APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XXIV -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 9 - A ȘASEA TRÂMBIȚĂ, SAU AL DOILEA VAI
CELE DOUĂ ALTARE
Apoc. 9:13-21 - "Și al șaselea înger a sunat din trâmbiță: și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, spunând celui de-al șaselea înger care avea trâmbița: Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni; și numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori zece mii. Am auzit numărul lor. Și astfel am văzut caii în viziune și pe cei care ședeau pe ei: aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă; și capetele cailor erau ca niște capete de lei, și din gura lor ieșeau foc și fum și pucioasă. Prin aceste trei plăgi au fost uciși a treia parte din oameni, de focul și de fumul și de pucioasa care ieșeau din gurile lor. Pentru că puterea cailor era în gura lor și în cozile lor, deoarece cozile lor erau asemenea șerpilor, având capete, și cu ele vătămau. Și restul oamenilor, care nu au fost uciși prin aceste plăgi, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine demonilor și idolilor de aur, și de argint, și de aramă, și de piatră, și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de crimele lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de hoțiile lor".
La cortul din vechime erau două altare. Unul era afară, în curte; celălalt, înăuntru, în locul sfânt. Altarul de aur (cel din locul sfânt) este menționat de două ori în aceste viziuni apocaliptice, aici și în Apoc. 8:3. Altarul de aramă este menționat de șase ori pur și simplu ca "altarul". Acesta din urmă era cel care se afla în curte. Nucleul sistemului levitic era altarul de aramă - altarul jertfei. Ceea ce era "altarul" pentru iudaism, și anume, fundamentul moral al relației oamenilor cu Iehova, este "crucea" pentru creștinism - centrul și gloria sa deosebită. Acum, altarul de aur își trăgea puterea și valoarea din altarul de aramă. În fiecare dimineață și seară, cu excepția zilei anuale a ispășirii, tămâia (meritele lui Hristos) era arsă pe altarul de aur, în timp ce în acea zi specială din istoria lui Israel, ca și în alte ocazii, sângele animalelor de jertfă era pus pe cele patru coarne de aur ale acestuia (Lev. 16:18-19 ; 4:7, 18). Parfumul tămâiei era scos în evidență de focul luat de pe altarul de aramă, în timp ce sângele de pe coarnele de aur era cel vărsat pe partea de nord a altarului, în curte (Lev. 1:11). Astfel, eficacitatea închinării și a comuniunii poporului cu Iehova, menținută și practicată la altarul de aur, avea ca bază vărsarea de sânge la altarul pentru jertfă.
UN GLAS DIN CELE PATRU COARNE ALE ALTARULUI DE AUR
9.13.1 - "Am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur".
Am observat deja că altarul de aur este menționat de două ori în Apocalipsa. În referința anterioară, rugăciunile sfinților de pe pământ sunt ascultate (Apoc. 8:3). Fiara din Adânc apare în scenă. Blasfemia și persecuția caracterizează ultima ei apariție. În timpul despre care am citit în Apocalipsa 6:11, este recunoscut un grup de sfinți care dau mărturie și, prin urmare, ei suferă. Rugăciunile lor pentru intervenția lui Dumnezeu în favoarea lor sunt pe cale să primească răspuns (Apoc. 9:13). În timpul celor patru trâmbițe starea generală a imperiului roman este confruntată cu un proces de judecată. Starea sa, socială, morală, comercială și politică se află sub nuia mâniei lui Dumnezeu, dar a șasea trâmbiță, sau al doilea vai, este mult mai îngrozitoare prin caracterul și efectele sale decât oricare dintre pedepsele precedente. Locuitorii imperiului roman sunt aici subiectele directe ale vai-ului, nu ale chinului, ca în viziunea anterioară, ci ale unui măcel pe scară largă și de amploare al locuitorilor, din partea hoardelor de vrăjmași din exterior, la care se adaugă amăgirea și falsitatea satanică, care vor face ravagii cumplite în sufletele și conștiințele oamenilor. Plăgile judecăților care se abat asupra împrejurărilor în care se află oamenii sunt un lucru, dar a-i trata pe oamenii înșiși, vrăjmași declarați și pe față ai lui Dumnezeu și ai sfinților Săi, este o chestiune cu totul diferită. Prin urmare, răspunsul lui Dumnezeu la strigătele și rugăciunile sfinților Săi care suferă, vine de pe altarul mijlocirii. Către el s-au înălțat rugăciunile lor (Apoc. 8:3). De acolo vine răspunsul (Apoc. 9:13).
"Glasul" pe care l-a auzit văzătorul este fie glasul lui Dumnezeu, fie al cuiva însărcinat de El să acționeze.
Glasul se aude "din cele patru coarne ale altarului de aur". De ce nu chiar din altar, ca în Apoc. 16:7? Și de ce sunt menționate coarnele și numărul lor atât de specific? "Patru" exprimă universalitatea (*). "Corn" simbolizează putere (**). Întreaga tărie și putere a altarului de mijlocire este exprimată în răspunsul divin la rugăciunile amestecate cu tămâia adusă pe el. Ambele altare aveau patru laturi și patru coarne. Toți păcătoșii din orice parte a pământului pot folosi altarul de aramă. Toți sfinții, oriunde s-ar afla, sunt ascultați la altarul de aur. Ne referim, desigur la adevărurile expuse de respectivele altare.
(*) Patru metale (Daniel 2) și patru fiare (Daniel 7) reprezentând cele patru imperii universale. Patru diviziuni ale familiei umane (Apoc. 7:9).
(**) Vezi Ps. 118:27 ; Ps. 89:17, 24 ; Ps. 92:10 ; Ps. 132:17 ; Apoc. 5:6, etc.
O altă diferență minoră poate fi subliniată aici. În Apoc. 8:3 legătura este între altar și tron, în timp ce în Apoc. 9:13 legătura este între altar și Dumnezeu. Aceasta din urmă este relația cea mai apropiată și mai intimă și scoate în evidență interesul personal al lui Dumnezeu față de sfinții Săi.
O PORUNCĂ AUTORITARĂ
Apoc. 9:14-15 - "Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat! Și cei patru îngeri, care erau pregătiți pentru ceasul și ziua și luna și anul acela, au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni".
Glasul din locul de mijlocire și putere este în mod clar unul al autorității divine și este adresat celui de-al șaselea înger. Repetarea numărului "al șaselea" (v. 13, 14) și "patru" (v. 14, 15) sugerează precizia cu care va fi executat acest vai. Exactitatea, de asemenea, a ceasului hotărât al răzbunării (v. 15) și numărul instrumentelor folosite (v. 16) marchează această pedeapsă divină ca fiind una cu un caracter neobișnuit de solemn. Cei patru îngeri care rețin cele patru vânturi (Apoc. 7:1-3) nu trebuie confundați cu cei patru îngeri legați la râul Eufrat (Apoc. 9:14-15). Primii sunt staționați la marginile pământului, cei din urmă în regiunea restrânsă a Eufratului. În plus, nu numai că vremurile și circumstanțele sunt diferite, dar acțiunea în fiecare caz este exact opusă. Cei patru îngeri din capitolul 7 rețin forțele răului, în timp ce îngerii din capitolul 9 eliberează instrumentele umane și satanice ale răzbunării.
Eufratul este menționat de două ori în Apocalipsa ; aici și în Apoc. 16:12. Epitetul "cel mare" este folosit în ambele cazuri: "Râul cel mare Eufrat". Întreaga sa lungime este de aproximativ 1780 de mile (aprox. 2865 km, n.tr.) și este de departe cel mai lung și mai important râu din Asia de Vest. El este renumit în istoria și profețiile biblice. Marele strămoș al lui Israel, Avraam, a venit de cealaltă parte în țara Cannanului. Râurile Nil și Eufrat sunt desemnate profetic ca limitele țării făgăduinței (Gen. 15:18). Pentru o scurtă perioadă, David și Solomon și-au extins autoritatea imperială până la Eufrat (1 Cr. 18:3 ; 2 Cr. 9:26). Această stăpânire extinsă a fost redusă foarte mult odată cu destrămarea împărăției în timpul lui Roboam. Eufratul era granița naturală care separa națiunile din est de Palestina. Râul său larg curgea între Israel și puternicul său vrăjmaș, Asiria. Eufratul era, de asemenea, limita cuceririlor romane în acea parte a lumii. Prin urmare, înțelegem că aici este vorba despre Eufratul literal și nu despre puterea turcă. La fel și în capitolul 16:12.
Mandatul încredințat celui de-al șaselea înger este să-i dezlege pe cei patru îngeri legați la râul cel mare. Acești slujitori angelici ai judecății se află sub control divin; ei nu pot acționa fără o poruncă expresă. Chiar ceasul în care Domnul, în dreptatea Sa răzbunătoare, avea să se ocupe de popoarele apostate ale imperiului latin reînviat este menționat cu atenție, căci îngerii erau pregătiți pentru acel ceas (*). Nu ni se spune ce a împiedicat o acțiune anterioară a acestor slujitori angelici ai providenței lui Dumnezeu. Ceasul răzbunării din planul profetic nu sosise încă. Nelegiuirea imperiului nu ajunsese la punctul culminant prezis de Scriptură; acum a sosit, iar judecata aspră și copleșitoare, nu mai poate fi amânată.
(*) Din Versiunea Autorizată s-ar deduce că timpul în care cei patru îngeri urmau să acționeze în judecată ar fi "un ceas, o zi, o lună și un an", în timp ce aceste denumiri exacte de timp se referă la momentul în care îngerii încep să acționeze, nu la durata acțiunii lor.
Apoc. 9:15 - "Ca să omoare a treia parte din oameni".
În vaiul dinainte nu există o "treia parte". Acolo, Palestina este sfera acțiunii judecătorești, și doar cei nepecetluiți din Israel sunt supușii judecății. Adunați în necredință în țară (*), ultima stare a lui Israel va depăși în răutate idolatră orice condiție anterioară (Matei 12:45). Dar o revenire la "a treia parte", atât de proeminentă la trâmbițele de dinainte, aduce din nou imperiul roman în sfera operațiunilor divine. Aici are loc un măcel îngrozitor al locuitorilor. Vom analiza acum instrumentele umane care va scălda în sânge imperiul.
(*) Este foarte important acest moment. Despre Israel se spune: "Prin credință au trecut Marea Roșie... prin credință au cucerit împărății" (Evrei 11:29, 33). Despre cei care s-au întors din Babilon, la sfârșitul robiei de 70 de ani, profețită de Ieremia, se spune că s-au întors "ca să-L caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel... pentru că Domnul îi umpluse de bucurie" (Ezra 6:21, 22), pentru că "mâna Domnului Dumnezeului său era peste el" (Ezra 7:6, 9 ; 8:18). În concluzie, aceste intrări, sau reveniri în Țara Făgăduinței (Cannan) se bazau pe credința în porunca și călăuzirea lui Dumnezeu. În timp ce, revenirea, sau adunarea în țară, la care face referire autorul (Matei 12:45), se bazează pe necredință și nicidecum pe Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum au fost cele de dinainte. După dărâmarea Ierusalimului, anul 70 d.Hr., de către Titus, fiul lui Vespasian, împăratul imperiului roman, și apoi după înăbușirea revoltei din anul 135 d.Hr., împăratul Adrian a dărâmat complet resturile cetății Ierusalim și a interzis iudeilor să mai revină în el. A redenumit orașul în Aelia Capitolina și provincia Iudeea în Syria Palestina pentru a șterge orice legătură istorică cu acest pământ. Din momentul distrugerii Ierusalimului și a împrăștierii poporului, Dumnezeu a încetat orice relație directă cu poporul Său pământesc, până când va relua aceste relații, bazate pe judecată, în vremea viitoare. Deocamdată, înaintea lui Dumnezeu se află un alt popor, un popor ceresc, adică "Adunarea", sau "Biserica", din care, din fericire, fac parte și cei din Israel, mântuiți nu pe principiul legii lui Moise, ci prin har (Rom. 9-10-11). Ceea ce vedem acum, adică restabilirea statului Israel (anul 1948) și desfășurarea evenimentelor la care am fost și suntem martori, nu este o lucrare directă, inspirată de Dumnezeu. Au fost de-a lungul timpului frământări și încercări din partea iudeilor de a restabili statul Israel. Iar ceea ce vedem acum nu este nicidecum acea dorință și preocupare după o relație sinceră cu Dumnezeu, dimpotrivă vedem încrederea în om și în puterea lui (armata lui Israel cu tehnica ei foarte avansată). În ce privește partea spirituală și morală lucrurile sunt foarte deplorabile. Nicio atitudine (smerenie, umilire și plâns, Zah. 13:6) față de actul care a avut loc acum 2000 de ani! În concluzie, Israel s-a adunat în țară în necredință ca să construiască (în vremea viitoare) un templu pentru acela care va veni în numele lui (Ioan 5:43), adică Antihrist, așa cum iudeii s-au întors de la Babilon și au reconstruit templul, pentru Acela care urma să vină, și care avea să-l numească "Casa Tatălui Meu", sau "O casă de rugăciune", pentru ca apoi, să-l numească "O peșteră de tâlhari". Aceste lucruri, referitoare la strângerea în necredință în țară, autorul nu le cunoștea la vremea respectivă, când scrie aceste lucruri, dar Duhul lui Dumnezeu i-a arătat că acest lucru va avea loc, și aceasta o vedem cu ochii noștri. Nu negăm în același timp, înțelepciunea și abilitatea evreilor în lucrurile pământești, în special financiare și militare, și aceasta pentru că ei sunt numiți "un popor pus deoparte" de celelalte popoare, și pe care Dumnezeu l-a numit "poporul Meu", ales "de la întemeierea lumii", dar pe care, temporar , l-a pus deoparte, n.tr.
NUMĂRUL OȘTIRII RĂZBUNĂTOARE
Apoc. 9:16 - "Numărul oștirilor de călăreți era de douăzeci de mii de ori câte zece mii".
Am avut mai înainte numărul conducătorilor invizibili, patru (cei patru îngeri); acum cititorul, cât și văzătorul sunt informați cu privire la numărul oștirii invadatoare și răzbunătoare, declarată a fi "douăzeci de mii de ori zece mii", adică două sute de milioane. Această oștire imensă este un număr prea vast pentru gândirea omenească. Mintea devine nedumerită în efortul de a înțelege o astfel de armată, care, ca număr, depășește orice s-a văzut vreodată pe pământ. Carele de luptă ale lui Dumnezeu sunt numerotate în mod asemănător (Ps. 68:17). Fie ca această lecție să fie întipărită în inimile noastre, că puterile văzute și nevăzute, ale binelui și răului, toate sunt sub controlul direct al lui Dumnezeu! Nu trebuie să ne gândim la o armată în sens literal, alcătuită din două sute de milioane de călăreți. Ideea principală a pasajului este o armată imensă și copleșitoare, una dincolo de orice calcul omenesc și care depășește cu mult orice altă armată văzută până acum (*). "O armată de o putere superioară, imperială, compactă" (**). Versiunea Revizuită spune: "oștirile călăreților". Nu este vorba de o armată, ci de "oștiri", nu de "oștire", ci de "oștiri". Motivul pentru care se folosește pluralul și nu singularul este că se vor încerca și vor reuși mai multe invazii în teritoriul fiarei de dincolo de Eufrat. Viitorul oponent al imperiului roman reînviat este Gog (Rusia), marea putere nord-estică. Persia și, în general, imperiile și puterile situate la nord și la este de Palestina urmează cursul marelui despot nordic (Ez. 38:39 ; Ps. 83). Atacurile repetate asupra imperiului Fiarei vor fi începute de către împăratul nordului, stabilit atunci în teritoriile siriene aflate în prezent sub stăpânirea Turciei. Acest împărat, vrăjmașul hotărât al Israelului restaurat, este subordonat marelui său conducător, monarhul absolut al imensei puteri rusești. Prin urmare, "oștiri" sau "armate" este cuvântul potrivit folosit.
(*) Cea mai mare armată adusă vreodată pe câmpul de luptă, consemnată în istorie, a fost cea condusă Xerxes în timpul invaziei Greciei. Conform mărturiei lui Herodot, numărul acestei depășea două milioane și jumătate de oameni.
(**) "Note asupra cărții Apocalipsa", p. 45.
DESCRIEREA CĂLĂREȚILOR ȘI A CAILOR LOR
9.17.1 - Călăreții "aveau platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă".
Acele țări asupra cărora lumina Evangheliei a strălucit atât de puternic vor fi în curând predate întunericului și amăgirii satanice. Diavolul va lua în stăpânire scena sortită pierii. Influența sa va pătrunde și va otrăvi izvoarele și sursele gândirii naționale și individuale. El va comanda forțele spirituale și umane ale răului. Cultul demonilor va triumfa (v. 20). Iudeea și creștinătatea vor fi predate închinării și omagierii directe a lui Satan și ai celor doi susținători principali ai săi de pe pământ - Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 13 ; 2 Tes. 2). Așadar, lui Satan i se permite în mod divin să înzestreze numeroasele sale oștiri cu o armură defensivă care le face invulnerabile. Combinația de foc, hiacint (*) și pucioasă ca platoșe a fost numită, pe bună dreptate, "armura defensivă a iadului". Focul și pucioasa sunt elemente distructive, nu de natură providențială, dar aplicate ca judecată (Gen. 19:24). Ele sunt, de asemenea, simboluri ale chinului etern.
(*) "Hiacintul era de culoare albastru intens, similar cu albastrul pe care îl vedem în flacără sau în pucioasă care arde. Flacăra albastră a Adâncului este într-adevăr un gând cu totul diferit de albastrul cerului".
9.17.2 - "Capetele cailor erau ca niște capete de lei".
Urmează acum o descriere a cailor "din viziune". În vaiul precedent am avut o combinație de lăcuste și scorpioni, simbolizând distrugere și chin; aici ies în evidență caii - agenți agresivi și războinici ai jafului și măcelului. Capetele lor, "ca niște capete de lei", investesc oștirea războinică cu o anumită măreție, curaj și îndrăzneală, trăsături binecunoscute ale "regelui junglei" (*).
(*) Avem răcnetul leului care provoacă groază (Apoc. 10:3). Dinții leului denotă ferocitate (Apoc. 9:8). Capul semnifică măreția (Apoc. 9:17). Gura indică caracterul său distructiv (Apoc. 13:2).
9.17.3 - "Din gurile lor ieșeau foc, fum și pucioasă".
Aceste expediții militare au loc sub conducerea lui Satan. El este cel care din Adânc le oferă agenților săi o armură defensivă, împotriva căreia toate armele de război care se opun sunt neputincioase (v. 17). Aici el înarmează oștirea cu o trinitate de forțe ofensive nimicitoare. Oamenii imperiului sub care Hristos a fost răstignit, Ierusalimul distrus și iudeii împrăștiați, vor suferi pe pământ, în măsura în care oamenii pot, grozăviile și chinurile iazului de foc. Focului și pucioasei, simbolurile unei suferințe de neimaginat (Apoc. 14:10 ; 19:20 ; 21:8), li se adaugă "fumul", întunericul moral și rătăcirea venită din Adânc.
O RECOLTĂ A MORȚII
Apoc. 9:18 - "Focul, fumul și pucioasa"
Aceste plăgi sunt separate, dar aici, ele sunt asociate în lucrarea de măcel. Moartea la care este condamnată masa de oameni este una aplicată de puterea judecătorească a lui Satan și, prin urmare, mai îngrozitoare decât moartea subită prin sabie. Scena descrisă nu este una simplă de măcel uman prin metode științifice ale războiului modern sau antic; forțele nimicitoare ale Adâncului sunt dezlănțuite asupra unei "a treia părți din oameni" care sunt uciși, probabil cei mai răi din imperiu, deoarece există o rămășiță cruțată (v. 20), care, totuși, nu se pocăiesc. De două ori sunt numite cele trei plăgi, și de două ori ca ieșind din gurile cailor. Menționarea repetată a acestor forțe nimicitoare ar sublinia faptul că puterea judecătorească a lui Satan este la lucru; și, în plus, că agenții nu sunt simpli mercenari, ci sunt energizați de Satan și se bucură să ucidă. "Din gurile lor" ar arăta plăcerea diabolică a inimii în această lucrare. Vezi Apocalipsa 16:13 pentru ceea ce este rău; de asemenea, Matei 12:34 ca principiul general.
GURA ȘI COZILE CAILOR
9.19.1 - "Puterea cailor era în gura și în cozile lor".
"Clauza care afirmă că puterea se afla în gura lor servește doar ca o legătură cu ceea ce mai rămâne de spus despre cozile lor. Tendința vătămătoare și îngrozitor de nimicitoare nu fusese suficient reprezentată de ceea ce iese din gurile cailor. Cozile arată și mai bine simbolul șarpelui" (*).
(*) Hengstenberg, vol.1, p. 370.
Se poate observa că "gura" este aici la singular, în timp ce tocmai a fost folosită de două ori la plural și că se folosește "cozile" la plural. Gura și cozile, singular și plural, ar exprima faptul că toate sunt animate de un singur duh, dar că învățăturile și minciunile lui Satan sunt foarte variate. "Puterea cailor era în gura și în cozile lor". Nu există doar puterea vizibilă a lui Satan, ci și influența sa ascunsă, malefică și distrugătoare de suflete. Ambele sunt arătate aici. În vaiul precedent, puterea de a vătăma era în coadă (v. 10). Aici, puterea de a distruge se află în gură și în cozi (v. 19). Acolo el este mincinosul. Aici el este atât ucigaș, cât și mincinos.
9.19.2 - "Cozile lor erau asemenea șerpilor".
Șarpele a fost creatura pe care a ales-o diavolul când s-a ascuns pentru a o înșela pe Eva (Gen. 3:1) și probabil este singurul exponent al creației animale condamnat la o umilire eternă, chiar și în timpul binecuvântării prelungite și universale din zilele milenare (conf. Gen. 3:14 cu Isaia 65:25). Șarpele este sinonim cu viclenia, înșelăciunea, șiretenia, subtilitatea. Coada șarpelui este expresia influenței malefice, a falsității, a ticăloșiei (Isaia 9:15 ; Apoc. 12:4).
În plus, cozile au "capete", sugerând că influența dăunătoare este dirijată inteligent. Scopul de a face rău este urmărit cu o activitate neobosită și inteligentă.
FĂRĂ POCĂINȚĂ
Cele două versete finale ale capitolului dezvăluie o imagine uimitoare a depravării umane. Trâmbițele puternice care vor răsuna succesiv sunt anunțurile publice ale lui Dumnezeu către lume - vestitori ai vaiurilor. Crescând în severitate, judecata urmează judecății. Scena profetică este transformată în sfera de acțiune a lui Satan. El va triumfa pentru o vreme. Ce scenă este înfățișată în aceste ultime "zile din urmă"! Europa de vest, atât de mândră cu lumina și cunoștințele sale, s-a dedat celei mai grosolane idolatrii și celei mai rușinoase răutăți. Asistăm aici la o revenire tot mai clară la păgânismul din primele zile. Cum! Se vor degrada aceste populații devenite creștine într-o asemenea măsură încât să fie practicate din nou cele mai dezgustătoare forme de idolatrie și păcatele carnale în caracterul lor cel mai josnic? Da. Romani 1:21-32(*), 2 Timotei 3:1-5 și versetele 20, 21 ale capitolului nostru îndepărtează vălul și ne fac să fim martori la o masă clocotitoare de nelegiuire și răutate. "Cei rămași", sau apostații cruțați, nu s-au pocăit. Soarta cumplită a tovarășilor lor de idolatrie și răutate generală a lăsat doar o impresie trecătoare. Se repetă expresia "nu s-au pocăit". Încăpățânarea inimii lor de a se întoarce de la Dumnezeu la Satan și de a continua acolo, în ciuda exemplelor de avertizare pe care le-au avut înaintea ochilor lor, este menționată în versetul 20.
(*) Starea lumii de la introducerea idolatriei (Iosua 24:2) până la introducerea creștinismului este descrisă în Romani 1:21-32. Odată cu abandonarea creștinismului, o întoarcere la starea păgână antică este cât se poate de sigură. Există semne care indică în mod inconfundabil în această direcție - semne pe care cei atenți le pot vedea astăzi.
Nepocăința lor de a se întoarce de la dreptate la răutate și de a stărui în ea este menționată în versetul 21.
9.20.1 - "Nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor".
Aceasta este o expresie specifică idolatriei păgâne (Isaia 2:8 ; Ier. 1:16 ; 25:6-7, 14 ; Deut. 4:28 ; Ps. 115:4-7 ; 135:15).
9.20.2 - "Ca să nu se închine demonilor".
Cultul demonilor (Versiunea Autorizată "diavolilor") este aici diferit de cel al idolilor fără viață, făcuți din diverse materiale. Demonii sunt ființe spirituale vii care se tem de o judecată viitoare (Matei 8:28-29). Adâncul este adevărata lor casă (Luca 8:31). Ei sunt o categorie de duhuri rele (Apoc. 16:14). Conducătorul lor este Satan, "îngerul Adâncului" (Apoc. 9:11). Oastea demonică din Adânc este venerată de acești oameni. Idolatria națiunilor, condamnată atât de aspru de către Pavel (1 Cor. 10:20-21), va fi totuși practicată în mod deschis și universal în limitele țărilor numite creștine.
Întreaga scenă este dedicată idolatriei. Bogații își au zeii lor de aur și de argint, clasa de mijloc îi are pe ai lor, de aramă și de piatră, în timp ce săracii sunt în egală măsură hrăniți cu idoli de lemn. Caracterul cultului și conduita închinătorilor trebuie să corespundă în mod necesar. Dacă Dumnezeu, care este lumină și dragoste, este părăsit în favoarea lui Satan, un ucigaș și un mincinos, caracterul acestuia din urmă este imprimat peste cei care îi sunt devotați și i se închină. Asimilarea în natură și căi este rezultatul natural. Prin urmare, urmează o listă scurtă, dar cuprinzătoare, a crimelor de care erau dependenți închinătorii la demoni. Așa cum versetul 20 prezintă religia lor, versetul 21 arată faptele lor. Acestea din urmă sunt vicii preponderent păgâne. Crimele enumerate sunt în număr de patru, o listă scurtă, dar suficient de cuprinzătoare.
1 - "Crime", nu ca un eveniment excepțional, rezultat al patimii etc., ci practicate în mod obișnuit.
2 - "Vrăjitorii", pretenția unei puteri supranaturale, legături nepermise (intime, sexuale, n.t.) cu spirite, pretinsa prezicere a viitorului. Vrăjitoarea din En-Dor (1 Sam. 28:7) și Elima vrăjitorul (Fapte 13:8) sunt exemple ale celor care practicau "arta neagră a vrăjitoriei". Această străveche nelegiuire cannanită a fost criticată aspru de Dumnezeu, iar moartea era pedeapsa hotărâtă pentru cei care o practicau (Deut. 18:10-12 ; Lev. 20:27 ; Exod 22:18). Vrăjitorii sunt clasificați alături de câini, ucigași, desfrânați și idolatri, ca fiind excluși din cetatea cerească (Apoc. 22:15). Spiritismul face pași rapizi și, în curând, creștinătatea se va dedica aproape în întregime practicării sale.
3 - "Curvia", pe care o înțelegem în adevăratul sens al cuvântului. Legătura conjugală este ceea ce leagă societatea; apărarea și bastionul ei împotriva celei mai grosolane necurății. Fără teamă de Dumnezeu, fără justiție care să pedepsească, fără control împotriva celei mai sălbatice plăceri a poftei nestăpânite, acesta, păcatul predominant al păgânilor din toate timpurile, va prospera chiar în acele teritorii ale moralității creștine. Ce imagine a decăderii morale este înfățișată aici! Morala creștinătății se degradează rapid.
4 - "Furturi". Odată ce legăturile societății sunt slăbite, orice respect reciproc pentru drepturile celuilalt, chiar și în cea mai sfântă relație, dispărând complet, ce urmează? Lăcomia va atrage restul de oameni care nu au fost "uciși" ca să se îmbogățească pe seama societății. "Fiecare pentru sine" este regula și deviza acelor zile care vor veni. Un anumit respect pentru proprietate, pentru drepturile altora, pentru bunurile altora poate exista, dar "furturile" vor face parte din viața și istoria caracteristică a acelor vremuri cumplite. O lume fără Dumnezeu, abandonată judecății de către El, iar Satan primit ca prinț și conducător al ei! Ce caricatură a creștinismului prezintă versetul 20 și ce cod moral este dezvăluit în versetul 21!
COMPARAȚIA DINTRE CELE DOUĂ VAIURI
Primul vai pustiește Palestina. Al doilea are o arie de acțiune mai largă și efecte mai dezastruoase, ajungând până la granițele teritoriului roman. Amăgirile lui Satan sunt mai pronunțate în primul vai, violența lui Satan este caracteristică celui de-al doilea, deși primul este prezent și în al doilea vai. Acesta din urmă este de departe cel mai rău. "Scena acestui val de necaz este mai întinsă decât a celui dintâi, căci apele sale erau delimitate de granițele limbilor ebraică și greacă. Aici, necazul izvorăște din Eufrat și are o energie împătrită, mergând oriunde există idolatrie. Există o grabă și o sălbăticie în năvală puternică prezentată aici, și un caracter nimicitor al acțiunii, manifestat în mod evident încă de la prima lor apariție, foarte diferit de caracterul acțiunii din timpul ultimei trâmbițe. Aici nu există nicio prezentare a vreunei idei de ordine, pregătire, autoritate, conducere inteligentă sau blândețe aparentă, cum vedem la a cincea trâmbiță; ci cele două sute de milioane sunt prezentate deodată, strălucitoare precum flăcările în acțiune; și ceea ce caracterizează înaintarea lor este pustiirea, nicidecum victoria; în timp ce în urma lor se simte nenorocirea usturătoare a supunerii față de ei. Tristețea continuă în judecata păgânismului, dar îl lasă, ca rezultat moral, exact acolo unde era (*). A șaptea trâmbiță, sau al treilea vai, este tratată în capitolul următor.
(*) "Comorile Bibliei (The Bible Treasury)", vol. 13, p. 239.
