IONA
                                                                            sau
                                              SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VII -



          J.A.von Poseck

          In timpul cand holera a aparut pentru prima data in Anglia, semanand moartea si groaza, s-a inregistrat o rata mare a mortalitatii intr-un anume oras. Mii de oameni au cazut prada molimei. Primarul orasului a desemnat atunci o zi pentru smerire si rugaciune generala. In aceeasi zi a avut loc ultimul caz mortal si in curand molima a incetat. Nu dupa multi ani asupra Angliei s-a abatut o alta molima care de data aceasta ataca vitele. Regiuni intregi au ramas aproape fara nicio vita. Lucrurile se agravau pe zi ce trece. In cele din urma guvernul a stabilit o zi de smerire si rugaciune inaintea lui Dumnezeu, la scara nationala. Din ziua aceea epidemia a inceput sa se reduca si in curand a disparut.

          Caile lui Dumnezeu in suveranitate si in carmuirea Sa sunt aceleasi cu popoarele ca si cu indivizii. Cel ce a spus odinioara: "Ai vazut cum s-a smerit Ahab?", S-a indurat de niniviteni pocaiti. El sta impotriva celor mandri, insa da har celor smeriti.

          Cum stau insa lucrurile cu Iona? Ascultator de voia lui Dumnezeu, el s-a achitat de sarcina lui. Constiinta ii fusese atinsa si vointa zdrobita, insa nu si inima. Nu a varsat nici macar o lacrima cand a vestit in cetate judecata cumplita a lui Dumnezeu; nu s-a vazut la el nici macar o urma de mila sau simpatie la adresa multimii de semeni ai lui asupra carora plana nenorocirea. In continuare Il vom vedea pe Domnul Isus, plangand pentru cetatea Ierusalimului.

          Ce scena diferita avem aici fata de cea pe care tocmai am vazut-o! Acolo l-am vazut pe profetul Domnului vestind judecata iminenta asupra capitalei de atunci a lumii, impietrita de pacat si nelegiuire. Am vazut efectul general si imediat al avertismentului trimis de Dumnezeu asupra locuitorilor ei, precum si faptul ca El (a carui lucrare normala este harul, judecata fiind lucrarea Lui ciudata) a crutat cetatea.

          Insa aici vedem, nu pe profetul Domnului, ascultator si neinfricat, totusi lipsit de compasiune fata de cei a caror judecata o vestea, ci pe Domnul Insusi, Imparatul Sionului, infatisandu-Se pe Sine cetatii lui David, al carui Fiu era. Si cum a aparut El la portile acestei cetati, atat de coplesita cu tot felul de binecuvantari materiale si spirituale de-a lungul timpului, unde odinioara imparateasa din Seba se inchinase imparatului Solomon si ii admirase intelepciunea? Cum a aparut El, care era mai mare decat Solomon, la portile Ierusalimului? Cu infatisare razboinica, apocaliptica, pe care o va lua atunci cand vrajmasii Ii vor fi facuti asternut al picioarelor? Nu; "Printul pacii" S-a apropiat de "cetatea pacii"in starea smerita prevestita de profetul Zaharia: "Salta de veselie, fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata, Imparatul tau vine la tine; El este drept, aducand mantuire, smerit si calare pe un magar, pe un manz, pe manzul unei magarite" (*).

          (*) Domnul nu a calarit in realitate pe un magar, vita de povara, obisnuita cu jugul si simbol al vechiului legamant sub legea lui Moise, ci pe un "manz", care nu fusese pus la jug, nici nu purtase vreo povara, fiind astfel un simbol al noului legamant. Doar in Evanghelia dupa Matei sunt mentionati magarul si manzul, in acord cu caracterul acestei Evanghelii. In Marcu, Luca si Ioan apare doar "manzul", cu remarca suplimentara ca nu purtase inca jugul omului pacatos (comp. Geneza 49:14,15).

          Dar, din nefericire, cetatea pacii nu a cunoscut lucrurile care erau pentru pacea ei. Nu a cunoscut timpul cercetarii ei. Acel moment fericit, cand tot Israelul va izbucni in cantecul glorios de lauda: "Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului", nu sosise inca. Doar copiii si multimea ucenicilor au cantat acest cantec, anticipand astfel acel moment. Chiar pietrele ar fi strigat daca ei taceau.

          Insa inimile zidarilor de la Ierusalim erau mai tari decat pietrele. Ei au lepadat Piatra pe care Dumnezeu o asezase in Sion, pentru ca El a fost pentru ei o Piatra de poticnire. Glasurile lor rastite au intrerupt armonia cantarii ucenicilor, cu cuvinte brutale: "Invatatorule, mustra-Ti ucenicii!". Ce orbire! Cata insolenta impotriva "Imparatului Sionului", care cu doar doua cuvinte - "Eu sunt" - i-a culcat la pamant pe Iuda si intreaga lui ceata. Insa armonia perfecta dintre inima blanda si smerita a Imparatului si fiica Sionulu nu poate fi tulburata nici macar de o asemenea interventie brutala. Singurul Sau raspuns pentru conducatorii orbi ai poporului a fost: "Va spun ca, daca acestia vor tacea, pietrele vor striga".

          Apoi, cand Isus a privit la cetate, ai carei conducatori Ii facusera o asemenea primire, au fost afectiunile Lui pentru "cetatea preaiubita" stinse de un asemenea tratament? El a plans pentru Ierusalim. Stia ca aceeasi multime care acum se imbulzea in jurul Lui, va cere dupa cateva zile moartea Sa, strigand: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!". Au fost oprite lacrimile Lui de acest lucru? Nu, ci mai degraba au fost provocate de el, avand in vedere judecata necrutatoare care plana asupra Ierusalimului, dupa ce ultima marturie a harului si a indelungii rabdari a lui Dumnezeu avea sa fie lepadata prin uciderea lui Stefan. Aceasta judecata urma El sa o pronunte asupra nefericitei cetati. Era o judecata mult mai grozava decat cea pronuntata asupra cetatii Ninive de catre Iona, asa cum pacatul Ierusalimului era incomparabil mai mare decat toate pacatele ninivitenilor. "Cand S-a apropiat de cetate si a vazut-o, Isus a plans pentru ea".

          Ce fel de lacrimi au fost acestea, iubite cititor? Au fost la fel de pretioase ca cele pe care "Omul durerii, obisnuit cu suferinta" le-a varsat la mormantul prietenului Sau Lazar, macar ca cei pentru care plangea acum urmau sa raspunda la toate binecuvantarile primite de la El cu o cruce, cu fiere si cu otet. Pamantul, peste care cazuse adesea ploaia, nu a rodit decat o cununa de spini pentru El, Cel care-l adapase vreme de mai mult de trei ani cu ploaia binecuvantarilor, iar acum acest pamant era lepadat, aproape sa fie blestemat si urma sa i se puna foc. Nu mai ramanea nimic altceva decat judecata. Insa lacrimile judecatorului au precedat pronuntarea judecatii.

          Acum cativa ani a avut loc o intamplare foarte miscatoare intr-unul din tribunalele acestei tari. Judecatorul trebuia sa pronunte pedeapsa cu moartea impotriva unui tanar dintr-o familie respectabila, care comisese o crima. Insa circumstantele legate de aceasta fapta erau cu totul de natura sa starneasca simpatia umana, asa ca toti cei prezenti in sala de judecata erau adanc miscati. Dupa ce cuvantul fatal "vinovat" a fost rostit de catre juriu, judecatorul a inceput sa pronunte pedeapsa cu moartea insa, biruit fiind de simtamintele sale, si-a ascuns fata in roba-i neagra si cu o voce sugrumata de emotie a dat sentinta capitala. Cu greu puteai vedea un ochi neinlacrimat in multimea de oameni care asistau la proces.

          Avem toata consideratia pentru un astfel de judecator, pe care slujba sa severa nu l-a facut sa dea uitarii simtamintele omenesti. Insa in cazul acesta existau circumstante atenuante de o asa greutate, incat ele au miscat inima judecatorului si au produs, din partea juriului, o recomandare puternica pentru gratierea regala, care a fost acordata.

          A existat insa vreo circumstanta atenuanta in cazul Ierusalimului? Pilda despre vie constituie raspunsul la aceasta interbare. Slujitorii, pe care Stapanul viei ii trimisese unul dupa altul pentru a lua roadele, fusesera batuti sau omorati de catre lucratori. In cele din urma Stapanul L-a trimis pe Fiul Sau, spunandu-Si: "Vor avea respect pentru Fiul Meu". Insa viticultorii au zis: "Iata mostenitorul! Veniti sa-L omoram si sa punem stapanire pe mostenirea Lui". "Si L-au luat, L-au scos afara din vie si L-au omorat". Acest moment teribil sosise, iar Fiului Stapanului viei nu-I mai ramanea decat sa pronunte judecata asupra cetatii oarbe si impietrite, nu insa inainte de a plange pentru ea, pentru cea careia ii adresase aceste cuvinte solemne: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeti si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine! De cate ori am dorit sa adun pe copiii tai, cum isi aduna gaina puii sub aripi, si n-ati vrut! Iata, vi se lasa casa pustie; dar va spun ca nu Ma veti mai vedea pana veti zice: "Binecuvantat este Cel care vine in Numele Domnului!".

          Aceste cuvinte ale Domnului "de cate ori?" reprezinta raspunsul la intrebarea tanguitoare "pana cand?", care strabate intreaga parte profetica a Vechiului Testament, Psalmii si Profetii.

          Atunci cand profetul Isaia a fost insarcinat de Domnul cu mesajul solemn de judecata impotriva lui Iuda si Ierusalimului, acest mesaj care a strapuns inima profetului asa cum, putin mai inainte, gloria si sfintenia Domnului ii strapunsesera constiinta, el a rostit cu durere: "Pana cand, Doamne?", cu alte cuvinte; "Cat va dura aceasta stare a inimii poporului Tau si al meu? O, Doamne, cu siguranta ca Tu nu-i vei nimici pana nu va mai ramane niciunul din ei!". Raspunsul Domnului este: "Pana cand rezultatul indaradniciei lor se va implini pe deplin". "Pana cand vor ramane cetati distruse si lipsite de locuitori; pana cand nu va mai fi nimeni in case si tara va fi devastata; pana ce Domnul va indeparta pe oameni si tara va ajunge o mare pustie". Apoi profetului ii este data fagaduinta unei ramasite. "Dupa cum terebintul si stejarul isi pasttreaza butucul din radacina, cand sunt taiati, tot asa o samanta sfanta ii va fi butucul".

          Aceasta judecata a fost implinita intai prin captivitatea babiloniana lui Iuda. Potrivit fagaduintei facute profetului, Dumnezeu a trimis in zilele lui Ezra si Neemia o ramasita inapoi in Canaan, pentru a zidi din nou Ierusalimul. Dar chiar si aceasta ramasita a trebuit sa fie lovita de o judecata mai aspra decat cele dinainte. Pentru ca urmasii acestor iudei reintorsi din Babilon au pacatuit chiar mai grav decat parintii lor. Ei au fost acei viticultori la care Fiul a fost trimis, si de care a fost omorat. Acelasi "Domn al Ostirilor" care vestise judecata poporului prin gura lui Isaia (Ioan 12:41), acum plange pentru Ierusalim, insa in acelasi timp ii anunta judecata. Raspunsul Sau la intrebarea "pana cand?" a profetilor este acum "de cate ori". "De cate ori am dorit sa adun pe copiii tai, cum isi aduna gaina puii sub aripi, si n-ati vrut!". Apoi El reia firul de unde il lasase in Isaia 6. Acolo raspunsese la intrebarea profetului "pana cand?" cu: "Pana cand vor ramane cetatile distruse si lipsite de locuitori; pana cand nu va mai fi nimeni in case". Acest "pana" se refera la judecata. Iar acum, in timp ce plange pentru Ierusalim, Iehova-Isus incepe de acolo de unde sfarsise in raspunsul Sau catre Isaia. El spune: "Iata, vi se lasa casa pustie"; si apoi incheie cu un "pana" plin de har, cu referire la intoarcerea Lui glorioasa, atunci cand poporul, izbavit de sub stapanirea cruda a falsului Mesia, va exclama in inchinare: "Binecuvantat este Cel care vine in Numele Domnului".

          Da, repetam si noi, binecuvantat sa fie Acela a carui venire o asteptam in fiecare zi, ba chiar in fiecare ceas, pentru a ne lua, impreuna cu toti ai Sai, in casa Tatalui. Acolo S-a dus El mai inainte pentru a ne pregati un loc, si acolo vom fi pentru totdeauna cu El si cu toti sfintii Sai pentru a imparati peste acest pamant.

          Preaiubitilor, fie ca noi, carora ne este dat sa ne aratam cu Hristos ca mireasa a Sa, sa umblam intr-un chip vrednic de chemarea noastra cereasca, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare, ingaduindu-ne unii pe altii in dragoste. Nu este de ajuns sa vestim judecata, precum Iona, cu vocea credintei indraznete, dar cu o inima indiferenta si rece; este cu totul altceva sa "plangi pentru Ierusalim".

          Dumnezeul oricarui har sa dea mesagerilor "pacii prin sangele" preaiubitului Sau Fiu, nu numai glasul lui Iona, ci si inima lui Pavel si, mai presus de toate, lacrimile blandului si smeritului nostru Domn!  

       

                                                                       IONA
                                                                            sau
                                             SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - VI -



          J.A.von Poseck


          2     IONA IN NINIVE

          Vointa lui Iona este acum zdrobita, iar el este astfel o unealta potrivita pentru a prezenta mesajul Domnului catre locuitorii din Ninive. "Si cuvantul Domnului a venit a doua oara la Iona, spunand: "Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da!" Dumnezeu, in harul si in rabdarea lui bogata, repeta acum aceeasi porunca pe care o daduse lui Iona prima data. Insa profetul invatase de acum ascultarea, aceasta cerinta de capatai pentru orice slujitor. Ce diferenta intre versetul al treilea al capitolului trei si acelasi verset din capitolul unu! In acesta din urma citim ca "Iona s-a sculat sa fuga la Tarsis, departe de fata Domnului". Ce diferenta in capitolul trei! "Iona s-a sculat si s-a dus la Ninive, dupa cuvantul Domnului". Era acelasi Domn care, cu noua sute de ani mai tarziu l-a trantit la pamant pe Saul din Tars si l-a facut sa spuna: "Doamne, ce vrei sa fac?", si apoi i-a zis: "Scoala-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci".

          Asa cum am observat deja, oricare ar fi fost defectele lui Iona, lasitatea nu era unul din ele. El poseda un curaj mare al credintei, pe care l-am vazut manifestat in timpul furtunii. Aceeasi indrazneala a credintei pe care o aratase pe mare, o arata acum pe uscat. Citim ca "Ninive era o cetate foarte mare, cat o calatorie de trei zile", adica avea diametrul de trei zile de mers. si citind la sfarsitul cartii ca in ea erau nu mai putin de o suta douazeci de mii de copii, "care nu stiau sa deosebeasca dreapta de stanga lor", nu este prea dificil sa ne dam seama de numarul populatiei ei, care era imens pentru acele zile.

          Dar nu numai marimea, ci nelegiuirea acestei mandre si puternice cetati, o facea de temut pentru profet. Daca in ziua de azi, intr-o lume civilizata, care se numeste pe sine crestina, mesagerii evangheliei lui Hristos si martorii adevarului Sau, potrivit cu credinciosia lor in marturie si in umblare, trebuie sa se astepte la impotrivire, batjocura si persecutie, la ce se putea astepta oare profetul Domnului de la o astfel de cetate, a carei rautate se suise pana la Dumnezeu, fiind coapta pentru judecata? Ceea ce Iona trebuia sa vesteasca locuitorilor acestei cetati nelegiuite nu era mesajul pacii si mantuirea prin harul bogat al lui Dumnezeu pentru pacatosul care se pocaieste si crede in Isus. Mesajul sau era: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi rasturnata". La ce fel de primire trebuia sa se astepte vestitorul unui asa mesaj, din partea unor astfel de oameni? La nimic altceva decat la impotrivire, batjocura, temnita si moarte.

          Insa acelasi curaj al credintei care-l caracterizase pe profet in timpul furtunii si chiar in temnita ingrozitoare din adancul marii, pe drumul neascultarii, se vede si acum pe drumul ingust si periculos, insa sigur, al ascultarii. "Si Iona a inceput sa patrunda in cetate, cale de o zi, strigand si zicand; "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi rasturnata!". Cumparatorii si vanzatorii isi inceteaza activitatea, iar muncitorii isi parasesc lucrul pentru a asculta mesajul repetat de profet. Cautatorii de placeri abandoneaza dansul si jocurile, betivii incep sa se trezeasca. Cuvintele rasuna in urechile lor ca o trambita a judecatii. Si nu numai in urechi, ci patrund in constiintele lor ca niste sulite, infipte acolo de Duhul lui Dumnezeu.

          Hotul, talharul si ucigasul parasesc lucrarile intunericului, caci judecata este aproape. Vocea solemna a profetului atinge chiar si cugetele lor atat de impietrite. Pana si preotii idolatri parasesc acum templele goale si dumnezeii lor falsi, care au urechi dar nu aud, au ochi dar nu vad, au picioare dar nu umbla. Cuvantul trimis de Dumnezeu patrunde ca o sabie cu doua taisuri in cugetele si inimile locuitorilor din Ninive. Inainte ca profetul sa ajunga in mijlocul cetatii, mesajul sau s-a raspandit cu iuteala fulgerului in imensa metropola. "Oamenii din Ninive au crezut in Dumnezeu, au vestit un post si s-au imbracat cu saci, de la cei mai mari pana la cei mai mici".

          Pocainta lor a fost veritabila. Ei n-au spus: "Mai sunt inca patruzeci de zile", amanand pocainta pana in ultima clipa, nici n-au asteptat porunca imparatului si a mai-marilor lui pentru a se imbraca cu saci. Totul a fost facut spontan, deoarece era lucrarea lui Dumnezeu. Porunca imparateasca n-a fost decat pecetea si dovada ca lucrarea era generala, intinzandu-se de la cei mai mari pana la cei mai mici.

          Mesajul solemn trimis de Dumnezeu a gasit intrare chiar si in palatul imparatului. Acea putere nevazuta, care a scris pe peretele camerei de ospat a lui Belsatar acele cuvinte care i-au facut genunchii sa se loveasca unul de altul, a miscat, prin cuvintele profetului, inima imparatului cetatii Ninive si i-a atins constiinta. Ca si Belsatar si mai-marii din Babilon, asa au tremurat imparatul din Ninive si mai-marii lui. Insa teama lor, spre deosebire de cea a lui Belsatar, a dus la o pocainta pentru care nu este regret. Era acolo acea frica de Domnul care este inceputul intelepciunii, care da intelepciune spre mantuire prin ascultarea de cuvantul Sau si prin care oamenii se departeaza de rau.

          "Cuvantul a ajuns la imparatul din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul sau de domnie, si-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac si s-a asezat in cenusa. Si a trimis sa se dea de stire in Ninive, din porunca imparatului si a mai-marilor lui, spunand: "Oamenii si vitele, cirezile si turmele sa nu guste nimic,  sa nu pasca si nici sa nu bea apa! Ci oamenii si vitele sa se acopere cu saci, sa strige cu putere catre Dumnezeu si sa se intoarca de la calea lor cea rea si de la faptele lor de violenta de care le sunt pline mainile!". Poate parea ciudat pentru unii ca chiar si vitele trebuiau constranse sa ia parte la post. Ce facusera bietele animale ca sa fie fortate la o astfel abstinenta?

          Motivul pare sa fie acesta. Unde Dumnezeu incepe lucrarea de pocainta in sufletul unui pacatos, pacatul devine cunoscut si judecat nu doar sub aspectul lui de roada - adica pacate sau fapte rele - ci si in ce priveste radacina si caracterul sau interior. Un exemplu il gasim in Ps.51. Acolo David, care fusese mai credincios pe cand era pastor decat apoi ca imparat, nu numai ca isi marturiseste marile faradelegi si pacate (adica ceea ce facuse), ci marturiseste si ceea ce era el in sine insusi. El judeca nu doar nu doar roadele amare ale pomului rau, ci si pomul. Cu o judecata de sine deplina, el spune: "Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea". El infige securea la radacina pomului si nu-si judeca parintii, ci pe el insusi.

          Asa s-a intamplat la Ninive, numai ca acolo era vorba de efectul pacatului mai degraba decat de radacina lui. "Putin aluat dospeste toata plamadeala". Cand Dumnezeu lucreaza pocainta intr-un suflet, El arata intai pacatosului ce inseamna pacatul in ochii Sai, apoi ii infatiseaza efectele raului si intinderea lui, iar in cele din urma radacina lui. In primele capitole ale epistolei catre Romani, pana la mijlocul capitolului cinci, se vorbeste despre roadele pomului rau, adica despre pacate. Apoi, pana la capitolul opt, despre radacina pomului, adica pacatul. In acest capitol este mentionat si efectul pacatului asupra creatiei care suspina.

          Insa nu numai ca creatia suspina sub efectele exterioarea ale pacatului, insa influenta otravitoare a acesteia a afectat cele mai intime parti ale ei. Pacatul a patruns in intreaga creatie si a corupt totul. Mania, galceava, invidia, lacomia, razbunarea si violenta sunt lucruri pe care le putem observa peste tot in lumea animala din jurul nostru, de la leul feroce pana la albina infuriata, de la cainele domestic pana la lupul sangeros. Prin microscop putem vedea intr-o singura picatura de apa mii de organisme mici, invizibile cu ochiul liber, urmarindu-se si mancandu-se unele pe altele. Legea celui mai puternic exista nu numai printre oameni, ci si printre animale, de la vulturul din inaltul cerului pana la bacteria din picatura de apa. In imparatia de o mie de ani, sub sceptrul Printului pacii si al Imparatului dreptatii, la vremea libertatii gloriei copiilor lui Dumnezeu, intreaga creatie va fi eliberata din robia stricaciunii. Atunci "lupul va locui impreuna cu mielul si leopardul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul care suge se va juca la gura scorburii naparcii si copilul intarcat va baga mana in vizuina viperei", in timp ce Satan, sarpele cel vechi, va fi aruncat si inchis in Adanc.

          Roadele pacatului sunt usor de observat de catre oameni si sunt judecate si pedepsite daca aduc prejudicii societatii omenesti. Insa este uimitor sa vezi cat de putin, chiar printre crestini, este observat, judecat si osandit pacatul in natura sa reala si in efectul sau cu totul daunator. Porunca imparatului si a mai-marilor din Ninive ne poate fi un exemplu demn de urmat in aceasta privinta. fiindca aceasta porunca, cuprinzand chiar si vitele din cetate, arata cat de adanc si de real era simtamantul pocaintei lucrata in ei de catre Dumnezeu prin profetul Lui, si cat de adevarata era osandirea pacatului, in natura si efectele lui, pronuntata de ei.

          Dar asta nu a fost totul. Porunca imparateasca se incheia cu aceste cuvinte: "Cine stie daca Dumnezeu nu Se va intoarce si nu Se va cai si daca nu-Si va opri mania Lui aprinsa, ca sa nu pierim!". Acelasi Duh al harului si al adevarului care produce in cel pacatos recunoasterea si marturisirea pacatelor sale inaintea lui Dumnezeu, si il face sa simta in cuget povara lor in prezenta sfanta a Acestuia, inspira in acelasi timp inimii caite a pacatosului incredere in indurarea  si in harul lui Dumnezeu. In timp ce constiinta impovarata este de natura sa-l tina la distanta de Dumnezeu, inima lui, miscata de Duhul harului, il impinge catre Dumnezeu. Vechiul si Noul Testament ne ofera multe exemple ale acestei lucrari minunate ale Duhului Sfant (Ps.35:11; 51:1; Dan.9:8,9; Luca 5:8;comp. Ioan 6:68; Luca 18:13).

          Acelasi efect il vedem si in porunca imparatului din Ninive. Insa, in acelasi timp, ultimele cuvinte "Cine stie daca Dumnezeu nu Se va intoarce si nu Se va cai...", ne aduc aminte de cuvintele unui imparat mai mare decat el, anume David, in pocainta lui reala si adanca, descrisa in Ps.51. Copilul lui David, rodul pacatului sau grozav, era pe moarte. Imparatul, cazut cu fata la pamant inaintea lui Dumnezeu in post si rugaciune, cerea cu lacrimi de la El viata copilului, caci zicea: "Cine stie daca nu Se va indura Domnul de mine si va trai copilul?". Insa rugaciunea lui nu a putut fi implinita; rodul pacatului a trebuit sa moara.

          Cu imparatul din Ninive s-a intamplat altfel. Pentru ca oricat de mari erau pacatele lui si ale poporului sau, pacatul lui David era incomparabil mai mare, potrivit cu masura adevarului descoperit lui si a favorii divine, a privilegiilor si binecuvantarilor de care beneficiase. Pocainta ninivitenilor a fost reala. A fost o trezire generala de o intindere si de o realitate care probabil ca nu are echivalent in Vechiul Testament, cu exceptia, poate, a intoarcerii lui Israel la Domnul pe muntele Carmel (1 Imp.18).

          Ce priveliste! Mii si mii de pacatosi caindu-se, stand in sac si in cenusa inaintea lui Dumnezeu, plangandu-si pacatele; de la imparat si demnitarii lui, pana la cel mai de jos criminal si cel mai amarat cersetor. Din aceasta imensa scena a coruptiei si a violentei se ridica acum nenumarate suspine si plansete catre cer, amestecate cu mugetele si behaiturile animalelor care sufereau de foame. Toate aceste sunete nu erau doar semne ale unei pocainte exterioare. Ele au fost insotite de "roade vrednice de pocainta". Dumnezeu, care cerceteaza inima si rarunchii, a vazut ca pocainta ninivitenilor era reala.

          "Dumnezeu a vazut ce faceau ei si ca se intorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a cait de raul pe care Se hotarase sa li-l faca si nu l-a facut". In cazuri de pocainta, Dumnezeu procedeaza cu popoarele asa cum procedeaza cu persoanele individuale. Acolo unde se vede pocainta reala prin departarea de rau, Se caieste si El de rau (*), adica de judecata Sa asupra raului. Pedeapsa, nemaifiind necesara, El nu o mai aduce la indeplinire.

          (*) Dumnezeu nu este om, ca sa Se caiasca in ce priveste planurile Sale eterne, de neschimbat, si fagaduintele Sale neconditionate, care sunt "fara schimbare". Insa in harul Sau, El Se poate cai, adica poate renunta la judecata, ca in cazul cetatii Ninive. Trebuie sa ne aducem aminte ca Duhul lui Dumnezeu Se exprima aici vorbind intr-un fel omenesc, din pricina slabiciunii noastre.

       


       

                                                                       IONA
                                                                            sau
                                               SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - V -


          J.A.von Poseck

          Haideti sa ne intoarcem acum pentru cateva momente de la Iona la Cel care a fost mai mare decat Iona si a trecut prin ape infinit mai adanci decat el. Am privit, in contrast cu Iona, la Domnul Isus in timpul furtunii si L-am vazut in pacea Sa netulburata, in maretia, in puterea si in acelasi timp in grija Sa plina de dragoste pentru ai Sai. El, "martorul credincios" si "chipul Dumnezeului nevazut", care facuse cunoscuta celor pacatosi inima lui Dumnezeu cea plina de dragoste si har, in timp ce viata Lui fusese modelul si expresia desavarsita a ceea ce trebuia sa fie omul in ascultare fata de Dumnezeu, ajunsese acum la capatul existentei Sale perfecte. Lumea, care a fost facuta prin El, nu-L cunoscuse, iar ai Sai nu-L primisera. Punerea la incercare a lui Israel, si a omului in general, urma sa fie incheiata pentru totdeauna la cruce. Dumnezeu, "aratat in carne", fusese aici pe pamant in Hristos, "impacand lumea cu Sine si netinandu-le in seama pacatele". Insa lumea nu a vrut sa fie impacata cu Dumnezeu, iar zidarii au lepadat piatra scumpa pe care Dumnezeu o asezase in Sion (Isaia 28; 1 Pet.2). Oamenii L-au urat fata temei, iar invitatiei plina de har "veniti la Mine toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna", ei i-au raspuns cu "rastigneste-L!" Cei mai invrajbiti dusmani, precum Pilat si Irod, s-au impacat si au devenit prieteni in ziua lepadarii si rastignirii Lui. Lumea a refuzat sa fie impacata cu Dumnezeu prin viata Omului-Dumnezeu, care a raspandit binecuvantarea pe oriunde a trecut. Fiul ascultator al Tatalui, care avea putere sa-Si dea viata si sa o ia din nou, urma acum sa-Si incununeze ascultarea in viata cu ascultarea in moarte, chiar moarte de cruce, ca astfel sa-i poata impaca pe pacatosi cu Dumnezeu prin credinta in dragostea divina manifestata la cruce, unde omul si-a aratat dragostea pentru pacat si ura impotriva lui Dumnezeu, si unde Dumnezeu Si-a aratat ura impotriva pacatului si dragostea pentru pacatos.

          Cu adevarat adanci au fost apele in care profetul Iona a fost aruncat, atunci cand ele "l-au inconjurat ca sa-i ia viata, adancul l-a invaluit, iar plantele de mare s-au impletit in jurul capului sau". Dar mult mai adanci, incomparabil mai adanci au fost acele ape in care Fiul ascultator al lui Dumnezeu S-a scufundat din pricina neascultarii noastre. Nu doar apele mortii L-au inconjurat, ci si toate valurile si talazurile maniei lui Dumnezeu au trecut peste El.

          Minunate si de nebanuit sunt adancurile planurilor intelepciunii, dragostei, harului si gloriei divine. Cine le poate discerne? Si cine poate spune care a fost mai adanca, intelepciunea acestor planuri sau suferinta de pe cruce necesara pentru implinirea lor? Suferinta Aceluia care, murind pe cruce, Si-a plecat capul cu cununa de spini si a spus: "S-a sfarsit!"

          Mare a fost tulburarea sufletului lui Iona atunci cand, in mormantul sau viu, lipsit de orice ajutor omenesc, "a strigat din adancimile Locuintei mortilor", atunci cand "sufletul i se sfarsea in el". Dar ce sunt aceste suferinte - suferinte meritate - in comparatie cu cele de pe lemnul blestemat, unde cel mai parasit dintre toti cei parasiti - parasit in locul nostru! - a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Pentru ce stai departe de mantuirea Mea, de cuvintele geamatului Meu?" A fost parasit nu numai de toti ucenicii Sai, pe care ii numise "prieteni", ci in cele din urma si de Dumnezeu. Mai mult, a fost inconjurat de "adunarea celor rai", de toata puterea, rautatea si vrajmasia lui Satan, toate armele din arsenalul lui imens, au fost folosite impotriva Lui, atunci cand a fost facut pacat pentru toti cei ce cred in El, si cand insultele celor ce-L batjocoreau pe Dumnezeu au cazut peste El.

          Un pat al mortii singuratic, atunci cand cel care este pe moarte este parasit de toti prietenii sai, de rude si de slujitori, reprezinta o scena foarte trista. Niciun cuvant de mangaiere si nicio rugaciune nu sunt auzite, nu exista niciun ochi plin de dragoste si de compasiune, nicio mana blanda pentru a sterge sudoarea rece de pe frunte! Cine ar dori sa moara asa? O astfel de singuratate pe patul mortii a fost soarta unora dintre oamenii mari ai acestei lumi. Asa s-a intamplat cu faimosul cuceritor Robert de Normandia. Acelasi intuneric pustiu a inconjurat patul de moarte al marelui om de stat William Pitt. Un vecin al celebrului politician a trimis un mesager acasa la el pentru a vedea cum se mai simte. Acesta a gasit poarta larg deschisa si la fel si usa de la intrare. Casa era parasita si inauntru domnea linistea mortii. Mesagerul a trecut din camera in camera pana cand, in cele din urma, a ajuns in cea in care zacea trupul neinsufletit al omului de stat - de acum singurul locuitor al resedintei care, cu doar cateva zile mai inainte, era asaltata de lingusitori, petitionari si oportunisti.

          Insa oricat de trista ar parea o astfel de stare dezolanta a singuratatii in clipele mortii in cazul oamenilor mari ai acestei lumi, cu cat mai groaznica ar fi imprejurarea mortii unuia dintre acestia daca, aflat pe patul de moarte, in loc de a fi singur si parasit de toti prietenii, ar fi inconjurat de cei mai invrajbiti dusmani ai sai, fiecare din ei incercand sa faca tot posibilul pentru a amari ultimele clipe ale celui pe moarte, prin reprosuri si insulte, marindu-i astfel agonia in cel mai crud mod! Codul tarilor civilizate afirma ca asa ceva nu se poate permite si ca pana si cel mai mare criminal, inaintea executiei, este tratat cu toata atentia in ce priveste ultimele-i dorinte.

          S-a intamplat oare un astfel de caz? Crucea Fiului lui Dumnezeu, Domnul gloriei, este raspunsul la aceasta intrebare. Acea cruce, unde ofiterii si soldatii celei dintai dintre natiunile lumii civilizate, impreuna cu cei mai inalti demnitari ai poporului care se numea pe sine "poporul lui Dumnezeu", aflati la unison in ura lor impotriva lui Dumnezeu si fiind instrumentele printului acestei lumi, au manifestat intrega ura si vrajmasie din inimile lor fata de Fiul lui Dumnezeu, atunci cand Dumnezeu a asezat asupra Lui faradelegea pacatosilor, ca astfel cei ce cred in El sa fie vindecati "prin ranile Lui". Da, El a fost parasit in sensul cel mai ingrozitor al cuvantului, pentru ca astfel tu si eu, iubite cititor, sa nu traim niciodata realitatea unei astfel de parasiri. A fost parasit de toti ai Sai si, lucrul cel mai infiorator, de Insusi Dumnezeu. Si nu numai parasit, ci si inconjurat de vrajmasii Sai; inconjurat de "taurii din Basan", care "isi deschideau gura impotriva Lui, ca un leu care sfasie si racneste". Cainii L-au inconjurat si a fost impresurat de o ceata de raufacatori. Toata puterea, rautatea si necuratia lui Satan au fost lasate fara frau impotriva nepatatului, smeritului si rabdatorului Miel al lui Dumnezeu.

          Pozitia profetului in pantecele pestelui a fost usoara si confortabila in comparatie cu cea a Domnului si Stapanului sau pe cruce, care S-a scufundat in ape mult mai adanci si mai grozave decat cele in care a fost aruncat Iona din pricina neascultarii lui. Insa Cel care, prin cuvantul Sau atotputernic, l-a izbavit pe Iona din pantecele pestelui, a fost El Insusi izbavit de Dumnezeul Sau si auzit "dintre coarnele bivolului".

          Cata vreme S-a aflat pe pamant ca Fiu al Omului, a fost intotdeauna "martorul credincios", neobosit in slujba pentru Dumnezeul Sau; si chiar acum aflat la dreapta maririi, El continua sa incurajeze si sa pastreze marturia harului si a adevarului pe pamant, lucru atat de minunat exprimat la sfarsitul Evangheliei dupa Marcu, care-L prezinta pe Domnul in caracterul Sau de slujitor credincios si neobosit.

          "Domnul Isus, dupa ce a vorbit cu ei, a fost inaltat la cer si S-a asezat la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat si au predicat pretutindeni, Domnul lucrand impreuna cu ei si intarind cuvantul prin semnele care-l insoteau".

          Domnul sa binecuvanteze in harul Lui sa devenim urmasi ascultatori si de buna voie ai Fiului Sau, invatand la la piciorul crucii ceea ce profetul Lui a trebuit sa invete in pantecele pestelui. Fiindca acele adevaruri pe care Iona a fost nevoit sa le invete atunci si acolo sunt insusite mult mai deplin, mai binecuvantat si mai roditor in primul loc decat in cel de-al doilea. Si acum sa ne intoarcem la profetul nostru.

          
  

                                                                       IONA
                                                                           sau
                                            SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - IV -


          J.A.von Poseck

          Sa ne intoarcem insa de la nebunia oamenilor la invatamintele divine folositoare continute de cel de-al doilea capitol al cartii noastre.

          Ce contrast intre atmosfera tumultoasa din primul capitol si linistea de mormant din cel de-al doilea! Acolo era glasul puternic al lui Dumnezeu in furtuna asurzitoare si in valurile care urlau, amestecata cu strigatele marinarilor disperati, in timp ce profetul era cufundat in somnul sau egoist si nepasator. Aici insa avem linistea mortii in inima marii si pe profet in pantecele pestelui, nu dormind, ci cu constiinta in totul treaza, gata de a-si insusi acele doua foarte importante adevaruri pe care Dumnezeu a vrut ca el sa le invete atunci si acolo, departe de ochii oamenilor. Din mormantul adanc si tacut se ridica rugaciunea profetului si "strigatul lui din adancimi". Rugaciunea lui ne aminteste intrucatva de Ezechia (Isaia 38), atunci cand a fost anuntat ca va muri, numai ca in cazul lui Iona conflictul din suflet a fost mult mai adanc, reprezentand in acelasi timp, dupa parerea mea, o expresie profetica a exercitiilor de inima a ramasitei evreiesti viitoare, in timpul antihristului (ca si prietenii lui Daniel in cuptorul de foc), asa cum reda Psalmul 130.

          Dumnezeu il aruncase pe profetul neascultator "in adanc, in inima marilor". De acolo se ridica glasul lui nefericit pana la urechea lui Dumnezeu: "Sunt lepadat dinaintea ochilor Tai!"

          Dar sa remarcam ceea ce urmeaza. Renunta oare profetul la nadejdea lui in Dumnezeu? Daca a existat vreodata vreo situatie mai lipsita de speranta, aceasta era. Cade insa Iona in disperare, scufundandu-se in somnul mortii? Nu. Acelasi Dumnezeu sfant si plin de har care-l adusese in singuratatea acelui mormant neobisnuit - nu pentru a-l omori, ci pentru a-l face mai capabil pentru slujba pe care o avea de indeplinit - a stiut si cum sa-i intareasca credinta si sa-i umple inima cu incredere in indurarea Sa. Asa se prezinta caile si faptele Lui minunate, fie in vechime, fie in prezent. Acelasi glas care exclama in cea mai adanca tulburare: "sunt lepadat dinaintea ochilor Tai!", adauga imediat: "Dar iarasi voi privi spre templul Tau cel sfant".

          Putea profetul aflat in pantecele pestelui sa priveasca spre templul lui Dumnezeu din Ierusalim? Daniel, desi departe de aceasta cetate, putea sa-si deschida fereastra catre Ierusalim si sa-si indrepte fata catre acel loc indepartat, unde odinioara fusese templul Domnului. Dar cum putea ochii lui Iona, in pantecele pestelui in adancul marii, sa priveasca spre locul unde, in acel timp, orasul sfant impreuna cu templul glorios inca existau? Raspunsul este foarte simplu. Ochiul credintei profetului privea, fara indoiala, din adancul temnitei lui la sanctuarul lui Dumnezeu. El "si ridicat ochii spre munti", singurul loc de unde putea veni, si de unde a venit ajutorul. A asteptat ajutorul de la Domnul, "care a facut cerurile si pamantul", asa cum Il marturiseste inaintea marinarilor. Apoi apele l-au inconjurat, intunericul l-a invaluit si era aproape de disperare.

          Atunci insa "si-a adus aminte de Domnul". Rugaciunea lui "a ajuns pana la El, in templul Sau cel sfant". Dumnezeu, la multi ani dupa aceste evenimente, a indepartat moartea si putrezirea de la patul de boala a lui Ezechia; iar Cel care, mai tarziu, l-a chemat afara pe Lazar din mormant, era acum capabil sa-l pastreze pe Iona in viata si sa-l aduca din nou la lumina zilei. Si asa a facut. Dumnezeu aude rugaciunea credintei, care se agata direct de El dand la o parte orice sprijin omenesc. Ochiul credintei priveste tinta la Domnul Isus si continua cu rabdare alergarea asezata inaintea noastra. Si asa cum acul busolei, osciland din pricina miscarilor corabiei, se intoarce intotdeauna catre nord, tot asa si inima crestinului se intoarce catre Hristos, oricat de clatinata si de zdruncinata ar fi de presiunea imprejurarilor zilnice. Inima credinciosului nu cunoaste decat o directie pentru miscarile si aspiratiile ei, un singur refugiu, spre care se intoarce pentru a capata lumina, sfat, mangaiere si ajutor: Insusi Dumnezeu si Fiul Sau Isus Hristos, Domnul nostru (Ps.46 si 70 ; Fapte 4:24-31 ; 16:25 ; Apoc.8:3-5).

          Insa Iona avea de invatat doua adevaruri importatnte in pantecele pestelui, inainte ca Dumnezeu sa-l poata izbavi de acolo. Acestea sunt: "Cei care se lipesc de idoli deserti (sau desartaciuni mincinoase) indeparteaza indurarea de la ei" si "Mantuirea este a Domnului".

          Care este cea mai desarta si mai inselatoare dintre toate inselaciunile? Este lumea din jurul nostru cu desertaciunile ei mincinoase si cu gloria ei desarta? Nu asta a trebuit sa invete Iona; pentru ca ne putem da usor seama ca aceste desertaciuni ale lumi erau binecunoscute profetului, ca sa mai poata avea vreun efect asupara lui. Nu, ci cea mai inselatoare dintre toate desertaciunile mincinoase nu o gasim in exteriorul nostru, ci in interior. Inima noastra naturala este cea mai inselatoare dintre toate "desertaciunile mincinoase". "Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea; cine poate s-o cunoasca?"

          Iona, inconjurat de pretentiile slujbei sale profetice, intotdeauna ocupat cu altii si cu pozitia sa fata de ei, nu-si rezervase timp suficient pentru a invata in singuratate, doar el cu Dumnezeu, in lumina prezentei Lui, adancurile perfide ale inimii lui rele, altfel n-ar fi ingaduit sa fie atras in incercarea zadarnica de a fugi "departe de fata Domnului", si astfel nu s-ar mai fi aflat in pantecele pestelui. Acest adevar, pe care il invatam asa de greu, Iacov l-a invatat dupa o experienta umilitoare de-o viata. Iona a trebuir sa-l invete in inima marii, avand in el "sentinta mortii", ca sa-si puna increderea "nu in el insusi, ci in Dumnezeu care inviaza mortii". El a trecut prin aceeasi experienta ca apostolul Pavel mai tarziu, desi nu in aceeasi masura inalta si profunda ca acesta din urma. Insa nici macar un slujitor ca Pavel, apostolul gloriei, nu putea fi scutit de o asemenea lectie. Pavel, spre deosebire de Iona, a experimentat acest lucru intai pe uscat in Asia (2 Cor.1:8) (*), iar mai tarziu, ca si profetul, in mijlocul marii, in timpul calatoriei spre Roma.

          (*) Desi in Asia nu a fost atat de mult o chestiune de disciplina.

          Si el isi alesese propriul drum, desi nu din aceleasi motive egoiste ca Iona. El se dusese la Ierusalim in loc sa mearga la Roma. Prin urmare Domnul a ingaduit sa fie pus in lanturi si sa mearga la Roma ca prizonier. Totusi aceasta imprejurare, corectiva pentru carne asa cum a fost ea, n-a afectat deloc caracterul lui de "prizonier in Domnul". Insa fara indoiala ca in timpul acelei furtuni Pavel avea "sentinta mortii" in el, asa cum o avusese in Asia, ca sa nu se increada in el insusi, ci in Dumnezeu, care inviaza mortii. El, ca si noi, a trebuit sa petreaca o a doua perioada in "pantecele pestelui", pentru a invata mai bine ceea ce invatase inainte, anume sa renunte la voia sa, oricat de corecte ar fi parut motivele pentru a o urma, si sa se incredinteze cu totul si exclusiv voii lui Dumnezeu si harului Sau izbavitor. Iar rugaciunea lui, ca si cea a lui Iona, s-a ridicat pana la "locasul sfant" al lui Dumnezeu. Nu numai el, ci si alte doua sute saptezeci si cinci de suflete, au fost izbavite din "pantecele pestelui", ca sa zicem asa, si adusi cu siguranta la tarm, desi nu asa de simplu ca in cazul lui Iona.

          Pavel, asemenea profetului, se luptase cu Domnul in rugaciune fierbinte, totusi conflictul din sufletul lui era foarte diferit de cel al lui Iona in pantecele pestelui. "Pacea lui Hristos" era cu apostolul in timpul acelei furtuni teribile - acea pace care este rezultatul adevaratei smeriri, a vointei si a inimii infrante inaintea Domnului. Apostolul era de fapt comandantul, atat al navei cat si al soldatilor. Pe toti i-a sfatuit si i-a incurajat, si toti i-au urmat instructiunile.

          Astfel, precum Iona si Pavel, si noi trebuie sa experimentam ce inseamna a avea "sentinta mortii" in noi insine, inainte ca certitudinea biruitoare a credintei in puterea datatoare de viata a lui Dumnezeu sa poata deveni partea noastra fericita si practica, facandu-ne astfel superiori imprejurarilor dificile.

          Mai devreme sau mai tarziu fiecare dintre noi trebuie, ca si Iona, sa petreaca o perioada "in pantecele pestelui" (adesea chiar mai multe perioade), pentru a invata acest adevar dur si totusi atat de important, anume ca "cei ce se lipesc de desertaciuni mincinoase indeparteaza bunatatea de la ei". Nu exista desertaciune mai mare decat "eul" nostru nenorocit, decat inima noastra nespus de rea si de inselatoare, care intodeauna se impotriveste harului si indurarii lui Dumnezeu fata de noi sau fata de altii, asa cum au stat lucrurile cu Iona; indurarea - acea mila divina - care niciodata nu esueaza in a se ocupa de cei ce se tem de Dumnezeu, si face din El refugiul lor. Insa celui care se increde, precum odinioara Iacov, in puterea si in planurile sale, Dumnezeu ii spune: "Indurarea Mea este pentru cei neajutorati, iar intelepciunea Mea este pentru cei care s-au facut nebuni".

          Cat de adevarat este faptul ca cei ce se incred in "desertaciuni mincinoase", adica in propria lor dreptate, caracter, intelepciune si planuri, alunga de la ei harul (in ce priveste nevoia interioara) si indurarea (in ce priveste nevoia exterioara). Numai harul Domnului poate pazi si intari omul nostru dinauntru, asa cum numai purerea Sa ne pazeste si ne pastreaza in exterior (comp.2 Tim.2 ; 1 Pet.1:5; 4:19; Iuda 24,25). Domnul sa ne binecuvinteze pe toti cu un tot mai adanc si constant simtamant al dependentei noastre complete de harul si de puterea Sa, ca astfel, in calatoria noastra prin tara unui vrajmas crud si perfid catre odihna si gloria eterna cu Hristos, sa ramanem linistiti si de neclintit in mijlocul zbuciumului din zilele noastre si sa avansam hotarati catre tinta glorioasa a calatoriei noastre, constienti ca harul lui Hristos ne este indeajuns si ca puterea Lui in slabiciune se face desavarsita.

          Mai exista un alt adevar, nu mai putin important, pe care Iona a trebuit sa-l invete in temnita sa, inainte ca sa poata fi izbavit din ea - un adevar strans legat de primul, anume ca "mantuirea este a Domnului". Pe mare, in timpul furtunii trimise de Dumnezeu, Iona ar fi putut sa invete sa se teama de Domnul si sa-L recunoasca drept Dumnezeul cerurilor, care a facut marea si uscatul. Insa marele adevar ca "mantuirea este a Domnului" trebuia invatat in adancurile marii, atunci cand a avut sentinta mortii in el insusi si cand, lipsit de orice ajutor omenesc, invatase deja ca cei ce se lipesc de desertaciuni mincinoase departeaza indurarea de la ei. Indata ce Iona a invatat pe deplin prima lectie, cea de-a doua (ca mantuirea este a Domnului) a urmat de la sine.

          Cand israelitii au ajuns la Marea Rosie, avand in spate pe faraon si carele lui, iar in fata marea, orice cale omeneasca de izbavire fiind exclusa, au fost auzite, pentru prima oara, cuvintele: "Nu va temeti de nimic, stati pe loc si veti vedea eliberarea pe care v-o va da Domnul". Doar atunci cand omul convertit, insa legalist, aflat in Romani 7, a ajuns la capatul puterilor, strigand cu disperare: "O, nenorocitul de mine! Cine ma va elibera din acest trup de moarte?" (*), va putea sa inteleaga ca mantuirea si eliberarea trebuie sa vina de la Domnul, si ca urmare exclama: "Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos".

          (*) Un trup cu mult mai periculos decat cel al pestelui.

          Dupa strigatul de disperare din capitolul 14 din Exod urmeaza cantecul de biruinta din capitolul 15. Aceasta este ordinea divina.

          Asa s-a intamplat si cu Iona. Indata ce a invatat ca "cei ce se lipesc de idoli deserti indeparteaza indurarea de la ei" si ca "mantuirea este a Domnului", atunci "Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat".

          Cat de diferita este aceasta varsare a lui Iona de cea a Laodiceei, care zicea: "Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic", si nu stia ca era ticaloasa, vrednica de plans, saraca, oarba si goala. Profetul a fost varsat din gura pestelui pe tarm, in siguranta, insa Laodiceea va fi varsata din gura Domnului pentru judecata.

          Dumnezeu sa ne pazeasca in indurarea Sa de acest duh de multumire de sine, si tocmai de aceea caldicel, al Laodiceei! Pe toti pe care-i iubeste, El ii mustra si ii disciplineaza, chiar in "pantecele pestelui", daca este necesar.

       

                                                                     IONA
                                                                          sau
                                            SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                              - III -



          J.A.von Poseck

          Nu a fost asa insa cu Iona. Furtuna si capitanul l-au trezit din somn, insa constiinta lui nu era inca trezita. Pentru asta mai era nevoie de inca ceva. Chiar si acesti corabieri pagani par sa-si fi dat seama de caracterul neobisnuit al furtunii. Ei au simtit ca o mana care era mai presus de intelegerea lor lucra acolo pentru a pedepsi pe un pacatos adapostit printre ei. Drept urmare, ei trag la sorti pentru a afla care este acela din cauza caruia se abatuse asupra lor aceasta furtuna teribila. In loc de un Acan in tabara, avem acum un Iona in corabie. Ca si in primul caz, sortul cade pe cel care trebuie: Iona. Acum constiinta lui este treaza pe deplin. La intrebarea "Spune-ne, te rugam, din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta? Ce meserie ai si de unde vii? Care iti este tara si din ce popor esti?", el raspunde: "Sunt evreu si ma tem de Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a facut marea si uscatul", si le marturiseste de incercarea nebuneasca si zadarnica de a fugi de fata Domnului. Chiar si acesti corabieri pagani sunt capabili sa vada nebunia unei astfel de incercari, iar profetul trebuie sa auda intrebarea umilitoare: "Pentru ce ai facut lucrul acesta?"

          Insa scopul lui Dumnezeu nu fusese inca atins prin marturisira profetului, smulsa de la el cu ajutorul sortului. Iona trebuia trimis in pantecele pestelui, pentru a-si insusi ceea ce Dumnezeu vroia sa-l invete. Furtuna continua sa se inteteasca, iar marinarii ingroziti il intreaba pe Iona: "Ce sa-ti facem, ca sa se potoleasca marea fata de noi?". Iona se supune acum bratului puternic al lui Dumnezeu. Oricare ar fi fost defectele lui, nu era insa fricos. El le spune: "Luati-ma si aruncati-ma in mare, si marea se va linisti fata de voi; caci stiu ca din vina mea este peste voi aceasta furtuna mare".

          Ajungem acum la o trasatura frumoasa a corabierilor. Desi tot necazul si incercarea lor se datorau lui Iona, si macar ca din pricina lui pierdusera toata incarcatura, iar acum erau in pericol sa-si piarda chiar vietile, ei ezita totusi pana in ultima clipa sa se foloseasca de singurul mijloc , indicat chiar de catre profet, pentru a se salva, si "vasleau din greu ca sa ajunga la uscat".

          Cati crestini ar trebui sa ia exemplu de la acesti simpli marinari pagani, in cazurile in care se iveste un Iona in corabie! Nu auzim oare prea des strigatul: "Peste bord cu el"? "Sa-l aruncam in mare, iar marea se va linisti", este echivalentul, in limbajul ecleziastic, al cuvintelor "Haideti sa-l dam afara din adunare, ca sa nu mai avem probleme". Astfel de vaslasi se hranesc cu nadejdea desarta ca, dupa aruncarea lui Iona din corabie, marea se va linisti. In general se intampla tocmai contrariul; ba mai mult, adesea se dovedeste ca nu cel care era crezut a fi "Iona in corabie", ci unul din marinarii hotarati de a face ordine, ajunge in pantecele pestelui, pentru a invata acolo lectiile pe care le credeau rezervate lui Iona.

          Acesti marinari pagani au incercat, pe cat posibil, sa-l scape si pe Iona, si corabia, si pe ei insisi. Insa eforturile lor, oricat de bine intentionate, au fost zadarnice. Voia si scopul lui Dumnezeu cu privire la profetul Sau trebuiau sa fie implinite. Insa acesti marinari - pe care parca cu greu i-am mai putea numi neconvertiti - nu s-au grabit sa puna in aplicare solutia propusa chiar de Iona, pana ce nu au ingenuncheat inaintea Domnului cu privire la ceea ce urmau sa faca profetului Sau. Cat de frumoasa si de instructiva este scurta lor rugaciune: "Doamne, Te rugam nu ne pierde pentru viata omului acestuia si nu ne impovara cu sange nevinovat! Caci Tu, Doamne, ai facut cum Ti-a placut". Apoi ei il iau pe Iona si-l arunca in mare. Indata furtuna inceteaza, iar marea devine linistita. "Pe oamenii aceia i-a cuprins o mare frica de Domnul si au adus Domnului o jertfa si I-au facut juraminte". Vocea lui Dumnezeu vorbise nu numai lui Iona ci si marinarilor care, la fel ca tesalonicenii mai tarziu, "s-au intors de la idoli, pentru a sluji Dumnezeului viu si adevarat". Ei constituie o imagine a natiunilor care, dupa ce furtuna "necazului lui Iacov" va lua sfarsit, se vor intoarce la Dumnezeu.

          "Si Domnul pregatise un peste mare sa inghita pe Iona; si Iona a stat in pantecele pestelui trei zile si trei nopti".

          Insa inainte de a ne ocupa de capitolul urmator, sa ne oprim pentru cateva momente pentru a privi la Unul mai mare decat Iona, la Domnul Isus, atunci cand S-a aflat si El in mijlocul unei furtuni.

          Ce imagine diferita avem aici! Nu un profet, care se gandeste mai degraba la autoritatea sa decat la atentionarea si salvarea semenilor sai si care, in timpul furtunii pricinuite de propria-i neascultare, doarme si isi adoarme constiinta. Cat de diferit este pasajul din Marcu 4:35-41, care descrie intr-un fel deosebit slujba desavarsita si neintrerupta a Acelui care "macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a socotit ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat un chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor". Vedem aici pe Cel mai mare dintre toti profetii, pe Cel despre care a marturist Moise, pe Isus Hristos, Dumnezeu si Om, care parasise gloria cereasca, locul oricarei binecuvantari, pentru a veni in aceasta lume de pacat, suferinta, moarte si judecata, pentru a-i avertiza pe pacatosii razvratiti sa se puna la adapost de mania viitoare, si pentru a le arata singura cale de mantuire prin credinta in El, care este "calea, adevarul si viata" si fara de care "nimeni nu vine la Tatal".

          Inca o zi din slujba Lui neobosita de dragoste pe drumul ascultarii si dreptatii, se apropie de sfarsit. El (ale carui lucrari au fost asa de multe incat "daca s-ar fi scris una cate una", ucenicul de la sanul Sau, care cunostea se pare cele mai multe dintre ele, nu poate adauga decat ca "in lumea aceasta n-ar fi putut incapea cartile care s-ar fi scris") poruncise ucenicilor Sai sa treaca de partea cealalta a lacului. El da drumul multimii iar corabia, cu incarcatura ei pretioasa, paraseste tarmul. Dar Satan, "printul puterii vazduhului", cunostea si el pe cine transporta acel vas fragil. Asa ca el incearca sa-l scufunde impreuna cu tot ceea ce continea si care ii era atat de insuportabil. Pentru ca furtuna care a urmat, spre deosebire de cea din cazul lui Iona, n-a venit de la Dumnezeu, ci de la Satan. Ca a fost ingaduita de Dumnezeu (pentru gloria Fiului Sau si pentru incercarea ucenicilor) mi se pare limpede, si vom vedea acest lucru incontinuare.

          Ce diferenta intre aceste doua furtuni! In prima, un slujitor al lui Dumnezeu mergand dupa voia lui proprie si care, cu indiferenta, doarme dus in timpul calamitatii provocate de neascultarea sa. In celalalt caz, Il gasim pe Fiul ascultator al lui Dumnezeu, a carui "mancare" era sa faca voia si lucrarea Celui care-L trimisese. Cel mai smerit si supus dintre toti slujitorii, in mijlocul furtunii, doarme pe un capatai, la carma, in timp ce valurile dezlantuite lovesc fragila corabie, umpland-o cu apa si amenintand astfel sa o scufunde. Insa in acea micuta ambarcatiune era Unul mai mare decat Iona. El dormea "somnul Celui drept". Nu gasim aici replica indreptatita a capitanului pagan trezindu-l din somn pe profetul nepasator, ci necredinta egoista a ucenicilor care, gandindu-se doar la propriul lor pericol, cu un repros dur si cu o mana aspra Il trezesc pe Invatatorul lor din somnul sau binemeritat. Putin se gandeau ei in acele momente la cine era Acela care dormea atat de linistit la carma. Cum ar fi putut corabia lor, oricat de fragila ar fi fost ea, sa se scufunde iar ei sa se inece, cu un astfel de Capitan, care nu era altul decat Creatorul cerului si pamantului, Fiul Dumnezeului Celui viu? Petru Il recunoscuse ca fiind asa, insa uitase acest lucru acum. "Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?" Ce cuvinte, adresate unui astfel de Invatator!

          In ce priveste curajul credintei, Iona le-a fost superior, macar ca ochii lui nu vazusera ceea ce vazusera ai lor, nici urechile lui nu auzisera ceea ce auzisera ale lor. Iona le spusese marinarilor sa-l arunce in mare pentru ca, fara indoiala, el credea ca Dumnezeu, care-l trimisese cu astfel de mesaj la Ninive, era capabil sa-l izbaveasca din adancurile marii, pentru a-si indeplini misiunea, dupa ce avea sa-si insuseasca lectia pe care Dumnezeu vroia sa o invete. Insa desi Iona era superior in aceasta privinta ucenicilor Domnului, cat de incomparabil inferior a fost el Stapanului lor si al lui, care l-a pus in pantecele pestelui in adancul marii si apoi l-a adus din nou in siguranta pe uscat.

          Acest Invatator plin de har, trezit din somn intr-o maniera asa de brutala, Se ridica acum in maretia si puterea Sa, cearta vantul si spune marii: "Taci! Fii linistita!" Iar vantul si valurile se linistesc, asa cum cainii se potolesc la glasul stapanului lor. Aceste cuvinte ale Domnului par sa arate clar ca furtuna nu venise de la Dumnezeu, ci fusese starnita de Satan, fiindca in primul caz Domnul n-ar fi certat vantul. Cauza, precum si scopul pentru care a fost trimisa aceasta furtuna, se dovedesc a fi exact contrare celor din cazul lui Iona.

          "Vantul a stat si s-a facut o liniste mare. Si El le-a zis: Pentru ce sunteti asa de fricosi? Cum de n-aveti credinta?" Domnul nu incepe prin a-Si mustra ucenicii, asa cum am fi facut noi intr-o astfel de situatie. El intai mustra vantul si apoi pe ucenicii Sai. Prima data El inlatura cauza necredintei lor, apoi le condamna necredinta: intai har, apoi adevar. El a locuit printre ei plin de har si de adevar. Asa trebuie sa stea lucrurile si cu noi (*).

          (*) Cu exceptia cazurilor de invataturi rele ( ex. necinstirea Persoanei Domnului Isus) unde avem "adevar si har".

          "I-a cuprins o mare frica si ziceau unii catre altii: Cine este Acesta de Il asculta chiar si vantul si marea?" Acum, in cele din urma, ei par ca au devenit constienti de cine era Acela care dormea atat de linistit la carma, macar ca auzisera si vazusera in fiecare zi cuvintele si lucrarile Sale de putere. Cititorule crestin! Nu semanam noi parca prea mult cu acesti ucenici din corabie? Ca si ei, ne bucuram de pacea de dupa furtuna, dupa ce Domnul, prin interventia Lui minunata, a intarit si a mustrat inca o data putina noastra credinta. Dar unde este pacea in timpul furtunii? Cat cunoastem noi din pacea care trebuie sa stapaneasca in inimile noastre? Cat cunoastem din acea pace despre care a vorbit Domnul inainte de a parasi aceasta lume, prin poarta suferintelor crucii, catre glorie, pentru a ne pregati un loc acolo? Cat cunoastem noi din pacea din mijlocul furtunilor si a opozitiei unei lumi ostile - o pace a carei expresie perfecta a fost viata lui Isus pe pamant (*)? Fie ca Domnul, in harul Sau fara margini, sa ne pastreze si sa ne intareasca in pacea Lui, in aceste zile de declin general, interior si exterior, cand in orice sfera a vietii, fie ea religioasa, politica sau sociala, furtunile greu de stapanit ale patimilor omenesti se dezlantuie in jurul nostru.

          (*) Despre aceasta pace a vorbit Domnul ucenicilor Sai, si noua, in cuvintele Lui miscatoare de despartire: "Va dau pacea Mea; nu v-o dau cum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se inspaimante" (Ioan 14:27).

          V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine. In lume veti avea necazuri, dar indrazniti, Eu am biruit lumea". Un frumos exemplu de pace in timpul furtunii il avem in viata apostolului Pavel, in calatoria sa spre Roma. El, ca si Iona, trebuia sa mearga in capitala natiunilor cu un mesaj de avertizare si de indurare. Si el, precum Iona, isi alesese propriul drum, spre Ierusalim, insa nu din aceleasi motive egoiste (desi acest lucru nu scuza fapta lui). S-a aflat si el, ca sa zicem asa, in pantecele pestelui, pentru a fi pregatit astfel in vederea misiunii sale la Roma, la fel ca Iona pentru Ninive. Ma voi ocupa mai in amanunt de acest aspect putin mai tarziu.

          Se foloseste uneori expresia "Iona in pantecele balenei"; insa textul ebraic nu face nicio mentiune despre o balena sau un rechin, ci vorbeste doar de un "peste mare". A fost, dupa toate probabilitatile, un peste miraculos, asemenea plantei miraculoase din ultimul capitol. Scepticul si rationalistul, care nu pot privi la Cuvantul lui Dumnezeu decat prin ochelarii lor stiintifici si a caror credinta nu trece dincolo de telescop si de microscop, spun ca nu exista un peste cu o gura atat de mare incat sa poata inghiti un om. Ca si cum Dumnezeu, care a creat lumea din nimic, n-ar fi putut face un peste indeajuns de mare pentru a-l inghiti pe Iona. "Domnul a pregatit" (nu "a trimis") pestele miraculos. Era un peste pe care Dumnezeu il pregatise special pentru aceasta ocazie, asa cuma facut planta miraculoasa din ultimul capitol.

          Cat de nebuni sunt oamenii intelepti ai acestei lumi, care spun: "Stiinta trebuie sa-si arunce lumina asupra Bibliei!" Ei seamana cu omul care indreapta o lumanare catre soare ca sa vada daca acesta straluceste sau nu. Cat de mult mai inteleapta a fost replica acelei femei nestiutoare de carte care a spus: "Daca ar fi fost scris ca Iona a inghitit pestele mare, in loc ca pestele mare sa-l fi inghitit pe Iona, as fi crezut, pur si simplu doar pentru ca asa ar fi fost scris". Aceste cuvinte pot starni zambetul compatimitor al rationalistului, totusi ele sunt expresia credintei simple a unui credincios adevarat, ale carui ganduri au fost facute roabe lui Hristos si Cuvantului lui Dumnezeu infailibil. Un astfel de om spune: "Cred, prin urmare vad"; in timp ce necredinta zice: "Vad, prin urmare cred".

          Voi mai mentiona aici o alta observatie a necredintei oarbe, care-si inchipuie ca poate descoperi dicrepante si nepotriviri in Cartea divina, acolo unde credinta vede o armonie perfecta. Se spune deci: "Este scris in Biblie ca Fiul Omului va sta trei zile si trei nopti in inima pamantului, asa cum Iona a stat trei zile si trei nopti in pantecele pestelui. Insa Isus a stat in mormant de vineri seara pana duminica dimineata, adica o zi si doua nopti. Cum se poate explica o astfel de nepotrivire?"

          Exista un fapt binecunoscut, se pare insa ca nu si scepticilor, anume ca potrivit modului iudaic de calculare, orice parte a zilei - inceputul sau sfarsitul ei - inseamna douazeci si patru de ore. Trupul Domnului nostru a fost pus in mormant vineri dupa amiaza inainte de ora sase (inceputul sabataului); ceea ce, potrivit sistemului evreisc, inseamna o zi si o noapte. In timpul intregii nopti si zile urmatoare (sabatul) trupul Sau a stat in mormant, ceea ce a insemnat a doua zi si a doua noapte. Iar in cea de-a treia (duminica), dimineata devreme, El a inviat, ceea ce constituie a treia zi si a treia noapte. Niciunul dintre rabini evrei, vrajmasi si atacatori cunoscuti ai Noului Testament, n-au ridicat o asemenea obiectie, fiindca astfel si-ar fi tradat ignoranta. Acest lucru a fost rezervat insa scepticilor moderni si rationalistilor, care isi descopera astfel inca odata nepriceperea in chestiunile divine.

       
                   

                                                                   IONA
                                                                        sau
                                           SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                             - II -



          J.A.von Poseck

          In acelasi fel, strigatul nelegiuirii cetatii Ninive "se suise" pana la Dumnezeu, iar El l-a trimis pe profetul Sau cu un mesaj de avertizare al harului. Dar cum a primit mesagerul acest lucru? Prea putin s-a gandit la prapadul care plana asupra milioanelor de pacatosi din Ninive, pentru care fusese pregatit acest mesaj. Primul lui gand a fost la pozitia sa si la faptul daca nu cumva consecintele acestui mesaj ar fi fost de natura sa dauneze caracterului sau de profet al lui Dumnezeu. La sfarsit (cap.4), el insusi isi da pe fata gandurile egoiste care-l condusesera la neascultare, in incercarea nebuneasca de a fugi departe de fata Domnului. Se pare ca el a gandit cam asa: Dumnezeu are cu siguranta intentii de har cu privire la Ninive, dandu-mi acest mesaj de avertizare. Si fara indoiala ca El, trimitandu-ma la ei, va imbraca cuvintele mele cu putere divina pentru a fi convingatoare, iar niniviteni se vor intoarce de la faptele lor rele si se vor pocai. Atunci lui Dumnezeu Ii va parea rau de judecata vestita prin mine, profetul Sau. Stiu ca El este un Dumnezeu plin de har si de indurare, incet la manie si de o mare bunatate, care Se caieste de rau. el va ierta cetatea iar eu, Iona, profetul Domnului, voi fi dovedit ca profet mincinos, de vreme ce judecata vestita prin mine nu va avea loc. N-a spus Domnul Insusi prin gura lui Moise astfel: "Profetul care va avea indrazneala sa spuna in Numele Meu un cuvant pe care nu-i voi porunci sa-l spuna, sau care va vorbi in numele altor dumnezei, profetul acela sa fie pedepsit cu moartea. Poate ca vei zice in inima ta: "Cum vom cunoaste cuvantul pe care nu l-a spus Domnul? Cand ceea ce va spune profetul acela in Numele Domnului nu se va intampla si nu se va dovedi adevarat, va fi un cuvant pe care nu Domnul l-a spus. Profetul acela l-a spus din indrazneala; sa n-ai teama de el".

          Ispita prin care Iona trecea nu era usoara; insa unde era credinta lui? Unde era increderea sa in Dumnezeu, ochiul curat si inima calauzite de ascultarea simpla a credintei? Nu era Dumnezeu Acela care il insarcinase cu vestirea judecatii asupra cetatii Ninive, in stare sa aiba grija de caracterul lui de profet? Cand judecata anuntata de Iona nu a avut loc din pricina pocaintei celor din Ninive, l-au considerat ei pe Iona un profet mincinos? Nu, ci erau foarte bucurosi si recunoscatori ca fusesera iertati si crutati.

          O, ce lucru nenorocit si plin de rautate este "eul", oriunde isi face vazut chipul respingator, mai ales in lucrarea si slujba lui Dumnezeu! Mai degraba sa piara Ninive cu milioanele ei de suflete, decat sa fie afectate caracterul personal, slujba si pozitia unui profet al lui Dumnezeu! Ba, mai grav decat atat, mai degraba turma lui Dumnezeu, pentru care Pastorul cel bun a murit, sa fie imprastiata in cele patru vanturi si sa devina prada lupilor rapitori, care nu o cruta, decat ca cei ce poarta responsabilitatea bisericii sa-si marturiseasca greseala. Istoria bisericii pana la cele mai recente momente poarta marturie despre roadele amare ale unui astfel de egoism neosandit, ale vointei proprii si ale mandriei in unii din cei care au fost priviti ca slujitori ai binecuvantatului Domn, care este bland si smerit cu inima. Fie ca noi, cu simtamantul zdrobitor al nimicniciei noastre, sa invatam sa fim mici inaintea Aceluia care este marele "Eu sunt" in prezenta lui Dumnezeu; odinioara cel mai smerit dintre toti slujitorii, luand cel mai de jos loc pe pamant, El a fost in consecinta inaltat la dreapta lui Dumnezeu, de unde va veni ca "Domn al domnilor si Imparat al imparatilor", ca sa judece aceasta lume. Fie ca noi sa intelegem mai bine caile Sale si sa intram in ele!

          Dumnezeu spusese lui Iona sa mearga spre rasarit, la Ninive, cu acel mesaj solemn, insa al harului. Dar Iona pleaca exact in partea opusa. El merge spre vest, la Iafo (Iope), si ia o corabie catre Tarsis, ca "sa fuga de fata Domnului". De trei ori in acest capitol mentioneaza Duhul Sfant despre incercarea zadarnica a profetului de a fugi de fata Domnului, subliniind in acest mod nebunia unei astfel de incercari.

          Localitatea Iope are in acest sens o semnificatie foarte instructiva. Doi slujitori ai Domnului, unul profet si celalalt apostol, au mers in acest loc. Amandoi erau insarcinati de catre Dumnezeu cu un mesaj pentru natiuni; profetul Vechiului Testament cu un mesaj de judecata, iar apostolul din Noul Testament cu unul al mantuirii, al harului si pacii prin Isus Hristos. Profetul a mers la Iope in neascultare fata de voia lui Dumnezeu, insa apostolul sub calauzirea Duhului. Amandoi au trebuit sa fie exersati pentru slujba in scoala Domnului lor. Au fost dure lectiile pe care fiecare dintre ei a trebuit sa le invete, insa cele destinate profetului au fost de departe cele mai grele, fiindca in cazul lui nu era doar ignoranta, ci neascultare voita. Petru, pe acoperisul casei lui Simon tabacarul, a invatat cu ajutorul vasului coborat din cer o lectie foarte importanta, inainte sa parasesca Iope catre Cezareea, pentru a duce celor dintai roade dintre natiuni mesajul pacii prin Domnul Isus. Insa pentru Iona au fost rezervate doua lectii mult mai grele, desi binecuvantate, pe care a trebuit sa le invete in adancul marii in pantecele pestelui, dupa ce in neascultare luase corabia din Iope pentru "a fugi departe de fata Domnului". Ce lectii! Cat de diferite in caracterul si in pozitia lor, si totusi cat de pline de har si de binecuvantare in scopurile si rezultatele lor!

          Furtuna trimisa de Dumnezeu se dezlantuie. Trebuie sa fi fost de o violenta extraordinara, fiindca "corabia era gata sa se sfarame". Chiar corabierii, obisnuiti cu furtunile, "s-au infricosat, au strigat fiecare la dumnezeul lui si au aruncat in mare incarcatura din corabie, ca s-o faca mai usoara".

          Dar unde era Iona? "Iona a coborat in partea cea mai de jos a corabiei, s-a culcat si a adormit dus". In mijlocul furtunii, atunci cand toti, de la capitan pana la ultimul om, sunt treji si in alerta, profetul doarme dus. De ce? Constiinta lui incepuse sa se trezeasca, iar el vroia sa o adoarma. Si a reusit. Cat de adanca este toropeala unei constiinte adormite de catre Satan, de lume sau de carne, fie ea constiinta unui credincios care s-a indepartat de drumul ascultarii, umbland in neascultare voita, fie a unui necredincios. Doar ca in ultimul caz somnul este mai greu si mai adanc, si in general de mai lunga durata. Acel avertisment solemn al apostolului din epistola catre Efeseni (cap.5:14) este adresat celor credinciosi: "Desteapta-te, tu, care dormi, scoala-te si Hristos va straluci peste tine".

          Cuvinte serioase, adresate crestinilor, crestinilor nepasatori. Ei seamana cu un om care s-a intins sa doarma intr-un cavou, printre cadavre. Ce stare ingrozitoare! Cine altul decat un nebun, sau un om beat, s-ar gandi sa doarma intr-un cavou? Prima parte a acestei chemari este: "Desteapta-te, tu, care dormi".

          Asa s-a intamplat cu Iona. Capitanul pagan al corabiei a trebuit sa vina si sa-l scoale din somn cu aceste cuvinte: "Ce faci tu, dormi? Scoala-te si cheama pe Dumnezeul tau! Poate ca Dumnezeu va voi sa se gandeasca la noi, si nu vom pieri!". Ce cuvinte patrunzatoare adresate de un om neconvertit, asa cum se intampla uneori, cand un credincios este astfel scuturat si trezit din somn! Poate exista ceva mai umilitor pentru copilul lui Dumnezeu? Din nefericire, la cat de multi crestini, care au parasit calea ascultarii pentru a umbla dupa voia lor, le-a fost adresata aceasta chemare: "Desteapta-te, tu, care dormi!".

          Dar, ca si lenesul care cand se trezeste dimineata doar se intoarce pe partea cealalta si imediat adoarme mai adanc ca inainte, tot asa si tu, sarman crestin lumesc (ce contradictie de termeni!) cand esti pe jumatate trezit din somnu-ti periculos, cazi intr-altul si mai adanc. Ai dat atentie numai primei parti a chemarii la desteptare, uitand pe cea de-a doua: "Scoala-te dintre morti!". Urechea ta n-a vrut sa asculte si acest al doilea indemn, si ai adormit astfel din nou, chiar mai adanc ca mai nainte, in tovarasia celor morti, in mijlocul carora ti-ai intins asternutul.

          Acest lucru imi reaminteste de o intamplare foarte miscatoare pe care am citit-o mai demult, despre moartea unei fetite in varsta cam de opt ani. Trecand intr-o seara pe langa un cimitir, ea a observat prin gard niste flori frumoase pe unele dintre morminte. A vrut sa ia cateva din ele, asa ca, poarta fiind deschisa, a intrat si a rupt cateva, insa a fost prinsa chiar in acel moment de catre ingrijitorul cimitirului. Cateva morminte fusesera deja cu cateva zile in urma lasate fara flori, morminte de a caror paza ingrijitorul era insarcinat, asa ca acesta a hotarat sa-i dea o pedeapsa exemplara. A luat-o pe sarmana micuta, care plangea din rasputeri, si a inchis-o intr-un cavou unde zaceau cateva cadavre, cu intentia de a o lasa acolo pentru o ora. Apoi s-a intors la treburile lui. Fiind foarte ocupat in acea seara si trebuind sa mearga in cateva locuri, s-a intors tarziu acasa si, frant de oboseala, s-a culcat imediat, uitand cu totul de micuta prizoniera din cavou. Dimineata, si-a adus deodata aminte de sarmana victima a cruzimii sale. Ingrozit, a alergat catre cavou si a deschis usa. Insa ce priveliste cutremuratoare! Numarul celor morti din dinauntru crescuse cu unul. Ghemuita in cel mai indepartat colt statea sarmana micuta, de-acum moarta. Fata ei frumoasa de copil era schimonosita de groaza. Micutul buchet de flori, cules cu o zi inainte de pe mormant, era inca in poalele ei. Atmosfera rece, de moarte si de putreziciune, si mai presus de toate spaima pricinuita de prezenta cadavrelor, pusesera repede capat scurtei sale existente. Cand cel ce facuse o astfel de fapta inumana a fost dus la inchisoare, numerosi oameni de ordine abia au putut opri multimea ca sa nu-l linseze.

          Nu am mentionat acest teribil incident pentru a-i impresiona pe cititorii crestini ai acestor pagini, lucru care n-ar fi nici profitabil si nici ziditor pentru ei. Dar daca este sa fie numai unul printre ei care a uitat in mod practic curatirea lui de pacate si s-a intins ca sa doarma in cavoul acestei lumi, poate ca intamplarea trista mentionata mai sus va fi pentru el un avertisment serios. Sarmane, de trei ori nefericit, copil lumesc al lui Dumnezeu! Tu esti intr-o pozitie mult mai ingrozitoare decat fetita de care am vorbit. Ea stia foarte bine in ce loc si in tovarasia cui statea - intr-un cavou, printre cadavre. Insa tu pari inconstient ca te afli in acelasi loc si in aceeasi tovarasie, numai ca din punct de vedere spiritual, lucru care nu face situatia mai buna. Ea simtea atmosfera groaznica de moarte si de putreziciune din acel loc. Dar pentru tine aceasta miasma a mortii, care sufoca viata spirituala, a devenit atmosfera obisnuita. Ea, mica sarmana captiva, a simtit intunericul acelei nopti fara dimineata. Linistea mormantului a fost inspaimantatoare pentru ea, iar cel mai mic zgomot in acea camera ar fi infricosat-o si mai mult, afara numai daca ar fi zgomotul pasilor de afara care se apropiau de cavou. O, cum s-ar fi repezit ea la usa la auzul unor asemenea pasi, strigand dupa ajutor. Iar daca usa ar fi fost deschisa, ar mai fi zabovit ea vreo clipa in acel loc groaznic? Nu; ci ar fi iesit ca avand aripi din colivia putreziciunii, la aerul proaspat de afara, multumind lui Dumnezeu ca a izbavit-o din locul acela.

          Insa tu, sarman instrainat de harul lui Dumnezeu si al lui Hristos, te-ai stabilit in aceasta lume, unde totul poarta amprenta pacatului si a mortii, si ti-ai intins asternutul cu cei "morti in pacate si in faradelegi". In loc sa mergi in lume, unde Domnul te-a trimis, asa cum Tatal L-a trimis pe El, ca martor credincios al adevarului, ducand cu tine mireasma unei evanghelii a vietii si a comuniunii pentru semenii tai, tu te-ai insotit cu lumea, a carei prietenie inseamna vrajmasie cu Dumnezeu. Ai uitat ca crucea lui Hristos care a dat la o parte orice bariera dintre tine si Dumnezeu, ar fi trebuit sa fie un obstacol etern intre tine si lume, prin ea lumea fiind rastignita fata de tine si tu fata de lume. Ca si Iona, tu te-ai dus in partea cea mai de jos a corabiei ca sa scapi de furtuna - adica de tulburarile de constiinta. Ai grija, crestinule lumesc! Dumnezeu nu trimite intotdeauna o furtuna exterioara, ca in cazul lui Iona. Nu-ti inchide urechile si inima la vocea lui Dumnezeu, care nu numai ca este "maret deasupra apelor", ci si vorbeste cu putere constiintei si inimii, prin Duhul si Cuvantul Sau, ca nu cumva astfel sa ai aceeasi soarta ca a unora din Corint care, din somnul spiritual, au alunecat in cel al mortii. Este intr-adevar mult mai bine sa te muti si sa fii impreuna cu Hristos, insa este trist, foarte trist, sa "cazi in pustie" lovit de mana lui Dumnezeu in disciplina. Sa fii luat astfel in cer, taiat precum o mladita neroditoare, este un mod trist de a pleca acasa.

          "Desteapta-te, tu, care dormi, scoala-te dintre cei morti si Hristos va staluci peste tine". Adica, desteapta-te, scoala-te si trage obloanele camerei intunecoase a somnului ca de moarte, ca astfel soarele sa patrunda inauntru, iar Hristos sa straluceasca peste tine. Si daca exista vreun colt intunecat in inima ta - fie el iubirea de bani, sau de lume, sau altceva care s-a interpus intre tine si Hristos, luandu-I locul in inima ta - deschide usa si lasa ca lumina lui Hristos si a Cuvantului Sau sa straluceasca inauntru si sa dea totul pe fata. Astfel, ochiul tau fiind din nou curat, atintit asupra lui Hristos, tot trupul iti va fi plin de lumina, iar inima se va bucura de dragostea Tatalui si a Fiului, de puterea Duhului Sfant care nu mai este intristat si care-L glorifica pe Hristos, luand din cele ale Lui si descoperindu-ni-le noua.

 

                                                                         IONA
                                                                             sau
                                               SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                                  - I -



          J.A.von Poseck


                    INTRODUCERE

          Exista un adevar binecunoscut, confirmat de experienta zilnica, anume ca "indreptatirea prin credinta" si "pacea cu Dumnezeu" nu sunt unul si acelasi lucru, nici nu au loc in acelasi timp, desi cea din urma este consecinta celei dintai. De indata cand cineva crede, el este in siguranta si indreptatit inaintea lui Dumnezeu, insa poate sa mai dureze ceva timp pana cand sa se bucure de o pace trainica cu Dumnezeu.

          Este periculos ca cineva care nu are o pace solida cu Dumnezeu, sa fie angajat in slujba Domnului si in marturisirea adevarului divin, fiindca el ar putea predica si invata, desi neintentionat, lucruri pe care nu le-a experimentat personal in sufletul sau. Iar acolo unde constiinta nu a fost curatita si eliberata si nu este pastrata sensibila in prezenta lui Dumnezeu, in general se va manifesta o vointa nezdrobita. Astfel de persoane vor trebui, mai devreme sau mai tarziu, sa treaca prin experienta zdrobitoare a scolii lui Dumnezeu - "in pantecele pestelui", ca sa zicem asa - pentru a cunoaste in mod practic natura si efectele pacatului, ale vointei proprii si ale inimii omenesti deosebit de inselatoare; iar apoi, cand ajutorul omenesc si izbavirea par imposibile, sa-L apuce pe Domnul, ca Iacov odinioara, si sa exclame: "Nu Te voi lasa sa pleci, pana nu ma voi binecuvanta".

          Sunt doua cerinte esentiale pentru orice credincios, pentru a putea fi capabil de (si folositor in ) slujba Domnului, mai ales pentru aceia pe care Domnul ii va folosi pentru lucrarea si marturia Lui. Acestea sunt o vointa si o inima zdrobita.

          Este adevarat ca orice crestin va experimenta de-a lungul intregii sale vieti existenta si activitatea propriei vointe si a inimii sale rele. Insa nu este mai putin real ca exista un timp in viata fiecarui crestin adevarat, cand Dumnezeu, in intelepciunea si in harul Lui suveran, in scoala incercarilor adanci, zdrobeste cu bratul Sau puternic vointa noastra naturala, ca astfel sa putem spune cu adevarat: "Faca-se nu voia mea, ci a Ta"; apoi vom descoperi ca bratul Sau este la fel de gingas pe cat este de puternic.Experienta de fiecare zi, chiar in viata obisnuita, marturiseste despre necesitatea tinerii in frau si zabala a vointei naturale pervertite. Calul ale carui apucaturi n-au fost zdrobite la vremea potrivita, nu va fi de niciun folos stapanului sau.

          Avand vointa nezdrobita, nu suntem capabili sa deosebim si sa punem la incercare care este voia lui Dumnezeu, cea buna, placuta si desavarsita, fie cu privire la dificultatile practice ale vietii cotidiene, fie in lucrarea si in slujba Sa. Asa cum norii ascund soarele, tot asa vointa noastra ascunde de noi pe cea a lui Dumnezeu. Dar daca in scoala incercarilor si suferintelor adanci (adesea, din nefericire, pricinuite de vointa noastra), am invatat sa ne judecam vointa rea, nebuneasca si stricata, si sa o privim ca pe o uraciune, vom fi capabili "sa intelegem care este voia lui Dumnezeu, cea buna, placuta si desavarsita". La fel stau lucrurile si in privinta inimii. "Cel ce se increde in inima sa este un nebun". De ce? Pentru ca ea este "nespus de rea si deznadajduit de inselatoare". Doar un nebun s-ar putea increde intr-un om ticalos, sau ar putea da crezare cuvintelor unui inselator.

          Insa atunci cand inima noastra, cu inclinatiile ei idolatre si stricate, cu poftele, intentiile si planurile ei, a fost zdrobita in mod practic, Dumnezeu ne poate descoperi propria-I inima de har, de dragoste si de simpatie. In aceasta lume a pacatului si a suferintei, exista expresia "a muri cu inima zdrobita". Pe noi insa Dumnezeu ne invata "sa traim cu o inima zdrobita", ba chiar sa traim foarte fericiti cu o astfel de inima. O vointa zdrobita ne face capabili sa-L slujim pe Domnul, insa o inima zdrobita ne face sa-I slujim "dupa inima Sa" - in duh si in adevar.

          Iona, desi un slujitor curajos al lui Dumnezeu, nu invatase inca sa se lepede de sine, de vointa si de judecata lui - sa fie dependent numai de Dumnezeu. El se gandea la propria lui pozitie si importanta, la demnitatea si la caracterul lui de profet, uitand ca era de fapt profetul lui Dumnezeu. Indata ce primeste o porunca de la El, a carei implinire, dupa parerea lui, ar fi putut dauna onoratei sale slujbe profetice, el isi alege propriul drum si incearca "sa fuga departe de fata Domnului". Insa Domnul i-a demonstrat in curand nebunia unei astfel de incercari, iar Iona a trebuit sa invete cateva lectii zdrobitoare, doua dintre ele in pantecele pestelui, iar cea de-a treia sub curcubete.

          Prin urmare, meditatiile noastre asupra acestei foarte instructive parti din Scriptura se impart in doua: ce a invatat Iona in pantecele pestelui, si ce a invatat el sub curcubete.

          Inainte de a intra in prima parte a meditatiilor noastre, voi indrepta atentia cititorului catre deosebirea de caracter a instrumentelor folosite de Domnul, pentru a pregati si a face capabil pe fiecare credincios pentru lucrarea Sa. Ce diferenta intre furtuna puternica si vantul inabusitor de rasarit; intre pestele imens si micul vierme din curcubete! Mai mult, ce diferenta de imprejurari! In primul capitol avem vuietul asurzitor al furtunii; in cel de-al doilea, linistea de mormant din pantecele pestelui, in inima marii. Apoi, din nou, in capitolul trei avem animatia si zarva din capitala lumii antice, in comparatie cu scena linistita de sub curcubete, la rasarit de Ninive, din capitolul patru. Ce contraste! Domnul "a starnit o furtuna puternica" si "a pregatit un peste mare"; tot El "a facut sa creasca un curcubete", apoi, "a pregatit un vierme" si "un vant inabusitor de rasarit". Cat de diferite sunt toate acestea! Totusi, trebuie ca ele toate sa lucreze impreuna spre binele lui Iona.

          Cu cat mai valabil este acest lucru pentru noi, cititorule crestin! "Stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemati dupa planul Sau". Binecuvantat sa fie Numele Lui!

          1     CE A INVATAT IONA IN PANTECELE PESTELUI

       

          Primele doua capitole ale cartii Iona ne invata doua adevaruri foarte importante. In primul capitol invatam ca nu exista niciun loc, oricat ar parea el de sigur, unde mana Domnului sa nu poata sa ne ajunga. Cel de-al doilea ne arata ca nu exista temnita, oricat de greu de parasit, de unde mana Domnului sa nu poata sa ne izbaveasca. Ce loc poate fi mai potrivit pentru a fugi decat marea nesfarsita? Daca un raufacator vrea sa scape de justitie, se imbarca spre o tara indepartata. Dumnezeu stie cum sa-l captureze pe cel care fuge de El, si care, ca si Iona, vrea sa mearga pe drumul lui "departe de fata Domnului".

          Si unde ar putea fi gasita in aceasta lume o temnita din care scaparea sa fie mai imposibila, decat pantecele unui peste, in adancul marii? Totusi, sa nu deznadajduiesti, tu, cel care esti prizonier. Pentru Dumnezeu nu este deloc greu sa te izbaveasca din cea mai grozava temnita, de indata ce El socoteste de cuviinta, si Si-a implinit scopul pentru care te-a asezat acolo.

          Unii poate ca vor spune ca Iona, ca profet al lui Dumnezeu, ar fi trebuit sa fie indeajuns de inteligent si de temator de Dumnezeu ca sa nu faca incercarea zadarnica de a fugi de fata Domnului. Dar sa nu-l judecam prea tare pe profet. N-am incercat noi oare, ca si el, sa mergem spre apus atunci cand Dumnezeu ne-a spus sa mergem catre rasarit? Iona era profet al lui Dumnezeu, insa noi suntem copii ai Lui, mai mari ca Iona, mai mari chiar decat Ioan, inainte-mergatorul Domnului (Matei 11:11). Si oare n-a trebuit sa experimentam noi, spre durerea si rusinea noastra, cat de zadarnice sunt astfel de incercari, dar si cat de aproape este bratul lui Dumnezeu pentru a-i izbavi pe cei care-L cheama din negura temnitei, indata ce ei au priceput lectia pe care El a vrut sa-i invete? Vai, de cate ori n-am urmat noi, ca si Iona, pornirile vointei noastre, uitand de acel adevar atat de important pentru viata practica de credinta, asa cum este el exprimat in Psalmul 139 care, fiind scris de David cu aproape 150 de ani inainte de Iona, cu siguranta ca a fost cunoscut, chiar daca poate acum am uitat, de acesta din urma.

          Dumnezeu, care nu doreste ca pacatosul sa moara in pacatele sale ci sa se pocaiasca si sa traiasca, poruncise profetului Sau sa mearga la Ninive cu un mesaj de avertizare cu privire la mania ce urma sa se abata asupra ei, aceasta fiind cea mai mare si mai importanta cetate a lumii, inainte ca Babilonul sa se ridice. Stricaciunea si nelegiuirea ei se inaltasera asa de mult incat ajunsesera pana la Dumnezeu.

          Exista adevarul solemn ca pacatul are un glas care striga catre cer pentru rasplata dreapta a lui Dumnezeu. Scriptura, fie in Vechiul Testament, fie in Noul, confirma acest lucru. Dumnezeu ii spune lui Cain: "Ce ai facut? Glasul sangelui fratelui tau striga din pamant la Mine". Apoi Dumnezeu pronunta judecata asupra lui Cain. Lui Avraam Domnul ii spune: "Strigatul impotriva Sodomei si Gomorei este mare si pacatul este nespus de greu. De aceea Ma voi cobori acum sa vad daca in adevar au lucrat in totul dupa strigatul venit pana la Mine; si daca nu, voi sti". Apoi, in Noul Testament: "Iata, plata lucratorilor care v-au secerat campiile si pe care le-ati oprit-o pe nedrept, striga! Si strigatele seceratorilor au ajuns la urechile Domnului Ostirilor" (Iacov 5:4).