L-am văzut pe Domnul - Ioan 20:19-29
- II -
Christian Briem
7 Trupul înviat
Aș dori să abordez pe scurt un aspect care a ridicat deja multe semne de întrebare, dar despre care nu putem spune prea multe lucruri : trupul Domnului în înviere. Înainte de toate, este potrivit de menționat că nu există o diferență completă între trupul Domnului Isus înviat pe care El l-a avut și cel pe care Îl are. El are un alt caracter, de un fel superior, cu siguranță ; dar nu este complet diferit. Căci atunci când femeile au intrat în mormânt, ele "nu au găsit trupul Domnului Isus" (Luca 24:3). De ce nu? Pentru că Domnul Isus a înviat în acel trup. "Pentru ce-L căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci a înviat ", Le-au zis îngerii. Este vorba deci despre același trup omenesc, care totuși a suferit o transformare de neimaginat pentru noi la înviere.
Este ceea ce vedem aici în Ioan 20 : Cu acest trup de înviere, Domnul a putut trece prin ușile încuiate fără ca un înger să trebuiască să I le deschidă, așa cum a fost cazul mai târziu cu Petru (Fapte 5:19 ; 12:10). Aici nu s-a produs nicio astfel de minune, dar aflăm ceva despre capacitatea supranaturală pe care o are trupul înviat. Trupul înviat este o minune în sine, și noi nu putem să spunem mai mult decât ceea ce a spus Scriptura.
Deși este vorba despre un trup omenesc real, despre un trup material care poate fi atins, alcătuit din carne și oase (Luca 24:39 ; nu din "carne și sânge", 1 Cor. 15:50) și purtând semnele suferinței Sale, era de asemenea un trup spiritual care nu era supus legilor fizice ale primei creații, astfel că, cu acest trup, Domnul a putut să treacă prin ușile încuiate, să apară în acest trup apoi să dispară : "Și El S-a făcut nevăzut" (Luca 24:31). În final, în acest trup L-au văzut ucenicii suindu-Se la cer, L-au văzut înălțându-Se până când un nor l-a luat dinaintea ochilor lor" (Fapte 1:9). Acum, Domnul Isus este glorificat la dreapta măreției în ceruri, dar El este acolo cu trupul Său omenesc, cu "trupul Său de glorie" (sau "trupul gloriei Sale"), despre a cărui alcătuire Scriptura nu ne spune totuși nimic.
O taină de nepătruns planează asupra acestui trup de înviere. Pentru a înțelege mai mult, va trebui, fără îndoială, să așteptăm până când va veni ceea ce este desăvârșit (1 Cor. 13:10). Dar încă de acum, avem siguranța fermă că El va transforma și trupul smereniei noastre pentru a-l face asemenea trupului gloriei Sale (Filip. 3:21), - și că nu vom adormi toți, dar că toți vom fi transformați, "într-o clipă, într-o clipeală din ochi" (1 Cor. 15:51-52). Atunci Îl vom vedea așa cum este. Cu toate acestea, gloria trupului pe care îl vom purta atunci nu ne va preocupa prea mult, cred : El nu va fi decât instrumentul, cu siguranță minunat, care ne va permite să contemplăm și să ne bucurăm de ce Cel care ne iubește cu o dragoste de nespus.
8 Salutul Domnului (Ioan 20:19c)
Știm din Luca 24 că ucenicii au fost "înspăimântați" și "înfricoșați" (24:37) atunci când Domnul Isus a intrat brusc în mijlocul lor trecând prin ușile încuiate. Ei erau convinși că văd un duh. Dar ce a avut să le spună El mai întâi ? Avea să le reproșeze că L-au părăsit cu toții și au fugit ? Avea să le explice că nu mai voia să aibă de-a face cu astfel de "prieteni" ? O nu ! El S-a înfățișat înaintea lor cu un salut de pace : "Pace vouă" sau "Pacea să fie cu voi" !
Cu acest rezultat, pentru ei și pentru noi, Se întoarce El de pe câmpul de bătălie de la Golgota. El a făcut pace prin sângele crucii Lui (Col. 1:20), pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1), de care se pot bucura acum toți cei care se bazează prin credință pe sângele ispășirii, toți cei care au înțeles că El a murit pentru ei. "Pace vouă !" : iată rezultatul prețios al lucrării răscumpărătoare împlinite ! Despre această pace a vorbit El în ultimele Sale discursuri adresate ucenicilor Săi înainte de moartea Sa, spunând : "Vă las pacea Mea" (Ioan 14:27). Și primul lucru pe care le aduce acum, după moartea și învierea Sa, este această pace prețioasă.
9 Rănile Domnului (Ioan 20:20a)
Dar apoi, Domnul Isus face ceva care este legat în mod evident de salutul Său de pace : El le arată mâinile și coasta Sa. Aceasta înseamnă că le arată ceea ce era necesar pentru a obține această pace pentru ei și pentru noi - moartea Sa. Cât de mișcătoare este această manieră de a acționa a Domnului în mijlocul alor Săi ! Fără a vorbi mai mult, fără a spune un singur cuvânt, El descoperă semnele suferinței și a morții Sale, pentru a vorbi inimilor lor și a le da convingerea că El Însuși era. Căci se pare că ucenicii nu erau încă siguri că cel care stătea acolo în mijlocul lor era Domnul și Învățătorul lor.
De câte ori, preaiubiților, nu am experimentat și noi că Domnul ne-a arătat mâinile și costa Sa atunci când eram adunați pentru a vesti moartea Lui ! Acestea sunt printre cele mai sublime momente ale vieții noastre când, în timpul frângerii pâinii, El ne amintește de suferința Sa de nepătruns, pe care a îndurat-o pentru a ne răscumpăra. Suntem noi destul de preocupați cu aceasta ?
În Evanghelia după Luca, auzim despre mâinile și picioarele Sale, în timp ce aici despre mâinile Sale și coasta Sa. De ce această diferență ? Fără îndoială, Duhul Sfânt pune aici accent pe o răscumpărare împlinită. Căci ne amintim că din coasta deschisă a Mântuitorului mort a curs sânge și apă - semnele ispășirii și ale curățirii (Ioan 19:34) !
Și apoi trebuie să fim atenți la un fapt important : trupul de înviere al Domnului, al cărui caracter supranatural l-am văzut deja, acest trup al Domnului a purtat trăsăturile suferințelor și morții Sale ! Nu este aceasta foarte semnificativ ? Când, la înviere, vom dezbrăca trupul slab al smereniei noastre și vom îmbrăca trupul de glorie, va purta încă acest trup cicatricile și stigmatele care au caracterizat trupul pământesc ? Este imposibil ! Căci citim : "Este semănat în dezonoare, înviază în glorie; este semănat în slăbiciune, înviază în putere; este semănat trup natural, înviază trup spiritual" (1 Cor. 15:43-44). Și apostolul Pavel adaugă la v. 49 asigurarea următoare : "Și, după cum am purtat chipul celui din țărână, vom purta și chipul Celui ceresc".
Dumnezeu Însuși va îndepărta toată amintirea suferinței pământești. Este, fără îndoială, sensul cuvântului din Apocalipsa : "El va șterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 21:4). Dar trupul Domnului Isus, pe care El îl poartă în înviere, are semnele care ne vor aminti etern de moartea Sa, de dragostea Sa până la moarte ! Căci Apocalipsa 5:6, ne arată clar că aceasta nu este deloc un lucru trecător, așa cum presupun unii în mod ciudat : Îl vom vedea și în gloria cerului ca "un Miel înjunghiat". Iar când Israel va contempla pe Cel pe care L-au "străpuns" (Apoc. 1:7), nu implică aceasta că El va purta și anumite caracteristici ?
10 Bucuria (Ioan 20:20b)
Credem că ucenicii s-au bucurat atunci când ei au văzut... mâinile și coasta Sa ? - Nu, când au văzut pe Domnul. Pacea, am văzut, este rezultatul lucrării Sale; dar bucuria este rezultatul atunci când cineva este preocupat cu Persoana Domnului. Această bucurie ne ridică mai presus de împrejurările noastre. Împrejurările ucenicilor nu se schimbaseră. Domnul le-a lăsat așa cum erau. O lume ostilă a continuat să se împotrivească ucenicilor. Și totuși, nu frica de iudei era cea care îi mai stăpânea, ci bucuria cu privire la Domnul lor.
La fel va fi și pentru noi. Se poate să fim "pentru puțin, acum, dacă trebuie, întristați prin felurite încercări" (1 Pet. 1:6). Adesea, Domnul nu schimbă împrejurările care ne încearcă și ne ispitesc. Dar ceea ce face, este aceasta : ne ridică deasupra lor preocupându-ne cu El Însuși, astfel că putem să ne bucurăm cu o bucurie de nespus : "... pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; și, crezând în El, deși acum nu-L vedeți, vă bucurați mult, cu bucurie de nespus și glorioasă" (1 Pet. 1:8).
Dacă tocmai am menționat latura personală a bucuriei în Domnul, latura colectivă nu este mai puțin importantă. Când credincioșii sunt adunați în jurul Domnului și când El Se face cunoscut lor, rezultatul nu poate fi decât bucurie. "Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul". Aceasta este o experiență binecuvântată, aproape o bucată de cer.
11 Misiunea Domnului (Ioan 20:21)
Înainte de a le da o misiune specială ucenicilor Săi, Domnul le repetă încă odată salutul păcii : "Pace vouă!". Dar nu este vorba de o simplă repetare. Nu cred că Domnul Se repetă vreodată în cuvintele Sale. Când spune acum pentru a doua oară "Pace vouă!", în mod clar El nu vorbește de pacea conștiinței, ci despre pacea inimii, - nu de pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1), ci de pacea lui Dumnezeu (Filip. 4:7). El a făcut această distincție și în Ioan 14:27, spunând : "Vă las pacea; vă dau pacea Mea". Prima pace era legată de relația lor cu Dumnezeu, a doua de umblarea lor în lume. În lume, vor avea necazuri ; dar în El, chiar dacă trebuia să-i părăsească din nou și să-i lase în această lume, - în El, vor avea pace (Ioan 16:33). Aceasta este condiția prealabilă a oricărei slujiri, și este, fără îndoială, motivul celei de-a doua "Pace vouă".
Aceasta ne arată tocmai și poziția noastră. Cum am putea fi mesagerii Săi în această lumea rea dacă pacea Sa nu umple inima noastră ? Cum am putea vesti Evanghelia păcii altora, dacă noi înșine nu avem picioarele protejate de pacea pe care ne-a adus-o această Evanghelie, și dacă nu suntem astfel capabili să ducem această pace oriunde Domnul ne va trimite (Efes. 6:15) ? Să luăm aminte că pacea inimii este condiția prealabilă pentru slujire, nu rezultatul ei. Mulți caută să-l slujească pe Domnul pentru a dobândi pacea, pentru a fi mai fericiți. Dar Domnul Isus a spus mai întâi : "Pace vouă!" și apoi "Vă trimit".
"Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi" (20:21). Avem aici misiunea Domnului către ucenicii Săi. Ori, fiecare din cele patru Evanghelii se încheie cu o misiune specială încredințată de Cel înviat către ucenicii Săi, și fiecare misiune este diferită de celelalte și potrivită cu caracterul Evangheliei în cauză. Mi se pare că misiunea Evangheliei lui Ioan este cea mai înaltă.
Domnul a fost trimis în lume de Tatăl Său - Ioan o menționează de peste patruzeci de ori în evanghelia sa - pentru ca Tatăl să fie revelat în El. El era Dumnezeu, și era cu Dumnezeu (Ioan 1:1-2). El a venit de sus și nu era din această lume (Ioan 8:23). Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar El era, El, "singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, care L-a făcut cunoscut" (Ioan 1:18). În cuvintele și în lucrările Sale, a arătat cine este Tatăl ; El era revelația perfectă, chipul Dumnezeului nevăzut. Atunci când Filip a exprimat cererea care a dat dovadă de un discernământ limitat : "Doamne, arată-ni-L pe Tatăl", următorul răspuns minunat a ieșit din gura Fiului : "Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; și cum spui tu: Arată-ni-L pe Tatăl" (Ioan 14:9).
Dar apoi, Domnul Isus a murit, a înviat dintre morți și era pe punctul de a Se întoarce la Tatăl Său, de la care a ieșit. În rugăciunea Sa către Tatăl din cap 17, El a spus deja înainte de moartea Sa (deși în duh Se afla dincolo de cruce) : "Cum M-ai trimis pe Mine în Lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume" (Ioan 17:18). Acum venise momentul s-o facă. Așa cum El L-a făcut cunoscut pe Tatăl în această lume, ei trebuiau să-L reveleze aici jos, pe El, Fiul Tatălui. Prin ei, prin ucenici, lumea trebuia să cunoască cine este Hristos.
Ce poziție, ce misiune pentru noi, copiii lui Dumnezeu ! Nu trebuie să facem doar una sau alta pentru El, ci de a fi aici jos pe pământ, în faptele și gesturile noastre, în comportamentul și motivațiile noastre, o revelație a Lui Însuși - a Celui care nu mai este aici jos. Noi nu mai suntem atât de mult "din lume" încât El ne trimite în lume. Acesta este un mare privilegiu să fim lăsați aici încă ceva timp pentru a-L reprezenta în această lume care nu L-a cunoscut, și de a-L sluji în acest fel. Fie ca Dumnezeu să ne ajute s-o facem !
12 Viața de înviere (Ioan 20:22)
Este a doua oară când citim aceste cuvinte în acest pasaj : "Și, spunând aceasta" (Ioan 20:22). Ca în v. 20, aceasta stabilește o legătură între cuvântul dinainte și acțiunea Domnului care urmează. "Spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a spus: Primiți Duh Sfânt". Ce semnifică această acțiune a Domnului ? Ucenicii au primit darul Duhului Sfânt în seara aceea ?
Nu putea fi vorba de coborârea Duhului Sfânt ca Persoană a Dumnezeirii, căci acest eveniment nu putea avea loc decât după ce Domnul Isus glorificat avea să Se înalțe la cer (Ioan 7:39). De fapt, Duhul nu a venit decât la ziua Cincizecimii, după cum relatează Fapte 2, exact cincizeci de zile mai târziu. Domnul a dat, de asemenea, o poruncă ucenicilor pentru o dată ulterioară evenimentului din Ioan 20:22, spunându-le să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci "să aștepte promisiunea Tatălui: pe care ați auzit-o de la Mine; căci Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt" (Fapte 1:4-5).
Ori, cu siguranță nu este întâmplător faptul ca este folosit aici cuvântul insufla ("a suflat asupra lor"), care nu apare decât aici în Noul Testament, și a fost folosit de către traducătorii Septuagintei în Geneza 2:7 : "Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață; și omul a devenit un suflet viu". Așa cum partea spirituală a primului om a fost adusă la existență prin faptul că Dumnezeu a suflat în nările sale o suflare de viață, la fel vedem aici la ultimul Adam, care este un duh dătător de viață (1 Cor. 15:45), suflând în ucenici viața Sa de înviere. Fără îndoială, ei erau deja născuți din nou, dar Domnul Isus i-a făcut să participe împreună cu El Însuși la "viața din belșug" (Ioan 10:10). Cât de binecuvântat este acest adevăr ! Viața pe care o avem în Hristos este viața Sa de înviere, adică o viață care corespunde poziției Sale în înviere, care este dincolo de moarte, dincolo de judecata lui Dumnezeu și de puterea lui Satan.
Dar atunci, de ce această viață de înviere a Domnului Isus este numită Duhul Sfânt ? În primul rând, deoarece Domnul a vrut, nu am nicio îndoială, să anticipeze faptul că ucenicii aveau să fie umpluți cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, și în al doilea rând, fiindcă Duhul Sfânt este puterea acestei vieți. Domnul Isus a fost "rânduit Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul de sfințenie, prin învierea morților" (Rom. 1:4) ; El a fost "făcut viu prin Duhul", după cum spune Petru (1 Petru 3:18). Faptul că Duhul este o Persoană divină, este incontestabil. Cu toate acestea, în numeroase pasaje, El nu este prezentat în personalitatea Sa, ci mai degrabă ca o putere caracteristică. Lucrul acesta este foarte clar în Romani 8, unde Îl găsim în primele zece versete ca viața, ca "Duhul de viață", în timp ce în versetele 11 la 27, este prezentat ca o Persoană divină locuind în noi, și care lucrează în noi și pentru noi.
Când Domnul Isus le-a dat misiunea Sa ucenicilor, ei nu aveau încă puterea de a o împlini. Ei nu trebuiau să o primească până când Duhul Sfânt avea să vină peste ei. Dar era nevoie ca ei să primească deja o inteligență interioară a gândirii Sale, căci în relatarea paralelă din Luca 24, vedem că El le-a deschis "mintea ca să înțeleagă Scripturile" (Luca 24:45). Astfel, o înțelegere spirituală, o "inteligență" spirituală, dacă pot să zic așa, este legată de viața de înviere, ceea ce ne oferă și explicația înțelegerii uimitoare a apostolului Petru din Fapte 1.
Dar mai era un alt aspect pentru care ei aveau nevoie de Duhul Sfânt. Domnul vorbește despre acesta în versetul 23.
13 Iertarea administrativă a păcatelor (Ioan 20:23).
"Celor cărora le iertați păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le țineți, ținute sunt". Ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte ? Acest verset, în mare parte, ne pune adesea în mare dificultate deoarece nu vedem că Scriptura vorbește despre mai multe feluri de iertare de păcate. Obiecția pertinentă a cărturarilor și fariseilor din Luca 5:21, arată clar că Domnul nu vorbește aici de iertarea absolută a păcatelor, de iertarea în legătură cu cerul : "Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?" În această privință ei aveau dreptate. Peste tot unde Sfânta Scriptura vorbește despre iertarea păcatelor în sens etern, doar Dumnezeu poate acorda aceasta pe baza jertfei lui Hristos. Nimeni altcineva nu are de-a face cu aceasta.
Dar există, de asemenea, o iertare de păcate care este administrată de oameni. De aceea putem s-o numim "iertarea administrativă a păcatelor". De aceasta vorbește Domnul Isus aici. El încredințează acest fel de iertare a păcatelor ucenicilor Săi, și nu numai apostolilor, așa cum aflăm din v. 19 : În Noul Testament nu există clase preoțești speciale ! Aceasta ar fi o negare totală a adevăratului creștinism.
Putem să distingem două feluri de iertare administrativă a păcatelor, și mi se pare că Domnul vorbește în special de primul fel în versetul nostru. Nevoia urgentă a păcătosului este să obțină iertarea păcatelor sale. Lucrarea necesară pentru aceasta a fost împlinită de Hristos la cruce. Dar trebuie ca să fie și cineva care să fie în stare să ducă "poporului Său cunoștința mântuirii prin iertarea păcatelor lor", ca să reluăm frumosul pasaj din Luca 1:77. Adevărul iertării păcatelor trebuie să fie "administrat" aici jos pe pământ într-un mod conform cu gândul lui Dumnezeu. Prin ce mijloc ? Predicându-l. "Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? și cum vor auzi fără cineva care să predice?" (Rom. 10:14).
Faptele Apostolilor ne oferă exemple excelente ale predicării Evangheliei. Petru spune, în casa lui Corneliu la Cezareea : "Toți profeții mărturisesc despre El că, prin Numele Lui, oricine crede în El primește iertarea păcatelor" (Fapte 10:43). Pavel a predicat Evanghelia în Antiohia Pisidiei spunând : "Să vă fie cunoscut deci, fraților, că prin Acesta vi se vestește iertarea păcatelor" (Fapte 13:38).
Sa reținem deci aceasta : Domnul a încredințat ucenicilor Săi, și nouă de asemenea, predicarea iertării păcatelor. Acolo unde ducem această binecuvântare prin predicare, acolo ea este cunoscută ; acolo unde nu o ducem, acolo nu este cunoscută. Ce responsabilitate serioasă avem !
Al doilea fel de iertare administrativă a păcatelor are de-a face cu faptul de "a admite" de către adunare, de a "lega" și a "dezlega", pe care le-am văzut deja într-un capitol dintr-un articol anterior.
Că botezul face parte din administrarea marelui adevăr al iertării păcatelor prin sângele lui Hristos nu am nicio îndoială, căci el are loc "spre iertarea păcatelor" (Fapte 2:38). Dar pentru că botezul nu este o problemă de adunare, nu voi întârzia asupra lui aici. Am să fac doar remarca următoare - pentru a evita orice neînțelegere - că Petru nu spune în Fapte 2 : "Cel care este botezat are iertarea păcatelor". Nu, botezul are loc pentru iertarea păcatelor, în vederea acestei iertări. Prin botez, se intră, în mod exterior, pe terenul unde adevărul iertării păcatelor este cunoscut și administrat - în mărturisirea creștină pe pământ ; și dacă o credință reală și vie este prezentă ("Cine va crede și va fi botezat va fi mântuit", Marcu 16:16"), nu va primi doar această mare binecuvântare, ci și toate celelalte binecuvântări creștine care decurg din ea. Simon magul nu a crezut cu adevărat, după cum o arată întreaga derulare a istorie sale, și, din câte știm, este pierdut pentru eternitate. Totuși, el a fost botezat pentru acest adevăr (Fapte 8:13). Cât de mult aceasta mărește responsabilitatea atâtor creștini de nume care în exterior mărturisesc creștinismul (prin acceptarea botezului creștin, n.t.), dar care nu cred cu adevărat în Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal !
14 Rezumat
Astfel, ca împlinire a versetului din Ioan 12:24 ("Dacă grăuntele de grâu căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod"), avem în acest pasaj din Ioan 20 o imagine mișcătoare a adunării lui Dumnezeu pe pământ. Și iată elementele caracteristice :
- Prima zi a săptămânii, ziua Domnului, este ziua specială pentru creștinism. Este cea mai importantă zi când credincioșii se adună.
- Domnul înviat este centrul adunării separate de lume. El este în mod personal în mijlocul lor, chiar dacă nu fizic.
- Pacea cu Dumnezeu este cunoscută și apreciată ca rezultat al lucrării lui Hristos.
- Prezența personală a Domnului este trăită, - și a fi preocupat cu El produce bucurie.
- Bucuria păcii practice a inimii, care decurge din faptul de a fi preocupat cu Hristos, este baza slujirii creștine.
- Credincioșii au misiunea de a-L revela pe Domnul lor care este absent, prin viața lor de fiecare zi.
- Ei au viața de înviere a Domnului, și chiar pe Duhul Sfânt Însuși, care îi face capabili să se bucure de Hristos și să împlinească orice slujire.
- Iertarea păcatelor le este încredințată în două moduri : prin proclamarea acestui adevăr, și prin faptul de a lega și a dezlega prin adunare. Botezul creștin conduce, în mod exterior, pe terenul unde acest adevăr este cunoscut și administrat.
"L-am văzut pe Domnul". Aceasta este experiența comună a copiilor lui Dumnezeu care sunt adunați cu adevărat în Numele Său. Este și experiența ta, iubitul meu cititor ? Nu există nimic altceva care să facă mai multă plăcere !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu