APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XIX -
Walter Scott STEM Publishing
VIZIUNI ALE HARULUI ÎN PARANTEZE (continuare)
MAREA MULȚIME DINTRE NAȚIUNI MÂNTUITĂ ȘI STRIGĂTUL LOR
Apoc. 7:9 - "După acestea am văzut: și iată o mulțime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice națiune și seminții și popoare și limbi, stând înaintea tronului Mielului, îmbrăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor".
Am remarcat deja că mulțimea în haine albe și purtătoare de ramuri de palmier vine din necazul cel mare și, deși binecuvântarea lor este strict milenară ca și caracter și timp, nu trebuie confundată cu o altă grupă de națiuni care vor fi mântuiți la începutul erei milenare, după încheierea necazului cel mare; de unde și poziția specială și binecuvântările caracteristice ale "mulțimii nenumărate" la care se face referire aici. Atât poziția, cât și binecuvântarea sunt în perfectă concordanță cu încercarea anterioară, din care au ieșit și în care mulți dintre frații lor, iudei și națiuni, au fost uciși. "Din orice națiune și seminție și popoare și limbi". Am întâlnit deja această împărțire împătrită a rasei umane (Apoc. 5:9). Este o formulare tehnică care exprimă universalitatea (vezi și Apoc. 11:9).
Această mare mulțime, dincolo de orice numărătoare și, în acest sens, în contrast puternic cu numărul mai limitat și bine definit al lui Israel, este mărturisită de văzător ca "stând înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor". Acești sfinți sunt pe pământ. "Stând înaintea tronului și înaintea Mielului" este, cu siguranță, o poziție de înaltă demnitate, dar tronurile sfinților cerești sunt "în jurul" tronului lui Dumnezeu (Apoc. 4:4) și al Mielului (Apoc. 5:6). În plus, ei sunt așezați pe ele (vezi și Apoc. 20:4). Nu se spune că acești sfinți de pe pământ au tronuri și cununi; cei cerești le au pe amândouă. În aceste privințe și în altele, ceata cerească a celor răscumpărați ocupă o poziție de demnitate mult mai înaltă decât "mulțimea nenumărată" care se află pe pământ înaintea tronului - o desemnare a forței morale.
7.9.1 - "Îmbrăcați în haine albe"
Ei au păzit drepturile și cerințele lui Dumnezeu împotriva unei lumi răzvrătite și apostate, în mijlocul unor împrejurări de tristețe și suferință fără egal (Marcu 13:19). Acum, Dumnezeu Își amintește și le răsplătește credincioșia, ei sunt "îmbrăcați în haine albe", haine ale dreptății (vezi Apoc. 19:8). "Ramurile de palmier" exprimă bucuria eliberării complete (Lev. 23:40 ; Ioan 12:13). Dumnezeu i-a condus în siguranță prin perioada cumplită de suferință hotărâtă, numită "necazul cel mare" (Apoc. 7:14), iar acum ei se bucură în triumful Dumnezeului lor. Palmierul este singurul copac numit în construcția templului milenar (Ez. 40:41); este numit în mod special în legătură cu sărbătoarea Corturilor, ultima și încheierea sărbătorii pline de bucurie a lui Israel (Lev. 23:40). Mulțimea în robe (sau mantii, n.t.) este singura ceată din Apocalipsa despre care se spune că are palmieri; cuvântul apare o singură dată în Apocalipsa.
Apoc. 7:10 - "Și strigau cu glas tare, spunând: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe tron, și a Mielului!"
Luptele și încercările lor s-au sfârșit. Tronul înaintea căruia stau este acum și pentru totdeauna puterea și siguranța lor. Nenumăratele mulțimi ale acestor mântuiți izbucnesc într-un strigăt puternic și unit. Care este încărcătura acestui strigăt intens și emoționant? Mântuirea, în sensul cel mai cuprinzător, este atribuită lui Dumnezeu și Mielului. Niciun membru al acelei oștiri mântuite nu tace. "Strigau cu glas tare". Harul suveran și-a făcut lucrarea sa puternică. A adunat din toate țările și limbile o mulțime de națiuni care depășește dincolo de orice calcul omenesc - fiecare și toți laolaltă "morți în păcate" - și i-a așezat mântuiți și binecuvântați înaintea tronului lui Dumnezeu. Cât de potrivit este, deci, ca triumful harului divin să fie celebrat cu măreție și urmărit până la sursă - Dumnezeu în suveranitatea divină, și până la Miel, expresia iubirii și a harului Său.
RĂSPUNSUL OȘTIRII ÎNGEREȘTI
Apoc. 7:11-12 - "Și toți îngerii stăteau în jurul tronului și al bătrânilor și al celor patru făpturi vii; și s-au prosternat înaintea tronului și s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Amin! Binecuvântarea și gloria și înțelepciunea și mulțumirea și onoarea și puterea și tăria fie a Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin".
Avem două scene cerești distincte în care tronul este imaginea centrală, aici și în capitolul 5:11-12). În ambele scene, îngerii alcătuiesc cercul exterior din jurul tronului. În aceste viziuni sublime avem doxologia oștirii îngerești exprimată printr-o închinare înșeptită. În prima scenă (Apoc. 5:11-12) Mielul este obiectul laudei; în a doua viziune (Apoc. 7:11-12) obiectul adorării este Dumnezeu. Poziția îngerilor, în ambele scene, este în jurul tronului, în timp ce bătrânii și făpturile vii alcătuiesc cercuri interioare. Ordinea în care sunt prezentați aceștia din urmă, adică bătrânii și făpturile vii, diferă în cele două scene. În prima viziune, bătrânii alcătuiesc cercul cel mai interior; în cea de-a doua, făpturile vii sunt cele mai apropiate de tron. Diferența este ușor de explicat. În prima, cel care este avut imediat în vedere este Mielul, iar cei mântuiți din cer (bătrânii) sunt adunați în mod natural în jurul Lui; în timp ce în cea de-a doua viziune, este avut în vedere Dumnezeu, stând pe tronul Său, simbolul suveranității universale. Lucrul acesta ar explica locul apropiat al făpturilor vii care reprezintă autoritatea executivă a tronului. Mulțimea națiunilor de pe pământ atribuie mântuirea "Dumnezeului nostru", dar El este și Dumnezeul îngerilor; de aceea, și ei, în locul lor din ceruri, spun "Dumnezeul nostru". La strigătul triumfător al celor răscumpărați, îngerii, care sunt la fel de numeroși ca oștirea celor răscumpărați de pe pământ, de care sunt atât de profund interesați, se prosternă și se închină, spunând, Amin. Cât de profundă poate fi închinarea lor se poate deduce din poziția lor, s-au prosternat înaintea tronului. La strigătul mulțimii se răspunde prin "Amin-ul" îngerilor. Termenii din doxologia angelică diferă în ordinea lor de cea conținută în capitolul 5. Acolo, ultimii doi termeni, glorie și binecuvântare", sunt primii numiți în capitolul nostru. Acolo este vorba despre "bogății", aici este vorba despre "mulțumirea" (*).
(*) W. Kelly, FB Hooper, episcopul Ellicott și alții, în lucrările lor despre Apocalipsa, citează versetul 12 cu articolul hotărât la sfârșitul fiecărui substantiv, astfel: "Binecuvântarea, gloria, înțelepciunea, mulțumirea, onoarea, puterea și tăria". Un scriitor competent a spus: "Forța articolului este de a exprima fiecare calitate în cel mai înalt grad și excelență".
Cele două grupuri mântuite de pe pământ din capitolul nostru sunt cei aleși din Israel și mulțimea dintre națiuni îmbrăcată în haine albe. Grupurile din cer sunt alcătuite din îngeri, bătrâni și făpturile vii. Niciunul din ultimele două nu participă la celebrarea laudei adusă de către îngeri. Aceasta se limitează la mulțimea dintre națiuni de pe pământ și la îngerii din cer. Obiectul special al întregului pasaj (v. 9-17) este relația mulțimii purtătoare de ramuri de palmier cu Dumnezeu și cu Mielul. Aceasta este, de fapt, greutatea strigătului lor, pe care îngerii și-l asumă pe deplin adăugând "Amin-ul" lor (*). Relația bătrânilor și a făpturilor vii cu Dumnezeu este dezvăluită în capitolele 4 și 5 și, prin urmare, în acele pasaje, închinarea lor este introdusă în mod potrivit, nu aici.
(*) Primul "Amin" este răspunsul la strigătul mulțimii mântuite. Al doilea "Amin" este o confirmare a adevărului propriei lor laude.
ÎNTREBAREA ȘI RĂSPUNSUL BĂTRÂNULUI
Apoc. 7:13-17 - "Și unul dintre bătrâni a răspuns, zicându-mi: Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt și de unde au venit? Și i-am răspuns: Domnul meu, tu știi. Și mi-a spus: Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare și ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Său; și Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arșiță; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor".
Văzătorul a rămas într-o uimire tăcută. A auzit strigătul de triumf al oștirii mântuite și a privit la bucuria lor, dar nu a participat personal la niciuna dintre acestea. "Unul dintre bătrâni a răspuns", nu la întrebarea rostită, ci la cea nerostită, din inima văzătorului. Bătrânii sunt caracterizați de cel mai înalt caracter de închinare și inteligență cu privire la gândurile și la căile lui Dumnezeu. Ei înșiși au fost mântuiți de pe pământ și, prin urmare, era potrivit ca unul dintre ei, și nu o ființă cerească fără păcat, să fie interpretul lui Ioan și, prin el, nouă, referitor la originea și istoria acestei remarcabile cete văzute pentru prima dată de către văzător. Ioan nu era nefamiliarizat cu slujba cerească a bătrânilor. Într-o viziune anterioară (Apoc. 5:4-5), unul dintre ei îl mângâiase și îl instruise. Prin urmare, cele două întrebări adresate lui Ioan exprimau ceea ce dorea el să știe: "Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt și de unde au venit?"
Nu este lipsit de semnificație faptul că atenția este atrasă de trei ori asupra "hainelor albe" (v. 9, 13, 14). Acceptarea lor publică de către Dumnezeu, recunoașterea lor de către El în curăția perfectă a caracterului și a căilor, sunt mărturisite prin aceste haine (sau robe) de un alb pur (*).
(*) Un vechi teolog scoțian remarca cu privire la acest pasaj: "Cuvântul tradus prin "robă" semnifică în mod cuprinzător o robă de nuntă; și, întrucât atât acest cuvânt, cât și cel tradus prin "alb" sunt însoțiți de articol , aceasta conferă o forță și o frumusețe deosebită expresiei. Aluzia este la o robă de nuntă cu cel mai bogat și splendid aspect. Pentru a înțelege pe deplin sensul expresiei, aceasta ar trebui redată astfel: "Cine sunt aceștia îmbrăcați în cele mai bogate robe de nuntă, robe de cel mai pur alb?"
NECAZUL CEL MARE
7.14.1 - "Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare".
Respectabila noastră Versiune Autorizată este greșită aici. Se citește: "Aceștia sunt cei care au venit din necazul (nearticulat, n.t.) cel mare". Dar Versiunea Revizuită și alte traduceri dau, fără îndoială, sensul Duhului, "vin", nu "au venit", și "necazul" (articulat, n.t.), nu pur și simplu "necaz". (Așa este redat și în trad. rom.). Nu este înregistrarea unui act ce a avut loc în trecut, ci ei "vin" sau "ies". Este considerată o acțiune caracteristic prezentă. "Necazul" indică o perioadă definită și nu pur și simplu necazul în general de care au parte toți sfinții. "Necazul cel mare" (*) nu înseamnă necazurile generale care au afectat poporul lui Dumnezeu în toate veacurile. Introducerea articolului hotărât marchează specialitatea sa. Persecuțiile neroniene (**) și alte persecuții păgâne și papale au fost denumite în mod diferit "necazul cel mare" de către școala istorică a comentatorilor (cei care comentau textele biblice, n.t.). Mai frecvent, se crede că expresia se referă la necazurile generale ale vieții. Dar fiecare interpretare a Apocalipsei care are ca bază istoria și nu Cuvântul lui Dumnezeu este în mod neapărat confuză și incertă. Forța și importanța termenului trebuie căutate în Scriptură și nu în relatările istoriei umane. Interpretarea Cuvântului, precum și aplicarea lui la conștiință, este prerogativa exclusivă a Duhului Sfânt care l-a inspirat.
(*) "Din necazul, cel mare" - Alford.
(**) "Primele zile ale creștinismului", p. 448 - Dean Farrar.
"Necazul cel mare" este încă viitor. Acesta presupune că națiunea iudaică restabilită în Palestina în necredință pentru a servi scopurilor politice ale națiunilor, și va fi adusă acolo prin intervenția activă a unei mari puteri maritime (Isaia 18). Durata ceasului încercării care va veni, care în intensitatea lui va depăși toate necazurile trecute și ulterioare îndurate pe pământ (Marcu 13:19), este limitată la a doua jumătate a săptămânii profetice de șapte ani a lui Daniel (Daniel 9:27) împreună cu Matei 24:15) sau, mai corect vorbind, la 1260 de zile, adică 42 de luni a câte 30 de zile fiecare (*) (Apoc. 11:13 ; 13:5). Satan, aruncat din cer pe pământ, este instigatorul acestei izbucniri de furie și ură fără precedent împotriva martorilor lui Dumnezeu, iudei și națiuni (Apoc. 12:7-17). Principalii persecutori ai lui Satan vor fi "fiara", adică puterea imperială reînviată a Romei în persoana capului său , "cornul mic" (Daniel 7:7, 21 ; Apoc. 13:1-18); Antihristul, numit astfel doar în epistolele lui Ioan, aliatul și complicele fiarei (Apoc. 13:11-17); și împăratul de la miazănoapte, sau asirianul (Daniel 8:11 ; Isaia 10:24-34) (**). Primii doi vor fi agenți activi în persecutarea sfinților; cel din urmă va fi ostil, din punct de vedere politic, față de comunitatea iudaică restaurată, dar sfinții iudei vor trebui să sufere și ei ca parte integrantă a națiunii. "Necazul cel mare", deci, cuprinde atât pe națiuni, cât și pe iudei. Creștinătatea apostată va fi sfera largă care va ajunge sub judecata directă a lui Hristos în ziua viitoare, și sabia nu va fi scoasă din teacă până când păgânii nu vor simții și ei lovitura (1 Petru 4:17). Însă, în timp ce necazul îi va cuprinde pe iudei și pe națiuni, primii vor suferi cel mai mult (Ieremia 30:7). Ceata națiunilor din textul nostru vine din necazul cel mare. Aceștia au fost păstrați, în timp ce creștinătatea, și în special Iudeea, au fost scăldate în sângele sfinților lui Dumnezeu (***).
(*) "Necazul se termină înainte de venirea lui Hristos ca să domnească (Matei 24:29); și cred că se va încheia în mod practic prin vărsarea potirelor (Apoc. 16). Zvârcolindu-se sub aceste chinuri, atât fiara, cât și complicii ei nu vor mai fi în stare să-i mai persecute . Așa mi se pare mie.
"Cele 1260 de zile de persecuție (Apoc. 11:3), sau 42 de luni, numărând câte 30 de zile pe lună, se vor încheia înainte de sfârșitul celor trei ani și jumătate. Le lipsește 17 zile din această ultimă perioadă, sau mai exact 17 zile și jumătate. Până la sfârșitul celor 42 de luni, puterea fiarei este de necontestat (Apoc. 13:5). A șaptea trâmbiță sună și taina lui Dumnezeu se sfârșește atunci. De acum înainte, El se va ocupa în mod direct de apostați, așa cum descriu potirele. Nu va mai fi nicio taină în privința aceasta."
"Zilele vor fi scurtate, deoarece timpul puterii fiarei va fi scurtat cu zilele menționate mai sus, care vor rămâne din cei trei ani și jumătate ai săptămânii (Daniel 9:27). Scurtarea sau prelungirea zilelor, nu a unei zile, se referă la o perioadă de timp și nu la o zi naturală de douăzeci și patru de ore."
"Indiciul pentru mine în toate acestea este diferența dintre 1260 de zile și trei ani și jumătate. Primul număr nu poate fi în niciun caz egal cu cel de-al doilea. La sfârșitul acestuia din urmă, Domnul vine să împărățească. La sfârșitul primului (1260 zile) sună trâmbița; și restul de zile dintre cele 1260 de zile și cei trei ani și jumătate lasă loc pentru vărsarea potirelor". - "Adevăr pentru zilele din urmă", nr. 4, p. 163, C.E.S. Vezi și articolul "Profeția celebră a celor șaptezeci de săptămâni".
(**) Vezi articolul "Principalii actori ai crizei care urmează să vină".
(***) Locația cetei a celor mântuiți dintre națiuni, atunci când mărturia lui Dumnezeu a ajuns la conștiința lor, nu trebuie limitată la limitele teritoriale ale creștinătății. Mărimea scenei descrise în versetul 9 sugerează o întindere care probabil acoperă întreaga lume a națiunilor. Cei care resping harul lui Dumnezeu - harul vestit acum pe deplin și liber - vor avea parte în timpul necazului de judecată (2 Tes. 2:10-12) și vor fi pedepsiți cu distrugere eternă la arătarea lui Hristos (2 Tes. 1:6-9). Prin urmare, acești apostați sunt împiedicați să ia parte la lucrarea harului - lucrare desfășurată pe scară largă și rapid (durata de timp este incertă) între Răpire și Arătare.
Albul hainelor (sau robe) lor derivă în mod exclusiv din sângele Mielului
Apoi avem poziția și statutul mulțimii celei mari. "De aceea sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu". Sângele vărsat al lui Hristos este singurul care dă dreptul oricui să stea înaintea tronului. "Acest har în care stăm" (Rom. 5:2) este un temei comun tuturor sfinților. Pronumele demonstrativ nu se referă la har în general, ci la acel har special al lui Dumnezeu, care a fost revelat în moartea și învierea Domnului.
7.14.2 - "Au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. De aceea sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu".
Spălarea hainelor este una dintre acele expresii specifice Apocalipsei. Oricare ar fi fost mărturia specială încredințată acestor națiuni (*), este evident că sângele Mielului era trăsătura sa măreață și distinctivă. Numai hainele lor puteau fi albite în sânge. Terenul pe care stăteau ei înaintea tronului lui Dumnezeu este unul comun tuturor sfinților din timp și din eternitate. Sângele Mielului, vărsat în scop divin de la întemeierea lumii, este singura, dar suficienta, bază pentru a ne înfățișa înaintea tronului lui Dumnezeu. "De aceea", sau din acest motiv, "sunt ei înaintea tronului", adică datorită sângelui. Sângele i-a făcut pe acești păcătoși sfinți; necazul i-a făcut suferinzi.
(*) Nu citim despre nicio mărturie depusă de ei.
7.15.1 - "Și-I slujesc zi și noapte în templul Său"
Am văzut originea istorică a acestei nenumărate cete mântuite (v. 9); victorioase și atribuind mântuirea lui Dumnezeu și Mielului (v. 9, 10). Apoi, atenția ne este atrasă asupra faptului că ei vin din necazul cel mare, în timp ce nu suferințele lor, ci sângele Mielului le dă capacitatea divină de a se înfățișa înaintea tronului lui Dumnezeu. Apoi avem slujirea lor neîncetată, ei "Îi slujesc zi și noapte în templul Său". O altă dovadă este oferită aici că acești sfinți sunt pe pământ, și nu în cer, căci, spune văzătorul într-o viziune ulterioară, "nu am văzut niciun templu în ea" (Apoc. 21:22). Ierusalimul de pe pământ va avea templul său, unul de proporții imense, în care iudeii și națiunile se vor închina și vor sluji în zilele milenare (Ez. 40-44 ; Isaia 56:5-7). Ei sunt văzuți aici ca o ceată de închinători, preoți ai lui Dumnezeu (*).
(*) "Ei nu sunt doar ca Israelul în curte (templului), sau ca națiunile în lume; ci ei ocupă o poziție preoțească în templul de pe pământ (sau din lume). Mulțimile milenare (din mileniu) sunt închinători, în timp ce aceștia de aici sunt preoți. Ca Ana, fiica lui Fanuel, chiar și în templul, ei au acces întotdeauna la tron" - "Sinopsisul cărților Bibliei", (JND) vol. 5, p. 603, ed. Morrish.
7.15.2 - "Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei"
Versiunea Autorizată spune "va locui printre ei"; o redare slabă și complet nepotrivită a gândului divin exprimat aici. Dumnezeu Și-a întins locașul (sau norul) Său peste cortul întâlnirii de altă dată, care a devenit astfel centrul și odihna miilor de israeliți. Acesta i-a acoperit în pustie. Două milioane și jumătate de oameni, imaginea oștire răscumpărate a lui Iehova, au fost adăpostiți de soarele arzător și de vânturile iernii de către imensul acoperământ pe care Dumnezeu l-a întins peste ei. Acesta a fost gloria și protecția națiunii. Nota de pe lateralul paginii din Versiunea Autorizată, pe bună dreptate, ne îndrumă către Isaia 4:5-6 : "Și Domnul va crea peste orice locuință a muntelui Sion și peste adunările lui un nor și un fum ziua, și strălucirea unei flăcări de foc noaptea; căci peste toată gloria va fi un acoperământ. Și ziua va fi o colibă pentru umbră împotriva căldurii și ca refugiu și ca loc de ascuns împotriva vijeliei și a ploii". În starea eternă, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii (Apoc. 21:3); în timpurile milenare, cortul lui Dumnezeu va fi peste ei (Apoc. 7:15). Ce sentiment de siguranță va simți mulțimea îmbrăcată în haine albe, în timp ce se va odihni sub cortul glorios întins peste ei, fiecare membru din această mare mulțime fiind în mod egal adăpostit, în mod egal protejat! Cortul lui Dumnezeu este întins peste ei, iar tronul, în toată puterea și măreția lui, pentru ei!
În continuare sunt prezentate binecuvântările speciale milenare ale națiunilor, atât negativ cât și pozitiv, și adaptate exact noii ordini a lucrurilor sub conducerea personală a lui Hristos. În enumerarea acestor binecuvântări pământești, nu se poate să nu se vadă cât de superioare sunt cele de care se bucură sfinții care sunt în cer. Gloria împreună cu Hristos în ceruri și binecuvântare sub Hristos pe pământul milenar sunt stări care fac diferența.
7.16.1 - "Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arșiță".
Acestea fac referire la zilele milenare (vezi Isaia 49:10). Prin aceste negativisme categorice (*), mulțimea mântuită dintre națiuni este asigurată că privațiunile vieții, foamea și setea, persecuția și necazul, soarele și arșița, nu vor vor mai fi niciodată soarta lor tristă. Nu va exista nicio revenire a relelor trecute.
(*) "Nu mai" sau "Niciodată" este un mod de negare atât de des repetat în Apocalipsa (conf. Apoc. 18:22-23) încât este oarecum specific acestei cărți în ceea ce privește frecvența" - "Comentariu asupra Apocalipsei", p. 561 - Moses Stuart.
7.17.1 - "Pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor".
Mielul "în mijlocul tronului"(*), exercitându-Și puterea și exprimându-Și în Sine Însuși măreția, va îngriji cu bunătate de orice nevoie. Nu o grijă angelică și providențială ca acum (Evrei 1:14), ci harul păstoresc al Mielului va fi atunci activ - îngrijind, păstrând și călăuzind pe fiecare și pe toți membrii mulțimii națiunilor mântuite. El "îi va duce la izvoarele apelor vieții", nu doar la canale sau râuri, ci la izvoarele vieții. Plinătatea și bucuria binecuvântării pământești vor fi partea lor, Mielul Însuși fiind Călăuza lor spre aceste izvoare de desfătare netulburate (vezi Isaia 12:3).
(*) Vezi observațiile de la cap. 5:6.
Cuvintele de încheiere sunt inegalabile prin combinația profunzimii și a tandreții lor: "Și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor", nu Mielul, să observăm, ci Dumnezeu, împotriva căruia ei și noi am păcătuit, El Însuși va îndepărta cauzele și ocaziile de întristare. Dacă El șterge orice lacrimă, ei nu vor mai plânge niciodată. "Mângâierea eternă" este partea fericită și sigură a întregului Său popor, ceresc și pământesc. Cuvintele din textul nostru sunt repetate verbal în Apocalipsa 21:4. Acolo se are în vedere starea eternă; aici este în discuție condiția milenară. Ambele pasaje se aplică oamenilor mântuiți de pe pământ, nu celor din cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu