astăzi.
     Această Impărăţie a cerurilor este tainică în raport cu Împărăţia Lui vizibilă, în slavă, cum va fi cândva. Astfel, Împărăţia cerurilor are două forme de prezentare: Împărăţia cerurilor în postura ei tainică de astăzi (cum nu a fost descoperită în Vechiul Testament) şi Împărăţia cerurilor în forma ei viitoare, plină de putere şi vizibilă (sinonimă cu Împărăţia de o mie de ani). Deci, când a început această Împărăţie în postura ei tainică?
     Împărăţia cerurilor a început atunci când Hristos a plecat de aici ca Cel respins în cer şi acolo Şi-a luat locul de proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. Peste tot pe pământ unde s-a extins influenţa Domnului care se află în cer este Împărăţia cerurilor. La început, această Împărăţie începuse bine cu ucenici destoinici. Exemplele din Matei 13, ca şi veştile din Faptele Apostolilor ilustrează acest adevăr. Dar nu a rămas aşa, căci vrăjmaşul a semănat neghina între grâu.
     Aşa a ajuns Împărăţia cerurilor (în dezvoltarea exterioară admisă de Dumnezeu) un lucru amestecat în care şi buni, şi răi sunt laolaltă, încât cei ce sunt numai cu numele nu mai pot fi deosebiţi de ochii noştri. Vom găsi acest gând în pilda noastră. Când spun că Împărăţia cerurilor este peste tot unde s-a extins influenţa Domnului care este acum în cer, atunci acest domeniu include şi astfel de creştini care spun că sunt ai lui Hristos numai cu buzele, dar care nu au trăit naşterea din nou.
     Faptul că a avut loc o influenţă asupra lor nu se poate tăgădui, căci ei recunosc că sunt creştini. Dar influenţa nu a mers destul de departe, deoarece nu le-a fost atinsă inima şi conştiinţa. Aceasta este tragedia. Astfel de oameni se cred în siguranţă şi se numesc după Numele lui Hristos. Priviţi din exterior, ei sunt în Împărăţia cerurilor, sunt parte a creştinătăţii şi părtaşi la toate binecuvântările adevăratului creştinism, dar, dacă nu se întorc cu smerenie, vor merge în pierzarea veşnică. Domnul să se îndure de mulţi şi să-i aducă la cunoştinţa adevărului!
     Nu mai intru aici în detalii în legătură cu deosebirile dintre Împărăţia cerurilor şi Împărăţia lui Dumnezeu. În parte, ele înseamnă acelaşi lucru, dar numai în parte. Anumite pilde se referă atât la Împărăţia cerurilor, cât şi la Împărăţia lui Dumnezeu. În general, se poate spune totuşi că Împărăţia lui Dumnezeu este o noţiune mai cuprinzătoare. Ea include gândul Împărăţiei cerurilor, dar are deseori un conţinut moral (1 Corinteni 4.20; Romani 14.17).
     Expresia Împărăţia cerurilor, de cele mai multe ori, se referă la o administrare, la o epocă anumită a căilor lui Dumnezeu cu acest pământ. Această epocă va exista şi după răpirea Adunării, şi în timpul necazului cel mare. Cât de puţin se aseamănă Împărăţia cerurilor cu Adunarea lui Dumnezeu!
     Până aici ne-am ocupat cu Împărăţia cerurilor în aspectul ei vizibil, aşa cum se prezintă ea oamenilor „de afară". Privită din acest unghi, Împărăţia cerurilor este astăzi creştinismul. Dar nu în toate textele Împărăţia cerurilor se referă la acest domeniu exterior al mărturisirii creştine. Când, de pildă, Domnul Isus spune:

     „... dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Matei 18.3),

     „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei"(Matei 19.14),
     „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el" (Matei 11.11).

atunci, prin expresia Împărăţia cerurilor,  nu se referă la dezvoltarea exterioară pe care o va lua Împărăţia, ci la un domeniu interior, dumnezeiesc, care în alte versete este redat prin expresia Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că Împărăţia cerurilor are şi această parte lăuntrică, pe care
Domnul o descoperă numai celor „din casă", adică celor care sunt ai Săi, o arată cele două pilde: cu comoara ascunsă într-un ogor şi cu negustorul care caută mărgăritare frumoase (Matei 13.44-46).
     Aici aflăm de ce Domnul în Împărăţia Sa, văzută în aspectul ei exterior, îngăduie o astfel de „dezvoltare deficitară", o astfel de coexistenţă a celor buni cu cei răi: inima Lui este îndreptată spre ai Săi, El vede în ei „comoara" Sa, ei formează împreună „mărgăritarul de mare preţ", Adunarea Lui. Din cauza lor, Domnul a dat totul, însăşi viaţa Sa. Acest adevăr nu poate să ne conducă decât la adorare.


     2.3     Pilda celor zece fecioare

     ,Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui"(Matei 25.1).

     Domnul compară deci epoca creştină cu zece fecioare care şi-au luat candelele pentru a merge în întâmpinarea mirelui. Pentru aceasta, foloseşte un eveniment obişnuit în Orient: fecioarele mergeau în ziua nunţii ca să-l întâmpine pe mire, şi apoi cu făclii să-1 conducă la casa miresei. Cu ajutorul cuvântului de introducere atunci, El stabileşte legătura cu pilda anterioară (*).
     Prin forma de exprimare, probabil ciudată, „se va asemăna", Domnul face aluzie la faptul că are în vedere un timp anumit, mai târziu al acestei epoci. Atunci Împărăţia cerurilor va fi primit anumite trăsături morale de caracter. Acest timp se află cu siguranţă la sfârşitul epocii.
     Modul de cercetare în această pildă este în acelaşi timp retrospectiv; dacă, de exemplu, în pilda despre Împărăţia cerurilor, din capitolul 13, dezvoltarea Împărăţiei se desfăşoară de la un punct de plecare dat până în viitor, aici situaţia este arătată la sfârşit, dar nu fără a avea privirea îndreptată înapoi asupra punctului, unde îşi are începutul această lucrare.

     (*) "Atunci" nu se refera in niciun caz la necazul cel mare si la sfarsitul acestuia, cum sunt unii de parere, ci la timpul crestin despre care Domnul a vorbit deja in prima pilda. Robul credincios si intelept a avut in vedere venirea stapanului sau si "a dat hrana la timp slugilor sale". In schimb, robul cel rau a zis in inima lui: "Stapanul meu intarzie sa vina" si astfel a inceput sa-i bata pe robi. Pana la urma se face una cu betivii. Exact aceasta dezvoltare descendenta a survenit si in crestinism.


     2.3.1     Despre interpretarea pildelor

     Dacă intrăm acum în detalii pentru fiecare dintre simbolurile pe care le foloseşte Domnul, să observăm mai întâi că, în principiu, nu putem „spiritualiza" toate amănuntele unei pilde. Noi nu putem, şi nici nu avem voie să acordăm neapărat o importanţă duhovnicească fiecărei împrejurări amintite într-o pildă. Fiecărei pilde îi este atribuită o trăsătură principală, şi aceasta trebuie s-o înţelegem.
     Trăsătura principală în pilda noastră este de a fi pregătit pentru sosirea Mirelui. Despre acest lucru este vorba aici, şi, în legătură cu această trăsătură principală, amănuntele pildei primesc înţelesul lor figurat.
     Din principiu, într-o pildă nu sunt urmărite trăsăturile secundare, nu se pătrunde în adevăruri care se află în legătură cu adevărul sau învăţătura prezentată în pilda respectivă. Aşa, de exemplu, în pilda noastră nu este amintită mireasa. În capitolul 22 avem o pildă care se ocupă de poziţia celor invitaţi la nuntă. În pilda noastră este vorba de venirea Mirelui. De-abia în Apocalipsa 19 şi 21 vedem mireasa cerească.
     Bineînţeles, Domnul Isus este cel mai mare Învăţător, divinul Învăţător, şi când El spune o pildă şi foloseşte pentru aceasta anumite simboluri, atunci El ştie foarte exact de ce vorbeşte aşa, şi nu altfel. Dacă El alege cuvintele Sale astfel, atunci acest lucru are neapărat însemnătatea lui. Cuvintele Lui sunt totdeauna desăvârşite şi pline de înţelepciune divină.
     Vrem să păstrăm acest lucru cu tărie.Totuşi, ceea ce am spus rămâne: Domnul vrea în pilda respectivă să dea o învăţătură principială. Înţelegerea gândurilor principale trebuie să fie prima noastră dorinţă, înainte de a întreba ce vrea să ne spună Domnul cu vreun amănunt sau altul.
     Mai doresc să amintesc faptul că trebuie să fim mulţumitori, pentru că Domnul S-a coborât să ne clarifice gândurile Lui divine cu ajutorul evenimentelor sau întâmplărilor din viaţa firească. Noi înţelegem deseori mult mai uşor imagini decât cuvinte abstracte.
     Pilda de faţă este un tablou pictat de o mână divină, desăvârşită, şi noi vom fi cu siguranţă uimiţi de tot ce marele Maestru a pus aici.


     2.3.2     Creştinismul este ieşire, mişcare

     Când Domnul foloseşte simbolul fecioarelor, doreşte să ne facă de cunoscut un gând de bază al creştinismului: despărţirea despărţirea de lume, de tot ce nu este conform cu El. Rădăcina care stă la baza cuvântului grecesc pentru fecioară înseamnă „despărţit". Creştinii adevăraţi sunt oameni care s-au despărţit pentru Domnul lor, pentru Dumnezeu.
     Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, „ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl" (Galateni 1.4). Slujba apostolului Pavel consta în a prezenta pe credincioşii din Corint înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată (2 Corinteni 11.2). Suntem noi totdeauna conştienţi de această poziţie, dragi prieteni?
     Fecioarele şi-au luat candelele. Candelele sunt o imagine remarcabilă despre mărturia creştină. Creştinii sunt chemaţi să fie în lume o mărturie pentru Hristos. Ei au privilegiul să lumineze ca lumini în lume „în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite" (Filipeni 2.15). Prin faptul că cei credincioşi arată în viaţa lor şi prin cuvintele lor cine este Hristos, răspândesc în lumea întunecoasă lumina duhovnicească, morală. Nu este aceasta o misiune măreaţă? Nu vrem oare să ne amintim din nou de această misiune acum când auzim de aceste fecioare că şi-au luat candelele? Pregătite în acest fel, „au ieşit în întâmpinarea mirelui". Acest fapt este extrem de remarcabil, căci aici cunoaştem o a treia trăsătură de caracter a creştinismului adevărat: potrivit gândului lui Dumnezeu, creştinii nu rămân acolo unde au fost când au primit mântuirea. Mai degrabă, ei ies, părăsesc, în sens religios, legăturile şi relaţiile lor de dinainte. Iudeul încetează de-a mai fi iudeu, păgânul încetează de-a mai fi păgân, „aici nu mai este nici grec, nici iudeu, ... ci Hristos este totul şi în toţi" (Coloseni 3.11).
     Părăsesc poziţia lor precedentă însă şi într-un alt sens: renunţă de dragul Domnului la ceea ce până acum au preţuit în lume, pentru a-I merge în întâmpinare pentru a avea „o întâlnire cu El" (*). Nu mă gândesc acum la relaţiile fireşti care există şi pe care le-a creat Dumnezeu, ca de exemplu între soţ şi soţie sau între părinţi şi copii. Desigur, şi acestea trebuie să fie subordonate urmării Domnului. Mă gândesc mai mult la sistemul lumii care ţine în robie pe oameni cu bucuriile şi plăcerile lui. Omul credincios părăseşte cu bucurie aceste plăceri vechi care pentru el nu mai înseamnă nimic. Dacă se merge cu adevărat în întâmpinarea „Mirelui", atunci acest lucru nu pare greu de făcut. Vedem această ieşire aşa de frumos arătată la credincioşii din Tesalonic. Ei s-au întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujească Dumnezeului Celui viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său (1 Tesaloniceni 1.9-10).

     (*) Este semnificativ ca aici, in versetul 6 al capitolului nostru, avem aproape exact acelasi text, ba chiar aceeasi topica, ca in 1 Tesaloniceni 4 v. 17.

     La rândul lor, creştinii evrei au trebuit să facă experienţa că era imposibil să rămână în tabără, în sistemul religios iudaic, şi, în acelaşi timp, să guste binecuvântările creştine. „Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui. Căci noi navem aici o cetate care rămâne, ci suntem în căutarea celei viitoare" (Evrei 13. 13-14). Suntem şi noi, iubiţilor, „în mişcare", departe de cele vechi, şi înaintăm şi noi spre El, spre Cel ce vine?
     Totuşi, aici este reînnoită o diferenţă faţă de poziţia iudeilor credincioşi din zilele de mai târziu: în timp ce creştinii sunt chemaţi „să iasă afară" în întâmpinarea Mirelui, rămăşiţa iudaică nu are această chemare. Ea rămâne în poziţia care o va caracteriza până atunci şi aşteaptă astfel venirea lui Mesia pentru salvare. Noi am văzut acest lucru cu ajutorul versetelor 40 şi 41 din capitolul 24: unul (sau una) va fi luat(ă) şi unul (sau una) va fi lăsat(ă).
     În ce priveşte mirele, nu avem dificultăţi de a vedea în acesta o imagine a Domnului Isus. Deja în capitolul 22, Domnul a asemănat împărăţia cerurilor cu un împărat care face nuntă fiulu său. Dacă Dumnezeu vorbind în imagini doreşte să-I facă nuntă Fiului Său, atunci este pe deplin lămurit cine este Mirele El, Domnul Isus, Fiul Dumnezeului Celui viu.
     Surprinzător este faptul că în amândouă pildele nu apare mireasa. Dacă acum spun totuşi ceva despre mireasă, atunci o fac din cauză că referitor la ea, în legătură cu această pildă, câteodată apar idei greşite.

     - Când se vorbeşte aici despre mireasă, nu trebuie să ne gândim la Adunarea lui Dumnezeu. Desigur, Adunarea este mireasa cerească a lui Hristos, soţia Mielului (Apocalipsa 19.7; 21.2; 22.17), dar acest adevăr nu este aici încă descoperit.

     - La cercetarea pildei noastre nu trebuie să-i facem loc gândului că fecioarele, în timpul
desfăşurării pildei, ar deveni pe neaşteptate însăşi mireasa.
Acest lucru este deseori prezentat astfel, de cele mai multe ori din neştiinţă, dar nu este corect.


     2.3.3     Principii amestecate în creştinătate

     „Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele au luat cu ele şi untdelemn în vase" (versetele 2-4).

     Este interesant cum prezintă Domnul Isus lucrurile: din cele zece fecioare, cinci erau înţelepte şi cinci nechibzuite. Numărul cinci vorbeşte de responsabilitatea omenească. Dublul lui, numărul zece întăreşte gândul pe care de altfel îl găsim deja şi la cele zece porunci. Prin folosirea acestor numere, Domnul Isus vrea deci să arate că domeniul creştinismului este încredinţat responsabilităţii omeneşti. Acesta este motivul pentru care El foloseşte de două ori numărul cinci, şi nu pentru că cele două grupe erau la fel de mari.
     Când Dumnezeu încredinţează ceva responsabilităţii oamenilor, întotdeauna ei strică. Acest lucru îl vedem şi aici: din acelea, care simbolic reprezintă creştinismul, numai cinci sunt înţelepte, celelalte cinci sunt nechibzuite. Aceasta ne poate conduce totdeauna şi despre aceasta ne vom ocupa numaidecât la un adevăr pe care putem să-l învăţăm aici: în domeniul mărturiei creştine pe pământ domnesc principii amestecate; în acest domeniu există laolaltă oameni înţelepţi şi oameni nechibzuiţi.
     Şi în prima, dar şi în a treia pildă am avut acelaşi aspect. Alături de slujitorul credincios şi înţelept, se găseşte slujitorul rău, şi alături de slujitorul bun şi credincios care se poartă cu credincioşie cu averea stăpânului său, se află şi slujitorul rău şi leneş care ascunde talantul stăpânului său în pământ. Bun şi rău alături acesta este astăzi semnul pentru Împărăţia cerurilor, pentru creştinism. Domnul a profeţit deja în capitolul 13 din evanghelia după Matei că aşa se va întâmpla. El, Semănătorul cel bun, va semăna sămânţă bună, dar împotrivitorul Său va semăna în acelaşi timp neghină în mijlocul grâului.
     Ar fi bine şi de mare ajutor pentru evaluarea a ceea ce se găseşte în zilele noastre în creştinătate, dacă înţelegem această realitate, dacă totdeauna avem în vedere că Împărăţia cerurilor nu este aceeaşi cu Adunarea, Biserica lui Dumnezeu. In Adunare trebuie practicată disciplina („Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela" 1 Corinteni 5.13); în Împărăţia cerurilor, din contră, are valabilitate principiul: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş" (Matei 13.30).

     2.3.4     Fără untdelemn

     Înţelepciunea fecioarelor înţelepte a constat în faptul că ele şi-au luat untdelemn atât în candele, cât şi în vasele lor. Nechibzuinţa celor nechibzuite s-a manifestat în faptul că, deşi şi-au luat candelele, nu şi-au luat untdelemn cu ele. Toate aveau candele. Dar faptul că era sau nu untdelemn disponibil făcea deosebirea decisivă.
     O părere mult răspândită în creştinism este că în imaginea fecioarelor înţelepte se poate vedea o imagine a creştinilor fideli, în cele nechibzuite, o imagine a creştinilor infideli, că cele înţelepte aşteaptă venirea Domnului, iar cele nechibzuite nu fac acest lucru. Cu toate acestea, adevărul este acesta: toate fecioarele au adormit, nu numai cele nechibzuite. În această privinţă, toate au fost infidele.
     Lipsa untdelemnului a fost însă ceea ce le deosebea pe fecioarele nechibzuite de cele înţelepte, şi aceasta a fost până la urmă un dezastru pentru cele nechibzuite. Aceasta este de fapt nechibzuinţă să ai o candelă, dar să nu ai untdelemn în ea! Candela vorbeşte despre mărturisire, dar, când mărturisirii despre Hristos îi lipseşte untdelemnul, atunci ea este goală, seacă. Se poate să mărturiseşti aparent despre Hristos, şi totuşi să nu ai untdelemn. Ce vrea să spună Domnul Isus când le arată pe unele în posesia untdelemnului, şi pe celelalte le prezintă fără untdelemn? Untdelemnul este în Vechiul Testament, ca şi în Noul Testament, deseori o imagine a Duhului Sfânt. În împrejurări deosebite, persoanele şi obiectele, în Vechiul Testament, erau unse, însă întotdeauna era folosit în acest sens untdelemnul.
     Făcând aluzie la această întrebuinţare vechi testamentală, Noul Testament vorbeşte de o ungere pe care au primit-o copiii lui Dumnezeu: „Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi toate" (1 Ioan 2.20). Este un mod plastic de exprimare despre primirea Duhului Sfânt, care este descrisă în alt loc cu pecetluire (Efeseni 1.13). Dacă cineva aude Evanghelia lui Dumnezeu şi crede ceea ce se spune în ea, va fi pecetluit cu Duhul Sfânt şi va primi ungerea de la „Cel Sfânt", adică de la Hristos (*).

     (*) Aici "Cel Sfant" se refera la Hristos (comp. cu Ioan 6:69 ; Fapte 3:14 ; Apoc. 3:7). Cand Domnul Isus vorbeste in Ioan 15 despre Duhul Sfant ca despre Mangaietorul, El spune: "... pe care-L voi trimite Eu de la Tatal" (v. 26). Dar tot asa este adevarat ca Tatal Il va trimite (Ioan 15:26) si ca Duhul Sfant vine de la Sine (Ioan 16:7-8). Persoanele Dumnezeirii actioneaza impreuna in armonie desavarsita. De aceea in 2 Corinteni 1, v. 21-22, pecetluirea cu Duhul Sfant este atribuita lui Dumnezeu (comp. cu Fapte 5:32).

      „Şi Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu, care
ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului" (2 Corinteni 1.21 -22).

     În acest ultim text sunt folosite trei expresii pentru acelaşi adevăr, pentru primirea Duhului Sfânt: ne-a uns ne-a pecetluit ne-a pus în inimă arvuna Duhului.
     Faptul că şi în Vechiul Testament ungerea era adusă în legătură cu Duhul Sfânt ne lămureşte următorul text din profetul Isaia. Este o profeţie despre Domnul Isus:

     „Duhul Stăpânului DOMNUL este peste Mine, căci DOMNUL M-a uns să aduc veşti bune..." (capitolul 61.1; compară şi Luca 4.18-21; Faptele Apostolilor 10.38).


     2.3.4.1     O formă fără viată

     Sper că am văzut destul de limpede la ce se referă a avea sau a nu avea untdelemn. Cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8.9). Acest lucru este deosebit de serios. El poate avea o candelă, o mărturisire exterioară despre Hristos. El poate prezenta o anumită „formă de evlavie"; dar, dacă nu are Duhul Sfânt, îi tăgăduieşte puterea (2 Timotei 3.5).
     Ah, cât de mulţi oameni în creştinătate se mulţumesc cu o formă creştină exterioară! Ei nu s-au interesat niciodată să ajungă în posesia untdelemnului. Ei nu au viaţa dumnezeiască, nu au Duhul Sfânt care acţionează ca putere în această viaţă. Numai acesta le va da dreptul să fie pregătiţi pentru Hristos şi pentru venirea Lui. Să ne amintim încă o dată despre ce este vorba în această pildă să fii pregătit pentru venirea mirelui.
     Ceea ce Domnul Isus ne prezintă aici într-un mod plastic, în ultima carte a Bibliei exprimă concis şi desluşit: „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3.1). Ce stare zguduitoare! Ce dezamăgire totală pentru oamenii care se lasă pradă amăgirii! Ei au o mărturisire creştină, ei gândesc că au viaţa din Dumnezeu, dar sunt morţi morţi faţă de Dumnezeu, morţi duhovniceşte.
     Să reţinem încă o dată: fecioarele înţelepte sunt un simbol al credincioşilor adevăraţi, al copiilor lui Dumnezeu. Nota lor caracteristică este că ei au Duhul Sfânt, această ungere care rămâne în ei (1 Ioan 2.27).
     Prin aceasta, ei se află într-o legătură de viaţă indisolubilă cu Hristos, Domnul lor. Fecioarele nechibzuite, dimpotrivă, reprezintă pe adepţii necredincioşi care nu au viaţa dumnezeiască, care nu au Duhul Sfânt, şi prin aceasta ei duc lipsă de tot ceea ce i-ar putea pune în starea de a-I spune bun venit lui Hristos. Omul firesc fie el oricât de religios şi de creştin nu are nimic din ceea ce îl poate lega cu Hristos şi din ceea ce îl poate face să dorească venirea Lui.


     2.3.4.2     Obiecţii

     „Dar", poate va întreba cineva, „nu sunt toate cele zece fecioare o imagine a credincioşilor? Nu sunt ele fără excepţie denumite fecioarei"
     Desigur, Domnul le numeşte pe toate fecioare, dar în legătură cu numărul zece devine limpede că aici este vorba mai mult de responsabilitatea lor de a fi în această stare (curate, despărţite), decât dacă ele într-adevăr se află în această stare.
     De altfel, şi în pilda precedentă, şi în cea următoare, slujitorul rău este arătat alături de cel bun, şi Domnul nu spune că El nu ar fi şi stăpânul celui rău. Dimpotrivă! Citim: „Stăpânul robului aceluia va veni..." (cap. 24.50) şi „... stăpânul său i-a zis: Rob rău şi leneş!" (cap. 25.26).
     Dacă cineva pretinde că este un slujitor al Domnului, atunci Domnul îl întâlneşte în această poziţie, fie pentru bine (răsplată), fie pentru rău (judecată). Pe această linie a responsabilităţii ne mişcăm noi în toate aceste trei pilde.
     O altă obiecţie ridicată deseori: „Fecioarele nechibzuite n-au avut, spre deosebire de cele înţelepte, nici un alt vas suplimentar în care să ia untdelemn." Pare să fie aşa, căci cele înţelepte, alături de untdelemnul din candele, au luat şi alte vase speciale cu untdelemn. Dar acest lucru nu schimbă cu nimic faptul că se spune despre cele nechibzuite: „... n-au luat cu ele untdelemn." În acest fapt constă nechibzuinţa lor, şi acest lucru a fost pentru ele fatal.
     „Dar candelele fecioarelor nechibzuite ardeau totuşi, căci ele vorbesc mai târziu de stingerea acestora!" La aceasta, doresc să răspund doar atât: şi fitilul uscat al unei credinţe rezonabile sau conduse numai de sentimente poate pâlpâi pentru un timp, dar în momentul hotărâtor se va stinge.
Acest lucru îl vom vedea. Cursul pildei, şi în special sfârşitul acesteia, face clar, fără echivoc, faptul că în ce priveşte fecioarele nechibzuite nu este vorba de oameni mântuiţi.


     2.3.5     Adormirea fecioarelor

     ”Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit" (versetul 5).

     Slujitorul cel rău a spus în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină!" (capitolul 24.48), şi aceasta nu a fost o poziţie bună a inimii. El a fost foarte mulţumit că stăpânul său a amânat venirea, căci a putut între timp să acţioneze şi să se desfăşoare cum i-a plăcut. „Stăpânul meu întârzie să vină! Aceste cuvinte ne reamintesc de vorbele batjocoritorilor în zilele din urmă: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei!" (vezi 2 Petru 3.3, 4, 9).
     În realitate însă, Domnului nu I-a plăcut să vină la începutul creştinismului. Pentru aceasta există, desigur, mai multe motive. Unul este că Dumnezeu a vrut să salveze încă mulţi păcătoşi. Găsim acest gând în textul citat din a doua epistolă a lui Petru: „... ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă" (versetul 9).
     Fără îndoială că acum Domnul Isus descrie în pilda noastră a doua perioadă, un al doilea capitol din istoria Bisericii creştine. Prima perioadă a fost caracterizată prin ieşirea fecioarelor. A doua perioadă de timp, mai lungă, ne arată nevegherea adepţilor creştinismului. Indiferent dacă este vorba de fecioare înţelepte sau nechibzuite, vedem că toate au aţipit (sau: „au moţăit") şi apoi au adormit de tot. Aceasta înseamnă că speranţa revenirii lui Hristos pentru răpirea alor Săi a fost abandonată relativ curând în creştinism şi în cele din urmă s-a pierdut de tot.
     Exact acest lucru a survenit, dacă privim în istoria Bisericii. După moartea ultimilor apostoli, a fost pierdută curând din vedere chemarea cerească a Bisericii şi, odată cu ea, şi speranţa revenirii lui Hristos. Deoarece Hristos era aşa de departe, însă lumea aşa de aproape,
     Biserica s-a făcut plăcută acestei lumi, şi astfel s-au înfrăţit. Când înclinaţiile pentru Hristos nu mai sunt vii, nu mai există nici o oprire. Foarte curând creştinii adevăraţi au ajuns ca lumea şi lumea a devenit ca şi creştinii. Creştinii se simt ca acasă în lume, ei nu mai au nevoie de Domnul. Adepţii cu numele ai creştinismului nu L-au dorit oricum niciodată. Şi astfel au adormit în realitate toate, atât fecioarele înţelepte, cât şi cele nechibzuite. Ceea ce este aşa de zguduitor la toate e faptul că nu numai speranţa în sosirea lui Hristos s-a pierdut pe deplin, ci şi cunoaşterea adevărului însuşi despre acest lucru. Faptul că va fi o venire a Domnului pentru răpirea sfinţilor nu a mai fost înţeles foarte curând. Mai târziu, aproximativ de pe la anul 300 după Hristos, în literatura creştinismului nu se mai găseşte nici cea mai mică aluzie referitoare la acest adevăr de preţ, a cărui realizare au aşteptat-o cu atâta dor primii creştini în persecuţiile lor; căci acesta era salutul lor: „Maran atha Domnul vine!(1 Corinteni 16.22).
     Chiar credincioşii fideli, care au existat fără îndoială în orice timp, nu se deosebeau în această privinţă de adepţii neînsufleţiţi. Bărbaţi şi femei ai credinţei au compus în timpuri grele poezii şi cântări minunate care bucură şi astăzi inimile fiecărui credincios. Dar în nici una din cântările lor nu străluceşte speranţa răpirii credincioşilor. Cum a fost posibil acest lucru? Avem răspunsul în pilda noastră: „Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit".
     Aceasta a fost situaţia morală a creştinismului multe secole: revenirea Domnului a fost uitată de toţi. Cât de serios şi de umilitor este acest fapt! Dacă noi nu mai aşteptăm pe Domnul Isus zi de zi, atunci uşa pentru intrarea în viaţa particulară şi cea comună a acestei adormiri este deschisă. Nimic nu arată aşa de bine caracterul nostru ca speranţa care însufleţeşte şi domneşte în viaţa noastră. Nimic nu ne desparte mai mult de lume şi de toate scopurile ei ca aşteptarea permanentă a Domnului.


     2.3.6     Strigătul de la miezul nopţii

     „Dar la miezul nopţii, s-a auzit o strigare: «Iată, mirele, ieşiţi-i in întâmpinare!» Atunci
toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele." (versetele 6 şi 7).

     Strigătul de la miezul nopţii marchează evident a treia perioadă în istoria creştinismului o
perioadă foarte scurtă care se află chiar la sfârşit.
     Întrebarea este: s-a auzit acest strigăt deja sau trebuie să aşteptăm încă acest eveniment? Eu sunt profund convins că acest strigăt s-a auzit deja. Noi îl găsim scris în scrisoarea adresată Filadelfiei:

     „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa
3.11).

     Cu aproximativ o sută cincizeci de ani în urmă, în tot creştinismul a fost o puternică acţiune a Duhului Sfânt care, între altele, a condus şi la faptul că adevărurile „vechi", de mult uitate au apărut iarăşi la lumină. Nu a fost numai un timp de mari treziri prin care mulţi au venit la credinţa în Domnul Isus, ci Dumnezeu a dăruit şi bărbaţi fideli care au redescoperit învăţătura apostolilor (Fapte 2.42). Învăţătura în ea însăşi nu era nouă, dar s-a descoperit din nou (*).

     (*) In legatura cu aceasta este foarte remarcabil faptul ca strigatul de la miezul noptiinu suna asa cum este redat  in traducerea Luther in editia din 1984: "Iata, mirele vine!". Cuvantul "vine" nu apare in textul de baza si eu cred ca aceasta circumstanta nu este de mica insemnatate. Daca s-ar fi scris: "Mirele vine!", importanta vestii s-ar fi pus pe venire Domnului. Dar strigatul: "Iata, mirele!" pune importanta pe persoana aceluia care vine. In deplina concordanta cu aceasta, in acel timp era o preocupare nu numai cu adevarul venirii Domnului, ci mult mai mult cu tot ceea ce spune Sfanta Scriptura despre Persoana lui Hristos. Inima credinciosilor de atunci era legata de Persoana Mantuitorului si Domnului lor, nu doar de unul sau de altul din adevaruri. Se poate spune acest lucru si despre noi astazi?

     Un loc central în învăţătura creştină îl ocupă adevărul despre Hristos şi Adunare. Strâns legat de acesta este adevărul despre revenirea lui Hristos pentru răpirea sfinţilor, cum am văzut în primul capitol al acestei cărţi. Aceşti bărbaţi ai lui Dumnezeu au avut harul să redescopere deosebirea dintre răpire şi ziua Domnului. Dar nu a fost numai o recunoaştere doctrinară a acestor adevăruri, ci ei s-au supus de bunăvoie luminii duhovniceşti pe care Dumnezeu le-a dăruit-o.
     Acesta nu a fost un lucru neînsemnat, căci inimile lor au fost aprinse ca zilnic să aştepte venirea lui Hristos pentru răpirea alor Săi, cu toate urmările care erau legate de aceasta. La ce fel de urmări mă gândesc? Ei au înţeles strigătul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" cu toată inima, şi urmarea a fost că au părăsit toate legăturile bisericeşti în care s-au găsit şi care nu erau în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, lucru care i-a costat personal. Liberi de cătuşele tradiţiei şi ale tutelei bisericeşti, ei au plecat în întâmpinarea Domnului (*).

     (*) Prima iesire a fost o iesire din lume. A doua iesire marcheaza parasirea sistemelor crestine ridicate de oameni.

     Dar mai e ceva! Dumnezeu le-a dăruit harul să poată răspândi cu putere adevărurile redescoperite din Noul Testament, aşa încât ele au fost accesibile pentru toată creştinătatea. Este exact ce am citit în pilda noastră: "Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele." Acest strigăt de la miezul nopţii a cuprins întreaga creştinătate, nu numai un număr mic şi nu numai pe credincioşi. În realitate, efectul strigătului de la miezul nopţii nu s-a mai stins. Mai mult ca oricând, creştinătatea se ocupă cu profeţia, şi peste tot se poate auzi vorbindu-se despre faptul că Domnul va răpi pe ai Săi. Nu peste tot în creştinătate este clară învăţătura despre răpire. Deseori, ea este pusă în legătură cu unele previziuni profetice, cu cele „şapte trâmbiţe" şi aşa mai departe, dar totuşi se vorbeşte despre ea.
     După cuvintele Domnului, strigătul de la miezul nopţii a avut un efect atât la adepţii credincioşi, cât şi la cei necredincioşi: toţi şi-au pregătit candelele. Şi totuşi eu cred că această pregătire a candelelor nu înseamnă acelaşi lucru la unii şi la ceilalţi. În timp ce creştinii adevăraţi erau conştienţi de chemarea lor cerească şi poate am voie să spun: sunt conştienţi -, creştinismul necredincios desfăşoară o activitate intensă pe teren politic, cultural şi mai ales social. Nu vedem oare peste tot în jurul nostru acest lucru? Nu este răspândită în părţi mari ale creştinismului numai o „evanghelie socială"? Sprijinirea mişcărilor pentru pace şi pretenţiile drepturilor sociale stau mai presus decât drepturile lui Dumnezeu. Da, şi fecioarele nechibzuite îşi pregătesc candelele, dar acolo nu este untdelemn.
     Strigătul de la miezul nopţii a trecut. Cât de aproape trebuie să fie Luceafărul! Mergem şi noi „afară" în întâmpinarea Mirelui?


     2.3.6.1     Numai Dumnezeu poate da viaţa veşnică

     Strigătul de la miezul nopţii clarifică încă ceva: cine aparţine fecioarelor înţelepte şi cine aparţine celor nechibzuite.
     Amândouă grupele şi-au pregătit candelele, dar vestea venirii mirelui a descoperit starea interioară adevărată a fiecăreia în parte. Da, mai mult, ea a făcut o separare între cele înţelepte şi cele nechibzuite. Aceasta o arată cuvintele Domnului, cu care El continuă pilda:

     „Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting
candelele.» Dar cele înţelepte le-au răspuns: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei care vând şi cumpăraţi-vă»" (versetele 8 şi 9).

     În timp ce cele înţelepte se bucurau că aveau untdelemn şi erau în linişte deplină în legătură cu apropiata sosire a mirelui, vedem că la cele nechibzuite izbucneşte o nelinişte febrilă. La aprinderea candelelor, văd că ele se sting imediat iarăşi. În momentul hotărâtor, ele trebuie să constate că le lipseşte elementul decisiv untdelemnul.
     Situaţie dezastruoasă, de compătimit! Să ştii suficient despre creştinism, pentru ca apoi să te înşeli asupra propriei situaţii adevărate, să constaţi la venirea Domnului că a fost o iluzie şi că nu eşti pregătit pentru Mire!
     Desigur, cele nechibzuite ştiu însă că cele înţelepte au ceea ce lor însele le lipseşte. „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele."
     Aici este arătată cu claritate o altă imprudenţă a acestor fecioare: ele nu apelează la sursă. Ele nu numai că s-au îngrijit prea târziu pentru acest untdelemn, ci au mers în necazul lor la un loc greşit. Nu, oamenii nu pot da altor oameni Duhul Sfânt, nu pot mijloci viaţa veşnică. Nici o biserică, nici o comunitate creştină, nici un predicator oricât de înzestrat ar fi, nici o acţiune cultică creştină nu este capabilă pentru acest lucru.
     Când Simon, vrăjitorul, a oferit bani ca să capete puterea să dea altora Duhul Sfânt, apostolul Petru i-a spus: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea obţine cu bani" (Faptele Apostolilor 8.20). Cu privire la iertarea păcatelor, fiecare om trebuie să apeleze doar la Dumnezeu. La El trebuie să meargă fiecare om, şi eu cred că acest lucru trebuie să înţelegem aici.

     „Dar nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi. Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă că trebuie să renunţe la ea pentru totdeauna" (Psalm 49.7-8).

     Noi putem să încercăm să aducem pe oamenii pierduţi la Dumnezeu. Aceasta este foarte bine. Şi Dumnezeu doreşte să folosească pe copiii Săi ca să de-a altora lumină în lucrurile dumnezeieşti. Dar prioritatea şi puterea de-a dărui păcătoşilor pierduţi mântuire şi izbăvire aparţine doar lui Dumnezeu. Şi totuşi, oamenii merg mai bine la oameni. De ce? Pentru că nu cunosc harul lui Dumnezeu. Aceşti oameni nechibzuiţi nu cunosc harul şi, când e prea târziu, merg la un loc greşit. Ah, de-ar lua aminte toţi oamenii din ţările creştine la acest lucru:

     „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru" (Romani 6.23)!

     Atunci, conştienţi de vina lor, vor căuta refugiu în harul lui Dumnezeu, se vor arunca plini de credinţă în braţele Celui ce vrea să fie şi Mântuitorul lor. „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel care vine la Mine nu-l voi izgoni afară" (Ioan 6.37), spune Domnul Isus. Cât de emoţionantă este invitaţia lui Dumnezeu pe care o găsim încă în Vechiul Testament:

     „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cel care nu are bani să vină, să cumpere şi să mănânce. Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!" (Isaia 55.1).


     2.3.6.2     Nu mai poate fi nimeni salvat?

     „Pe când se duceau ele să cumpere, a venit mirele; cele ce erau gata au intrat cu el la
nuntă şi s-a închis uşa" (versetul 10).

     Din aceste cuvinte nu trebuie să tragem concluzia că nimeni nu mai poate fi mântuit după
ce a răsunat strigătul de la miezul nopţii.
     Cu siguranţă, va fi cândva un prea târziu şi exact acest adevăr îl face desluşit pilda noastră. Dar astăzi, fiecare în parte, care constată că nu are untdelemn, poate să vină la Dumnezeu.
     Tocmai am auzit acele cuvinte îmbietoare ale Cuvântului lui Dumnezeu care îşi păstrează valabilitatea până la sfârşitul timpului de har. Până şi pe ultima pagină a Scripturii sunt repetate aceste cuvinte, puţin într-o altă formă:

     „Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!" (Apocalipsa 22.17).

     Dar dacă oamenii persistă în nechibzuinţa lor pe care am descris-o, cred, îndeajuns, atunci pentru ei rămâne la sfârşit numai constatarea zguduitoare că este prea târziu.
Mai putem face încă şi o altă comparaţie. Aşa cum Dumnezeu, după respingerea şi răstignirea Fiului Său, a dat poporului Israel încă timp pentru pocăinţă, înainte ca să aducă judecata peste acest popor în anul 70 după Hristos, tot aşa dă El, de când a fost auzit strigătul de la miezul nopţii, creştinătăţii încă destul timp să se întoarcă de la calea cea rea, înainte ca sosirea lui Hristos să facă un sfârşit irevocabil timpului de har. Dacă lăsăm să treacă toate acestea prin faţa ochilor noştri lăuntrici, atunci se întăreşte în noi convingerea că Domnul Isus trebuie să fie foarte aproape (Filipeni 4.5).


     2.3.7     Uşa închisă

     Fecioarele înţelepte au fost pregătite şi ele au intrat cu mirele la nuntă. Ce parte fericită! Cu El la nuntă! Nu ne amintesc aceste cuvinte de ceea ce găsim în 1 Tesaloniceni 5, versetul 10: „să trăim împreună cu El"? Chiar dacă nu găsim în pildă prezentată partea noastră ca Mireasa lui Hristos, totuşi este arătată în aceasta binecuvântarea nemărginită care va fi a noastră să trăim pentru veşnicie împreună cu El, Domnul şi Mântuitorul nostru. Realmente, noi nu vom mai ieşi niciodată afară (Apocalipsa 3.12)! Ah, Doamne Isuse, de-ai veni chiar astăzi!
     Apoi urmează aceste cuvinte grave: „şi s-a închis uşa". Numai puţine cuvinte, dar ce importanţă mare au ele! Astăzi ne apar ca o avertizare, dar într-o zi vor fi un fapt împlinit. Pentru cei care se află înăuntru este ceva fericit că uşa s-a închis după ei.
     Nimic nu va putea pătrunde în acea scenă, ca să-i deranjeze în vreun fel. Dar pentru cei ce stau afară, uşa închisă înseamnă că pentru totdeauna şi pentru veşnicie nu vor avea parte de bucuria şi de slava cerului. Cât de îngrozitor este gândul să fii veşnic afară!

     „Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» Dar el, drept răspuns le-a zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!»" (versetele 11 şi 12).

     Pentru că aceste fecioare nechibzuite spun: „Doamne, Doamne", mulţi au gândit, în legătură cu ele, că este vorba totuşi de mântuiţi. Dar aceasta este o greşeală. Deja în Matei 7, Domnul Isus a spus: „Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»" (versetele 21-23).
     Acesta e de-a dreptul un lucru zguduitor: mulţi se numesc după Numele Său şi-L recunosc în mărturisirea lor ca Domn.
     Ei se găsesc, prin urmare, aparent în împărăţia cerurilor şi poate chiar gândesc că au lucrat mult pentru Domnul. Dar în toate acestea ei n-au avut o legătură vie cu Domnul Isus, n-au aflat ce înseamnă să fii născut din nou (Ioan 3.3). Răspunsul Său către ei va fi cândva: „Nu vă cunosc" „Niciodată nu v-am cunoscut."
     Dar Domnul Isus nu vorbeşte niciodată în felul acesta despre ai Săi, pe care i-a răscumpărat aşa de scump cu sângele Său. El spune despre ei: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu cunosc pe cele ce sunt ale Mele şi sunt cunoscut de cele ce sunt ale Mele" (Ioan 10.14). Şi în 2 Timotei 2, versetul 19, citim: „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi."
     E surprinzător că această pildă, în contrast cu cele precedente şi cu cele următoare, nu se sfârşeşte cu expunerea judecăţii celor care nu aparţin Domnului. Fecioarele nechibzuite sunt văzute doar afară, în faţa uşii închise, şi astfel se sfârşeşte pilda.
     Motivul pentru aceasta este evident: când Domnul, în harul Său, se prezintă ca mire, nu vorbeşte de judecată. Cu totul altfel este însă când se prezintă ca stăpânul slujitorului Său. Atunci El spune: „Iar pe robul acela nefolositor aruncaţi-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor" (compară capitolul 24.51; capitolul 25.30). Nu mai puţin veşnică, definitivă este sentinţa Domnului peste fecioarele nechibzuite. Să fii despărţit de binecuvântarea lui Dumnezeu, să nu fii recunoscut de Domnul ca unul dintre ai Săi înseamnă condamnare veşnică. De aceea încă o dată întrebarea examinatoare către fiecare cititor al acestor rânduri: Eşti tu pregătit?
     Către fiecare din noi se adresează cuvântul Domnului care încheie pilda despre cele zece fecioare:

          „Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul."

     Domnul Isus aşteaptă de la noi ca, în dragostea noastră pentru El, să fim „treji" şi să aşteptăm cu nerăbdare venirea Lui. Momentul revenirii Sale nu ne este cunoscut. Desigur, l-a ascuns intenţionat faţă de noi. Toate încercările de a-l calcula sunt false şi în zadar. El doreşte mult mai mult ca noi să fim treji, să fim în poziţia de aşteptare.
     Chiar astăzi poate să vină Domnul Isus. Celor ce sunt pregătiţi, cu siguranţă, nu li se poate
întâmpla ceva mai bine. Ei câştigă pe Hristos şi, împreună cu El, totul. Celor care însă nu sunt
pregătiţi, nu li se poate întâmpla ceva mai rău.
     Pentru ei, venirea Domnului înseamnă să fii lipsit de orice speranţă a fericirii şi a bucuriei.

     ÎNĂUNTRU şi AFARA aceasta este deosebirea dintre CER şi IAD!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze