APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XVI -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 6 - DESCHIDEREA PRIMELOR ȘASE PECEȚI
INTRODUCERE ÎN JUDECĂȚILE ANUNȚATE DE PECEȚI
Perioada Bisericii se încheie cu respingerea de către Domnul a ceea ce poartă public numele de creștin (Rom. 11:21-22 ; Apoc. 3:16) și cu strângerea tuturor sfinților, a morților înviați și a celor vii schimbați, la venirea Domnului în Persoană (1 Tes. 4:15-17 ; 2 Tes. 2:1). Poziția actuală a Domnului umblând în mijlocul bisericilor, supraveghind totul și acordând laude și mustrări, este adevărul caracteristic gravat în capitolele 2 și 3 din Apocalipsa. Ce mare este profitul pentru noi! Ce complete și valoroase sunt lecțiile!
Acum, o analiză a expresiei "după acestea" ne va ajuta aici. Apare de două ori în Apoc. 4:1 ; se găsește și în Apoc. 7:9 ; 15:5 ; 18:1 ; 19:1 ; de asemenea, Gen. 15:1 ; și Gen. 22:1. Expresia pare să facă o legătură între o serie de evenimente deja trecute și altele care vor urma. Care este deci concluzia evidentă din dubla sa apariție în capitolul 4:1? Nu este oare că istoria Bisericii de pe pământ, capitolele 2 și 3, așa cum a fost văzută de văzător în viziune, este trecută și că, în consecință, o nouă serie de evenimente urmează să fie desfășurată?
Cei douăzeci și patru de bătrâni, care au un rol important în acțiunile și scenele cerești descrise de văzător, sunt menționați pentru prima dată în capitolul 4. Numărul și titlul lor reprezentativ îi indică în mod evident ca semnificând întreaga ceată a celor mântuiți din epoca trecută și prezentă. Acum se admite cu sinceritate că nicio declarație apocaliptică expresă nu afirmă mutarea sfinților în cer. Apocalipsa 11:12 se referă la o ceată mică și specială. Pavel este singurul dintre scriitorii Noului Testament care o afirmă. Ioan, dimpotrivă, se limitează la manifestarea sfinților împreună cu Hristos la apariția Sa. Primul arată strângerea noastră la El și revenirea noastră ulterioară cu El. Ioan scrie numai despre a doua. Cei douăzeci și patru de bătrâni îi semnifică pe cei mântuiți în cer (astfel încât mutarea lor avusese deja loc); văzătorul îi arată, de asemenea, în viziune, venind din cer (Apoc. 19:11-14 ; 21:10). În ce parte a cărții putem pune mutarea lor? După capitolul 3, care încheie perioada Bisericii, și înainte de capitolul 4, care introduce o nouă serie de evenimente și în care bătrânii sau cei răscumpărați ocupă un loc important în cer. Prin urmare, așteptăm împlinirea versetelor din Ioan 14:3 și cele din 1 Tesaloniceni 4:15-17, între aceste două capitole (3 și 4) ale Apocalipsei. Cei douăzeci și patru de bătrâni sunt văzuți sus, dar faptul răpirii lor este presupus, nu afirmat, iar dacă acest lucru nu este admis, o înțelegere inteligentă a cărții este imposibilă. Rezultă, prin urmare, că Biserica nu se află pe pământ în timpul judecăților apocaliptice. După cum am văzut deja de la prima menționare a bătrânilor (Apoc. 4:4), până la ultima (Apoc. 19:4), cerul este locuința lor.
Suntem pe cale să pătrundem în examinarea părții strict profetice a cărții, și o facem având în vedere acest fapt, și anume că cele trei serii diferite de judecăți - Pecețile, Trâmbițele și Potirele - își au locul în intervalul dintre strângerea noastră la Domnul Însuși, și arătarea Lui și a noastră înaintea lumii, la sfârșitul ultimei săptămâni profetice a lui Daniel (*). Sfinții mutați (răpiți, n.t.) se află în cer în timpul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, o perioadă de șapte ani, în care, în a doua jumătate, "Necazul cel Mare" se dezlănțuie cu înverșunare pe pământ, implicând în durerea sa fără egal o parte iudaică și o altă parte evlavioasă dintre națiuni, chemați să dea mărturie pentru Dumnezeu după ce "cei care au avut parte de chemarea cerească" au fost luați la cer. Bisericii i se promite în mod expres scutirea de Necaz ("ceasul încercării", Apoc. 3:10). Profeția se referă la pământ, dar Biserica, ca trup al lui Hristos și mireasă a Mielului, cea ce este cel mai aproape și mai drag Lui, este asociată cu El în ceruri și, prin urmare, în afara sferei de preocupare profetică. Totuși, deși insistăm asupra împlinirii depline și precise a secțiunii profetice a Apocalipsei în scurta criză ce acoperă ultima săptămână de ani a lui Daniel, suntem departe de a nega o aplicație istorică la trecut și prezent; dar analogia este un lucru, iar împlinirea literală este altceva. Aceasta din urmă poate fi căutată doar la sfârșit (**).
(*) Vezi capitolul despre "Celebra profeție a celor șaptezeci de săptămâni" (postarea nr. 1 din 13.11. 2025, n.t.).
(**) "Viziunile din carte pot avea aplicații preliminare, deoarece principiile pe care sunt construite sunt cele eterne". - "Comentariul Noului Testament".
PRIMA PECETE - PARTICULARITĂȚI
Apoc. 6:1-2 - "Și am văzut când a deschis Mielul una din cele șapte peceți și am auzit una din cele șapte făpturi vii spunând cu glas ca de tunet: Vino! Și am văzut: și iată un cal alb și pe cel care ședea pe el, avea un arc; și i s-a dat o cunună și a ieșit învingător și ca să învingă".
6.1.1 - "Am văzut... Vino"
Judecățile din timpul peceților și trâmbițelor nu sunt simultane, ci succesive. Primele acoperă o arie mai mare decât trâmbițele, dar acestea din urmă, pe de altă parte, sunt mai severe și mai pătrunzătoare în caracterul lor.
Observați, de asemenea, că Mielul este în legătură cu pecețile, îngerii cu trâmbițele, iar Dumnezeu cu potirele, sau potirele mâniei.
În acest anunț preliminar al judecăților viitoare există o plinătate și o precizie a declarației care nu se găsește la începutul celorlalte șase peceți, sau chiar în prima trâmbiță și primul potir. Aici este folosit doar numărul cardinal ("una din") , și nu numărul ordinal ("a doua, a treia"), ca în toate celelalte.
Expresia "și am văzut" este rostită de două ori. Ioan a fost un martor ocular extrem de atent. El "a văzut" actul Mielului de a deschide pecetea (v. 1) De asemenea, l-a "văzut" pe slujitorul judecății (v. 2).
Caii de diferite culori din primele patru peceți reprezintă simbolic agenții umani folosiți pentru executarea acestor judecăți pe pământ, care au un caracter providențial. Dar, ca creștini, având gândul lui Hristos, adică facultatea de a discerne, privim în spatele cursului istoric al evenimentelor și urmărim totul până la sursa nevăzută, Dumnezeu Însuși. Așadar, făpturile vii, executivul tronului, cheamă succesiv instrumentele umane de răzbunare pentru a-și îndeplini misiunea divină. Ele nu pot acționa în judecată până când nu sunt chemate de tron să facă acest lucru. Ce tărie pentru inimă în zilele rele! Primele patru peceți sunt caracterizate de făpturile vii și de cai. În celelalte trei nu se menționează niciuna din ele.
În prima pecete vorbește doar o făptură vie, "cu un glas ca de tunet", și imediat apare primul eveniment profetic anunțat în Apocalipsa. Începe profeția.
Cuvintele din versetele 1, 3, 5, 7, "și vezi", ar trebui omise, ca în Versiunea Revizuită. Tregelles, Kelly și alții sunt de acord cu aceasta (*). Păstrarea cuvintelor ar transforma-o într-o chemare adresată lui Ioan să "vină și să vadă". Dar de ce este nepotrivit să i se vorbească cu un glas ca de tunet? Omiterea lor face ca "Vino" să fie o chemare către instrumentul uman folosit în aceste pedepse pământești.
(*) Unii consideră omiterea cuvintelor, în special în versetul 1, o chestiune îndoielnică, dar credem că întrebarea primește răspuns, în mod satisfăcător, de la autorul expunerii asupra Apocalipsei din "Comentariul Noului Testament", episcopul Ellicott: "Cuvintele 'și vezi' sunt îndoielnice. Se găsesc în unele manuscrise și sunt omise în altele; autoritatea pentru omiterea și păstrarea lor este împărțită aproximativ în mod egal. În aceste circumstanțe, putem fi ghidați pe bună dreptate de context. Cui i se adresează chemarea? Cine este invitat să vină? Dacă s-ar considera că este adresată văzătorului, atunci putem înțelege de ce un copist ar trebui să adauge cuvintele 'și vezi". Dar sunt adresate ele văzătorului? Pare dificil de înțeles scopul unei astfel de porunci. El era deja aproape. Îl văzuse pe Miel deschizând pecetea. Nu exista niciun obiect în apropierea sa. Atunci aceste cuvinte sunt adresate, după cum presupune Alford, lui Hristos? Este greu de crezut că făptura vie I-ar striga astfel Mielului care deschide sulul. Cea mai simplă modalitate de a răspunde la întrebare este de a întreba altfel: Cine a venit când a auzit glasul? Există un singur răspuns: Călărețul. Făpturile vii strigă: Vino!, iar strigătul lor primește răspuns prin apariția mai multor călăreți".
CHEMAREA PUTERNICĂ ȘI RĂSPUNSUL SĂU IMEDIAT
6.1.2 - "Un cal alb"
Răspunsul la porunca puternică și autoritară a făpturii vii a fost ascultat instantaneu. "Și iată un cal alb și cel care ședea pe el". Evident, se face referire la un cal de război. Aici, călărețul nu poate, așa cum susțin mulți comentatori, să-L reprezinte pe Hristos într-o campanie de cucerire. Psalmul 45 și, în special, Apoc. 19:11 au fost invocate cu încredere ca dovadă a aplicării primei peceți lui Hristos. Dar atât psalmistul, cât și văzătorul ne îndreaptă spre Hristos în acel moment măreț al venirii Sale pentru a-Și asuma suveranitatea lumii, în timp ce prima perioadă a peceții se referă la un timp cu câțiva ani înainte de introducerea Împărăției în putere. În capitolul 19, călărețul este numit; aici nu este numit. Din ce parte a pământului iese călărețul primei peceți nu suntem informați. Avem aici un simbol al puterii cuceritoare. Un cal alb reprezintă puterea biruitoare. Indică venirea pe scena profetică a unei puteri hotărâte să cucerească. O campanie de biruințe nestăvilite, strălucite, dar aproape fără vărsare de sânge se află în fața acestui viitor războinic imperial de faimă mondială. Un Cirus, un Alexandru sau un Napoleon în triumfuri și cuceriri, dar fără vărsare de sânge și măcel, așa va veni calul și călărețul primei peceți.
6.1.3 - "Avea un arc" (*).
Iudeii întorși din Babilon în timpul reconstrucției Ierusalimului erau înarmați cu "săbiile, sulițele și arcurile lor" (Neemia 4:13). Lupta corp la corp necesita folosirea sabiei; pentru suliță era necesară o mică distanță; în timp ce lupta la distanță mai mare este exprimată prin arc. Această din urmă armă nu avea prea multe rezultate: de aici și folosirea ei ca simbol al luptei la distanță, care nu avea un caracter foarte mortal.
(*) Când este vorba despre lupta activă cu arcul și săgeata, atunci aceasta din urmă este menționată în mod special (Num. 24:8 ; Ps. 45:5 ; Zah. 9:14 etc.). Dar aici nu se spune nimic despre faptul că arcul este încordat sau gata de acțiune (Plân. 2:4), ci pur și simplu călărețul de pe calul alb îl are. Victoria fără vărsare de sânge este ideea principală.
6.1.4 - "I s-a dat o cunună"
Aceasta trebuie să fie mai mult decât cununa victoriei acordată cuceritorului la sfârșitul unei campanii de succes, căci cununa este dată aici înainte de se vorbi despre victorie. Demnitatea imperială sau regală este conferită acestui personaj deosebit înainte de a intra în uimitoarea sa campanie de cucerire.
6.1.5 - "A ieșit învingător și ca să învingă"
Biruință după biruință, cucerire după cucerire, fără întoarcere sau încetare, va marca progresul imperial al eroului zilei și al ceasului care va veni. Simbolurile acestei peceți și ale peceților următoare sunt destul de simple și pline de semnificație (*).
(*) În cei patru cai de la primele patru peceți există o referire evidentă la caii din Zaharia 1 și 6. În această ultimă viziune, caii colorați, roșu, maro și alb, reprezintă caracterul și energia celor trei puteri imperiale ale Persiei, Greciei și Romei. Bărbatul pe calul roșu îl reprezintă pe Cirus, renumitul împărat persan, distrugătorul Babilonului și eliberatorul iudeilor, înfățișându-L pe Hristos, Mântuitorul lui Israel într-o zi viitoare și Judecătorul Babilonului profetic. În ultima viziune (Zah. 6) sunt prezentate caracterul și parcursul geografic al celor patru imperii ale națiunilor, imperii care au împlinit fără să știe voia guvernamentală a lui Dumnezeu. Caii negrii (perșii) merg în țara de la nord (Babilon) și o distrug, în timp ce ei, la rândul lor, sunt distruși de caii albi (grecii); caii bălțați (romanii) se stabilesc în sud (v. 6). Dumnezeu acordă stăpânire universală Romei (v. 7) și Se odihnește în distrugerea Babilonului (v. 8). Cele două Babilonuri, cel istoric (Ieremia 51) și cel profetic (Apocalipsa 18), sunt sortite distrugerii complete. Ambele au ținut captiv poporul lui Dumnezeu.
A DOUA PECETE - CARACTERISTICILE EI
Apoc. 6:3-4 - "Și, când a deschis pecetea a doua, am auzit pe a doua făptură vie spunând: Vino! Și a ieșit un altul, un cal roșu, și celui care ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ și ca să se înjunghie unii pe alții; și i s-a dat o sabie mare".
6.4.1 - "Un alt cal"
În toate judecățile peceților, cu excepția celei de-a doua, văzătorul ne informează că a fost martor ocular: "Am văzut". Apoi, la celelalte peceți, cuvântul "iată" este urmat de descrierea culorii calului, în timp ce aici este omis. În loc de "iată" se adaugă cuvântul "altul", care nu se găsește la celelalte peceți. Acestea pot fi numite diferențe fără importanță, dar, deoarece credem cu tărie în inspirația verbală a Sfintelor Scripturi, suntem convinși că există un sens divin în aceste detalii care în aparență sunt neimportante. Apariția cuvintelor "am văzut" și "iată" în prima și omisiunea lor în a doua poate fi explicată prin faptul că cuvântul "altul, sau alt" din aceasta din urmă face legătura între cele două peceți. Astfel "am văzut" și "iată... un alt cal, un cal roșu".
6.4.2 - "Un cal roșu"
Ca răspuns la chemarea "Vino" a celei de-a doua făptură vie, "a ieșit un cal roșu". De ce "roșu" (*) și care este semnificația lui specială? Calul alb indică o serie de victorii pașnice. Calul roșu, pe de altă parte, sugerează o perioadă de măcel și vărsare de sânge (Isaia 63:2 ; Apoc. 12:3). Călărețul nu are nume. Este ziua răzbunării Domnului asupra scenei vinovate; de unde și repetarea pronumelui "el", subliniind faptul că agentul direct al judecății este un om numit de Dumnezeu în acest scop, "lui i s-a dat". Oricare ar fi motivele sau aspirațiile politice care l-ar atrage pe acest om al sângelui care vine, totuși el este, pentru moment, nuiaua lui Dumnezeu. O scurtă perioadă de pace urmează imediat după mutarea sfinților în cer și, așa cum am văzut la prima pecete, chiar și înălțarea și înaintarea unui cuceritor nu vor fi marcate de multă vărsare de sânge. Campania sa de triumf necontrolat abia dacă va tulbura pacea generală. Însă, cu a doua pecete, urmărim pașii unuia care umblă pe pământ într-o misiune de vărsare de sânge. El are un mandat divin "să ia pacea de pământ" și "să se înjunghie unii pe alții". În înaintarea sa, el stârnește pretutindeni patimile furioase ale oamenilor. Ah! nici nu visează guvernele Europei că, prin înarmarea și antrenarea populațiilor lor, acele arme ucigașe perfecționate de știința vremii respective vor fi folosite nu doar în războaiele agresive sau defensive, ci și în conflicte civile și între partide (**). Nu este vorba aici de "națiune împotriva națiune", ci "să se înjunghie unii pe alții". Patimile sălbatice ale oamenilor sunt dezlănțuite. Urmează un timp de măcel reciproc. Autoritatea puterii civile este inutilă pentru a stăvili revolta și vărsarea de sânge din orașe, târguri și sate, dacă nu chiar și ea va lua parte la cumplita lucrare de distrugere. "O sabie mare" dată călărețului sugerează că tulburările și agitațiile pe care le provoacă vor fi marcate de un mare măcel și vărsare de sânge. Războiul, fie el agresiv sau defensiv, este cu siguranță în orice timp destul de dureros, dar o stare de rebeliune civilă, armată și deschisă a omului împotriva omului, a aproapelui împotriva aproapelui, care își va înmulți răzbunarea și va vărsa sânge ca apa, este infinit mai rea decât orice stare de război de neimaginat, și aceasta este scena cumplită înfățișată prin această pecete.
(*) "Pierderea vieții este reprezentată figurativ prin diferite culori: roșu, stacojiu și purpuriu". - "Simbologie sacră", de Mills, pag. 160.
(**) Autorul nici nu "visa" la ce va urma după el: arme de distrugere sofisticate și conflicte armate dezastruoase (cele două războaie mondiale, fără a mai aminti diferitele conflicte regionale care nu au încetat niciodată), n.t.
A TREIA PECETE - O FOAMETE
Apoc. 6:5-6 - "Și, când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie spunând: Vino! Și am văzut: și iată un cal negru și cel care ședea pe el avea o balanță în mâna sa. Și am auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii, spunând: O măsură de grâu, un dinar; și trei măsuri de orz, un dinar; și nu vătăma untdelemnul și vinul!"
6.5.1 - "Un cal negru"
Calul alb este simbolul puterii în biruință. Calul roșu indică puterea în vărsare de sânge. Calul negru sugerează puterea în aducerea unui timp de jale și bocet. Aici, ca în Zaharia 6:2, calul negru urmează după cel roșu. "Pielea noastră arde (sau "este neagră")", spune profetul care plânge, "ca un cuptor din cauza frigurilor foametei" (vezi Plân. 5:10 ; Ier. 4:28 ; Iuda 13 etc., pentru puterea simbolică a acestei culori).
6.5.2 - "O balanță în mână"
Despre fiecare din călăreții din primele două peceți se spun diferite lucruri, dar aici doar un lucru. Călărețul ține "o balanță în mână". Cele două cereale principale care constituie toiagul vieții trebuie împărțite în greutate și vândute la prețuri de foamete. Ele sunt grâul și orzul. Cea din urmă cereală, orzul, era consumată în general de către sclavi și de către cei sărăci, fiind mult mai ieftin decât prima și de calitate inferioară. Penny-ul englezesc din Versiunea Autorizată, păstrat în Versiunea Revizuită, este înșelător. Dinarul roman era egal cu aproximativ opt pence din moneda noastră; era plata zilnică a unui soldat și salariul zilnic al unui lucrător (Matei 20:2). De obicei, opt măsuri de grâu puteau fi cumpărate pentru un dinar, dar aici doar una, abia suficient, și nu mai mult, pentru a susține viața (*). Dar ce se întâmplă cu numărul de bătrâni, femei și copii incapabili să muncească? Dacă dinarul poate procura hrana necesară doar pentru o singură persană, ce se întâmplă cu mulțime care, din cauza infirmității sau a altei incapacități, nu sunt capabile să muncească! Oare foametea să fie experiența lor amară, iar moartea anticipată ca o fericită eliberare de agoniile foamei?
(*) Pâinea împărțită cu greutate (balanța) este un semn evident de lipsă (Lev. 26:26 ; Ez. 4; 10-17). Prin această pecete, însă, atât greutatea, cât și măsura sunt recunoscute, dar cu un caracter atât de limitat încât un număr mare de populații afectate de aceasta trebuie să sufere mizeria unei lipse reale de hrană.
Însă făpturile vii nu sunt ele însele sursa acestei pedepse providențiale. Ele sunt legate în mod vital de tron (Apoc. 4:6), dar Dumnezeu este Cel care stă pe acesta, și va fi întotdeauna. Văzătorul aude un glas din "mijlocul celor patru făpturi vii", chiar din tronul Celui Etern, anunțând o foamete. Dumnezeu Însuși este sursa acestor judecăți preliminare și providențiale asupra oamenilor de pe pământ. Ele sunt aplicate de El, chiar dacă folosește agenți pentru împlinirea scopului Său.
BOGAȚII AU FOST CRUȚAȚI
6.6.1 - "Nu vătăma untdelemnul și vinul"
Interdicția de a nu vătăma untdelemnul și vinul este considerată de unii ca semnificând o atenuare a foametei, așa cum se sugerează în afirmațiile anterioare. Dar acest lucru este greu de crezut. Oamenii nu puteau să supraviețuiască doar cu untdelemn și vin. Grâul și orzul erau esențiale. Untdelemnul și vinul erau considerate luxuri care se găseau doar pe mesele bogaților (Prov. 21:17 ; Ier. 31:12 ; Ps. 104:15). Prin urmare, pedeapsa venită prin această pecete lovește în special asupra claselor muncitoare. Cei bogați, cei înstăriți și clasele conducătoare sunt în mod evident exceptate. Dar ei nu vor scăpa. Căci în timpul celei de-a șasea pecete (v. 12-17), judecata este aplicată imparțial tuturor deopotrivă, de la monarh până la sclav.
SOCIALISM
Nu există oare o răsplată dreaptă în faptul că masele de oameni din aceste țări și din altele sunt primele lovite de judecată și făcute să sufere (*) chiar în circumstanțe în care acum par să triumfe? Un semn prevestitor al vremurilor este răspândirea socialismului, a evangheliei egalității între națiunile Europei. Diferențele consacrate de-a lungul timpului dintre stăpân și slujitor, dintre conducători și conduși, sunt disprețuite; bogăția și poziția socială, cu pretențiile lor respective, sunt tratate cu dispreț; iar munca și capitalul sunt considerate forțe opuse. Clasele muncitoare își acaparează rapid puterea și nu întârzie să profite de oportunitățile lor, cerând în același timp drepturi și privilegii suplimentare. Spiritul de insubordonare și de dispreț față de autoritate este răspândit. Sămânța este semănată, recolta va urma cu siguranță. Masele sunt văzute aici suferind din cauza lipsei mijloacelor de trai, în timp ce cei bogați, în bogăția și luxul lor, rămân neatinși, deși condamnați să sufere într-o perioadă ulterioară (*).
(*) Autorul vorbește aici despre tulburările, revoltele și luptele de clasă ce au avut loc în țările din vestul Europei, sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, unde s-a dezvoltat manufactura și apoi industria, și unde s-au ridicat curente și voci care susțineau egalitatea tuturor. Dintre cele mai renumite voci au fost cele ale lui Karl Marx și Friedrich Engels, care au pus bazele comunismului, de ale cărui rezultate au suferit foarte mulți oameni în diverse țări, n.t.
A PATRA PECETE - MOARTEA ȘI LOCUINȚA MORȚILOR (HADES)
Apoc. 6:7-8 - "Și, când a deschis pecetea a patra, am auzit pe cea de-a patra făptură vie spunând: Vino! Și am văzut: și iată un cal gălbui; și numele celui care ședea pe el era Moartea; și Locuința morților (Hades) urma cu el; și i s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să omoare cu sabie și cu foamete și cu moarte și prin fiarele pământului".
6.7.1 - A patra pecete - Moartea
Acum este chemată o altă putere. Aceste judecăți inițiale cresc în severitate. Calul gălbui, care indică o nuanță cadaverică, este noul vestitor al judecății care se apropie.
În cele trei peceți anterioare, călăreții nu au nume. Aici, numele călărețului este Moarte. "Cele patru peceți se îndreaptă asupra oamenilor vii; și astfel moartea, prin care sunt luați, este reprezentată cel mai proeminent; dar Iadului (Hades), care doar îi primește pe cei luați prin moarte, acționând ca un car mortuar, nu i se atribuie niciun cal propriu" (*). Hadesul nu urmează după, ci cu moartea. Aceștia doi sunt, într-un anumit fel, păzitorii trupurilor și sufletelor oamenilor. La sfârșitul domniei de o mie de ani își predau prizonierii și sunt ei înșiși nimiciți, personificați și aruncați în iazul de foc (Apoc. 20:14). Hadesul se referă la acea starea care urmează imediat morții și pe care învierea o încheie în mod necesar, starea dintre moarte și înviere. Moartea și Hadesul sunt folosite aici doar în legătură cu cei necredincioși. Ultimul cuvânt înseamnă pur și simplu "nevăzutul" și, prin urmare, termenul englezesc "Hell" (Iad) nu este echivalentul corect pentru "Hades". În această descriere impresionantă apare însuși împăratul terorii. Culoarea cadaverică a calului este în concordanță cu numele și caracterul călărețului. Moartea și Hadesul sunt tovarăși de nedespărțit. Împreună acționează în judecată și împart prada.
(*) Bengel, așa cum este citat de Hengstenberg.
CELE PATRU JUDECĂȚI CUMPLITE ALE LUI DUMNEZEU
Ni se amintește din nou faptul interesant că aceste judecăți, în succesiunea, caracterul, durata și asprimea lor, își au sursa în tronul lui Dumnezeu. "Autoritatea", citim, "i-a fost dată", lui, nu "lor". Expresia "lui" sau "lor" este controversată, dar indiciile din text ar trebui să fie decisive. Moartea acționează asupra oamenilor în viață. Hadesul revendică sufletele morților. Moartea vine, cu siguranță, înaintea Hadesului. Moartea se ocupă de cei vii, Hades de cei morți.
În timpul peceților anterioare este menționat câte un instrument de judecată pentru fiecare, dar aici sunt patru, cele patru prin care Domnul (Iehova) a amenințat Ierusalimul vinovat din vechime. "Căci așa zice Domnul Dumnezeu: Cu cât mai mult, când voi trimite asupra Ierusalimului cele patru judecăți cumplite ale Mele: sabia și foametea și fiarele sălbatice și ciuma, ca să nimicesc din el pe om și pe animal" (Ez. 14:21). Singura diferență dintre ele este că în judecățile apocaliptice "fiarele" sunt menționate ultimele; "moartea", de asemenea, a treia din listă, ar trebui înțeleasă ca "ciumă", ca în nota de pe marginea Versiunii Revizuite. Sabia din a doua pecete și foametea din a treia sunt reproduse aici în a patra pecete, împreună cu alte două. Sabia scoasă din teacă din mâinile călărețului nemilos nu va fi retrasă până când sarcina ei divin rânduită nu se va termina. Iar foametea își va face lucrarea ei mortală, o moarte mai prelungită și mai dureroasă decât cea prin sabie. Atunci moartea sau ciuma își vor folosi secera cu efect fatal și vor culege o recoltă deplină. În cele din urmă, "fiarele pământului" vor desăvârși nimicirea.
În timpul peceților anterioare, activitățile agricole, fără de care niciun popor civilizat nu poate exista, trebuie să fi fost abandonate. Masele de oameni din timpul celei de-a doua pecete foloseau sabia în loc de plug. Pământul rămânea nearat, iar în absența culturilor urma foametea, iar fiarele, părăsindu-și locurile obișnuite, adăugau la nenorocirea generală prădând oameni. Aceste "patru judecăți dureroase", sabia, foametea, ciuma și fiarele, vor fi în acțiune activă în același timp. Sunt judecăți contemporane. A le spiritualiza, așa cum fac mulți, a le face să vorbească o limbă străină sensului lor simplu și natural, înseamnă a răstălmăci Scriptura și a nu o interpreta corect. Prin îndurarea lui Dumnezeu sfera în care operează aceste judecăți este limitată la a "patra parte a pământului". Lumea romană de atunci este numită a "treia parte" (Apoc. 12:4). Întinderea sferei judecății este una limitată. Ce viitor îngrozitor le așteaptă pe populațiile fără Hristos din aceste țări!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu