APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XVII -
Walter Scott STEM Publishing
A CINCEA PECETE - DIVIZIUNEA PECEȚILOR
Apoc. 6:9-11 - "Și, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o; și strigau cu glas tare, spunând: Până când, Stăpâne, sfânt și adevărat, nu judeci și nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ? Și fiecăruia i s-a dat o haină albă; și li s-a spus să se mai odihnească puțin timp, până se va împlini și numărul celor împreună-robi cu ei și al frați lor, cei care urmau să fie uciși ca și ei".
Primele patru peceți sunt, în linii mari, separate de celelalte trei, ca în majoritatea diviziunilor de câte șapte. Fiecare dintre cele patru este caracterizată de o făptură vie (*) și un cal, ambele dispărând la pecețile care urmează. Făpturile vii sunt în legătură cu guvernarea providențială a lumii; ele sunt puterile nevăzute din spatele actorilor și instrumentelor umane. Însă în pecețile care urmează, scena se întunecă, iar intervenția publică a lui Dumnezeu în problemele oamenilor este mai pronunțată. O pauză similară are loc în seria de câte șapte a judecăților venite prin trâmbițe și potire (pentru primele vezi Apoc. 8:13 ; pentru cele din urmă vezi Apoc. 16:10). Ultimele trei potire reflectă expresia deplină a mâniei lui Dumnezeu asupra creștinătății vinovate.
(*) Fără îndoială, există o corespondență morală între caracteristicile făpturilor vii (Apoc. 4:7-8) și pecețile respective cu care aceste sunt în legătură în mod individual. Prima făptură vie și prima pecete, leul și cuceritorul imperial, este o corespondență ușor de observat. Astfel, între a patra făptură vie și a patra pecete, vulturul (vezi Matei 24:28, judecata) și marșul Morții, există o asemănare izbitoare.
PRIMUL GRUP AL CETEI DE MARTIRI
6.9.1 - "Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiați"
Cât de schimbată este scena! Credincioșii sunt acum "sarea pământului" (Matei 5:13). Prezența lor pe pământ ferește încă aceste țări de apostazie, corupție și de judecata care va urma. Dar ei sunt și "lumina lumii" (v. 14). Mărturia lor despre harul lui Dumnezeu, oricât de imperfectă ar fi în plinătate și caracter, este totuși cea mai bună și mai înaltă binecuvântare a lumii. Dar când termenul răbdării lui Dumnezeu se va încheia și "sarea" și "lumina" vor fi îndepărtate, atunci corupția și întunericul moral vor caracteriza scena predată dreptei judecăți de răsplătire (Isaia 60:2). Prima pagină a judecății este înaintea noastră în primele patru peceți.
Când locuința Duhului pe pământ, Biserica (1 Cor. 3:16), va fi destrămată (căci trebuie să fie prezentată de Hristos Lui Însuși în glorie, Efes. 5:27), atunci Duhul va lucra din cer pe pământ, înviind sufletele prin puterea Sa divină. Cei care vor fi primii convertiți și mântuiți, prin nicio acțiune omenească cunoscută (*), vor fi ținta unei ostilități active și crude din partea populațiilor necreștine de pe pământ. Este posibil, ca și în timpul persecuțiilor păgâne timpurii, ca viitoarea ceată de martori credincioși să fie considerată cauza calamităților naționale și, prin urmare, a izbucnirii aprige a persecuției înverșunate și crude. Aici, însă, este numit adevăratul și realul motiv al martirajului lor: "Înjunghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o". Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când este vestit cu credință în pretențiile sale incisive asupra conștiinței omului, stârnește întotdeauna împotrivirea lumii, iar cei mai fideli exponenți ai săi în viață și mărturie publică trebuie să pecetluiască acea mărturie cu sângele lor. Domnul, în prezent, prin puterea Duhului Sfânt pe pământ, înfrânează patimile oamenilor, dar dacă prezența și puterea Duhului se retrag, vrăjmășia lumii față de Hristos și față de cei care sunt ai Lui va izbucni într-o persecuție aprigă și înverșunată, chiar până la moarte. "Mărturia pe care au dat-o" nu este despre harul lui Dumnezeu ca acum, ci despre pretențiile drepte ale lui Dumnezeu în stabilirea Împărăției Sale pe pământ. Răspunsul la aceste pretenții este sabia puterii în mâinile puterii apostate și persecutoare de atunci. Judecata este dezlănțuită asupra acestor sfinți aflați în suferință. Drepturile împărătești ale lui Hristos (Matei 24:14), care vor fi atunci subiectul mărturiei, vor fi călcate în picioare, iar martorii înjunghiați cu cruzime. Cuvântul preoțesc "înjunghiat" este folosit în conformitate cu caracterul special al acestor martori, probabil iudei. Se spune că grupul ulterior din timpul fiarei (Apoc. 13:7) este "ucis" (Apoc. 6:11), un cuvânt mai general decât primul. Aici se face referire la altarul arderilor de tot, care se afla atât în curtea cortului, cât și în cea a templului. Acest altar de aramă, care simbolizează răbdarea judecății divine, este văzut și în Apoc. 11:1 ; 14:18 ; 16:7. Altarul de aur al mijlocirii apare de două ori în aceste scene apocaliptice (Apoc. 8, ultima parte a versetului 3 și Apoc. 9:13). "Altarul" din Apoc. 8:3 (prima parte) și v. 5 se referă la altarul de aramă.
(*) Această primă ceată de martori de pe pământ, după răpire, va străbate lumea romană predicând Evanghelia Împărăției. Rezultatul muncii lor este menționat în Matei 25:31-46. Înțelegem că acești primi predicatori vor fi în special iudei convertiți. "Aceștia sunt frații Mei", sunt frații iudei ai Domnului după trup (v. 40).
Sub altar, pe care fuseseră înjunghiați de mâna nemiloasă a persecutorului, sufletele lor strigă cu glas tare după răzbunare asupra vrăjmașii lor. Imaginile sunt preluate după tiparul iudaic, dar sunt totuși ușor de citit. Strigătul nu exprimă accente ale harului divin, ci ale dreptei judecăți. Apelul viitoarei rămășițe iudaice către Dumnezeul judecății este la fel de mult în acord cu gândul divin ca și cuvintele emoționante ale Domnului pe cruce : "Tată, iartă-i, pentru că ei nu știu ce fac" (Luca 23:34), sau ca rugăciunea primului martir creștin: "Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta" (Fapte 7:60). Schimbarea dispensației modifică caracterul relațiilor lui Dumnezeu cu lumea. Legea a fost principiul pe baza căruia Dumnezeu a lucrat în timpurile Vechiului Testament. Harul este platforma faptelor și căilor Sale prezente. Judecata, în relația cu cei răi și cu lucrătorii răi, caracterizează scurta criză viitoare înainte ca gloria să se arate pe pământ. Prin urmare, strigătul celor înjunghiați de sub altar este în deplină concordanță cu Psalmul 94 : "Dumnezeul răzbunărilor, Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, să se arate strălucirea Ta! Ridică-Te, judecător al pământului! Răsplătește celor mândri! Până când cei răi, Doamne, până când se vor bucura cei răi" (v. 1-3). Judecata păcatului de pe cruce este temelia pe care se odihnește în siguranță gloria noastră în cer. Judecata păcatului asupra celor răi de pe pământ este necesară pentru a-l curăța (pământul) de rău și a-l face potrivit ca locuință pentru poporul lui Dumnezeu.
Sufletele lor sunt văzute în viziune "sub altar". Pe altar ar exprima aducerea jertfei de ardere tot, dar "sub" altar, unde se varsă sângele jertfei pentru păcat (Lev. 4:7), semnifică încheierea jertfei. Martiriul sfinților nu avea loc atunci. Scena se încheiase deja. Nu sunt oferite detalii. Cruzimea asupritorului și suspinul martorului statornic pentru Isus și drepturile Sale imperiale nu sunt nici ele consemnate. Martirii nu sunt văzuți aici în viață, nici ca înviați, ci într-o stare separată (de așteptare), "sufletele celor înjunghiați".
Ei strigă cu glas tare "Până când?", strigătul binecunoscut al iudeului aflat în suferință în ceasul care va veni, în timpul unui necaz nemaiîntâlnit. Chinul și credința sunt exprimate în strigăt (Ps. 74:9-10 ; Ps. 79:5 ; Ps. 89:46 ; Ps. 94:3-4). Apelul este către Dumnezeu, ca "Conducător Suveran". Acesta este un titlu care implică autoritatea supremă și nu se găsește nicăieri altundeva în Apocalipsa. Sunt adăugate epitetele "sfânt" și "adevărat". Strigătul este către Cel care are dreptul și puterea de a răzbuna sângele vărsat cu atâta cruzime; către Cel care este sfânt în natura Sa și credincios Cuvântului și promisiunii Sale. Circumstanțele contemplate în timpul acestei peceți sunt similare cu cele menționate în Psalmul 79, doar că psalmistul mărturisește un moment ulterior și o zonă mai limitată. Răzbunarea este cerută "asupra celor care locuiesc pe pământ". Aici este indicată o clasă morală, căci în Apoc. 11:9 locuitorii pământului sunt menționați sub binecunoscuta enumerare : "popoare, seminții, limbi și națiuni"; apoi, în versetul următor, o clasă morală, cea mai vinovată dintre toate, este menționată ca fiind cei "care locuiesc pe pământ". Semnificația acestui termen se găsește în Filipeni 3:19. Strigătul de răzbunare se aude, dar răspunsul este amânat. Între timp, Domnul dă un semn de aprobare specială. Fiecare din cei martirizați este evidențiat pentru onoare și îndreptățire. "Fiecăruia i s-a dat o haină albă" (*).
(*) Nu "haine", ca în Versiunea Autorizată. Vezi și Versiunea Revizuită.
Dacă acest verset ar fi singur, ar face imposibilă interpretarea lui. Creștinii sunt în legătură cu Tatăl, nu cu Conducătorul Suveran; ei se roagă pentru cei care se poartă cu răutate; nu cere răzbunare asupra lor. Pentru creștin, o astfel de cerere este imposibilă. Pentru cineva care a fost un iudeu martirizat, această cerere legală la răzbunare era absolut în concordanță cu legea sub care trăise și cu propriile sale Scripturi, iar Domnul, dând fiecăruia o haină albă, Își pecetluiește aprobarea asupra cererii lor.
Cât de bun și plin de har este Domnul nostru să exprime astfel, cu aprobarea Sa imediată, atitudinea dreaptă asumată de sfinții Săi martirizați. Dar sabia Domnului nu urma să fie scoasă încă. Nelegiuirea omului așteaptă o dezvoltare mai deplină a răului înainte ca mânia dreaptă și sfântă a Domnului să izbucnească în furia ei asupra celor necredincioși. Timpul răzbunării era măsurat printr-un "puțin timp". O altă ceată, numită aici "împreună-robi" și "frați", urma să umple rândurile nobilei armate de martiri. În aceste versete sunt menționate două cete separate de sfinți martirizați, cea anterioară înjunghiată în timpul celei de-a cincea pecete (*), și cea ucisă ulterior, într-o perioadă ulterioară, numită aici "puțin timp". Nu poate exista un răspuns complet la strigătul de "sub altar" până când acest al doilea contingent al grupului de martirizați nu este complet.
(*) Vezi Matei 24:9, care se sincronizează cu timpul și evenimentele la care se face referire aici.
Trebuie să se țină cont în mod deosebit de faptul că nici martirii din Vechiul Testament, de la Abel, nici martirii creștini, de la Ștefan, nu sunt menționați aici. Cele două cete sunt cele care își pecetluiesc mărturia cu sângele lor după mutarea (răpirea) sfinților din epocile trecute și prezente la cer. Scurta criză care va veni va fi martora, în etapele sale inițiale și ulterioare, a unor izbucniri aprige de persecuție crudă împotriva celor care dau atunci mărturie pentru Dumnezeu.
PECETEA A ȘASEA - PRĂBUȘIRE COMPLETĂ A ORICĂREI AUTORITĂȚI GUVERNAMENTALE ȘI CIVILE
Apoc. 6:12-17 - "Și am văzut când a deschis pecetea a șasea: și s-a făcut cutremur mare și soarele s-a făcut negru ca un sac de păr și luna s-a făcut toată ca sângele și stelele cerului au căzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale târzii. Și cerul s-a îndepărtat ca o carte (carte mică, sul) făcută sul și toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor. Și împărații pământului și cei mari și comandanții și cei bogați și cei puternici și orice rob și orice om liber s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților; și spuneau munților și stâncilor: Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui care șade pe tron și de mânia Mielului; pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?"
În timpul primei peceți am fost martori la o luptă înverșunată între lumină și întuneric. Conflictul dintre bine și rău nu cunoaște încetare. Dar Dumnezeu va triumfa la sfârșit. Răspunsul complet la apelul sfinților martirizați trebuie să aștepte completarea grupului de martirizați. O a doua izbucnire de furie împotriva martorilor lui Dumnezeu, condusă de Fiară și satelitul ei, Anticristul, este sugerată aici. Atunci va veni ceasul necazului cumplit. Atunci un Dumnezeu mânios va judeca pe prigonitorii cruzi ai poporului Său. "Este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc" (2 Tes. 1:6). Dar, în timpul acestei peceți, Dumnezeu începe să Se ocupe de lume în mod judiciar, dând astfel o garanție a răspunsului complet care urmează să fie dat strigătului de sub altar.
Scena descrisă aici este una îngrozitoare și impresionantă. Simbolurile folosite sunt puterile naturii. Întreaga structură a puterii civile și guvernamentale de pe pământ se destramă. Dezordinea domnește în mod categoric. Nu este vorba doar de prăbușirea unui anumit guvern, ci de subminarea totală a oricărei autorități guvernamentale, atât supreme, cât și dependente. Ideea generală prezentată de metafore este o răsturnare universală a oricărei autorități existente; o criză revoluționară de o asemenea amploare încât împărații și robii sunt îngroziți. Prăbușirea care va veni va implica într-o singură catastrofă generală tot ceea ce este considerat sigur și puternic pe pământ. Se va crea un imens haos civil, social și politic. Ce scenă îngrozitoare de contemplat! O lume fără justiție! Fără nici măcar o urmă de putere legitimă! Fără guvern! Fără autoritatea represiunii (poliție)! (*).
(*) În timpul unei conferințe creștine, un frate, referindu-se la acest subiect, a spus: "Cât de mult trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că încă mai vedem poliție pe stradă!" (n.t.).
6.12.1 - "Cutremur mare"
Lucrul acesta indică o perturbare violentă a stării organizate a lucrurilor, o subminare completă a oricărei autorități existente. În timpul peceții a șaptea și ca pregătire pentru aplicarea unor pedepse și mai severe este menționat un cutremur (Apoc. 8:5), împreună cu alte semne, ca o prevestire publică a mâniei viitoare. Însă aici cutremurul este numit "mare", așa cum mărturisesc din plin efectele sale asupra oamenilor. În timpul celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:18) va exista o altă revoltă socială și politică care va depăși în efectul său ceea ce avem în textul nostru, o catastrofă cu un caracter atât de îngrozitor încât istoria nu oferă ceva asemănător. Trebuie ținut cont de faptul că pecețile dezvăluie o serie de necazuri consecutive și preliminare. "Cutremurul mare" nu anunță ziua Domnului. Există două grupuri de semne menționate de către Domnul în marele Său discurs profetic (Matei 24, 25). Primul grup se aplică perioadei dinaintea necazului cel mare și se contopesc de fapt cu starea de lucruri anterioară descrisă în Matei 24:6-14. "Cutremurul mare" din textul nostru nu anunță, așadar, judecata finală și nici nu este precursorul imediat al revenirii Domnului, orice ar spune oamenii în frica și în groaza lor (Apoc. 6:17). Însuși faptul că un cutremur și mai îngrozitor îl urmează pe cel din pasajul nostru ar trebui să clarifice problema (Apoc. 16:18). Starea de lucruri descrisă sub a șasea pecete va fi urmată de orori și mai îngrozitoare.
6.12.2 - "Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr" (*).
Soarele simbolizează autoritatea supremă de guvernare (Ge. 37:9 ; Apoc. 12:1). "Negru ca un sac de păr" denotă puterea întunecată a lui Satan și indică autoritatea supremă a pământului (de care toți depindeau) aflată într-o stare de colaps total (Isaia 50:3 ; Ez. 7:18). Întunecarea corpurilor cerești este o calamitate cumplită în lumea fizică și de aici și relevanța imaginii de aici.
(*) Sacul de păr era făcut inițial din păr de cămilă (Matei 3:4) și era veșmântul obișnuit al profetului (Zah. 13:4). Dar era în mod deosebit haina de jale (Apoc. 11:3 ; 2 Sam. 3:31 etc.). În acest ultim sens trebuie privit aici.
6.12.3 - "Luna s-a făcut toată ca sângele"
Toată autoritatea derivată imediat din și dependentă de puterea supremă este reprezentată aici de "Luna toată"(*). Luna în domeniul natural este un corp ceresc secundar (satelit al pământului, n.t.) și simbolizează autoritatea derivată în domeniul moral. Este imaginea folosită pentru Israel ca dependent de Hristos, Soarele Dreptății (Cânt. 6:10 ; Ps. 81:3). "S-a făcut ca sângele". Prin această imagine este sugerată moartea morală și apostazia fiecărei autorități subordonate. "Sângele" este o imagine universală a morții (Apoc. 11:6 ; 19:2, 13).
(*) Cuvântul "toată" este omis în Versiunea Autorizată, dar introdus în Versiunea Revizuită, precum și de Tregelles, Kelly și Darby; se găsește, de asemenea, în Codexul Sinaitic, Alexandrian și Vatican.
Apoc. 6:13 - "Stelele cerului au căzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale târzii".
Toate autoritățile inferioare, ca și conducători individuali, civili și ecleziastici, au căzut, din punct de vedere moral, din poziția lor înaltă. Dumnezeu și relația lor cu El au fost abandonate din punct de vedere moral. Smochinele târzii sau necoapte sunt cele ascunse sub frunze care nu se coc niciodată și care sunt aruncate iarna de un vânt puternic. Când vânturile de iarnă ale mâniei lui Dumnezeu mătură scena, atunci cei care nu au fost niciodată cu adevărat ai Lui, oricât de înaltă ar fi poziția lor, vor apostazia în mod deschis și vor abandona orice relație exterioară cu El (Isaia 34:4).
6:14.1 - "Cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul"
Sistemele politice, civile și ecleziastice, constituția, legăturile și structura societății vor dispărea la fel de complet precum o carte sau un sul care nu pot fi citite atunci când sunt rulate (făcute sul). Îndepărtarea fizică a cerului (Apoc. 21:1) și a cerurilor (2 Pet. 3:10), cu siguranță nu locuința lui Dumnezeu, a sfinților și a îngerilor, este unul din cele mai impresionante evenimente consemnate în Cuvântul lui Dumnezeu. Însă încetarea completă a oricărei ordini guvernamentale, cerul moral, este unul dintre acele evenimente viitoare la care este cel mai îngrozitor de privit. Până acum am avut ruina tuturor autorităților, mari și mici, dar aici întregul sistem în care acestea au fost plasate se prăbușește.
6.14.2 - "Toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor"
Muntele reprezintă un sistem de putere stabilă (Daniel 2:35 ; Ier. 51:25), o guvernare stabilă și puternică. Insulele erau considerate de iudei surse de bogăție, centre de comerț (Isaia 23:2 ; Ez. 27:3-15). Aici se face referire la îndepărtarea a tot ceea ce este considerat durabil și măreț, precum și a surselor de bogăție și comerț.
GROAZĂ UNIVERSALĂ
Efectul acestei revolte puternice și universale în viața civilă și politică va fi o scenă de groază cumplită. În conformitate cu o caracteristică pronunțată a Apocalipsei, în care numărul șapte este folosit pe scară largă, sunt enumerate șapte clase de oameni și, ca de obicei, acestea sunt din nou împărțite în două grupuri de câte trei și patru. Primul este alcătuit din cei care guvernează: "împărații", cei mai înălțați și cu vază; "marii" sau prinții, vezi Versiunea Revizuită; și "chiliarhii" sau tribunii militari (*). Al doilea grup include clasa neoficială prezentată în perechi: "bogații" și "puternicii", "robii și oamenii liberi" (**).
(*) Chiliarhii sau tribunii erau cei care comandau o mie de oameni. În Marcu 6:21 citim despre Irod care a pregătit o masă celor mari ai săi și chiliarhilor sau ofițerilor militari și căpeteniilor Galileii, însă aceștia din urmă nu erau neapărat oficiali; probabil erau persoane deosebite cu o poziție privată.
(**) În Apoc. 13:16 și 19:18 ordinea este inversată "liberi și robi".
Apoc. 6:15 - Toți, și de sus și de jos, bogați și săraci, "s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților".
Ce simbol viu al terorii! Frica de Domnul și gloria măreției Sale în puterea guvernamentală, așa cum sunt văzute în tulburarea universală a societății, îi vor lovi pe oameni cu o groază atât de cumplită, încât peșterile și stâncile munților (*) vor fi căutate cu nerăbdare ca adăposturi de mânia Lui și pentru a-i proteja de fața Lui. Este un ceas de frică mortală. În groaza lor, ei nu apelează la Dumnezeu, ci la munți și la stânci ca să cadă peste ei și să-i ascundă de fața "Celui care șade pe tron și de mânia Mielului". În temerile lor vinovate adaugă: "Pentru că a venit ziua ce mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?" Nu este așa. Judecăți mai grele se profilează, nori mai întunecați se adună înainte ca ultimul ceas de agonie concentrată, cunoscută ca "mânia Mielului", să aibă loc. Sub a șasea pecete, primii stropi ai furtunii viitoare a mâniei divine provoacă teroare și frică universală. Când furtuna va izbucnii de fapt la întoarcerea personală a Domnului, atunci, în loc să se teamă de mânia Lui, un dispreț îndrăzneț și arogant față de Miel va caracteriza scena (Apoc. 19:17-19) pe care Împăratul războinic o va stropi cu sânge.
(*) Această a doua și ulterioara referire la munți ar arăta în sine că cerul fizic, luna, stelele, munții, etc., nu trebuie privite ca obiecte reale, ci trebuie înțelese în mod simbolic. Cum ar putea ca fiecare munte să fie îndepărtat (v. 14) și totuși căutat ulterior ca adăpost (v. 15)? Vor fi schimbări fizice în ceruri și pe pământ la începutul (Zah. 14) și la sfârșitul domniei milenare (2 Pet. 3), dar timpul în care își are locul această pecete ar interzice orice altceva decât o semnificație morală și simbolică.
Trebuie să fim extrem de atenți să nu permitem ca analiza detaliilor să slăbească în sufletele noastre efectul general al acestei descrieri uimitoare a evenimentelor viitoare și temerile oamenilor care decurg din aceasta. Chiar și un cititor superficial trebuie să se simtă profund impresionat de "măreția și perfecțiunea aproape inegalabilă" a scenei care urmează să se desfășoare, care este revelată în termeni atât de compleți și clari încât sensul lor nu poate fi înțeles greșit decât de către cei voit ignoranți. Analiza celei de-a șaptea pecete (*) trebuie amânată până la intrarea în studiul capitolului 8.
(*) Ne-am gândit să prezentăm un rezumat concis al aplicării istorice a peceților, dar după o analiză mai atentă, am decis să nu facem acest lucru. Suntem uimiți de conflictul de opinii dintre istorici. Abia dacă doi sunt de acord în interpretările lor, în timp ce datele atribuite unui eveniment sau altul sunt într-o confuzie fără speranță. Nu e de mirare că majoritatea creștinilor privesc studiul Apocalipsei cu o suspiciune greu de înlăturat. Principiul interpretării este în mod evident eronat. Dacă Apocalipsa trebuie interpretată prin lumina pe care o consemnează faptele istorice, atunci ea exclude în mod inevitabil de la studiul cărții un număr mare de oameni din poporul lui Dumnezeu, căci cum ar putea ei să studieze istoria? În plus, dacă cei care au făcut acest lucru și caută să interpreteze cartea pe acest principiu au opinii atât de diferite încât abia doi dacă sunt de acord, cât de lipsită de speranță este sarcina pentru ceilalți. Suntem convinși că principiul pe baza căruia se dorește interpretarea acestei cărți de către școala istorică este complet fals. Numai Duhul lui Dumnezeu este puterea prin care trebuie înțeleasă profeția, și nu faptele istorice. Apocalipsa, începând de la capitolul 4 se referă la viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu