APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XVIII -
Walter Scott STEM Publishing
VIZIUNI ALE HARULUI ÎN PARANTEZE
VIZIUNILE DESPRE DOUĂ GRUPURI SEPARATE
Acest capitol conține două viziuni separate. Prima se referă la Israel (versetele 1-8); a doua se referă la națiuni (versetele 9-17). Nu poate exista nicio îndoială că ambele sunt prezentate ca un fel de paranteză. Conținutul capitolului nostru nu face parte din evenimentele derulate sub peceți. Nu există o secvență istorică. În capitolul anterior am avut deschiderea succesivă a primelor șase peceți; apoi, în Apocalipsa 8, Mielul deschide a șaptea sau ultima pecete. Astfel, între a șasea și a șaptea, dar fără a face parte din niciuna, este introdus un episod profund interesant de binecuvântare pentru Israel și pentru națiuni. Cursul judecății este suspendat, iar vălul este dat la o parte pentru a fi martori la inima Dumnezeului nostru. În acele zile întunecate și rele nu este vorba numai de judecată. Nu trebuie să se presupună, totuși, că salvarea acestor grupuri din rândul lui Israel și al națiunilor are loc neapărat între a șasea și a șaptea pecete, cu atât mai puțin că locul lor public și binecuvântarea lor ar avea loc în acest interval. Capitolul nu ne prezintă date în acest sens. Pecetluirea lui Israel are loc în vederea poziției lor milenare, dar nu suntem informați când a avut loc pecetluirea. Viziunea mulțimii dintre națiuni salvate după ieșirea din necazul cel mare are în vedere deplina lor binecuvântare milenară pe pământ, căci este o scenă pământească (v. 16, 17). Dar nu ni se spune când a ajuns mărturia lui Dumnezeu la ei și i-a mântuit. Imediat după mutarea (răpirea) sfinților cerești (1 Tes. 4:15-17), Dumnezeu va lucra în har în mijlocul vechiului Său popor și printre națiuni, în general din afara părții apostate a lumii. Această mărturie va continua timp de câțiva ani, probabil pe parcursul, și poate chiar mai mult, a întregii săptămâni a 70-a a lui Daniel, o perioadă de șapte ani. Aici, (cap. 7), avem în viziune rezultatele acestei mărturii. Revelația acestor grupuri este o priveliște înviorătoare. Ea vine după ce puterea vrăjmașului a fost dezlănțuită împotriva sfinților lui Dumnezeu (Apoc. 6:9-11) și înainte de aplicarea unor judecăți și mai severe (Apoc. 8 și 16), dovedind într-un mod triumfător că nimic nu poate zădărnici scopurile lui Dumnezeu și nici împiedica lucrarea Duhului Său pe pământ. Cât de bun este Dumnezeu că ne-a dat acest capitol interesant între paranteze!
JUDECATĂ RESTRÂNSĂ
Apoc. 7:1 - "Și după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colțuri ale pământului, ținând cele patru vânturi ale pământului, ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac".
Expresia "după aceasta", repetată în versetul 9, marchează un nou început. Introduce secțiunea israelită a capitolului nostru, precum și viziunea mulțimii dintre națiuni purtătoare de ramuri de palmier. Folosirea intenționată a expresiei și repetarea ei ar fi trebuit să-i împiedice pe anumiți interpreți să confunde cele două grupuri. Acestea sunt separate și distincte atât în naționalitate, cât și în binecuvântare. Unul este din mijlocul lui Israel, celălalt dintre națiuni. Pământul milenar este scena în care sunt prezentate ambele. Dar este esențial, pentru înțelegerea capitolului, să se țină cont de faptul că timpul viziunii și momentul în care grupurile intră în binecuvântarea lor publică stabilită sunt foarte diferite.
7.1.1 - "Patru îngeri stând la cele patru colțuri ale pământului, ținând cele patru vânturi ale pământului".
Văzătorul exilat vede aici pământul ca o vastă câmpie întinsă, mărginită de cele patru puncte cardinale principale: nord, sud, est și vest. În aceste colțuri stă câte un înger pentru a avea control deplin asupra forțelor nimicitoare ale răului. Repetarea triplă a numărului "patru" marchează caracterul complet și universal al acțiunii. Nu vedem niciun motiv pentru a limita termenul "pământ" de aici la lumea romană. Vânturile nu trebuie să sufle până când nu este pecetluit un număr potrivit din Israel (v. 3, 4). Acum, cele două case ale lui Israel, Efraim și Iuda, sunt cuprinse în această lucrare. Domnul (Iehova) "va aduna pe cei alungați ai lui Israel și-i va strânge pe cei risipiți ai lui Iuda, din cele patru colțuri ale pământului" (Isaia 11:11-12). Astfel, atât profetul , cât și văzătorul se referă la întreaga întindere a pământului locuit și nu la limitele teritoriale ale lumii romane, fie ele trecute sau viitoare. Cu siguranță, versetul 9 se referă la rezultatul unei mărturii divine printre națiuni, care a depășit cu mult întinderea imperiului roman în oricare perioadă a istoriei sale. Deci, aici trebuie înțeles pământul în sensul său cel mai larg.
Cei patru îngeri care țin în frâu (*), puteri spirituale nevăzute, dar reale, sunt înfățișați aici stăpânind forțele și instrumentele răului, "cele patru vânturi ale pământului" (**).
(*) Wordsworth, în lucrarea sa "Prelegeri despre Apocalipsa", p. 120, încearcă să arate că "cei patru îngeri care stau la cele patru colțuri ale pământului" sunt aceiași cu cei "legați la marele râu Eufrat" (Apoc. 9:14). Însă poziția universală a primilor în comparație sfera restrânsă a celor din al doilea caz ar interzice o astfel de interpretare. În plus, acțiunile și timpul diferă în esență. Wordsworth este unul dintre cei mai fanteziști și nesiguri interpreți.
(**) Tulburările politice și de altă natură sunt exprimate prin termenul "vânturile pământului" (Daniel 7:2 ; Iov 1:19 ; Ier. 49:36). Trebuie făcută deosebire între "vânturile cerurilor" și "vânturile pământului". Prima expresie indică agenții providențiali folosiți de Dumnezeu pentru a-Și îndeplini scopurile, în timp ce a doua îndreaptă atenția asupra sferei vinovate a acestor judecăți și calamități, adică pământul. De asemenea, putem observa că cele două menționări ale "pământului" din text (v.1) nu are o aplicare limitată. A treia menționare a cuvântului îl limitează la partea civilizată a globului, spre deosebire de "mare", partea necivilizată (vezi și Apoc. 10:2).
7.1.2 - "Ținând"
Ținând strâns, cu o strânsoare fermă, sugerând că vânturile se luptau să se dezlănțuie. Cât de irezistibilă este strânsoarea Omnipotenței divine asupra puterilor și forțelor răului. Ele sunt înfrânate eficient până când planurile lui Dumnezeu sunt pregătite și gata de acțiune.
Situația este una de un interes deosebit. Suntem pe cale să intrăm în necazuri și mai profunde. Punctul culminant al judecății de până acum a fost sub a șasea pecete, când toate guvernele, politice, sociale, supreme și subordonate, s-au prăbușit complet și a urmat o scenă de groază universală. Dar se profilează necazuri și mai profunde. Nu toți au fost uciși în martiriul de sub a cincea pecete (Apoc. 6:9-11), nici judecățile viitoare și mai severe nu vor împiedica existența unei mărturii universale pentru Dumnezeu, așa cum o dovedesc în mod concludent viziunile mângâietoare din acest capitol. Prin urmare, calamitățile și necazurile universale, indicate de expresia "vânturile pământului", sunt ținute sub control pentru o vreme până când Dumnezeu ia măsuri pentru păstrarea unui număr complet al poporului Său Israel și a unei mulțimi nenumărate dintre națiuni.
7.1.3 - "Ca niciun vânt să nu sufle pe pământ"
"Pe pământ" se referă la scena unei guvernări stabile (Apoc. 10:2 ; Ps. 46:2) ; "nici pe mare", națiuni și popoare aflate în anarhie și confuzie (Daniel 7:2-3 ; Isaia 57:20) ; "nici peste vreun copac", puterea și mândria pământului (Daniel 4:10, 22 ; Ez. 31:3-9, 14-18).Motivul încetării judecății este enunțat în termeni preciși: "până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunțile lor" (v. 3).
ÎNGERUL CU PECETEA LUI DUMNEZEU ȘI STRIGĂTUL SĂU
Apoc. 7:2-3 - "Și am văzut un alt înger, urcând de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu; și a strigat cu glas tare celor patru îngeri, cărora li se dăduse să vatăme pământul și marea, spunând: Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunțile lor".
Judecata atribuită vânturilor în versetul 1 este încredințată aici îngerilor. Primele simbolizează forțele răului politic și de altă natură. Prin cei din urmă trebuie înțeles puterile spirituale care conduc și guvernează aceste forțe ale răului, instrumentele judecății în versetul 1; puterile care le conduc în versetul 2.
7.2.1 - "Un alt înger"
Nu unul dintre cei patru și cu siguranță nu Hristos (*), așa cum au presupus unii în mod ciudat. Decizia "până îi vom pecetlui" ar fi o jignire la adresa demnității supreme a lui Hristos; la fel și cuvintele finale ale strigătului îngerului, "robii Dumnezeului nostru". Limbajul și duhul de exprimare din Ioan 20:17, "Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru", sunt păstrate în tot Noul Testament. Nu întâlnim niciodată expresiile "Dumnezeul nostru" și "Tatăl nostru" ca reprezentându-L pe Hristos și pe credincioși.
(*) Îngerul-preot din Apoc. 8:3-5 și îngerul puternic din Apoc. 10:1-6, 8-10 par să se refere, fără îndoială, la Hristos. Termenii folosiți și acțiunile descrise în ambele pasaje (cap. 8 și 10) nu ar putea fi aplicate în mod corect vreunei ființe create, oricât de înaltă ar fi poziția ei.
Îngerul la care se face referire în textul nostru este în mod evident o ființă spirituală deosebită, având o misiune înaltă la dispoziție. El se ridică de la est sau de la răsăritul soarelui, "având pecetea Dumnezeului celui viu" (*). Îngerul pecetluitor care se ridică de la răsăritul soarelui pentru ocrotirea și binecuvântarea lui Israel pare un vestitor al lui Mesia, care, ca Soare al Dreptății, va răsări cu vindecarea în aripile Sale (Mal. 4:2) și va străluci peste țară și peste oameni cu o splendoare de nespus. Primele roade ale binecuvântării naționale sunt vestite de către înger; recolta așteaptă descoperirea lui Hristos din cer.
(*) Pecetluirea în dispensația prezentă nu este un semn exterior precum aici. Este Duhul Sfânt dat de Dumnezeu pentru a locui în cel credincios (2 Cor. 1:21-22 ; Efes. 1:13). Dumnezeu (nu Hristos) pecetluiește; Duhul Sfânt Însuși, o Persoană, este pecetea.
7.2.2 - "Pecetea Dumnezeului celui viu"
Lucrul aceasta implică imunitate față de moarte, iar pecetea de pe frunte sugerează recunoaștere publică și deschisă a faptului că cei pecetluiți îi aparțin lui Dumnezeu. Nu ni se spune despre cum va fi această pecete.
7.2.3 - "Robii Dumnezeului nostru"
Titlul acesta este aplicat pentru cei pecetluiți din Israel. Ei au păstrat mărturia lui Dumnezeu prin încercări și greutăți; calea lor a fost marcată de conflicte și de slujire, de unde și potrivirea titlului de "robi".
Pecetluirea nu este doar lucrarea îngerului; și alții sunt asociați la fericita lucrare de a păzi de judecată un număr complet din Israel, "până îi vom pecetlui". Există aici o demnitate a lucrării care nu se regăsește nici în pecetluirea consemnată de profetul captivității (Ez. 9:4), nici în cea a lui Iuda pe Muntele Sion (Apoc. 14:1). Îngerul care se ridică de la răsăritul soarelui este în concordanță cu misiunea înaltă pe care o are de îndeplinit. Slujba lui nu este una obișnuită și, prin urmare, împrejurările înconjurătoare vorbesc despre măreția lucrării.
El a strigat "cu glas tare" către îngerii judecății: "Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii". Această poruncă puternică este ascultată și cei mântuiți din Israel sunt pecetluiți pentru binecuvântarea milenară.
NUMĂRUL CELOR PECETLUIȚI
Ceata celor dintre națiuni (v. 9) nu este numărată. Ceata israeliților, dimpotrivă, este calculată cu atenție, iar rezultatul este exprimat nu în numere aproximative, ci în termeni preciși, precum o sută patruzeci și patru de mii. Douăsprezece mii din fiecare dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Numerele, fie individual (12), fie înmulțite (144), indică un număr complet și bine definit. Doisprezece este semnătura lui Israel și este folosit în mare parte în context iudaic. Administrația pământească, domnia, guvernarea par a fi valoarea morală a acestui număr (*). Numărul celor pecetluiți este, cu siguranță, simbolic și arată pur și simplu că Dumnezeu Și-a însușit un anumit număr, complet, dar limitat, din Israel pentru Sine.
(*) Cele douăsprezece ore ale zilei, douăsprezece ore ale nopții ne îndreaptă către soare și lună ca puteri conducătoare și guvernatoare ale zilei și ale nopții. Sunt douăsprezece seminții ale lui Israel și doisprezece apostoli în legătură cu guvernarea viitoare a lui Israel (Matei 19:28). Douăsprezece porți în sfântul Ierusalim (Apoc. 21:12). Israel era reprezentat în cele douăsprezece pietre prețioase de pe pieptarul marelui preot și în cele douăsprezece pâini ale punerii înainte pe masa sfântă (Exod 28 ; Lev. 24).
PARTICULARITĂȚI
În cele aproximativ optsprezece enumerări ale semințiilor din Scriptură, este dat întotdeauna numărul reprezentativ și complet doisprezece; dar, deoarece Iacov a avut treisprezece fii (*), unul sau altul este întotdeauna omis. În general Levi este omis de mai multe ori decât oricare altul. În enumerarea apocaliptică, Dan și Efraim sunt omiși. Ambele seminții erau remarcabile prin faptul că erau legate de idolatria din Israel, probabil acesta este motivul pentru ștergerea numelor lor de aici (Deut. 29:18-21). Dar, în cele din urmă, harul va triumfa, iar Dan este numit primul în viitoarea împărțire a țării între seminții (Ez. 48:2); dar, deși este numit primul, totuși este cel mai îndepărtat de templu, fiind situat în extremitatea nordică. În versiunea noastră engleză există trei seminții numite în fiecare verset, dar, în realitate, aranjamentul semințiilor, ca și al apostolilor (Matei 10:2-4), este în perechi. În primul rând, Iuda și Ruben, al patrulea și primul fiu al Leei, primul seminția împărătească, cel de-al doilea reprezentantul națiunii (Gen. 49:3). În al doilea rând, Gad și Așer, cei doi fii ai Zilpei, asociați în binecuvântările profetice ale zilelor din urmă (Gen. 49:19-20). În al treilea rând, Neftali și Manase, legați în enumerarea din Ezechiel 48:4. În al patrulea rând, Simeon și Levi, al doilea și al treilea fiu ai Leei, asociați în enumerarea profetică (Gen. 49:5-7), precum și în revelația Domnului despre Sine către Israelul mântuit (Zah. 12:13). În al cincilea rând, Isahar și Zabulon, al cincilea și al șaselea fiu al Leei, ambii sunt asociați în enumerarea profetică (Gen. 49:13-15) și în cea teritorială (Ezechiel 48) a semințiilor. În al șaselea (**), Iosif și Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soția iubită a patriarhului.
(*) Socotindu-i pe cei doi fii ai lui Iosif în locul tatălui lor, ca fiind ai lui Iacov.
(**) Aici îl avem pe Iosif, nu pe Efraim; tatăl în locul fiului. Dar Efraim, în binecuvântare, are prioritate față de fratele său mai mare Manase și din nou harul strălucește (Gen. 48:8-20).
Trebuie menționat că în Versiunea Revizuită și în alte instrumente ajutătoare critice, cuvântul "pecetluit" este omis în denumirea fiecărei seminții, cu excepție la prima și la ultima. Astfel, "din seminția lui Iuda, douăsprezece mii pecetluiți" (v. 8) și "din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii pecetluiți". Semințiile lui Iuda și Beniamin încep, respectiv încheie enumerarea. (La fel este și în Biblia română, n.t.). Caracteristicile acestor seminții (Gen. 8-12, 27) sunt centrate ambele pe Hristos.
TREI CETE DE SFINȚI MILENIALI
Cele două cete ale lui Israel și ale națiunilor au fost văzute de către văzător în viziuni separate. Ceata aleasă din cele douăsprezece seminții (v. 4-8) nu este doar distinctă de cei aleși dintre națiuni (v. 9-17), ci este la fel de distinctă de cei 144 000 din Iuda care vor ieși din ororile acelui ceas viitor al încercării, și care stau pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14). Există două cete iudaice care au un număr asemănător - cele o sută patruzeci și patru de mii din tot Israelul (Apoc. 7), și cele o sută patruzeci și patru de mii doar din Iuda (Apoc. 14). Mulțimea națiunilor purtătoare de ramuri de palmier nu trebuie confundată nici cu Biserica, nici cu Israel. Mulțimea nenumărată văzută aici în viziune este rodul unei ample lucrări a harului începute imediat sau la scurt timp după mutarea sfinților cerești (1 Tesaloniceni 4) și continuată în timpul viitoarei săptămâni profetice de șapte ani (Matei 24:14). Această mărturie mondială, continuată activ între Răpire și Arătare, va fi recunoscută în mod evident de Dumnezeu. Astfel, sub mâna cea bună și ocrotitoare a lui Dumnezeu, se oferă suficient timp pentru lucrarea puternică a harului, care, prin rezultatele bogate, ne amintesc de zilele ramurilor de palmier ale Cincizecimii.
De asemenea, putem observa o altă distincție interesantă între cele două cete de sfinți mileniali din capitolul nostru. Aleșii lui Israel sunt văzuți înainte de a intra în "timpul necazului lui Iacov", în timp ce mulțimea mântuită dintre națiuni este văzută aici după ce a ieșit din "marele necaz".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu