A doua epistolă către Tesaloniceni 

                                                                          - II -

     Hamilton Smith

     3     2 Tesaloniceni 2:1-12 - Judecata creștinătății

     3.1     2 Tes. 2:1-2

     În a doua diviziune a epistolei, apostolul tratează subiectul special care l-a făcut să le scrie din nou credincioșilor din Tesalonic. Vrăjmașul, profitând de ocazia încercărilor și a persecuțiilor lor, i-a înșelat făcându-i să creadă că ziua Domnului a venit deja, și că, prin urmare, credincioșii, înainte de a ajunge la binecuvântarea lor finală, trebuie să treacă prin necazul cel mare pe care ziua Domnului îl va aduce peste lumea întreagă.

     Din cauza unei traduceri defectuoase a versiunii engleze autorizate (King James), dificultatea care i-a tulburat pe acești credincioși nu este foarte evidentă. Afirmația de la sfârșitul v. 2, "ca și cum ziua lui Hristos ar fi aproape" ar trebui tradusă în mod indiscutabil "ca și cum ziua Domnului ar fi acum (prezentă). Faptul că ziua Domnului era aproape nu era un prilej de întristare pentru acești sfinți. Dacă, totuși, ziua Domnului era atunci (prezentă), atunci, în loc să fie răpiți ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, după adevărul prezentat în prima epistolă, se pare că erau lăsați să treacă prin necazul cel mare. Nu este de mirare că ei au fost tulburați.

     Această eroare a ajuns la ei prin învățători falși care, nu doar că ei înșiși fuseseră înșelați, dar care înșelau în mod deliberat, căci s-au coborât până acolo încât să falsifice o scrisoare ca și cum ar veni de la apostol, ca să dea acestei erori aparența autorității apostolice.

 Apostolul îi îndeamnă pe acești sfinți să nu se lase "clătinați în gândire, nici tulburați" prin astfel de erori, fie că ele veneau de la un duh rău, prin învățătură orală, fie că erau rezultatul unei scrisori false care pretindea că provine de la el însuși ; iar apostolul își baza îndemnul său pe marele fapt deja plasat înaintea acestor credincioși în prima epistolă, cel referitor la "venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră împreună cu El". Acest eveniment mare va preceda ziua Domnului.

     3.2     2 Tes. 2:3-4

     Este de toată importanța de a vedea că Scriptura distinge clar coborârea Domnului în văzduh pentru sfinții Săi, și apariția Sa ulterioară cu sfinții Săi. Acest capitol vorbește de intervalul dintre aceste două evenimente mari, despre care este atât de mult preocupată profeția, atât în Vechiul Testament, cât și în propriile cuvinte profetice ale Domnului, sau în alte profeții ale Noului Testament.

     Această perioadă este numită de Domnul "sfârșitul veacului" (Matei 24:3). Trebuie să ne amintim că "sfârșitul veacului" nu este sfârșitul erei creștine care se încheie cu răpirea. "Sfârșitul veacului", despre care vorbește Domnul, este sfârșitul veacului iudaic (epoca iudaică), nu sfârșitul perioadei creștine. El cuprinde ultima săptămână neîmplinită încă din cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel. El este, după cum a spus cineva, "sfârșitul definitiv al epocii iudaice". Și de această epocă aparține ziua Domnului. S-ar fi evitat multă confuzie dacă s-ar fi văzut adevăratul sens al expresiei "sfârșitul" epocii (erei). Interpretarea falsă care face referire la sfârșitul perioadei creștine i-a făcut pe mulți "să caute date și calcule de durată, ceea ce a cauzat atât de multă dezamăgire pentru mulți de-a lungul veacurilor". (FWG). 

     Această perioadă - intervalul dintre răpire și apariție (arătare) - este de-o importanță foarte solemnă în istoria lumii. Marea și excepționala particularitate a acestei perioade va fi dezvoltarea răutății omului fără ca puterea lui Dumnezeu să o oprească. Pentru acest motiv, va fi necesară o perioadă scurtă, căci odată ce Dumnezeu a înlăturat orice înfrânare (a răului), răutatea omului va crește cu o viteză înspăimântătoare. Această acumulare de nelegiuire va pregăti calea pentru apariția (arătarea) Domnului în judecată. Ea va face evidentă nevoia de judecată, precum și dreptatea Domnului când va interveni în judecată. 

     Apostolul, în acest pasaj, aruncă o mare lumină asupra acestei perioade solemne. Înainte de toate, el arată că această perioadă nu poate începe înainte de venirea Domnului Isus pentru credincioși, nici înainte "de strângerea noastră împreună la El". Aceste două evenimente sunt suficiente pentru a regla și elimina eroarea care a tulburat pe acești sfinți.

     Dar există și alte evenimente care trebuie să aibă loc înainte de ziua Domnului. Așa că apostolul continuă spunând (2:3) : "Nimeni să nu vă înșele în niciun fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credință și nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pierii". Există deci aici două evenimente suplimentare care preced ziua Domnului : "Strângerea" sfinților la Hristos în cer este urmată de a) apostazia creștină (lepădarea de credință, n.t.) pe pământ ; și această apostazie pregătește calea b) manifestării omului păcatului. 

     În ceea ce privește apostazia, suntem avertizați în alte pasaje ale Scripturii, că în măsura în care ne apropiem de această zi îngrozitoare, semnele apostaziei viitoare se vor manifesta. Citim că : "Duhul spune lămurit că, în timpurile din urmă, unii se vor lepăda de credință (vor apostazia, n.t.), luând aminte la duhuri amăgitoare și la învățături ale demonilor" (1 Tim. 4:1-3). Dacă persoane individuale pot deja să apostazieze, "apostazia" (în sensul ei absolut) așteaptă ca adevărații creștini să fie plecați. Acest eveniment va fi urmat de apostazia întregii creștinătăți mărturisitoare corupte (care mărturisește adevărurile creștinismului, dar nu are viața, n.t.). Astfel, strângerea sfinților la Hristos în cer este urmată de apostazia creștinătății mărturisitoare pe pământ. Din nefericire, este prea evident că creștinătatea se îndreaptă în mare viteză spre apostazie ! Modernismul cu raționalismul său ; știința, fals numită astfel, cu speculațiile ei nelegiuite și pretențioase ; superstiția, cu ritualismul ei infantil : totul îi pregătește pe oameni să se debaraseze de mărturisirea exterioară a cărei realitate vitală nu au cunoscut-o niciodată.

     Apostazia va pregăti calea omului păcatului. Compararea acestui pasaj cu altele, conduce la concluzia că persoana despre care vorbește acest pasaj, omul păcatului, este Antihrist despre care a scris apostolul Ioan, și care este descris sub imaginea celei de-a doua fiare în Apocalipsa 13:11-18. Numai în epistola lui Ioan acest rău este numit Antihrist. Așa cum apostolul Pavel ne avertizează că vor exista indivizi apostați înainte de marea apostazie, apostolul Ioan ne avertizează că vor exista învățători anti-creștini înaintea manifestării lui Antihrist (1 Ioan 2:18).

     Nu trebuie să-l confundăm pe Antihrist cu căpetenia (sau : capul) batjocoritoare a imperiului roman reînviat, descris sub imaginea primei fiare în Apocalipsa 13:1-10. Antihristul va fi un vas al energiei religioase și de opoziție față de Hristos. Capul reînviat al imperiului roman va fi conducătorul unui guvern public rău. Unul va exercita puterea religioasă în rău ; celălalt puterea civilă în rău. Ambele puteri vor avea o energie animată de Satan, și amândouă vor avea același sfârșit îngrozitor (Apoc. 13:2 ; 2 Tes. 2:9 ; Apoc. 19:20).

     Apostolul Ioan arată că opoziția religioasă a lui Antihrist va avea atât un caracter iudaic cât și unul creștin. El va tăgădui revelația creștină a Tatălui și a Fiului, și va tăgădui că Isus este Mesia cel promis  iudeilor.

     Apostolul Pavel, în această a doua epistolă către Tesaloniceni, dă mai multe detalii asupra caracterului și a acțiunilor acestui teribil personaj. El este numit aici "omul păcatului", căci se va vedea în acest om rezultatul unui om lăsat liber să-și facă propria voință, fără frână, nici din partea lui Dumnezeu nici a omului. După cum Iuda este numit "fiul pierzării" căci, la fel cum Iuda era un trădător în mijlocul grupului favorizat al ucenicilor care Îl însoțeau pe Domnul, și acest om se va ridica dintre cei care mărturisesc creștinismul. Ambii sunt condamnați la pierzare, la nimicire totală (Ioan 17:12). 

     Referitor la activitățile acestui om rău, ele exprimă mai degrabă totalitatea răutății religioase decât o guvernarea civilă rea, fiind nelegiuit față de Dumnezeu și înșelător față de oameni. El "se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare". În acest om se va exprima toată vrăjmășia inimii omenești față de Dumnezeu, ca rezultat al păcatului. În plus, omul care caută să-L detroneze pe Dumnezeu este preocupat să se înalțe pe sine însuși. Citim deci cu privire la acest om al păcatului că, nu numai că se împotrivește lui Dumnezeu, dar că "se înalță". Mândria acestui om este astfel fără limite încât va căuta să se înalțe mai presus "de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare".

     Acest om îngrozitor Îl va sfida pe Dumnezeul lui Israel, căci "el însuși se așază în templul lui Dumnezeu", și va căuta să elimine toată credința în Dumnezeul unic și invizibil, căci se va prezenta pe el însuși ca fiind Dumnezeu. Cineva a zis : "Va exista în acest om al păcatului o concentrare a întregii puteri a păcatului, a întregii vrăjmășii a inimii omului față de Dumnezeu, a întregii mândrii care se înalță pe sine însuși, a întregii sfidări a inimii omenești împotriva tuturor revelațiilor lui Dumnezeu, fie în natură, în iudaism sau creștinism. În această persoană, Dumnezeu este exclus de pe pământ, iar omul își arogă locul și onoarea care aparțin numai lui Dumnezeu".

     3.3     2 Tes. 2:5-8 

     Pe parcursul descrierii sale despre venirea lui Antihrist, apostolul se oprește să ne amintească ceea ce se întâmplă în timpul prezent, când adevărații creștini sunt încă pe pământ. În primul rând, bunătatea lui Dumnezeu este cea care împiedică descoperirea acestui îngrozitor om al păcatului (2:6). În al doilea rând, deși bunătatea lui Dumnezeu împiedică manifestarea deplină a răutății, totuși, răul care duce la apostazie și la descoperirea omului păcatului este deja la lucru. Această nelegiuire era, de fapt, deja la lucru din timpul lui Pavel, căci el trebuie să spună : ea "lucrează deja" (2:7a). Ori ea a continuat să lucreze de-a lungul întregii perioade creștine, deși într-un mod tainic, iar acesta este motivul pentru care ea se numește "taina fărădelegii". Este vorba despre marea putere care o împiedică ca de o Persoană (2:7b), și o Persoană care este prezentă pe pământ, dar care va pleca curând, astfel că noi citim "numai până când cel care o oprește acum va fi luat din cale" Nu există decât Unul singur la care se poate face această referire : Duhul Sfânt. Nu doar prezența adevăraților creștini este cea care împiedică dezvoltarea răului, chiar dacă Duhul Sfânt o poate folosi mult ca o frână, dar mai degrabă prezența unei Persoane divine este cea care oprește puterea lui Satan.

     Astfel, taina fărădelegii, chiar dacă nu este dată la o parte, ea este acum oprită : iată un adevăr care dă multă mângâiere și încredere creștinului. Când Duhul Sfânt va pleca, frâna va fi deblocată, iar taina fărădelegii va fi descoperită în mod deschis în persoana celui fărădelege (2:8).

     Desăvârșirea răului în acest om al păcatului va stârni judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Domnul Isus, Cel împotriva Căruia Antihrist duce o împotrivire mortală, îl va nimici pe acest om rău cu "suflarea gurii Sale". Este, cu siguranță, "sabia ascuțită" care iese din gura Sa, despre care vorbește Apocalipsa, și care simbolizează, fără nicio îndoială, Cuvântul lui Dumnezeu aplicat în judecată. Această sabie a judecății va fi mânuită de Domnul Isus la "arătarea venirii Sale". Este bine de notat diferența pe care o face Scriptura între venirea Domnului pentru sfinții Săi, și venirea Sa în judecată. Când apostolul vorbește despre "strângerea" credincioșilor "la El", este numită venirea Sa (sau : prezența Sa), dar nu se spune niciun cuvânt despre arătarea Sa (2:1). Atunci când fărădelegea va fi obiectul judecății, lucrul acesta nu va fi pur și simplu la venirea Domnului, ci la arătarea Sa. El poate veni, și va veni, pentru sfinții Săi fără să Se arate lumii. Când va veni în judecată, El Se va arăta întregii lumi. După cum a zis cineva, "Deosebirea dintre versetele 1 și 8 (venirea, sau : prezența lui Hristos pur și simplu, și arătarea venirii Sale) este clară, instructivă, și de netăgăduit. Una este pentru strângerea sfinților la Hristos în văzduh, cealaltă este pentru El (și putem spune că toți sfinții Săi astfel adunați să apară împreună cu El), pentru nimicirea vrăjmașilor Săi. Atunci orice ochi Îl va vedea, căci aceasta (arătarea, n.t.) privește toate sufletele de pe pământ" (WK).

     3.4     2 Tes. 2:9

     După ce ne-a instruit cu privire la puterea care împiedică dezvoltarea deplină a acestui rău îngrozitor, apostolul încheie descrierea acestui nelegiuit anunțând puterea amăgitoare pe care o va exercita și efectele sale teribile asupra celor care resping adevărul. Această manifestare îngrozitoare de energie amăgitoare va fi prilejul manifestării depline a puterii lui Satan. Venirea acestui om al păcatului va fi "potrivit lucrării lui Satan, în orice putere și semne și minuni ale minciunii". Acest om nelegiuit va acționa în opoziție mortală față de Hristos, dar amăgirile lui se vor vedea prin faptul că el va face aceste lucruri imitându-L pe Hristos. Citim despre Domnul Isus că El era "adeverit de Dumnezeu... prin lucrări de putere, minuni și semne" (Fapte 2:22). Aceleași cuvinte care sunt folosite pentru a prezenta puterea lui Dumnezeu lucrând în har în Hristos sunt folosite pentru a expune puterea lui Satan, lucrând în răutate în omul păcatului. Astfel, Antihrist, sub puterea lui Satan, va căuta să minimalizeze mărturia dată de Dumnezeu despre Hristos, prin lucrări de putere și minuni asemănătoare celor împlinite de Hristos.

     Aceste minuni și semne nu vor fi înșelăciunea vreunui preot stabilit de om, nici simulacre omenești de vindecări ; ele vor fi îngrozitor de reale - deși numite "semne și minuni" - în măsura în care vor înșela pe oameni. Astfel, venirea acestui nelegiuit va fi însoțită de puterea supranaturală a lui Satan. Oamenii uită că există ființe spirituale - "îngeri puternici în tărie" (Ps. 103:20), și că Satan, deși un înger căzut, are puteri imense, care le depășesc cu mult pe cele ale omului. Atunci când puterea lui Dumnezeu care împiedică va fi dată la o parte, puterile supranaturale ale lui Satan vor fi pe deplin dezvăluite. Acțiunea lui Satan va fi însoțită de o manifestare de putere mult superioară decât cea a omului, cu "semne" vehiculând anumite prevestiri, și "lucrări de putere" spectaculoase. 

     3.5     2 Tes. 2:10-12

     Apostolul încheie această parte solemnă a epistolei sale descriind efectul teribil al lucrării puterii lui Satan prin cel fărădelege. Toată această fărădelege va amăgi "pe cei care pier", pe cei care au auzit adevărul și l-au refuzat. "Ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiți" (2:10). După ce au refuzat adevărul, li se va da această "lucrare de rătăcire" și vor crede minciuna. În plus, "nu au crezut adevărul", căci "au găsit plăcere în nedreptate".

     Pasajul descrie clar ordinea acestor evenimente solemne : 

     1. Acum răul lucrează în ascuns ; el este numit aici "taina fărădelegii".

     2. La venirea Domnului pentru sfinții Săi, adevărații credincioși vor fi răpiți, iar Cel care împiedică (răul) va pleca.

     3. În urma răpirii sfinților la Hristos în cer, apostazia mărturiei creștine se va instaura pe pământ.

     4. Apostazia va pregăti calea descoperirii omului păcatului.

     5. Descoperirea omului păcatului va da prilejul manifestării complete a puterii lui Satan.

    6. Manifestarea puterii lui Satan prin omul păcatului va conduce la lucrarea de rătăcire asupra acelora care, după ce au găsit plăcere în nedreptate, au respins adevărul.

      7. Răul, atât în om, cât și în Satan, atingând apogeul său într-o răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu, vă fi reprimat printr-o judecată zdrobitoare de Domnul "la arătarea venirii Sale".

     În lumina acestui pasaj, este clar că suntem departe de binecuvântarea milenară răspândită prin propagarea creștinismului sau predicarea Evangheliei ; dimpotrivă, creștinătatea înaintează spre judecată. Cineva a zis : "Este o dovadă remarcabilă a puterii lui Satan, că în fața acestor pasaje (2 Tes. 2:3-12 ; 2 Tes. 3:1-5,13 ; 2 Tim. 4:34), oamenii care se cred înțelepți în ochii lor, doresc să găsească motive pentru a demonstra că trebuie să continue să umple întreaga lume cu Evanghelia - chiar în momentul în care judecățile sunt gata să cadă asupra lor, oamenii nutresc speranța că pământul va fi umplut cu o binecuvântare generală - lucrul acesta este cea mai puternică dovadă posibilă a puterii acestei lucrări de rătăcire despre care vorbește apostolul. Cu siguranță, Dumnezeu lucrează, și întoarce oameni din întuneric la lumină. La fel a fost înainte de distrugerea Ierusalimului ; trei mii de persoane au fost convertite într-o zi. Dacă astăzi am avea trei mii de convertiți într-o singură zi, ar fi aceasta o dovadă că vine mileniul ? Nu, ci mai degrabă că judecata este la ușă. Pentru că urma judecata s-a întâmplat acest lucru. Domnul a fost Cel care i-a strâns pe sfinții Săi înaintea judecății, și i-a adăugat la adunare pe cei care trebuiau să fi salvați. Și, dacă El lucrează acum de-o manieră specială pentru a strânge sufletele, lucrul acesta nu este pentru ca Evanghelia trebuie să umple lumea, ci pentru că judecata urmează să vină peste biserica mărturisitoare (de nume, care nu are viața, n.t.)" (JND, CW.vol.11, p.448).   

        

 

                                 A doua epistolă către Tesaloniceni

                                                                          - I -

     Hamilton Smith

    

     1     Introducere

     Cele două epistole către adunarea tesalonicenilor au fost scrise pentru a răspunde erorilor care au apărut în mijlocul lor cu privire la speranța creștină : venirea Domnului.

     Scriptura prezintă acest mare adevăr sub un dublu aspect. Mai întâi are loc venirea Domnului pentru sfinții Săi, pentru a-i răpi din această lume ca să fie împreună cu El în glorie ; pe de altă parte, are loc venirea Sa cu sfinții Săi pentru instaurarea domniei Sale. Prima epistolă prezintă venirea Domnului pentru a-i lua pe sfinții Săi afară din lume, și ea corectează eroare care a apărut cu privire la sfinții adormiți. A doua epistolă prezintă venirea lui Hristos cu sfinții Săi și ea corectează erorile învățate cu privire la sfinții încă în viață.

     Adunarea din Tesalonic era foarte conștientă despre faptul că venirea Domnului cu sfinții Săi avea să pună capăt zilei "omului"  și va introduce ziua Domnului. Apostolul a făcut deja referire la "ziua Domnului" în prima epistolă ca un adevăr pe care ei îl cunoșteau bine (5:2) ; și el reia acest mare subiect în această a doua epistolă (vezi 2:2).

     Acești credincioși știau că profeții au vorbit despre această zi ca "ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare" (Mal. 4:5) ; "o zi de mânie, o zi de necaz și de strâmtorare, o zi de ruină și de pustiire și de întunecime, o zi de nor și de negură deasă" (Țef. 1:14-15). Astfel, pe cât de mare este gloria și binecuvântarea domniei lui Hristos, ziua Domnului, care se sfârșește în Împărăție, va începe cu judecăți zdrobitoare asupra lumii.

     Se pare că vrăjmașul a profitat de persecuțiile și de necazurile prin care treceau credincioșii din Tesalonic, pentru a trezi gândul îngrozitor că ziua Domnului era prezentă, și că cei credincioși ar trebui să treacă prin ororile acestei zile înainte de a fi luați ca să fie împreună cu Domnul. Apostolul a scris această epistolă pentru a corecta această eroare, nu doar pentru folosul adunării din Tesalonic, ci pentru folosul tuturor copiilor lui Dumnezeu care încă gândesc că Biserica trebuie să treacă prin necazul cel mare înainte ca Domnul să vină ca să-i ia pe ai Săi la Sine. În plus, ca întotdeauna când corectează o eroare, Duhul lui Dumnezeu dezvăluie, de asemenea, adevăruri solemne și prețioase pentru avertizarea, mângâierea și întărirea credincioșilor.

     Conținutul epistolei poate fi rezumat astfel :

          - Înainte de toate, apostolul îi mângâie pe credincioși în mijlocul persecuțiilor și-i întărește împotriva înșelăciunii acestei erori, instruindu-i în adevăr (2 Tes. 1).

           - În al doilea rând, după ce i-a învățat cu privire la adevăr, el dezvăluie eroarea și prezice apostazia creștinătății și arătarea omului păcatului (2 Tes. 2: 1-12).

           - În al treilea rând, el mângâie pe credincioși amintindu-le poziția lor prezentă și perspectiva lor viitoare, în contrast cu judecata viitoare a creștinătății (2 Tes. 2:13-17).

            - În final, ne instruiește cu privire la o umblare practică în concordanță cu venirea lui Hristos (2 Tes. 3).

     2     2 Tesaloniceni 1 - Mângâiere în persecuții

     Adunarea din Tesalonic era tulburată și amețită de anumite persoane răuvoitoare care profitând de persecuțiile de care sufereau îi învățau într-un mod greșit că ziua Domnului a venit deja. Cu toate acestea, înainte de a face lumină cu privire la această eroare, apostolul, după salut (1:1-2), mulțumește pentru starea spirituală a acestor credincioși (1:3-4), prezentând adevărul  cu privire la ziua Domnului (1:5-10), și-i încurajează prin rugăciunea sa față de ei (1:11-12).

     2.1     2 Tes. 1:1-2 - Salutul

     Apostolul se adresează adunării din Tesalonic ca fiind "în Dumnezeu Tatăl nostru și în Domnul Isus Hristos" (1:1). El recunoaște că ei se bucură de adevărul deplin al creștinismului, care Îl revelează pe Dumnezeu ca Tatăl nostru și pe Isus Hristos ca Domnul nostru. La fel, apostolul a putut să scrie către adunarea din Corint : "pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, și noi prin El, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate, și noi prin El" (1 Cor. 8:6). El dorește (1:2) pentru acești sfinți harul de a îndura persecuțiile lor, și pace pentru a le adăposti inimile în ciuda necazurilor lor.

     2.2     2 Tes. 1:3-4 - Mulțumiri pentru ei

     2.2.1     2 Tes. 1:3

     Starea spirituală a acestei adunări era una potrivită încât apostolul mulțumește lui Dumnezeu pentru ei (1:3). Putea fi ignoranță care necesita instruire, eroare care necesita corecție, și chiar dezordine în umblarea anumitor persoane ; dar, ca întotdeauna, apostolului îi place să înceapă prin a recunoaște cine este Dumnezeu pentru ai Săi, înainte de a se ocupa de ignoranța și de eșecurile lor.

     Este remarcabil că apostolul mulțumește (1:3) pentru roadele lucrării lui Dumnezeu în sfinți : "credința și dragostea" lor. În acest pasaj, el nu mulțumește lui Dumnezeu pentru cunoașterea adevărului dobândit, nici pentru râvna lor de a cerceta Cuvântul, ci pentru efectele adevărului văzute în viețile lor. În același fel, scriind către credincioșii din Efes, el nu mulțumește lui Dumnezeu că ei au parte de cele mai înalte adevăruri în legătură cu sfaturile lui Dumnezeu, ci mulțumește lui Dumnezeu pentru măsura în care adevărul a lucrat în ei, care mărturisește despre "credința lor în Domnul Isus" și "dragostea pentru toți sfinții" (Efes. 1:15-16 ; vezi și Col. 1:3-4).

     Într-un mod foarte fericit, adunarea era caracterizată nu doar prin credința în Domnul nostru Isus, ci printr-o credință care creștea peste măsură (1:3b) ; și ea era, de asemenea, caracterizată nu doar prin dragoste unii față de alții, ci printr-o dragoste care prisosește (1:3c). În plus, nu doar că erau printre ei persoane devotate, dar apostolul vorbește despre "dragostea fiecăruia dintre voi, unii față de alții".

     Prin urmare, acești credincioși din Tesalonic dădeau o mărturie foarte puternică despre ceea ce trebuie să fie adunarea după gândul lui Dumnezeu  - o companie de persoane în care Hristos este singurul obiect al credinței și unde predomină dragostea divină. Într-o astfel de companie nu este loc pentru josniciile cărnii care îi place să se înalțe, nici pentru gelozia și răutatea ei. Într-o astfel de companie prisosește încrederea unii față de alții, bucuria fiecăruia de a fi mântuit, și toți căutând binele unii altora.

     În aceste versete de introducere, ca în prima epistolă, apostolul nu zice nimic de speranța lor. Acest lucru era probabil umbrit puțin de zgomotul fals conform căruia ziua Domnului era deja prezentă. Scopul urmărit prin această epistolă era de a reînvia speranța lor astfel că, mai departe, el poate încheia partea corectivă a epistolei sale amintindu-le de "mângâierea eternă" și de "buna speranță" date "prin har" (2:16).

     2.2.2     2 Tes. 1:4

     O adunare unde credința crește și unde dragostea prisosește nu va scăpa de atacurile lui Satan, atunci precum și astăzi. Aflăm astfel că ei treceau prin persecuții și necazuri (1:4c). Cu toate acestea, Dumnezeu îngăduia aceste dificultăți pentru a testa credința lor, căci încercarea credinței "produce răbdare" (Iac. 1:3). Pentru credincioșii din Tesalonic, eforturile lui Satan nu au fost decât un mijloc de a manifesta credința lor în Hristos, dragostea lor unii față de alții și răbdarea lor în încercare. Astfel de calități trezește în apostol mulțumiri față de Dumnezeu, și i-a permis să se laude cu ei în alte adunări (1:4a).

     Toate eforturile vrăjmașului au ca scop slăbirea credinței în Hristos, de a nimici dragostea unul față de altul, și de a produce mai degrabă resentimente decât îndelungă răbdare. În mijlocul diferitelor încercări din zilele din urmă, se poate ca noi să fim cruțați, în țările noastre, de persecuții active ; cu toate acestea vom avea necazuri. Într-un timp de confuzie și risipire printre poporul lui Dumnezeu, încercările pe care le avem de înfruntat provin mai degrabă de la carne care se etalează sub diferite forme în interiorul cercului poporului lui Dumnezeu, decât de la opoziția exterioară. Dumnezeu îngăduie astfel de încercări pentru a produce răbdarea. De multe ori, din păcate, trecem peste lecția pe care Dumnezeu ar vrea să ne învețe, fiind deranjați de încercare și răspundem la rău cu rău și cu insultă pentru insultă. În astfel de împrejurări, Dumnezeu poate îngădui ca încercarea să continue, sau, dacă El o face să înceteze, vom fi lipsiți de binecuvântarea care ne era pregătită, și vom trece prin alte încercări. Este un lucru bun dacă luăm toate încercările din partea lui Dumnezeu, și pentru Dumnezeu. După ce am încredințat totul lui Dumnezeu, atunci vom învăța "răbdarea" care aduce deja acum o mare binecuvântare pentru sufletele noastre, și, într-o zi viitoare, o răsplată strălucită în glorie.

     2.3     2 Tes. 1:5-10 - Împărăția lui Dumnezeu și ziua Domnului

     Referirea la persecuțiile și la necazurile prin care treceau acești sfinți, îl conduce în mod natural pe apostol să vorbească despre Împărăția lui Dumnezeu și despre ziua Domnului prin care va fi introdusă Împărăția, și astfel îi pregătește pe acești sfinți să recunoască și să respingă eroarea care îi tulbura și despre care apostolul vorbește în cap. 2.

     2.3.1     2 Tes. 1:5

     În primul rând, învățăm că Împărăția viitoare va face evidentă dreapta judecată a lui Dumnezeu, în timp ce acum El îngăduie ca ai Săi să treacă prin persecuție și necaz. Trăsăturile frumoase pe care acești credincioși le-au manifestat în mijlocul persecuției și al încercărilor, demonstrau că ei erau vrednici să aibă un loc în gloria viitoare a Împărăției. Păstrarea principiilor Împărăției era ceea ce îi făcea să sufere, iar suferința era îngăduită în vederea răsplătirilor și a gloriilor Împărăției.

     2.3.2     2 Tes. 1:6

     În al doilea rând, într-o zi viitoare, dreptatea lui Dumnezeu se va vedea în faptul că El va răsplăti cu necaz pe cei care au necăjit pe ai Săi. Acest adevăr este de cea mai mare importanță prin faptul că trebuie să așteptăm o zi viitoare pentru soluția finala a dreptei guvernări a lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu, care se va manifesta fie răsplătind pe cei care fac binele, fie judecând pe cei care fac răul, nu este vizibilă în întregime în această viață, așa cum au pretins în mod greșit prietenii lui Iov. Pentru moment, poporul lui Dumnezeu trebuie să îndure suferință, în timp ce cei răi prosperă. Cu toate acestea, în lumea viitoare totul se va regla, și va fi arătat înaintea oamenilor și a îngerilor că Dumnezeu nu a fost indiferent la suferințele alor Săi de-a lungul veacurilor, și nici la violența și corupția vrăjmașilor lor. Tot felul de persecuții și de încercări, fie că au venit de la Roma păgâna sau Roma papală, fie din interiorul sau exteriorul cercului creștin mărturisitor, vor fi, în final, aduse la lumină pentru a fi expuse și judecate. În lumina acelei zile, poporul lui Dumnezeu care suferă nu trebuie să se revolte împotriva vrăjmașilor săi ; nu trebuie să se răzbune sau să se apere : nu are decât să aștepte timpul lui Dumnezeu când totul va fi tratat cu o dreptate perfectă.

     2.3.3     2 Tes. 1:7

     În al treilea rând, ziua viitoare de necaz pentru lume, va fi o zi de "odihnă" pentru credincioșii care au fost necăjiți în această zi de har. Apostolul poate să vorbească deci acestor sfinți care treceau prin încercări de "odihnă cu noi" în ziua aceea. Cineva a spus : "Acum, cei care sunt necăjiți sunt sfinții ; atunci, va fi lumea. Acum, sfinții suferă din partea lumii ; atunci, lumea va fi pedepsită de mâna Domnului". 

     În al patrulea rând, aflăm că "odihna" sfinților și necazul lumii vor fi introduse prin ziua Domnului - ziua "descoperiri Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Sale". La prima Sa venire, în smerenie și în har, îngerii au anunțat vestea cea bună și o mulțime de oștire cerească a fost acolo pentru a celebra lauda Sa, și să vestească binecuvântarea pentru om și glorie pentru Dumnezeu. La a doua Sa venire, El va fi revelat (manifestat) în putere, iar îngerii puterii Sale vor fi din nou prezenți, dar pentru a executa judecata asupra unei lumi care a respins harul Său.

     2.3.4     2 Tes. 1:8-9

     În al cincilea rând, aflăm că, în ziua Domnului, răzbunarea divină va cădea peste toți cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Națiunile au mărturia creației prin care puterea eternă și divinitatea lui Dumnezeu pot fi cunoscute (vezi Rom. 1:19, 20 ; Ps. 19:1-6). Ele au respins mărturia creației, au căzut în idolatrie, și s-au stricat prin tot felul de pofte de neimaginabile. Dumnezeu nu a rămas indiferent față de tot acest rău ; Se va ocupa de el în ziua Domnului. Necunoașterea lor despre Dumnezeu este o necunoaștere care a avut ocazia să cunoască, dar au respins-o.

     În al șaselea rând, sunt cei care au auzit Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos - o mărturie mult mai înaltă decât cea a creației, căci ea conține descoperirea dragostei lui Dumnezeu. Aceștia vor fi tratați potrivit cu lumina și privilegiile pe care le-au avut.

     Dar dacă oamenii resping mărturia creației sau mărturia Evangheliei, aceasta implică nimicirea lor eternă de la fața Domnului și de la gloria puterii Sale. Ei nu au văzut nicio glorie în smerenia Sa în har pentru a fi mântuiți ; ei nu vor cunoaște nimic despre gloria zilei puterii Sale.

     2.3.5     2 Tes. 1:1-10

     În al șaptelea rând, mai presus de toate, ziua Domnului va fi ziua gloriei și a înălțării lui Hristos, când va fi "glorificat" și "admirat" în toți cei care au crezut.

     2.4     2 Tes. 1:11-12 - O rugăciune pentru credincioși

     Apostolul încheie partea introductivă a epistolei printr-un cuvânt de încurajare pentru acești credincioși, spunându-le de rugăciunile sale pentru ei. El a pus înaintea noastră odihna și gloria Împărăției viitoare la care suntem chemați în asociere cu Hristos ; acum el se roagă ca sfinții să fie găsiți umblând într-un mod vrednic de aceasta înaltă chemare. Cu cât vom intra mai deplin în realitatea și măreția acestei chemări (chemarea de a fi asociați cu Hristos în glorie), cu atât mai mult vom fi despărțiți de această lume și de gloriile ei trecătoare.

     În plus, apostolul se roagă ca Dumnezeu să împlinească în noi "orice bună plăcere a bunătății Sale". Noi nu suntem lăsați aici jos pentru a face plăcere cărnii. Marele nostru privilegiu este de a fi aici pentru plăcerea lui Dumnezeu. Domnul, în perfecțiunea căii Sale, a putut spune : "Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui" (Ioan 8:29). Din păcate, de prea multe ori noi facem lucruri care ne plac. În lumina exemplului Domnului și a rugăciunii apostolului, putem foarte bine să ne punem întrebarea : gândurile noastre, cuvintele noastre, căile noastre, umblarea noastră, sunt ele plăcute lui Dumnezeu, și după buna plăcere a bunătății sale ? Să ne amintim că plăcerea Sa nu poate fi decât bună, și pentru binele nostru.

     În plus, apostolul dorește ca "lucrarea credinței" - ceea ce Dumnezeu ne-a dat să facem - să fie prin puterea dată de El (1:11). Puterea este necesară pentru a continua lucrarea credinței. Noi am vrea puterea pentru pentru a face față vrăjmașilor noștri și tuturor celor care ni se împotrivesc și ne insultă. Dar aceasta este răspunderea Domnului care se va ocupa de ei prin "gloria puterii Sale" când El va fi descoperit (1:9).

     În final, apostolul dorește ca "Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie glorificat" în sfinți, deja de acum (1:12). Hristos va fi glorificat în sfinții Săi în ziua gloriei Sale, dar este buna plăcere a lui Dumnezeu ca Numele lui Hristos să fie glorificat în sfinții Săi în ziua respingerii Sale. Carnea ar vrea să se glorifice pe sine, și, în prezența opoziției și a insultelor, am vrea să ne apărăm noi înșine. Dar problema noastră și privilegiul nostru este să ne gândim numai la ceea ce este pentru gloria lui Hristos. Gloria Sa cere ca noi să acționăm așa cum a acționat El, El "care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu amenința, ci Se încredința pe Sine Celui care judecă drept" (1 Petru 2:23). Acest lucru necesită un mare har și, prin urmare, apostolul își încheie rugăciunea dorind ca noi să-L glorificăm pe Hristos "după harul Dumnezeului nostru și al Domnului Isus Hristos" (1:12). Avem nevoie de putere (1:11) pentru lucrarea Domnului și de har (1:12) pentru a-L glorifica pe Hristos.

     Această primă parte a epistolei pune astfel înaintea noastră o imagine frumoasă a calităților morale pe care Dumnezeu dorește să le vadă în adunările celor ai Săi. El ar vrea ca ele să fie marcate de o credință tot mai mare în Hristos, de o dragoste care prisosește unul pentru altul, de o răbdare în încercări, de o umblare vrednică de chemarea noastră, de o căutare permanentă a bunei Sale plăceri, de o stăruință în lucrarea credinței, și, mai presus de toate, de o stare care să-L glorifice pe Domnul Isus. Știm cât de departe suntem de acest nivel, dar cel puțin să nu avem nimic înaintea sufletelor noastre care să fie inferior modelului perfect.