Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                          - III -

     Samuel Ridout

     3.5     Chenitii

     Paragraful urmator dezvaluie o slabiciune evidenta : el vorbeste despre fiii chenitului, socrul lui Moise ; aceasta este o relatie dupa carne (sau dupa trup, prin casatorie, n.t.) si nu divina (v. 16). Ei au venit la Ierihon, cetatea palmierilor. Au fost ei crutati (cand au fost nimiciti locuitorii din Ierihon, n.t.) ? Nu se mentioneaza ca ei aveau vreun drept in Ierihon. Toti cei care aveau legatura cu Ierihonul erau sub blestem. Ori, acesti oameni s-au suit din cetatea palmierilor si isi fac locuinta chiar in mijlocul lui Iuda ! Atunci cand lumea cu influentele ei rele isi gaseste loc in sanul Bisericii, chiar daca ar fi relatii dupa trup cu poporul lui Dumnezeu, acesta este inceputul unei viitoare indepartari de Dumnezeu, si putem fi siguri ca acest lucru se va arata cat de curand. Dar a existat o exceptie evlavioasa de la aceasta : Iael, sotia lui Heber chenitul, care a obtinut o mare izbavire. Heber si-a parasit poporul care locuia la Arad si, evident, s-a identificat in inima cu Israel. Este ceea ce sugereaza numele sau, Heber care inseamna "pelerin".

     Apoi urmeaza Horma. Nu voi vorbi despre asta. Este una din biruintele pe care Iuda si Simeon le-au castigat impreuna, si pare a fi deplina, caci au distrus complet aceasta cetate.

     3.6     Iuda si Beniamin

     In versetele de la 18 la 20 sunt citate alte cuceriri. Aceasta prima parte prezinta principalele biruinte ale poporului lui Dumnezeu, dar si slabiciunile care vor fi cauza esecurilor ulteriore.

     Sa ne-amintim un lucru, ca ceea ce asigura biruinta este suprematia adevarului. Adevarul trebuie sa fie suprem daca vrem sa existe putere pentru Dumnezeu sau sa avem parte de restaurarea lui Dumnezeu. Trebuie sa ne intoarcem la adevar, la Cuvantul lui Dumnezeu, si sa facem din el o realitate vie in sufletele noastre.

Acum, la versetul 21, ajungem la Beniamin. Asa cum Iuda este o imagine a suprematiei adevarului divin, tot asa si Beniamin sugereaza suprematia lui Hristos. Beniamin inseamna "fiul dreptei". Acesta este semintia razboinca, puternica, un tip al lui Hristos biruitor, cu sabia incinsa la brau, ca in Psalmul 45. El este, de asemenea, un tip al lui Hristos, acum in ai Sai, ca Cel care domneste, Cel Atotputernic. In binecuvantarea lui Iacov fata de cele douasprezece semintii, va amintiti ca, in timp ce Iosif sugereaza mostenirea rodnica pe care Hristos o are in poporul Sau, Beniamin, un lup care sfasie, Il infatiseaza pe Hristos venind pentru judecata. Dar, acum, in acest scurt verset 21, vedem ca "fiii lui Beniamin nu i-au alungat pe iebusitii care locuiau in Ierusalim, ci iebusitii locuiesc cu fiii lui Beniamin in Ierusalim pana in ziua aceasta". Nu i-au alungat ! Semintia razboinica nu a reusit sa-l scoata afara pe vrajmas din cetatea unde Dumnezeu trebuia sa-Si puna Numele.

     Acum sa aplicam aceasta la noi insine. Hristos trebuie sa aiba tronul Sau in inimile noastre. Am vorbit despre Cuvantul lui Dumnezeu ca fiind baza tuturor lucrurilor, dar tema este Hristos si trebuie sa existe supunere fata de El in inimile si in vietile noastre. El trebuie sa fie centrul, asa cum trebuie sa-Si aiba tronul in Ierusalim. El poate fi pe buzele si in intelectul noastru, putem recunoaste ca totul este centrat pe El, dar daca nu reusim sa alungam din cetatea sufletelor noastre tot ceea ce se inalta impotriva cunoasterii lui Hristos, tot ceea ce impiedica suprematia Domnului in locul cel mai adanc al sufletului nostru, este pentru ca Ierusalimul se afla in mainile iebusitilor. Putem sa ne bucuram de adevar, si sa avem comuniune cu Hristos, fara ca El sa fie Domnul absolut al sufletului nostru !

     Israel nu a reusit sa stapaneasca in intregime Ierusalimul, centru unde Dumnezeu trebuia sa-Si puna Numele. La fel, Biserica nu I-a dat lui Hristos locul central care I Se cuvine, istoria sa o arata. Cine se afla in fruntea a ceea ce pretinde a fi Biserica pe pamant ? Un inselator, un om care a luat locul Duhului Sfant si al lui Hristos, zicand ca este vicarul Sau pe pamant - cu siguranta un antihrist. Privind la Biserica Romei putem afirma ca Ierusalimul se afla inca in mainile iebusitilor.

     Cat despre celelalte sisteme in care, datorita lui Dumnezeu, vedem evlavie si unde Cuvantul Sau este mult recuperat. Dar se afla Ierusalimul in mainile lui Beniamin, stapaneste Hristos acolo ? Clerul, teologia, traditia si multe alte lucruri nu au L-au inlocuit ele pe Domnul Isus in mijlocul poporului Sau ?

     In ce ne priveste si pe noi, in mod colectiv, a lasa lui Hristos locul care I Se cuvine implica faptul ca El are cu adevarat autoritatea suprema printre ai Sai cand sunt adunati, ca voia Lui sa fie suverana, oricat de dureroasa ar fi ea pentru carne, si ca noi sa fim supusi Cuvantului Sau pretios. Ruina care ne inconjoara nu este ea datorita faptului ca Hristos nu are stapanirea, si ca iebusitii nu au fost alungati ? Iebusit semnifica "a calca in picioare", asa ca, tot ceea ce in suflet nu este de la Hristos, va calca in picioare Cuvantul Sau.

     Exista adesea printre cei ai lui Dumnezeu o masura reala de apreciere a Cuvantului Sau, neinsotita insa de o inchinare in fata autoritatii Sale. Putem sa studiem cu sarguinta Scriptura si sa fim multumiti de cunostinta noastra din Cuvantul lui Dumnezeu, fara a-l asculta deplin. A te supune Cuvantului lui Dumnezeu inseamna a accepta autoritatea lui Hristos, caci El este Cel care vorbeste in Cuvant. Vom insista asupra acestui aspect. Cei care pretind ca asculta de Hristos n-o fac cu adevarat daca nu asculta de Cuvantul Sau. Domnul Insusi a facut legatura intre Cuvantul Sau si El, cand a spus ramasitei din Filadelfia ca ei au pazit Cuvantul Sau si n-au tagaduit Numele Sau (Apoc. 3:8).

     Este usoar de a marturisi pe Hristos ca centru, a face din El un loc de intalnire, siboletul unei secte sau al unui partid, dar Hritos ca centru inseamna a-L asculta, a-L onora, a-L urma cu orice pret, si a recunoaste autoritatea absoluta a celui mai mic adevar si a voii Sale pentru umblarea noastra. Sa retinem bine lectia data de esecul lui Beniamin in cucerirea Ierusalimului : marele nostru pericol este de a tagadui Numele lui Hristos si autoritatea Sa.

     Vom merge mai departe de aceasta istorie trista, care decurge din faptul ca Beniamin nu a reusit sa ia in stapanire Ierusalimul. Acest scurt verset 21 este pivotul in jurul caruia se invart toate esecurile ulterioare.

     3.7     Iosif

      In versetele 22 la 26, vedem casa lui Iosif mergand sa ia Betelul ; si este necesar sa avem Betelul. Stim bine istoria Betelului si ce inseamna acesta ; Betel este "casa lui Dumnezeu". Asa cum Ierusalimul sugereaza suprematia lui Hristos, asa si Betelul sugereaza prezenta lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu. La inceput, numele sau era Luz - "separare" - o simpla separare exterioara. Daca aplicam aceasta Bisericii sau oricarei miscari din Biserica se va vedea cat de izbitor corespunde. 

     Nu vom insista decat pe latura negativa a separarii - "nu face aceasta, renunta la asta, refuza aceasta..." - nu facem decat sa eliminam cate ceva, dar aceasta nu este nimic altceva decat Luz, si nu Casa lui Dumnezeu. Pentru a ne afla aici, trebuie nu doar sa ne separam, dar si sa realizam sentimentul sfant al prezentei Sale.

     Dar cata slabiciune ca sa puna mana pe Betel ! De ce au trimis iscoade, daca Dumnezeu le-a dat acest loc ? Aceasta lipsa de incredere arata necredinta lor. La fel a fost si cu Moise care, inainte de a-l ucide pe egiptean, a aratat ca nu se gandea la Dumnezeu cand a privit intr-o parte si-n alta sa vada daca-l observa cineva. Asa a fost si cu cele douasprezece iscoade trimise in Canaan, ele nu reprezentau decat necredinta poporului pe care Dumnezeu l-a suportat cu rabdare. Ei au trimis deci iscoade la Luz, iar dupa ce au luat-o in stapanire l-au crutat pe omul care le-a aratat drumul.

     Din momentul in care credinta face concesii carnii, pentru a obtine putere spirituala, fie in casatorie fie in afaceri, daca se face un compromis pentru a cruta carnea pentru a se bucura in liniste de odihna Betelului, aceasta inseamna a lasa liber un vrajmas care va merge si va construi o alta cetate cu acelasi nume. De cate ori  vrajmasi ai lui Dumnezeu care au fost crutati restabilesc aceleasi lucruri fata de care trebuie luptat din nou si care sunt mult mai greu de biruit. In viata noastra privata, putem considera anumite compromisuri ca fiind mici ; ca si Lot, putem fi infideli fata de Hristos doar intr-un singur aspect, dar acest aspect crutat  va creste pana cand va distruge vietile noastre spirituale.

     Biserica a crutat adesea pe locuitorii din Luz ca, de exemplu, in sistemul monahal care, venit din Rasarit, a prosperat in mijlocul ei. Acest sistem invata separarea de lume, raul inerent al materiei si diversele forme de asceza de care istoria Bisericii este plina. Dupa cum a fost crutat acel locuitor din Luz, asa a fost lasat sa creasca intregul sistem monahal, pana cand a eclipsat complet Betelul, unde era simtita prezenta lui Dumnezeu. Acest sistem cauta mai degraba separarea  de lume decat prezenta lui Dumnezeu. In toata aceasta separare fara prezenta lui Dumnezeu, Vrajmasul este crutat iar esecurile ulterioare nu intarzie sa se arate.

     Cat de mult avem nevoie de simtamantul prezentei lui Dumnezeu si al Duhului Sfant in mijlocul nostru !

     Avem noi Betelul sau doar Luz ? Locuim noi in casa lui Dumnezeu, sau suntem doar un simplu cerc de persoane separate ? Prezenta lui Dumnezeu este reala, si suntem condusi prin Duhul, sau suntem o secta care nu face decat sa respinga raul, fara sa se bucure prezenta sfanta a Domnului ?

     3.8     Manase, Efraim, Zabulon

     Sa trecem acum la ultimul paragraf, unde vedem falimentul din ce in ce mai evident al celor sase semintii. Il avem mai intai pe Manase, care inseamna : "a uita". Inseamna sa uiti totul pentru a te concentra doar pe un singur lucru, asa cum a putut sa se exprime apostolul Pavel : "uitandu-le pe cele din urma si intinzandu-ma spre cele dinainte, alerg drept spre tinta, pentru premiul chemarii de sus a lui Dumnezeu, in Hristos Isus" (Filip. 3:13-14). Daca casa lui Dumnezeu nu este pazita cu grija pentru El, ne vom incarca repede cu poveri grele in loc de a le lasa pentru a alerga cursa care este inaintea noastra si de a castiga premiul, si nu vom socoti toate lucrurile ca o pierdere, datorita excelentei cunostinte a lui Hristos Isus, Domnul nostru (Filip. 3:7-8). A nu te intinde spre ce este inainte este esecul prezentat aici.

     Apoi vine Efraim, din semintia lui Iosif, semintie care a adus rod. El reprezinta faptele in mijlocul poporului lui Dumnezeu, caci credinta se arata prin fapte, dupa cum ne-a spus apostolul Iacov. Daca Manase a esuat, neconcentrandu-se pe un singur lucru, atunci si Efraim va falimenta la fel. Faptele din viata de zi cu zi vor inceta, iar Vrajmasul va apuca ceea ce ar trebui sa fie pentru Dumnezeu. Esecul aici, este deci o lipsa de rod pentru gloria lui Dumnezeu.

     Daca exista esec din partea lui Manase si a lui Efraim, Zabulon, al carui nume inseamna devotare sau consacrare pentru Dumnezeu, va fi la fel de slab pentru a pastra posesiunea sa.

     3.9     Aser, Neftali si Dan

     Apoi, vine Aser care inseamna "fericit". Daca Hristos nu este Cap, si daca nu ne bucuram de casa lui Dumnezeu, este de la sine inteles ca Aser nu va putea alunga vrajmasul din tinutul sau. Tristetea, lipsa bucuriei si o inima trista descriu esecul lui Aser. Apostolul Petru zice : "Va bucurati mult, cu bucurie de nespus si glorioasa" (1 Petru 1:8). Ah, ce bucurie de nescris va umple gloria viitoare ! Gandind la aceasta glorie, la binecuvantarea legata de ea si la eliberarea de intinarea pacatului, nu sunt pline inimile noastre de aceasta bucurie glorioasa ? Nu vom anticipa noi cerul ? Aser - "fericit" - ar trebui sa fie numele noastre si ceea ce trebuie sa ne caracterizeze ! Din nefericire, recunoastem cu umilinta ca aceasta bucurie spirituala care ar trebui sa se manifeste in mijlocul nostru si in Biserica este atat de putin vizibila.

     Cu siguranta, traversam o pustie ingrozitoare, si suntem prada la tot felul de ispite, intr-o lume in care lacrimile sunt mai dese decat zambetele, dar ar fi gresit sa spunem ca un copil al lui Dumnezeu nu trebuie sa fie fericit in aceasta lume. Luand in considerare mostenirea si partea noastra, ar fi un afront sa spunem aceasta. Suntem noi precum Aser care nu a reusit sa-i alunge pe locuitorii tarii ? Cetatile care ar trebui sa apartina bucuriei crestine sunt ele inca in posesia Vrajmasului ? Cine ne fura deci fericirea noastra ? Ce vulpi mici ne strica viile noastre in floare (Cant. 2:15) ? Fie individual, fie colectiv, putem vedea cauza in istoria lui Beniamin, Iosif si Efraim.

     Vine apoi Neftali, care inseamna "luptator". El il reprezinta pe omul tare si viteaz care lupta pentru Dumnezeu, dupa gandul lui Dumnezeu, si nu carnal, neincrezandu-se in propria lui putere. El raspunde la gandul lui Dumnezeu, si are siguranta ca Ii apartine. El reprezinta acel duh de putere cu Dumnezeu, cel slab cu Cel Atotputernic. Aici din nou, trista istorie a esecului se repeta. Cel care uita ca este slab, uita ca izvorul tariei sale este in Dumnezeu, si astfel nu are putere sa lupte si sa biruiasca pe Vrajmas.

     Relatarea se incheie cu Dan, care ar fi trebuit sa fie un conducator si un judecator. Nu numai ca nu reuseste sa-i alunge pe locuitori din cetatile sale, dar amoritii l-au impins spre munti si ei insisi locuiesc in vaile bogate. Ce declin : vrajmasul a luat in stapanire valea ! Valea sugereaza smerenie si fertilitatea spirituala care rezulta din aceasta. Domnul a adus rod pentru noi deoarece El a coborat in valea mortii ; astfel, noi nu putem aduce rod pentru Dumnezeu decat intrand prin credinta in realitatea mortii Sale, avand sentinta mortii in noi insine. Aici, cel care locuieste in vale nu este poporul lui Dumnezeu, ci amoritii, in timp ce locul lor, potrivit cu ceea ce arheologii ne spun, era in munti, pe inaltimi. Amoriti semnifica "inaltati (mandri, trufasi)", "mari vorbitori" ; modul lor de a se inalta este izbitor. Acesta este un popor care vorbeste mult  si care a alungat din vale pe poporul lui Dumnezeu. De fiecare data cand poporul lui Dumnezeu se lasa atras sa vorbeasca cu mandrie si face marturisiri mari fara ca acestea sa corespunda realitatii, atunci el nu manifesta smerenie si, prin urmare, nu mai poate aduce roade.

     Sa ne pazim de discursuri frumoase ! Daca suntem tentati sa vorbim cu usurinta de moartea si invierea noastra impreuna cu Hristos, sa ne intrebam atunci cine locuieste in vale, amoritul sau israelitul. Cand spunem ca suntem binecuvantati cu orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti in Hristos (Efes. 1:3), sa ne intrebam daca aceasta este o realitate vie in sufletele noastre. Sa ne cercetam inimile, nelasand niciodata pe amoriti sa ne alunge din vale. 

     Pentru a ilustra aceasta, sa luam Reforma, din istoria Bisericii. Vedeti toate aceste controverse. Care a fost motivul razboiului de treizeci de ani ? Ce erau conflictele dintre protestanti, daca nu zanganitul armelor amoritilor ca sa-i alunge pe oamenii lui Dumnezeu din vai ? Priviti Europa protestanta la cativa ani dupa Reforma, veti vedea in ea multi teologi, dar foarte putina evlavie, numerosi vorbitori care lupta pentru doctrina, dar foarte putin din aceasta smerenie a inimii, din acest duh linistit care caracterizeaza pe locuitorul din vale unde o ploaie de binecuvantare face sa aduca un belsug de roade pentru Dumnezeu.

     Cat despre noi, individual sau colectiv, am fost alungati din vale spre munti ? Tinem noi discursuri mari, uitand locul nostru umil de supunere fata de Hristos ? Suntem noi vorbitori buni, impinsi pe muntele marturisirii  (marturia crestina publica, dar fara a avea realitatea, n.t.) ? Sa coboram inapoi in vale. Dumnezeu locuieste cu cel care are o inima umila si zdrobita. Duhul lui Dumnezeu este mai puternic decat toate carele de fier ale vrajmasului si, daca ne intoarcem, vom descoperi, individual sau colectiv, ca ne putem obtine locul in vale, si acolo sa aducem roade pentru Domnul.

            

  

 

                                      Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                                - II -

     Samuel Ridout

     3     Căderea inițiala și amestecul cu lumea

     3.1     Cartea Judecători se împarte în trei părți distincte :

     -  prima parte (cap. 1 la cap. 3:4) ar putea să se intituleze : independență față de de Dumnezeu.

     -  a doua parte - principală - (cap. 3:5 la cap. 16), imprimă amprenta sa pe întreaga carte. Ea prezintă consecințele acestei independențe : venirea dușmanului, robia care rezultă, și eliberarea acordată de Dumnezeu atunci când poporul se pocăiește.

     -  a treia parte (cap. 17 până la sfârșit) dezvăluie pe deplin starea de inimă a poporului care nu poate decât să se rătăcească ; singurul remediu este ca Domnul să intervină ca să ia în stăpânire moștenirea. Eliberările succesive nu îmbunătățesc cu nimic istoria declinului si a căderii. Ultimul eliberator, Samson, cel mai puternic dintre toți, este, de fapt, cel mai slab ; el însuși are nevoie de mai multă eliberare decât oferă.

     3.2     Declinul poporului

     Chiar dacă nu este vorba despre venirea lui Hristos, ea este pusă în evidență prin faptul că datorită absenței Sale, starea poporului decade tot mai mult. La fel este și cu Biserica, unde lucrurile merg din rău în mai rău. După exerciții profunde din partea poporului sunt ridicați eliberatori, și ei au adus o restaurare parțială. Astăzi, nivelul nostru nu este mai înalt decât cel al părinților noștri, deși noi avem privilegii mai mari. Noi ne aflăm în ceasul cel mai sumbru al istoriei Bisericii, cel în care apelul la eliberare este mai acut ca niciodată - eliberare nu printr-un ajutor omenesc, ci prin venirea Eliberatorului care va lua la Sine Biserica Sa, și care, prin puterea Sa divină, ne va face să realizăm măsura deplina a moștenirii noastre de care noi ne bucurăm, din nefericire, atât de puțin.

     Prima parte se caracterizează prin independența poporului fată de Dumnezeu, sau răzvrătirea poporului ales, deși această expresie este puțin cam tare. Ea este alcătuită din două subdiviziuni mari :

     -  Judecători 1 la 2:5, unde vedem poporul identificat cu dușmanii săi, în loc de a fi separat - unire care, din nefericire, nu este un semn de putere.

     -  Judecători 2:6 la 3:4, unde este vorba despre istoria îndepărtării de Dumnezeu, datorită stării sale morale.

     În prima subdiviziune, care este într-adevăr un rezumat al cărții Judecători, se găsesc diferite etape ale acestei identificări ale poporului cu dușmanii săi. La momentul când ea era legata de cartea Iosua, istoria a început bine : "Și a fost așa: după moartea lui Iosua, fiii lui Israel au întrebat pe Domnul, zicând: Cine dintre noi să se suie întâi împotriva canaaniților ca să lupte cu ei? Și Domnul a zis: Iuda să se suie; iată, am dat țara în mâna lui" (1:1-2). Prima parte începe cu o biruință datorată puterii lui Dumnezeu care a lucrat în mijlocul poporului Său, care se suie să ia în stăpânire moștenirea sa. Desigur, semne care nu sunt încurajatoare exista, ca pierderea simplității în cuvântul lui Dumnezeu, dar partea care este cea mai luminoasă este pusă pe primul plan. Să remarcăm că o parte din relatare se găsește deja în cartea Iosua.

     Primele douăzeci de versete relatează biruințele seminției lui Iuda. Versetul 21 redă istoria seminției lui Beniamin, versetele 22 la 26, cea a seminției lui Iosif, apoi de la versetul 27 până la sfârșitul capitolului, sunt menționate succesiv șase seminții - acolo totul nu este numai faliment.

     Să privim puțin aceste pasaje, vom găsi în ele învățături importante.

     3.3     Seminția lui Iuda

     Dumnezeu Însuși a spus că Iuda trebuie să fie primul care să se suie să ia în stăpânire posesiune sa. Această parte ar putea fi numită : "Puterea lui Dumnezeu prin adevăr". Cu cât studiem mai mult semnificația numelui diferitelor seminții, cu atât mai mult suntem surprinși de însemnătatea lor spirituală. Iuda înseamnă "laudă". Dar ce este lauda, și pe ce se bazează ea ? Aceasta nu este o izbucnire de sentimente, așa cum gândesc mulți, și este greșit să încerci să ajungi la o stare de emoție, numind-o în mod fals laudă și închinare ; lauda este bazată pe adevăr.

     Astfel, Iuda este pe primul loc, fie în timpul traversării pustiei, fie în țară, și, așa cum știm, din seminția lui Iuda S-a ridicat Hristos (Ev. 7:14).

     Moștenirea lui Iuda era toată partea de sud a țării, pământul orientat spre soare. La fel, Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul, luminează prețioasa noastră moștenire. La fel ca lauda adevărată bazată pe adevăr, Iuda - "laudă" - reprezintă, de asemenea, ansamblul adevărurilor doctrinare care sunt singură bază a unei închinări după gândul lui Dumnezeu. Oriunde este sacrificat adevărul, unde Cuvântul lui Dumnezeu este pus deoparte, unde aceste adevăruri își pierd autoritatea lor, lauda are de suferit - Iuda nu va mai fi biruitor. Aceasta este ideea esențiala a acestui pasaj. Este ca și cum Dumnezeu ar fi spus poporului Său : Hristos a câștigat o biruință mare, păstrând adevărul veți continua să biruiți și să vă bucurați în mod practic de moștenirea prețioasă despre care au vorbit apostolii în scrierile lor inspirate.

     Iuda trebuia să se suie primul. Ori, slăbiciunea l-a caracterizat de la început : el nu a vrut să meargă singur că să ia în stăpânire ceea ce îi aparținea. El îi cere lui Simeon, care împarte același teritoriu, să vină să-l ajute în cucerirea lui, promițându-i că-l va ajuta și el in schimb. Ce putem învăța de aici ? Dacă Dumnezeu îmi poruncește ceva, trebuie să caut ajutor omenesc ? Când Dumnezeu i-a zis lui Moise să meargă să elibereze poporul Său, a fost ascultare și onorarea Lui să ceară și să insiste până când i l-a dat ca ajutor pe Aaron ? Nu arată aceasta o lipsă de încredere la acest slujitor ? De fiecare dată când Cuvântul lui Dumnezeu cere ascultarea noastră iar noi căutam ajutor omenesc, putem fi siguri că această slăbiciune se va manifesta mai devreme sau mai târziu printr-un eșec. Este ceea ce învățăm cu Iuda care solicită ajutorul lui Simeon.

     Desigur, a avut loc o biruință, dar continuarea pasajului arată că nu a existat angajamentul total al inimii care ar fi făcut posibilă finalizarea cuceriri și să asigure astfel un triumf spre gloria lui Dumnezeu. Nu pare să existe onoarea unei biruințe totale asupra forțelor lui Adoni-Bezec. Un vrăjmaș mutilat nu este un vrăjmaș biruit în întregime și, deși mai târziu el moare și Ierusalimul este luat și ars pentru un timp, cucerirea nu este definitivă.

     Această frumoasă relatare a biruințelor de la Hebron și de la Debir - Chiriat-Sefer, cum se numea altădată - se găsește și în Iosua, și dacă se repetă aici este pentru că este caracteristic acestui pasaj, și că trebuie să luam seama la el.

     3.4     Caleb, Otniel și Acsa

     Primele opt versete au relatat biruința lui Iuda și Simeon ; acum, de la versetele 9 la 15, exercitarea credinței lui Caleb, Otniel și Acsa, pun accent pe supremația cuvântului lui Dumnezeu, supremația adevărului.

     Iuda nu poate câștiga biruințe și să le păstreze decât păstrând adevărul ; astfel poporul lui Dumnezeu nu poate triumfa decât crescând în cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu. Tocmai aceasta este Hebronul : Hebron înseamnă "comuniune", iar Chiriat-Sefer, cetatea care este strâns legată de acesta, înseamnă "cetatea cărții". Gândurile noastre se îndreaptă imediat spre această Carte prețioasă, Biblia, pe care o avem în mâinile noastre, și această Biblie, dragi prieteni, trebuie s-o cucerim. Vei zice, "Să cucerim Biblia ?" Da, s-o luăm în stăpânire, s-o smulgem din mâinile dușmanilor săi, să facem din ea pentru noi înșine o Carte a desfătării, o Carte care ne vorbește despre Dumnezeu. Atunci când cetatea Chiriat-Sefer a fost luată, numele său a fost schimbat în Debir, care înseamnă : "Cuvântul lui Dumnezeu" ; "Cartea" a devenit "Cuvântul lui Dumnezeu". Iată în ce a constat biruința lui Iuda : Biblia nu mai este doar o carte, ea devine Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Iuda ar fi continuat pe această cale, dacă ar fi luat în stăpânire deplină Cuvântul lui Dumnezeu, făcând doctrinele sale o realitate vie și considerând-o ca glasul lui Dumnezeu vorbind poporului Său, atunci lauda, închinarea și bucuria ar fi fost nestingherite, iar puterea s-ar fi manifestat din ce în ce mai mult.

     Din nefericire ! Biserica nu a făcut așa ceva, ea a părăsit foarte devreme doctrinele. În loc de a schimba Chiriat-Sefer în Debir, un Cuvânt viu, Biserica a luat Cartea din mâinile poporului și a pus-o în mănăstiri, interzicându-i folosirea. În loc de a da poporului oracolele vii ale lui Dumnezeu, ea le-a îndepărtat de el ; de aceea nu ar fi putut să rezulte decât întuneric și faliment.

     La fel este și pentru noi personal. Daca această Carte ne este închisă, nefiind decât o înșiruire de litere și nu Cuvântul viu și lucrător, nu se vor vedea în viața noastră nici înaintare, nici creștere. Odinioară se striga în lume : "Nu vrem doctrină, vrem practică", ceea ce pretinșii creștini au reluat zicând : noi vrem o predicare practică, nu una doctrinară. Și ei au avut câștig de cauză : doctrina - predicarea adevărului lui Dumnezeu - nu mai este învățată, iar în loc de practica dorită, ei suportă consecințele inevitabile ale părăsirii Cuvântului lui Dumnezeu : căutarea a ceea ce îi place omului natural.

     Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, există excepții de la aceasta, dar Biserica care s-a îndepărtat de la Cuvântul lui Dumnezeu a căzut în această stare tristă. Nu este de mirare deci că există atât de puțină bucurie printre poporul lui Dumnezeu, că există atât de puțină plăcere în lucrurile lui Hristos. Cum ar putea fi când adevărul lui Hristos este atât de puțin cunoscut și apreciat ; când Cuvântul lui Dumnezeu a fost pus pe rafturile cărților împreună cu altă literatură, care poate fi de mare valoare și importantă, dar nu este Cuvântul viu al Dumnezeului cel viu. Dacă el este așezat la nivel de literatură omenească, atunci am pierdut glasul lui Dumnezeu și toată puterea ; Biserica și-a rupt ancorele (sau parâmele de acostare, n.t.) sale și merge în deriva. Aceasta explică întunericul care ne înconjoară și declinul creștinătății. 

     Restul relatării cu privire la Otniel și la Acsa este foarte frumoasă. Acsa înseamnă "lănțișor (sau colier) la gleznă". Numele său sugerează ornamentul doctrinei, în umblare și în viață, care completează credința minunată a lui Otniel, "leul lui Dumnezeu" sau "puterea lui Dumnezeu". Acsa dorește un teren fertil, și pentru aceasta, ea știe că are nevoie de izvoare de apă. Ori, una din caracteristicile țării, este belșugul de apă (Deut. 8:7). Numai Duhul poate face Cuvântul lui Dumnezeu proaspăt și roditor. Debirul nu ar fi putut să corespundă cu numele său fără apele înviorătoare ale Duhului. Îi sunt date izvoarele de sus și de jos, și astfel totul este înviorat prin adevăr, fie că este vorba despre adevărul înalt sau adevărul practic. Cel care vrea să aducă roade pentru Dumnezeu va dori precum Acsa un teren udat de izvoare. Nu ne-am putea plânge că Cuvântul lui Dumnezeu este neinteresant și neroditor dacă ar exista mai mulți de Acsa care să-l revendice ca parte a lor.

     La început, Biserica s-a ținut de Cuvânt într-o oarecare măsură și, în măsura în care a făcut-o a obținut biruințe.