A cauta si gusta apropierea de Dumnezeu

                                                                 - I -
 


          Seauve Gerard



          "Mi se sfarseste viata in intristare si anii mei in suspin; mi se usuca puterea din cauza nelegiuirilor mele si mi se topesc oasele" (Ps. 31:10).

          "Cautati pe Domnul si puterea Lui, cautati neincetat fata Lui" (1 Cr. 16:11; Ps. 105:4).
          "Cautati fata Mea. Voi cauta fata Ta Doamne!" (Ps.27:8).


     1    Ce este apropierea ? (*)

          (*) In textul original cuvanul folosit este "proximitate". Unde intalnim cuvantul "apropiere" putem sa citim "proximitate", n.t.

          Cunoasterea apropierii de Dumnezeu, in toata intimitatea sa, este o binecuvantare pretioasa care nu se poate explica prin cuvinte. Aceasta nu este o problema de rationamente, nici de sentimentalitate, ci de viata personala cu Tatal si cu Domnul Isus Hristos.

          - Apropierea (deriva din cuvantul "aproape") nu reflecta aici o notiune de distanta ci de intelegere, de cunoastere reciproca.

          - Intimitatea (caracterul intim, interior si profund, o legatura stransa intre persoane) este o asociere personala cu Dumnezeu. Ea implica o relatie profunda si interioara, afectiva si foarte stransa, cu schimburi reciproce.

     - Comuniunea este identitatea sau acordul (impartirea) afectiunilor, gandurilor, intereselor, motivatiilor, scopurilor. Ea implica o uniune intima. Prin ea, noi ca rascumparati, suntem adusi in relatia cea mai apropiata, posibil, cu Dumnezeu. Ea imbraca un caracter ceresc si spiritual. Sursa gandurilor si a sentimentelor vietii celei noi, Duhul Sfant trezeste in noi ganduri in armonie cu cele ale Tatalui si Fiului. Aceasta este comuniunea.

          "Credinciosii sunt chemati la comuniunea cu Tatal si cu Fiul sau. Apostolul Ioan scrie: "Comuniunea noastra este in adevar cu Tatal si cu Fiul Sau, Isus Hristos. Si va scriem aceste lucruri, ca bucuria vostra sa fie deplina" (1 Ioan 1:3,4). Aceste cuvinte sunt foarte simple, insa de o adancime infinita. Realizam noi insemnatatea adevarului pe care il contin ele? Dumnezeu Tatal ne-a ales pentru a avea o parte comuna impreuna cu El si cu Fiul Sau, Domnul si Mantuitorul nostru!

          Siguranta iertarii pacatelor noastre si bucuria unei odihne depline a constiintei constitue deja o parte minunata. Insa, Dumnezeu nu Se multumeste sa ne dea doar aceste binecuvantari, care sunt totusi atat de gloriase. El vrea sa aiba inaintea Lui, in apropierea cea mai imediata, pe cei care i-a rascumparat cu un pret atat de mare. Si aceasta nu este totul. Un rob sau un slujitor poate sa fie foarte aproape de stapanul lui, dar fara sa aiba cea mai mica comuniune cu el. Insa Dumnezeu nu a cautat doar slujitori: El vrea copii cu care sa poata gusta o comuniune reala acum si pentru eternitate. Prin lucrarea Domnului Isus, El a prevazut tot ceea ce era necesar pentru acest scop. Sa primim prin credinta aceasta plinatate de binecuvantari" ( Arend Remmers : "Comuniunea crestina")*

          (*) Aceasta lucrare poate fi citita pe acest blog, in postarile anterioare.

          Din motive de simplitate vom confunda cele trei cuvinte apropiere, intimitate, comuniune, pentru a evoca o relatie de respect, de incredere si de intimitate cu Dumnezeu.

          Aceasta apropiere nu este mistica sau supranaturala.

          Numai cel rascumparat care are nasterea din nou poate sa aiba comuniune cu Dumnezeu. Omul natural nu este dispus sa cunoasca o astfel de comuniune; nu vrea sa stie nimic despre Dumnezeu, Il evita si fuge. Prima reactie a lui Adam dupa cadere a fost de a se ascunde dinaintea lui Dumnezeu. Apoi, intreaga istorie a umanitatii a aratat atat de clar ca "gandirea (inclinatia, tendinta) carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru ca nici nu poate" (Rom. 8:7).

          2 Corinteni 13:14: "Comuniunea Sfantului Duh fie cu voi toti!" arata ca comuniunea nu este spontana si ca nu se mentine prin ea insasi; in practica trebuie sa o dorim si s-o cautam. Pentru aceasta, inceputul versetului 14 din 2 Cor.13 face apel la cunoasterea practica a harului Domnului Isus Hristos si la dragostea lui Dumnezeu. Inimile si gandurile noastre trebuie sa fie supuse gandurilor lui Dumnezeu, iar gandurile noastre omenesti in totalitate puse de-o parte. 

          Trebuie s-o cautam, si pentru aceasta este nevoie de o traire intr-o stare de sfintenie practica in acord cu prezenta sfanta a lui Dumnezeu. Nu inteligenta sau educatia face ca unul sa fie mai spiritual sau mai aproape de Domnul, ci faptul care predomina in starea noastra interioara, angajamentul pentru El.

          Imediat dupa ce a mentionat ca "comuniuna noastra este in adevar cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos" (1 Ioan 1:3,5), apostolul Ioan aminteste ca Dumnezeu este lumina: "Si acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El si pe care vi-l vestim, ca Dumnezeu este lumina si in El nu este nicidecum intuneric". Tatal care in dragostea Sa ne-a adus in comuniune cu El, este in acelasi timp Dumnezeul cel sfant. Deci este vorba de o comuniune divina, sfanta. Propriul sau domeniu nu este pamantul, ci lumina. Aceasta a venit la noi in persoana Fiului ca "lumina vietii" (Ioan 1:4,9; 8:12), devenind acum in aceeasi masura si sfera noastra de viata.

          Daca inimile noastre sunt impartite, daca pastram in mod egoist unele prioritati pentru interese personale si pamantesti, Dumnezeul cel sfant nu ne va face sa gustam dulceata apropierii Sale.

         "Cautati-L pe Domnul, voi... care ati implinit judecata Sa! Cautati dreptatea, cautati smerenia!" (Tefania 2:3).

          "Supune intreaga noastra inima 
           Sub dulcea Ta autoritate;
           Caci doar pentru Tine, Doamne,
           Ea bate si suspina."    E. Guers


     2   Apropierea Fiului de Dumnezeu Tatal Sau

          Cuvantul lui Dumnezeu ne intredeschide o revelatie a relatiilor de intimitate intre Tatal si Fiul Sau. Aceasta apropiere nu este conditionata pentru singurul Fiul al Tatalui; ea este eterna (in afara ceasurilor de ispasire pentru Fiul Omului, vezi punctul 3-4).

          Desigur, conditia unica si personala a Fiului nu ne cheama la o imitatie din partea noastra, ci ne da o indicatie pentru a intelege comorile pretioase ale acestei apropieri.

          Noi nu putem intra in relatia divina dintre Tatal si Fiul, vom cita pur si simplu versetele care o mentioneaza.

     2.1   Fiul etern la dreapta Tatalui

          "Cand El nu facuse pamantul, nici campiile, nici inceputul pulberii lumii... Cand impunea marii hotararea Sa, ca apele sa nu treaca peste porunca Lui, cand stabilea temeliile pamantului, atunci eu Ii eram mester (sau: copilasul dragostei Lui) si zilnic eram desfatarea Sa, veselindu-ma intotdeauna inaintea Lui, veselindu-ma in partea locuita a pamantului Sau; si desfatarile mele erau in fiii oamenilor" (Prov. 8:26,29-31).

          "Nimeni nu L-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan 1:18).

       

     2.2   Fiul Omului pe pamant

          In mijlocul impotrivirii, dispretului si respingerii din partea capeteniilor religioase ale iudeilor, Omul Hristos Isus era sustinut prin prezenta permanenta a Tatalui care a declarat: "Tu esti Fiul Meu Preaiubit, in Tine Imi gasesc placerea" (Marcu 1:11).

          "Domnul ne da cel mai frumos si desavarsit exemplu al comuniunii cu Dumnezeu Tatal. Cu toate ca El Insusi nu a folosit aceasta expresie, Domnul a trait ca Om intr-o comuniune permanenta cu Cel care L-a trimis. Una cu Tatal in ce priveste esenta si natura Sa (Ioan 10:30), Se bucura aici pe pamant de o comuniune neintrerupta cu Tatal, precum si atunci cand Il privim la varsta de doisprezece ani in templu, intreband cu uimire pe mama Sa: "Nu stiati ca trebuie sa fiu in cele ale Tatalui Meu?" (Luca 2:49), - ca si in timpul numeroaselor situatii cand Se ruga (de zece ori intr-o singura Evanghelie, dupa Luca)" (A. Remmers).

          Il auzim spunand:

          "Eu nu sunt singur, ci Eu si Tatal care M-a trimis... "

          "Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lasat singur, pentru ca Eu fac intotdeauna cele placute Lui" (Ioan 8:16,29).

          "Ma lasati singur; dar nu sunt singur, pentru ca Tatal este cu Mine" (Ioan 16:32).

     2.3   Isus in fata impotrivirii capeteniilor religioase; vezi pct. 6.4.2

     2.4   Fiul Omului inviat si glorificat in cer

          Lucrarea de ispasire fiind implinita, Domnul avea inaintea Lui bucuria de a ocupa ca Om inviat, locul de la dreapta Tatalui care era al Sau ca Fiu etern (Evrei 12:2). El gusta acum ca Om glorificat bucuria comuniunii desavarsite cu Tatal.

          "Imi vei face cunoscuta cararea vietii; fata Ta este belsug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfatari pentru totdeauna" (Ps. 16:11).

          "Si acum glorifica-Ma Tu, Tata, la Tine Insuti, cu gloria pe care o aveam la Tine mai inainte de a fi lume" (Ioan 17:5).

     2.5   Aplicatie pentru noi

          Hristos ne-a adus in aceeasi relatie cu Tatal, asa cum este El ca Om.

          "Mergi la fratii Mei si spune-le: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru" (Ioan 20:17).

          Dupa invierea Sa Domnul ne-a adus in aceasta relatie ca "frati ai Sai", relatie noua, necunoscuta pana atunci. Cu siguranta El a anuntat deja caracterele acesteia in Matei 12:50: "Pentru ca oricine va face voia Tatalui Meu care este in ceruri, acela Imi este frate sau sora sau mama".

          Evrei 2:10-12 ne lumineaza asupra acestui titlu: "Pentru ca I se cuvenea... aducand pe multi fii la glorie, sa desavarseasca prin suferinte pe Capetenia mantuirii lor. Pentru ca Cel care sfinteste si cei sfintiti, toti sunt dintr-Unul; pentru aceasta, Lui nu-I este rusine sa-i numeasca frati, spunand: Voi vesti Numele Tau fratilor Mei, Te voi lauda in mijlocul adunarii".

"Ei (ucenicii) sunt asezati in El inviat dintre morti, dupa ce le-a iertat toate pacatele...Ei sunt adusi in propria Sa relatie binecuvantata si eterna cu Tatal si cu Dumnezeul Sau... Aceasta nu putea fi posibil decat pe terenul rascumparari prin moartea Sa, si prin care Dumnezeu poate fi liber sa formeze si sa stranga intr-unul singur pe copiii Sai eliberati de pacatele lor si inviati impreuna cu El, fie ca sunt iudei sau natiuni" (W.K).

          Dumnezeu este de acum Tatal nostru, si avem o relatie directa cu El. Suntem fii ca si copii ai lui Dumnezeu prin nasterea din nou: "Pentru ca voi nu ati primit un duh de robie, din nou spre frica, ci ati primit un duh de infiere, prin care strigam: Ava, Tata! Insusi Duhul marturiseste cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8:15,16). "Vedeti ce dragoste ne-a daruit Tatal: sa fim numiti copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3:1).

          De asemenea, ca rezultat al invierii Sale, Hristos ne-a adus in aceeasi relatie pe care o are El ca Om cu Tatal Sau. Lui nu-I este rusine sa ne numeasca frati!

          Avem deci, din partea Dumnezeului nostru, tot ceea ce este necesar pentru a gusta o relatie binecuvantata cu El. Iata pozitia noastra: de a ne bucura!

     2.6   Deosebirea dintre Hristos si noi

          Aceasta nu vrea sa spuna ca nu este nicio deosebire intre Hristos si noi! "Pentru ca, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a si randuit dinainte (predestinat) sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie Cel intai-nascut (Cel care are intaietatea) intre mai multi frati" (Rom. 8:29). Domnul nostru este "Domnul Isus Hristos, Fiul Tatalui" (2 Ioan 3), "singurul Fiul care este in sanul Tatalui" (Ioan 1:18), despre care Tatal a dat marturie din cer, spunand: "Acesta este Fiul Meu Preiubit, in care Imi gasesc placerea" (Matei 3:17). Recunoscand in acelasi timp pozitia noastra in Hristos ca Om inviat, admitem insa ca "este Domnul tau, adora-L" (Ps. 45:11).

     2.7   Contrastul : Hristos in timpul ceasurilor cand a fost parasit

          Sa lasam sa vibreze afectiunile noastre pentru Domnul Isus, Rascumparatorul nostru.

          "Si va fi asa: in ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi face ca soarele sa apuna la amiaza si voi intuneca pamantul in plina zi" (Amos 8:9).

          "Iar de la ceasul al saselea s-a facut intuneric peste toata tara pana la ceasul al noualea" (Matei 27:45).

          Sa auzim strigatul Sau de pe cruce, la sfarsitul celor trei ceasuri intunecate de ispasire:

          "Si, pe la ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare, spunand: Eli, Eli, lama sabactani?, adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit" (Matei 27:46).

          "Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai parasit si stai departe de mantuirea mea, de cuvintele geamatului meu?

          "Dumnezeul meu! Strig ziua si nu-mi raspunzi; si noaptea, si nu am odihna?

          "Totusi Tu esti Cel Sfant, Tu, care locuiesti in mijlocul laudelor lui Israel" (Ps. 22:1-3).

          Dupa planul etern, care trebuia sa ne elibereze de dreapta manie a lui Dumnezeu fata de cei vinovati, Domnul si Mantuitorul nostru a luat locul care ni se cuvenea, a luat asupra Lui aceasta manie, si ne-a dat pacea cu Dumnezeu.

          "Deci, fiind indreptatiti din credinta, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am si avut intrare, prin credinta, in acest har in care stam si ne laudam in speranta gloriei lui Dumnezeu" (Rom. 5:1,2).

     3    Pretul prezentei Domnului

          "Dar pentru mine este bine sa ma apropii de Dumnezeu: mi-am pus increderea in Domnul Dumnezeu, ca sa istorisesc faptele Tale" (Ps.73:28).

          Comuniunea cu Dumnezeu nu este o simpla doctrina ci un fapt viu; nu este un sentiment ci o realitate. Ea implica un acord cu Dumnezeul cel viu, in gandire si in aprecierea lucrurilor, ca rezultat al unei legaturi stranse si permanente cu El. Daca am inteles aceasta, putem foarte bine sa ne punem intrebarea: viata si umblarea nostra sunt determinate de aceasta comuniune cu Dumnezeu? Am putea accepta gandul de a trai un timp fara aceasta comuniune? Ah! Daca am avea o dorinta mai mare de a ne bucura in fiecare clipa de aceasta legatura de dragoste cu El!

          Nu este vorba sa stiu daca un anumit lucru este placut sau important pentru mine, ci de a fi sigur ca acela este placut lui Dumnezeu si are valoare pentru El. Ceea ce este vrednic pentru El merita cu siguranta sa fie si pentru mine. Daca Domnul in condescendenta Sa ne numeste prietenii Sai, nu ar trebui sa cunoastem o bucurie mai mare decat sa fim impreuna cu El in acord deplin de gandire ca adevarati prieteni care asteapta unul de la altul.

          "Ati petrecut vreodata doua ceasuri impreuna cu Isus? Veti fi marcati pentru totdeauna. Si stiu ca daca ati petrecut doua ceasuri impreuna cu El, veti dori trei, apoi patru, si in plus veti cauta pe cineva impreuna cu care sa impartasiti minunata bucurie pe care ati gasit-o in El!" (W.T.P. Wolston)

          O Mantuitor plin de har!
          Da-ne in fiecare zi
          Sa comtemplam fata Ta
          Si sa gustam dragostea Ta.

          Fara blanda Ta influenta,
          Viata devine o viata moarta;
          A ne bucura de prezenta Ta
          Este cea mai fericita parte.


     3.1   Promisiuni divine

          "Dar eu sunt intotdeauna cu Tine: Tu m-ai apucat de mana dreapta, ma vei calauzi cu sfatul Tau..." (Ps. 73:23,24).

          Dumnezeu impreuna cu Domnul ne asigura prezenta, dar aceasta prezenta este conditionata (vezi pct. 6.2).

          Sa citam mai intai cateva afirmatii ale acestei promisiuni:

          "Si, iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28:20).

          "Isus Hristos este acelasi ieri si azi si in veci...

          "incat sa spunem cu indrazneala: Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme: ce-mi va face omul?" (Evrei 13: 8,6).

          "Domnul este Pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic.

          "El imi da odihna in pasuni verzi, ma duce la ape linistite...

          "Chiar daca as umbla prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau: pentru ca Tu esti cu mine; toiagul Tau si nuiaua ta ma mangaie...

          "Da, bunatatea si indurarea ma vor insoti in toate zilele vietii mele si voi locui in casa Domnului zile indelungate" (Ps. 23:1,2,4,6).

          "Nu te teme, pentru ca Eu sunt cu tine. Nu te uita cu ingrijorare, pentru ca Eu sunt Dumnezeul tau. Eu te voi intari, si te voi ajuta, si te voi sprijini cu mana dreapta a dreptatii Mele" (Isaia 41:10).

          "Nu te teme de ei; pentru ca Eu sunt cu tine ca sa te scap, zice Domnul" (Ieremia 1:8).

     3.2   Preaiubita din Cantarea Cantarilor

          "Trage-ma! Sa alergam dupa tine!" (Cant. 1:4).

          "Dorinta preaiubitei de a fi aproape de Domnul este atat de mare incat i se pare ca exista o anumita distanta intre ea si El. Din aceasta cauza rezulta aceste suspinuri profunde ale inimii sale: "Trage-ma" mai aproape, tot mai aproape de Tine. Ea da dovada de o dorinta arzatoare a unei comuniuni foarte stranse. Cea mai binecuvantata comuniune cu Domnul este in acord perfect cu cea mai profunda dorinta de a se apropia de El mai strans." (fragment din M.E. 1948 p. 54).

          Preaiubitul raspunde cu nerabdare acestei profunde dorinte, si o atrage la el pe preaiubita sa

           - in camerele sale, locul bucuriei si al discutiilor intime (Cant. 1:4);

           - la masa sa, totdeauna simbolul fericitei comuniuni (Cant. 1:12);

           - sub mar, a carui umbra invioreaza si ale carui roade satura (Cant. 2:3);

           - in casa vinului, bucuria de a fi impreuna (Cant. 2:4)...

          Doamne, trezeste prin Duhul Tau in fiecare din noi aceasta sete de apropiere de Tine; Tu Iti vei gasi satisfactia sa ii raspunzi!

     3.3   Responsabilitatea noastra

          "Domnul este cu voi cand sunteti cu El; si, daca-L veti cauta, El va fi gasit de voi; dar, daca-L veti parasi, El va va parasi" (2 Cr. 15:2).

          Exemplele pe care le vom vedea putin mai departe demonstreaza ca Dumnezeu Tatal si Domnul nostru Isus Hristos raspund la o miscare a inimii noastre. Nu este de folos de a ramane pasivi asteptand sa simtim prezenta Domnului, blandele Sale comunicari.  

          Dar daca in apropiere de Domnul luam asupra noastra jugul Sau usor (Matei 11:29,30), mai degraba decat a ne pune sub un jug rau asociat cu lumea (2 Corinteni 6:14), vom primi invataturile Celui care este bland si smerit cu inima, si vom manifesta mai mult in viata noastra practica, caracterele Sale ca roade ale comuniunii noastre cu El.

          Exemplul preiubitei (fiecare dintre noi, cei credinciosi) din Cantarea Cantarilor este semnificativ.

          "In patul meu, noptile, l-am cautat pe cel pe care-l iubeste sufletul meu; l-am cautat, dar nu l-am gasit.

           Ma voi ridica acum si voi cutreiera cetatea, pe strazi si pe drumuri mari; voi cauta pe cel pe care-l iubeste sufletul meu.

           L-am cautat, dar nu l-am gasit" (Cant. 3:1,2).

          "Dormeam, dar inima mea veghea... Glasul preaiubitului meu! El bate: Deschide-mi, sora mea, iubita mea, porumbita mea, tu, desavarsita mea! Pentru ca-mi este capul plin de roua, buclele mele, de picurii noptii.

           Mi-am dezbracat haina, cum sa mi-o pun? Mi-am spalat picioarele, cum sa mi le murdaresc?

           Preaiubitul meu si-a introdus mana prin deschizatura zavorului si launtrul meu s-a aprins de dorul lui.

           M-am ridicat sa deschid preaiubitului meu, si mainile mele picurau smirna, si de pe degetele mele curgea smirna pe manerul zavorului.

           Am deschis preaiubitului meu, dar preaiubitul meu se retrasese, plecase. Mi se topea sufletul cand vorbea el. L-am cautat, dar nu l-am gasit; l-am chemat, dar nu mi-a dat niciun raspuns" (Cant. 5:2-6).

          In aceste doua exemple, cel credincios ( simbolizat aici prin preaiubita) lasa ca necesitatile sale sa se intercaleze intre Domnul si el: ma odihneam pe patul meu, dormeam, ma ridic sa raspund dar este un efort prea mare...

          Preaiubitul raspunde starii caldicele (trecatoare) a preaiubitei sale si-i reincalzeste afectiunile sale pentru ca ea sa regaseasca bucuriile relatiei cu El. Se apropie, o cheama cu tandrete, ii ofera dovezile sale de dragoste, dar nu forteaza usa.

          "Stapaneste inima noastra,
           Ea este rasplata Ta,
           Tu ai dobandit-o, Dumnezeu Mantuitor,
           Pe muntele Calvarului." E. Guers

          "Iata, Eu stau la usa si bat; daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el, si el cu Mine" (Apoc. 3:20).

          "Dar nu mi-am linistit si nu mi-am potolit eu sufletul ca un copil intarcat langa mama lui? Sufletul meu este in mine ca un copil intarcat" (Ps. 131:2). "Mama are mai multa valoare pentru copilul sau decat orice lucru care i se refuza. Copilul nu poate aprecia valoarea mamei sale, dar prezenta sa ii este suficienta...Orice imprejurare care ne indreapta catre El ne este de folos, pentru acum si pentru eternitate...Nu se poate sa fim aproape de Domnul fara sa reflectam anumite trasaturi, si ceea ce este de la El ramane in noi pentru eternitate". S. Prod'hom M.E. 1934 p. 224

     4   A asculta cand vorbeste Dumnezeu

          Cautarea lui Dumnezeu incepe prin a-L asculta cand vorbeste, de unde rezulta si atentionarea categorica:

          "Plecati urechea si ascultati glasul meu, fiti atenti si ascultati cuvantul meu!" (Isaia 28:23).

          "Plecati-va urechea si veniti la Mine; ascultati, si sufletul vostru va trai" (Isaia 55:3).

          In Vechiul Testament Dumnezeu a comunicat prin viziuni, prin vise.

          Acum ne vorbeste prin Cuvantul Sau, caci "credinta este din auzire, iar auzirea, prin Cuvantul lui Dumnezeu" (Rom. 10:17).

     4.1   Adam si Eva

   

          "Si Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra... Si Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul Sau; l-a creat dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:26,27).

          Aceste versete ne arata cum Creatorul a dorit o relatie inteligenta cu omul. A prevazut ca Adam si Eva sa se bucure de o libera comunicare cu Domnul, atunci cand El se plimba prin gradina Edenului (care vrea sa insemne, placere, șarm).

          Faradelegea lor a intrerupt aceasta relatie directa. "Si au auzit glasul Domnului Dumnezeu, in mijlocul pomilor gradinii. Si Domnul Dumnezeu a strigat pe om si i-a zis: Unde esti? Si el a spus: Am auzit glasul Tau in gradina si m-am temut, pentru ca sunt gol; si m-am ascuns" (Gen. 3:8-10).

          Adam si Eva n-au mai regasit niciodata aceasta intimitate fericita cu Domnul! Fiind alungati din gradina Edenului, privilegiile lor in inocenta au disparut. Relatia pe care o aveau cu El inainte de cadere a fost ca taiata. Dar, prin lucrarea Fiului Sau, Dumnezeu da mult mai mult; El nu mai restabileste starea anterioara, dar ne-a unit cu Hristos.

          Aceasta scena confirma ceea ce am spus in primul paragraf. Orice greseala interpune un voal intre Dumnezeu si cel credincios. "Nelegiuirile voastre au facut o despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre v-au ascuns fata Lui, ca sa nu auda" (Isaia 59:2).

          Aceasta relatie a fost stabilita mai tarziu cu alti credinciosi, pentru a-i binecuvanta pe acestia.

     4.2    Apropierea de  Domnul a lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu

          (2 Cronici 20:7; Isaia 41:8; Iacov 2:23)

          In Geneza 12 la 22 Domnul se adreseaza de mai multe ori lui Avraam: pentru a-l aduce in Canaan, pentru ai vesti bunecuvantari din ce in ce mai mari, pentru a-i promite nasterea fiului sau Isaac ("ras"). Cu respect si libertate, Avraam Ii raspunde, Ii pune intrebari si Ii cere lamuriri.

          Este o intimitate miscatoare ca aceea din Geneza 18, atunci cand Domnul vine sa-l vada fizic la stejarii lui Mamre ("tarie, vigoare") care sunt la Hebron ("legatura, untitate, prietenie"). Domnul vine sa manance cu Avraam si intareste nasterea iminenta a lui Isaac. Mai mult, Domnul pune intrebarea: "Sa ascund Eu de Avraam ce fac?... Pentru ca l-am cunoscut", apoi in anunta nimicirea Sodomei.

          Atitudinea lui Avram este atunci foarte frumoasa: "Avraam statea inca inaintea Domnului. Si Avraam s-a apropiat", si mijloceste cu reverenta si teama pentru cei drepti care erau in Sodoma (intre care era si nepotul sau Lot).

          In ce ne priveste pe noi aceste exemple? A se vedea pct. 6.

          "Si toate acestea li se intamplau ca pilde si au fost scrise pentru avertizarea noastra" (1 Corinteni 10:11).

          Acest ultim verset ne arata ca, ceea ce Dumnezeu ne descopera din viata credinciosilor Vechiului Testament are pentru noi invataminte morale si spirituale. In legatura cu subiectul nostru, daca Domnul era atat de aproape de acest patriarh, Avraam, cu atat mai mult vrea sa fie de noi care suntem "copiii Sai" (1 Ioan 3:2)! Aceste relatari arata interesul pe care Dumnezeu Il are fata de credinciosi, si dorinta Sa permanenta ca ai Sai sa caute si sa guste apropierea Sa.

          Dar exista conditii.

               - Domnul cunoaste credinta lui Avraam: "Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, si aceasta i s-a socotit ca dreptate" (Rom. 4:3; Gen. 15:6; "Iar fara credinta este imposibil sa-I fii placut, pentru ca cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca-i rasplateste pe cei care-L cauta" (Evrei 11:6).

               - Domnul "cunoaste" starea interioara a lui Avraam, si buna sa purtare personala in familia sa; "Pentru ca l-am cunoscut ca va porunci copiilor sai si casei sale dupa el sa tina calea Domnului, sa faca dreptate si judecata"(Gen. 18:19).

               - Si apoi "Avraam statea inca inaintea Domnului" (Gen. 18:22). Aceasta atitudine de dependenta si ascultare este mentionata de multe ori despre credinciosii fideli.

          "Ilie a zis: Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, inaintea caruia stau" (1 Imp. 17:1; 18:15); la fel si pentru Elisei in 2 Imp. 5:16.

          Inainte de a cauta o slujba sau o utilitate fata de Dumnezeul nostru, sa cultivam mai intai dreptatea interioara in prezenta Sa; caci "Iata, Tie Iti place adevarul in omul dinauntru si ma vei face sa cunosc intelepciunea in taina inimii mele" (Ps. 51:6).

          "Incolo, fratilor, toate cele adevarate, toate cele vrednice de respect, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele vrednice de iubit, toate cele vorbite de bine, daca este vreo virtute si daca este vreo lauda, la acestea ganditi... faceti-le! Si Dumnezeul pacii va fi cu voi" (Filip. 4:8,9).

     4.3    Moise in intimitate cu Dumnezeu

          Moise este numit de 35 de ori "slujitorul Domnului", si o data "prietenul lui Dumnezeu"! Minunata marturie data de acest om credincios!

          "Si Domnul vorbea cu Moise fata in fata, cum vorbeste un om cu prietenul lui" (Ex. 33:11).

          "Si Domnul a vorbit cu Moise in pustiul Sinai, in cortul intalnirii" (Num. 1:1).

          "Eu vorbesc cu el gura catre gura, deschis, si nu in vorbiri intunecoase, si el vede asemanarea Mea" (Num. 12:8).

     4.3.1    Moise pe muntele Sinai

          Moise a urcat de trei ori pe muntele Sinai pentru a-L intalni pe Domnul si a primi din partea Sa instructiuni pentru cortul intalnirii si poruncile pentru slujba (Ex. 19; 24; 34).

          "Si Moise s-a suit pe munte si norul a acoperit muntele. Si gloria Domnului a locuit pe muntele Sinai si norul l-a acoperit sase zile. Si, in ziua a saptea, l-a chemat pe Moise din mijlocul norului... Si Moise a intrat in mijlocul norului si s-a suit pe munte. si Moise a fost pe munte patruzeci de zile si patruzeci de nopti" (Ex. 24:15-18).

          Moise a intrat astfel in tainele Domnului cu privire la tipurile si imaginile de inchinare israelite, care si-au gasit desavarsita lor implinire in Hristos, in persoana Sa, in viata Sa fara pata, si in lucrarea Sa de ispasire.

          "Prietenia Sa (lit. "sfatul Sau tainic") este cu cei drepti" (Prov. 3:32).

     4.3.2    Moise in cortul intalnirii

          Moise intra liber (si doar el) in locul prea sfant al cortului intalnirii, locul prezentei gloriei Domnului reprezentata prin chivotul legamantului si prin heruvimii de pe capacul ispasirii.

          "Si cand intra Moise in cortul intalnirii ca sa-I vorbeasca, auzea glasul vorbindu-i de pe scaunul indurarii, care era deasupra chivotului marturiei, dintre cei doi heruvimi. Si vorbea cu El. (Num. 7:89).

          Moise incepe prin a-L asculta pe Dumnezeu cand ii vorbea, asa cum Avraam a facut de multe ori inaintea lui. Apoi Moise vorbea si Il intreba pe Domnul, cum a facut si Avraam in Geneza 18.

          "Caci cine a stat la sfatul Domnului, ca sa fi vazut si sa fi auzit cuvantul Sau? Cine a luat seama la cuvantul Sau si l-a ascultat?" (Ier. 23:18).

          "Toate cate au fost scrise mai inainte au fost scrise spre invatatura noastra" (Rom. 15:4).

          Nu vom incerca sa ne punem in situatiile pe care le-a cunoscut Moise! Exemplul sau ne stimuleaza in ce priveste viata noastra cu Dumnezeu - nu pentru a imita umblarea sa din timpul epocii sale - ci pentru a scoate lectii practice.

          Sa cautam ca si Moise, bucuria si intimitatea cu Dumnezeu Tatal nostru, pentru a intelege ceea ce vrea El sa ne spuna, doar noua, potrivit cu nevoile si imprejurarile noastre. Ceea ce vrea El sa ne spuna este personal.

               "A sta la picioarele Tale ca Maria,
                Lasand ceasurile sa se scurga
                Intr-o tacere totala,
                Pentru a Te lasa sa vorbesti, pe Tine Isus.

                A sta la picioarele Tale in tristete,
                Gasind pentru toate necazurile mele
                Simpatia si tandretea Ta,
                Bunatatea Ta care sterge lacrimile mele." (H. Rossier)


     4.3.3    Moise in fata impotrivirii: vezi pct.6.4

     4.3.4    Moise (impreuna cu Aaron) este un exemplu de mijlocire pentru popor

          El s-a rugat cu intelepciunea dragostei sale pentru popor; "Si Moise L-a rugat pe Domnul Dumnezeul sau..." ; "Si au cazut cu fetele la pamant si au zis: Dumnzeule, Dumnezeul duhurilor oricarei carni..." (Ex. 32:11-14 ; Num. 16:21,45).

          "Rugandu-va in orice timp in Duh, prin orice rugaciune si cerere, si veghind la aceasta cu toata staruinta si cu cerere pentru toti sfintii" (Efes. 6:18).

          "Indemn deci, inainte de toate, sa se faca cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii" (1 Tim.2:1).

     4.3.5    Moise pe muntele transfigurarii

          Il vom regasi pe Moise aparand in glorie pe muntele transfigurarii (Luca 9:30,31), vorbind cu Domnul "despre plecarea Lui, pe care urma s-o implineasca in Ierusalim". Pretioasa apropiere, in cunoasterea gandurilor divine!

          Pe muntele Sinai Domnului I-a placut sa reveleze fata de Moise gloriile persoanei lui Hristos si ale lucrarii Sale. Toate uneltele cortului intalnirii, componentele sale... toate tesaturile sale vorbesc despre Hristos. Moise astepta implinirea "profetiei" (Deut. 18:18). Jertfele din Levitic descriau diferitele parti ale lucrarii lui Hristos, mai intai pentru Dumnezeu, si apoi pentru noi. Nu suntem surprinsi sa-l gasim pe Moise in glorie vorbind cu Domnul "despre moartea Sa pe care urma s-o implineasca la Ierusalim".

          Acum noi avem mai mult decat pe Moise. Duhul Sfant ne invata adevarurile divine, El ia din ceea ce este al lui Hristos pentru a ni le face cunoscut (Ioan 16:14). Trebuie doar sa-L lasam sa ne vorbeasca, ca sa nu intristam pe "Duhul Sfant al lui Dumnezeu" (Efes. 4:30). Vezi de asemenea pct. 5.4.

     4.4    Daniel primeste instiintari de la Dumnezeu

          "Si el mi-a zis: Daniele, om preaiubit, intelege cuvintele pe care ti le voi spune.

           Si a zis: Nu te teme, om preaiubit; pace tie, fii tare, da fii tare!

           Si, pe cand vorbea cu mine, am fost intarit si am zis: Sa vorbeasca domnul meu, pentru ca m-ai intarit" (Daniel 10:11,19).

          Care era deci starea interioara a lui Daniel ("Dumnezeu este judecatorul meu") pentru a putea primi aceste instiintari? :

          "Si mi-am indreptat fata catre Domnul Dumnezeu, ca sa-L caut prin rugaciune si cereri, cu post si sac si cenusa. Si m-am rugat Domnului Dumnezeului meu si mi-am facut marturisirea si am zis: Vai, Doamne, Dumnezeule mare si infricosator, care pastrezi legamantul si indurarea catre cei care Te iubesc si pazesc poruncile Tale!" (Daniel 9:3,4).

          "Si m-a facut sa inteleg si mi-a vorbit si a zis: Daniele, am iesit acum ca sa-ti dau intelepciune si pricepere. La inceputul cererilor tale a iesit cuvantul si eu am venit sa ti-l fac cunoscut, pentru ca tu esti foarte mult iubit. De aceea intelege cuvantul si pricepe viziunea!" (Daniel 9:22,23).  

     

       
       


   

                                                           Aratarea Domnului


       
          Hamilton Smith

          Atunci cand istoria lumii se va incheia, se va constata ca doua evenimente ale timpului le depasesc incomparabil pe toate celelalte; acestea sunt: prima venire a lui Hristos, venire Sa in umilinta, si a doua Sa venire, aratarea in glorie.

          Despre a doua venire a lui Hristos pe pamant, pentru a domni in glorie, este cea de care vrem sa ne ocupam. Acest mare eveniment nu este un simplu vis al unor vizionari, ci un adevar clar al Cuvantului lui Dumnezeu. Multi crestini pot sa ignore acest adevar, amvoanele crestinatatii pot sa-l perverteasca de multe ori, sau sa-l treaca sub tacere, dar, in ciuda ignorantei, a nepasarii si pervertirii, a doua aratare a lui Hristos este clar vestita de Dumnezeu, ca urmatorul mare eveniment din istoria lumii.

          Acest mare adevar ocupa mai mult loc in Cuvantul lui Dumnezeu decat isi inchipuie  multi credinciosi. Profetiile Vechiului Testament sunt pline de stralucitoare descrieri ale gloriei Imparatiei lui Hristos pe care o va intemeia la a doua Sa aratare. In Noul Testament, aceasta are un loc deosebit in fiecare Evanghelie; ea este vestita in Fapte, si are un loc destul de mare in epistole si in Apocalipsa.

          Vom cerceta mai intai cateva pasaje care stabilesc marele fapt al celei de-a doua aratari.

          Apoi vom cauta in Scriptura principalele motive pentru importanta acordata acestei aratari.

          1     Pasajele care prezinta adevarul despre "Aratare"

          In Evrei 9:26-28, cele doua aparitii ale lui Hristos figureaza in acelasi pasaj. Citim mai intai ca "la sfarsitul veacurilor, S-a aratat (a aparut) o singura data, pentru desfiintarea pacatului prin jertfa Sa". Dupa ce punerea la proba a omului de-a lungul timpului s-a incheiat, si ca toti oamenii au fost gasiti pacatosi, ziua cea mare a rasarit cand Hristos a aparut in umilinta pentru a indeparta pacatul prin jertfa Sa de pe cruce.

          Citim apoi in acelasi pasaj ca El "Se va arata a doua oara", nu pentru a trata problema pacatului, ci pentru mantuirea, deplina eliberare a celor ai Sai de orice asuprire si de orice putere vrajmasa sub care sunt tinuti.

          Avem deci aici prima si a doua aparitie a Domnului Isus. Toti cei care se supun Cuvantului lui Dumnezeu admit ca acest pasaj stabileste clar marele fapt ca Hristos va apare a doua oara in aceasta lume.

          Este bine totusi sa ne indreptam spre alte pasaje din epistole pentru a arata ca apostolii Pavel, Petru si Ioan sunt cu totii de acord de a pune inaintea credinciosului aratarea Domnului Isus ca o perspectiva glorioasa care trebuie sa-l conduca pe cel credincios in drumul sau, si sa-l sustina in mijlocul greutatilor si al incercarilor sale.

          1.1    Marturia apostolului Pavel

          1.1.1    Tit 2:11-13

          In Tit 2:11-13, cele doua aparitii sunt asezate din nou inaintea noastra. La v. 11 citim: "Pentru ca harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire tuturor oamenilor, s-a aratat"; si la v.13, este spus ca cei credinciosi asteapta "fericita speranta si aratarea gloriei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor, Isus Hristos". Avem astfel aparitia harului (v.11), si aparitia gloriei (v.13). Gloria va apare acolo unde a aparut si harul. Harul duce la glorie. Acest pasaj nu vorbeste de credinciosi care vor fi prezenti in glorie in cer, ci de gloria care va apare pe pamant. In timpul prezent, este gloria omului, asa cum este ea, in aparenta; dupa putin timp va fi gloria lui Dumnezeu. Harul ne-a adus mantuirea. Fiind mantuiti, harul ne invata cum sa traim cu cumpatare, dreptate si evlavie, in vederea glorie viitoare. Manifestarea gloriei lui Hristos trebuie sa guverneze viata.

          1.1.2    1 Timotei 6:14

          In 1 Timotei 6:14, este data lui Timotei o anumita porunca prin care este indemnat s-o pazeasca "fara pata, fara vina, pana la aratarea Domnului nostru Isus Hristos". In prima parte a capitolului, apostolul vorbeste de faptele rele ale carnii - invidie, cearta, defaimari, banuieli rele, certuri zadarnice (1 Tim.6:4) - si pofte care dau nastere la multe dureri, si lacomii (1 Tim.6:9.10). Apoi, adresandu-se omului lui Dumnezeu, ii zice la v.11: "fugi de acestea". In plus, nu trebuie doar sa fugim de rau, ci trebuie sa urmarim binele, asa cum spune apostolul: "urmareste dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, rabdarea, blandetea duhului" (vezi 2 Tim.2:22). Mai mult, ne este amintit ca avem o lupta de dus. Oamenii sunt angajati in lupte de o maniera carnala, pentru avantaje materiale. Acestea sunt lupte rele in vederea vietii de acum. Noi avem de dus lupta cea buna pentru a pastra adevarul, in vederea vietii eterne.

          Astfel, porunca poate fi rezumata prin aceste trei cuvinte: fugi, urmareste si lupta. Nu trebuie sa uitam ca lupta vine la urma. Este inutil de a incerca sa luptam pentru adevar, daca nu fugim mai intai de rau si nu urmarim binele; doar atunci putem sa ne luptam pentru adevar. A lupta fara a fugi si a urmari, nu va duce decat la infrangere.

          Aceasta porunca (1 Tim.6:14) trebuie sa fie pazita, nu pur si simplu in vederea mortii sau in vederea de a merge in cer, ci in vederea de a fi aratati "la aratarea Domnului nostru Isus Hristos" pe pamant (1 Tim. 6:14), caci, doar atunci, vom primi rasplata unei vieti responsabile aici pe pamant, cu toate suferintele, durerile si greutatile pe care le implica faptul de a fugi, de a urmari, si de a lupta. Inca odata, aceasta nu este in vederea de a produce rezultate aici pe pamant. Acest fapt de a fugi, urmari si a lupta poate sa ne faca sa vedem doar un mic rezultat acum; Uneori am putea fi chiar obositi de lupta, dar cautam sa pazim porunca, caci aceasta va avea un raspuns glorios in momentul Aratarii.

          1.1.3    2 Timotei 4:1-2

          Sa trecem la 2 Tim.4:1-2 unde vom gasi o responsabilitate in plus, descrisa astfel in relatie cu aparitia lui Hristos Isus. Citim : "Te indemn inaintea lui Dumnezeu si a lui Hristos, care ii va judeca pe cei vii si pe cei morti, si pentru aratarea Sa si pentru Imparatia Sa: vesteste  Cuvantul, staruie la timp si nelatimp, mustra, cearta, incurajeaza cu toata indelunga-rabdare si invatatura". Timotei primeste aici misiunea de a vesti cu staruinta, la timp si nelatimp. Doua lucruri vrea sa-i  arate graba de a starui: primul, judecata care va cadea peste cei care resping Evanghelia, si al doilea, pentru cei care primesc aceasta Evanghelie, rezultatele glorioase la aparitia Domnului Isus Hristos. Aici de asemenea, aparitia este legata de Imparatia lui Hristos, caci aparitia va introduce Imparatia.

          In alt pasaj din acest capitol (2 Tim.4), Pavel vorbeste iarasi despre aparitie. In versetele 6-8, vorbeste despre el insusi. Batranul apostol vede ca se apropie momentul plecarii sale. El il indeamna pe Timotei sa se lupte lupta cea buna, si ceea ce a vestit altora, sa puna in practica el insusi. El spune deci aici: "M-am luptat lupta cea buna, am terminat alergarea, am pazit credinta" (2 Tim. 4:7). Contempland un viitor luminos, vede ca Domnul i-a rezervat o cununa a dreptatii. El si-a riscat viata sa pentru Domnul, si Domnul ii atribuie o cununa. A umblat pe calea dreptatii (2 Tim. 2:22) si a urmat instructiunile dreptatii (2 Tim. 3:16): asteptand de acum sa poarte cununa dreptatii. Dar cand va purta el aceasta cununa? "In ziua aceea". Care este ziua aceea? Era ziua mortii, sau ziua martirajului, sau ziua cand duhul sau fericit se va inalta pentru a fi impreuna cu Hristos? Ah nu! Aceasta va fi ziua aparitiei glorioase a lui Hristos pe pamant. Atunci cand Hristos va iesi incununat cu multe cununi, atunci si Pavel va primi cununa sa, dar de asemenea si tuturor celor care "iubesc aratarea Sa". A iubi aratarea Sa presupune ca noi traim de o maniera care este potrivita cu aratarea Sa. Daca nu umblam pe calea dreptatii, nu ne place deloc gandul aratarii Sale. Imediat dupa aceasta, el vorbeste despre unii care nu urmaresc dreptatea. Dima s-a intors spre lume; el nu a "fugit de aceste lucruri". Alexandru a aratat "multa rautate" fata de apostol; el nu a "urmarit binele". Apoi. citim ca Pavel a fost parasit de "toti"; ei nu s-au luptat lupta cea buna (2 Tim. 4:10,14,16).

          1.2    Marturia apostolului Petru

          In 1 Petru 1, apostolul aminteste celor credinciosi ca avem o mostenire nestricacioasa, neintinata si care nu se vestejeste, pastrata in ceruri pentru noi (v.4).

          Apoi la v.5, ne spune ca pe calea spre mostenirea noastra, suntem paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru o mantuire gata sa fie descoperita in timpul din urma. Totusi, acum, apostolul spune ca suntem "intristati prin felurite incercari" (1 Petru 1:6). Poporul lui Dumnezeu este atacat inca de o multime de ispitiri; pentru mangaierea noastra, apostolul ne arata trei lucruri in legatura cu aceste ispitiri (1 Petru 1:6,7).                                                                                                             Mai intai, apostolul spune ca ele nu sunt decat "pentru putin" (v.6). In Evrei 11:25, citim ca placerile pacatului sunt "trecatoare". Placerile lumii si greutatile sfintilor sunt "trecatoare" sau "pentru putin".

          In al doilea rand, Petru spune ca aceste ispitiri pot fi necesare. Nu este incercare sau durere prin care trecem, mica sau mare, de care sa nu avem nevoie. Tatal nostru nu intristeaza cu placere pe copiii Sai (Plan.3:33), nici nu face sa curga lacrimi inutile. Nu suntem totdeauna in masura sa intelegem modul cum lucreaza El, nici sa intelegem necesitatea incercarii: intr-o zi, vom sti. Domnul poate sa ne spune si noua ceea ce i-a zis lui Petru: "Ce fac Eu, tu nu stii acum, dar vei intelege dupa acestea". In "dupa acestea" vom vedea toate lucrurile clar, si vom canta,

                                 "Cu indurare si cu judecata,

                                   A tesut panza vietii mele,

                                   Si chiar in roua durerii,

                                   Straluceste dragostea Sa".

          In al treilea rand, pentru a ne mangaia in greutatile noastre, ne este spus ca toate incercarile noastre vor avea un raspuns glorios intr-o zi viitoare. Acum, este timpul incercarii credintei; in ziua aceea va fi rasplata credintei, atunci cand incercarile vor fi vazute ca o cale spre lauda, glorie si onoare. Dar cand va fi acea zi? Ziua mortii, sau ziua cand vom merge in cer? Ah nu! Aceasta va fi la aratarea (sau: la descoperirea) lui Isus Hristos (1 Petru 1:7).

          1.3   Marturia apostolului Ioan

          Sa trecem acum la 1 Ioan 3:1-3. Apostolul ne aminteste de ce dragoste ne-a facut Tatal parte. Acesta nu este un simplu fapt al dragostei Sale pe care Ioan o pune inaintea noastra, ci este vorba de maretia acestei dragoste care ne-a introdus in pozitia de copii ai lui Dumnezeu. Lumea nu poate vedea ca suntem copiii lui Dumnezeu. Ea nu ne cunoaste astfel, caci nu L-a cunoscut nici pe El. Daca lumea nu a putut sa vada ca acest Om smerit si binecuvantat, cu toata desavarsirea Sa nemarginita, era Fiul lui Dumnezeu, sa nu ne miram ca ea nu poate sa vada pe copiii lui Dumnezeu in acesti oameni sarmani si slabi asa cum suntem noi. Ea ii va vedea, dar acum, ceea ce vom fi nu s-a aratat inca. Acum suntem la fel ca multi alti oameni, suntem marcati de varsta, de bolile ce ne afecteaza si tratamente; dar asteptati putin: un timp potrivit pentru Dumnezeu, si vom fi aratati in asemanarea lui Hristos. Cand va fi aceasta? Nu cand vom muri sau cand vom merge la cer, ci atunci cand "Se va arata El, vom fi asemenea Lui, pentru ca-L vom vedea cum este"; iata ce zice Ioan.

          Aceste pasaje sunt suficiente pentru a arata ca Duhul Sfant i-a folosit pe apostolii Pavel, Petru si Ioan, pentru a arata ca viata prezenta trebuie sa fie guvernata prin perpectiva celei de-a doua aratari a lui Hristos in glorie.

          2     Rezultatele "Aratarii"

          Ne putem intreba: de ce este data atata importanta celei de-a doua veniri a Domnului Isus Hristos in Scriptura, decat faptului ca vom merge in cer. Capitolul 1 din a doua epistola a lui Pavel catre Tesaloniceni ne da trei motive clare despre importanta Aratarii.

          Primul, aceasta va fi ziua razbunarii pentru lume.

          Al doilea, aceasta va fi ziua de odihna si de rasplatire pentru poporul lui Dumnezeu.

          In al treilea rand si cel mai important, aceasta va fi ziua triumfului lui Hristos, raspunsul glorios la umilul Sau drum de smerenie.

          2.1   "Aratarea" este ziua razbunarii pentru lume

          Timp de multe secole, Dumnezeu, in indurarea Sa a ramas un martor tacut, dar nu indiferent, la inaintarea raului in lume, - aceasta lume care L-a respins, si Il respinge inca, pe Hristosul lui Dumnezeu. Dar in final, atunci cand Dumnezeu va interveni, aceasta va fi intr-o flacara de foc, pentru a pedepsi pe cei rai. Oamenii se intreaba: De ce Dumnezeu nu intervine public in problemele oamenilor? De ce sunt permise razboiul, rautatea si coruptia? - Raspunsul este evident: este indurarea Sa care face ca Dumnezeu sa nu intervina direct in problemele oamenilor; caci atunci cand o va face, va trebui sa actioneze in judecata impotriva oricarui rau. Pentru moment, Dumnezeu opreste judecata, in timp ce in har vesteste iertarea de pacate la o lume de pacatosi. Dar ziua harului se apropie in curand de sfarsit, si va fi urmata de interventia directa a lui Dumnezeu. Acest pasaj (2 Tes.1:6-9) ne spune ca atunci cand Dumnezeu va interveni, trei lucruri vor avea loc in legatura cu lumea.

          In primul rand, in ce priveste pe cei care au prigonit poporul lui Dumnezeu, necazul cel mare va fi raspalata lor (2 Tes. 1:6).

          In al doilea rand, referitor la cei care "nu-L cunosc pe Dumnezeu" si au respins toate marturiile creatiei (Rom. 1:28), razbunarea va veni peste ei (2 Tes. 1:8).

          In al treilea rand, cu privire la cei care au adaugat la ignoranta lor fata de Dumnezeu respingerea pozitiva a revelatiei harului Sau in Evanghelie, ei vor fi pedepsiti cu o nimicire eterna dinaintea fetei  Domnului si dinaintea gloriei puterii Sale (2 Tes. 1:9).

          Dar cand va avea loc aceasta? Acelasi pasaj ne spune clar ca aceasta va fi la aratarea lui Hristos, caci citim ca va fi "descoperirea (sau: aratarea) Domnului Isus din cer, cu ingerii puterii Sale" (2 Tes. 1:7).

          2.2   Pentru poporul lui Dumnezeu, "Aratarea" va fi ziua de odihna si de rasplatire

          Ne amintim ca in toate secolele de dupa cruce, si chiar inainte de cruce, istoria poporului lui Dumnezeu a fost o istorie lunga de suferinte, de dispret si de permanente prigoniri intr-o parte sau alta a acestei lumi ostile.  De la moartea lui Abel dinainte de potop pana la prigonirile din zilele noastre, a existat fara incetare impotrivire si necaz pentru poporul lui Dumnezeu din partea acestei lumi care Il uraste pe Dumnezeu.

          Poate ca nicio estimare reala nu poate fi facuta despre numarul inspaimantator de crestini care au murit sub Roma pagana, dar s-a calculat ca sub Roma papala, si in alte persecutii religioase, mai mult de cinzeci de milioane de crestini au fost condamnati la moarte. Ganditi-va la ceea ce inseamna aceasta: milioane si milioane de barbati, de femei si de copii dati violentei, insultelor, martiriului si exterminarii, in cele mai hidoase forme pe care ura diabolica si ingeniozitatea umana au putut sa le conceapa. Pentru a umple timpul liber al multimi cultivate din Roma, crestinii au fost aruncati la lei cu miile. Imbracati in piei de animale salbatice, ei au fost dati la caini pana la moarte. Infasurati in panze impregnate in smoala, ei au fost rastigniti pe pari, si arzand pentru a lumina locurile de petrecere ale lui Nero. Mai tarziu, au fost supusi la tot felul de torturi chinuitoare in temnitele Inchizitiei. I-au mutilat in cele mai ingrozitoare feluri; i-au sfasiat, ingropati de vii, arsi unul cate unul pe ruguri, si exterminati cu zecile de mii.

          Intorcandu-ne in timp la aceasta istorie a persecutiei, sa ne amintim un lucru, destul de tainic la prima vedere: absenta interventiei lui Dumnezeu. Torturile, martirajul si exterminarea au continuat neincetat fara ca Dumnezeu sa intervina. Lumea, carnea si diavolul se pare ca aveau cale libera, fara ca Dumnezeu, in aparenta sa le acorde vreo atentie. Strigatele miscatoare ale poporului lui Dumnezeu care era torturat urcau la cer, dar cerurile ramaneau tacute. Mainile lor se ridicau in rugaciune, dar nu venea nicio eliberare.

          Prin urmare, Dumnezeu asista ca spectator indiferent la persecutia poporului Sau? Era El indiferent la greutatile si incercarile lor? Era El surd la rugaciunile lor, si orb la lacrimile lor? De mii de ori Nu! Dumnezeu care tine registrul numelor noastre, si pune lacrimile noastre in burdufurile Sale (Ps. 56:8), si care tine evidenta firelor de par din capul nostru (Matei 10:30), nu va ramane insensibil la durerea a lor Sai. Toate lacrimile varsate, toate greutatile intampinate, toate incercarile indurate pentru dragostea lui Hristos, - toate vor avea un raspuns glorios. Greutatile si incercarile nu sunt uitate, ele nu sunt in zadar, nici pierdute, caci Dumnezeu zice: "ele vor fi gasite spre lauda si glorie si onoare"; dar cand aceasta? "La descoperirea (sau: aratarea) lui Isus Hristos" (1 Petru 1:7). S-a facut atat de mult rau la milioane de crestini, si ei au parasit lumea in dezonoare si rusine; ei vor reveni cu lauda, onoare si glorie la aratarea lui Isus Hristos, atunci cand va veni pentru a fi glorificat in sfintii Sai si admirat in toti cei care au crezut. De aceea apostolul zice ca "voua, care sunteti necajiti", vi se va da "odihna cu noi, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu ingerii puterii Sale" (2 Tes. 1:7).

          2.3   "Aratarea" va fi ziua triumfului lui Hristos

          Cel mai mare eveniment rezervat pentru viitorul acestei lumi, este, fara indoiala, aratare Domnului Isus. Din punct de vedere al importantei, ea nu este depasita decat de prima aratare a lui Hristos pentru a implini lucrarea de ispasire. Suntem fericiti sa privim crucea ca stand singura in toata demnitatea sa fara asemanare in timp, si unica in eternitate. Biruintele omului, care apar atat de mari in istoria acestei lumi, vor fi in curand aduse la propria lor neimportanta pana vor trece in uitare absoluta; dar puterea biruintei de la cruce va ramane singurul eveniment marcant din istoria lumii. Gloria marilor biruinte ale oamenilor se sterge deja in timp, si va fi uitata in eternitate; dar timpul nu face decat sa aduge o noua stralucire crucii, si eternitatea nu va inceta niciodata sa desfasoare gloriile sale. Dar, amintindu-ne de gloria unica a crucii, sa nu uitam de gloria viitoare a Imparatiei care va fi instituita prin a doua aratare a Domnului Isus. Aceasta va fi raspunsul triumfator la prima Sa aratare in umilinta. Aceasta va fi raspunsul lui Dumnezeu la toata rusinea, insultele si jignirile pe care lumea le-a aruncat asupra Fiului lui Dumnezeu cand era pe cruce. Inconjurat de aceste insulte, Domnul a putut sa priveasca dincolo de toata rusinea, dincolo de suferinte si dureri, spre ziua gloriei Sale viitoare, si a putut sa rosteasca aceste cuvinte solemne si triumfatoare: "de acum veti vedea pe Fiul Omului sezand la dreapta puterii si venind pe norii cerului" (Matei 26:64). El a fost rastignit in slabiciune, dar va veni in putere. La cruce, omul L-a incununat cu o cununa de spini; la aratarea Sa, El va inainta incununat cu multe cununi. La cruce, a purtat cu dreptate judecata care aduce pacea; la a doua Sa aratare, citim, ca El "judeca si Se lupta cu dreptate" (Apoc. 19:11). Ultima oara cand omul L-a vazut pe Hristosul lui Dumnezeu, a fost cand El era pironit pe o cruce intre cer si pamant. Data urmatoare, lumea Il va vedea pe Hristos venind cu norii, si "orice ochi Il va vedea si cei care L-au strapuns; si toate semintiile pamantului se vor jeli din cauza lui!" (Apoc.1:7).

          Apoi se va manifesta "gloria puterii Sale, cand va veni ca sa fie glorificat in sfintii Sai si sa fie privit cu uimire (sau, sa fie admirat), in ziua aceea, in toti cei care au crezut" (2 Tes. 1:10).

          Invatam din acest important pasaj ca aratarea Domnului Isus din cer, impreuna cu ingerii puterii Sale, va demonstra inaintea intregului univers, mai intai ca Dumnezeu nu a fost indiferent la tot raul, coruptia si violenta care s-au acumulat de-a lungul secolelor; apoi ca Dumnezeu nu a fost insensibil la durerile poporului Sau; si in final ca Dumnezeu nu a trecut peste dezonoarea si jignirile pe care oamenii le-au aruncat asupra Domnului Isus Hristos.

                                                       -----------------------------------



                                                       


         

                                                                          Iosua 7

                                                                   - II -


          Henri Rossier

          Vom vedea pedeapsa poporului in versetele 5 si 6; trei mii de barbati din Israel au fugit dinaintea celor din Ai, si pentru treizeci si sase dintre cei care au cazut, inima poporului s-a facut moale ca apa. Sunt nimiciti; toata puterea, toata energia i-a parasit; teama a pus stapanire pe sufletele lor, curajul lor a fost unul omenesc. Acest popor atat de mandru de biruinta sa a cazut la nivelul amoritilor, a caror "inima s-a inmuiat" auzin vorbindu-se de trecerea Iordanului (5:1). Aceasta era o experienta trista, dar o experienta necesara. Ati uitat Ghilgalul; Satan va avea grija sa va invete, printre lacrimile infrangeri, depre doza de putere pe care inimile voastre naturale o contin, si ce incredere puteti sa aveti in carne. Ah! daca v-ati fi increzut in Dumnezeu, ati fi fost paziti de o astfel de infrangere! Este ceea ce ne arata, de o maniera remarcabila, experienta apostolului Pavel. El a fost rapit biruitor pana in al treilea cer, in paradis, si acolo a auzit cuvinte de nespus care nu-i este ingaduit omului sa le rosteasca. Dar, coborand pe pamant, i-a fost dat un tepus in carne, un inger al lui Satan ca sa-l palmuiasca. Carnea era in el; ea s-ar fi inaltat. Dumnezeu previne, si-l impiedica pe slujitorul Sau preaiubit sa se mandreasca. Pericolul era mare. Daca ar fi ascultat de carnea sa, cate lucruri magulitoare ar fi putut sa-i spuna in urma acestei descoperiri minunate, compromitand astfel nu doar pacea sa, cat si apostolatul sau si chiar alergarea sa. Dar Dumnezeu are grija  de slujitorul Sau si ii da corectia necesara astfel ca sirul biruintelor sale nu este intrerupt. Pavel invata prin tepus, referitor la carne, chiar cea mai buna, ca nu este buna de nimic. Acest tepus este Ghilgalul lui Pavel. Dumnezeu ii zice: Nu are importanta slabiciunea ta, tepusul tau in carne: ramai la Ghilgal, aceasta este exact ceea ce ai nevoie; astfel puterea va fi a Mea, in intregime, si ea va castiga biruinta; si in ce te priveste, harul Meu iti este de ajuns. Pozitie de suferinta si umilinta pentru Pavel, dar pozitie de binecuvantari minunate! El era dependent de Dumnezeu, in comuniune cu Domnul; ingerul lui Satan nu era decat mijlocul de al mentine la Ghigal; nu cel de al aduce inapoi printr-o infrangere.

          Si Iosua, omul lui Dumnezeu? Vai! si-a sfasiat hainele si s-a aruncat cu fata la pamant inaintea chivotului Domnului (v.6). Unde era el (chivotul) in timpul bataliei de la Ai, acest chivot inaintea caruia au cazut zidurile Ierihonului? Inima evlavioasa a lui Iosua ii recunostea valoarea; dar nu stia ce sa faca; el nu stie de lucrul dat nimicirii si isi exprima regretul, nu pentru ceea ce el a facut, nici pentru ceea ce poporul a facut, ci, vai! regret pentru ceea ce Dumnezeu Insusi a facut, atunci cand le-a spus sa treaca Iordanul! "De ne-am fi multumit si am fi ramas dincolo de Iordan!" zice el. Cat de bine arata aceste cuvinte ceea ce este inima omului! Acest loc binecuvantat este singurul de care Iosua ar fi vrut sa fuga.

          Tonul cererii sale descopera slabiciune. Ceea ce ii ocupa gandurile, era mai intai de toate Israel, numele lui Israel; apoi canaanitii, lumea. "Israel a intors spatele inaintea vrajmasilor sai". "Canaanitii si toti locuitorii tarii vor auzi"; "ne vor inconjura si ne vor sterge numele de pe pamant". La urma, cu totul la sfarsit: "Si ce vei face cu marele Tau Nume?" (v.8,9). Exemplul pe care ni-l ofera istoria lui Moise este cu totul diferit (Ex.32:11-13). Acest slujitor credincios a fost pe munte cu Dumnezeu. Aceasta pozitie a facut ca Dumnezeu sa-i descopere raul care se petrecuse in tabara; pacatul poporului nu a ramas ascuns de ochii lui Moise; el l-a cunoscut inainte de a cobori de pe munte. S-a gandit el la rusinea lui Israel? Nu; el se ocupa de Numele Domnului, ceea ce era potrivit acestui Nume. Recunoaste drepturile sfinteniei lui Dumnezeu care a fost necinstit. In ce priveste pe natiuni, nu se ingrijoreaza decat de aceasta: Dumnezeu va fi glorificat fata de egipteni, prin infrangerea poporului Sau? Referitor la Israel, el face apel la harul lui Dumnezeu, singurul lucru care poate glorifica Numele Domnului in prezenta lui Israel vinovat. Moise mijloceste pentru popor, caci el nu are nevoie, ca Iosua, de a regasi pentru el insusi comuniunea pierduta; el a ascultat. Iosua, dimpotriva, era exact in pozitia in care nu trebuia sa fie. "Ridica-te", i-a zis Domnul, "Pentru ce stai culcat astfel pe fata ta?" (v.10). A se smeri de neputinta sa nu era suficient. Era timpul sa actioneze. Gasim contrariul in Judecatori 20, unde Israel ar fi trebuit sa se smereasca mai intai, si apoi sa actioneze. Jalnica carne! Ce dezordine introduce ea in lucrurile lui Dumnezeu! Fiind totdeauna straina de gandurile Sale, chiar si atunci cand nu este in vrajmasie directa cu El! Putem sa spunem impreuna cu apostolul: "Nu ne putem increde in carne" (Filip.3:3). Iosua trebuia sa actioneze; era nevoie ca cel rau sa fie indepartat din mijlocul lor.

          Copiii lui Israel au uitat de prezenta Domnului care era singurul ce putea sa-i lumineze, descoperindu-le pacatul din mijlocul lor; Iosua, el insusi, a fost prins intr-o anumita masura in cursa lui Satan, si infasurat in slabiciunea poporului. Daca ar fi realizat in mod personal pozitia pe care a luat-o in cap.5, atunci cand "si-a scos sandaua din picior", ar fi inteles ca era necesar ca poporul sa fie sfant, astfel ca Dumnezeu care este Sfant sa poata umbla impreuna cu el. Dar Iosua a cazut cu fata la pamant, aproape reprosandu-I lui Dumnezeu pentru harul Sau: "Pentru ce ai trecut poporul acesta peste Iordan?", uitand sa vorbeasca despre sfintenia Sa. El nu era, cel putin pentru moment, in asentimentul gandurilor lui Dumnezeu. Dumnezeu il face sa simta. Niciunul din gandurile sale nu erau la locul lui. Atunci cand lucrul dat nimicirii patrunde in marturia lui Dumnezeu, ceea ce trebuie facut este sa ne sfintim si sa indepartam raul din mijlocul nostru. Nu este vorba aici de putere, ci de sfintenie si de ascultare. Dumnezeu i-a zis lui Iosua: "Ridica-te, sfinteste poporul". A se sfinti, aceasta insemna a se desparti de orice rau pentru Dumnezeu. Este imposibil ca Dumnezeu sa umble impreuna cu noi fara sfintenie.

          Scumpi cititori, acesta este unul din adevarurile cele mai importante pentru timpul prezent. Ceea ce trebuie sa ne caracterizeze acum, este, ca si pentru Filadelfia, comuniunea cu "Cel Sfant si Cel Adevarat". Observati ca nu vorbesc aici decat de un caz simplu de indepartare, si nu de o situatie de disciplina complicata prin neputinta adunarii de a judeca raul. Dar, imi veti zice, neglijati umilirea? Nu; adevarata umilire intr-un caz de indepartare este insotita de actiune. Era necesar ca Israel, fie ca popor, fie in mod individual, sa fie examinat prin ochiul patrunzator al Domnului Insusi (v.14-15), constiinta lor fiind astfel trezita, eul fiind judecat, fiecare isi lua locul sau in prezenta judecatii. La fel a fost si la indepartarea raului din Corint. "Intristarea potrivit lui Dumnezeu" a lucrat in corinteni "pocainta spre mantuire, de care nu-ti pare rau". Umilirea a fost produsa de intristare, dar chiar aceasta intristare a produs o lucrare si o ravna pentru curatirea raului din adunarea lui Dumnezeu, astfel ca adevarata umilire si actiunea au mers impreuna. "Pentru ca, iata, tocmai aceasta, intristarea voastra potrivit lui Dumnezeu, ce sarguinta a lucrat in voi! Si ce dezvinovatire, si ce indignare, si ce teama, si ce dor, si ce ravna, si ce razbunare!" (2 Cor.7:10-11).

          Sa revenim la sfintenie. La cap. 5, Iosua ne prezinta sfintenia individuala, la cap. 7, este vorba de sfintenia colectiva. Era necesar ca poporul sa indeparteze lucrul dat nimicirii care a intrat in mijlocul adunarii, astfel ca Israel sa nu fie necurat, si sa aiba el insusi caracterul lucrului dat nimicirii. Este greu de gasit printre scumpi copii ai lui Dumnezeu inteligenta acestor doua fete ale sfinteniei practice. In cea mai mare parte din timp, crestinii o cauta pe prima, sfintenia individuala, dar nu acorda nicio importanta celei de-a doua. Am luat de multe ori un exemplu pentru a arata ca sfintenia individuala nu este complet intelesa, daca nu se realizeaza sfintenia colectiva: Fiul meu are un caracter impecabil. Toti vorbesc despre el si calitatile lui. Este apreciat in oras; din toate partile mi se se zice: "Ce fiu bun aveti!". Ori acest fiu, care totusi nu se imbata, merge in fiecare zi la cabaret, unde isi petrece seriile, in tovarasia betivilor, in loc sa ramana in casa tatalui sau, pentru a sta la masa familiei. Pot sa-l numesc eu un fiu bun?

          In 2 Cor. 6:16 la 7:1, gasim o stransa legatura intre aceste doua fete ale sfinteniei. Dumnezeu incepe prin sfintenia colectiva. "Pentru ca voi sunteti un templu al Dumnezeului celui viu" (v.16). "Templul lui Dumnezeu este sfant", este spus in 1 Cor. 3:17; aceasta este sfintenia ca pozitie. Ce intelegere este intre el si idoli? "De aceea: Iesiti din mijlocul lor si fiti despartiti" (v.17); aceasta este sfintenia practica colectiva. Apoi adauga (7:1): "Avand deci aceste promisiuni, preaiubitilor, sa ne curatim pe noi insine de orice intinare a carni si a duhului, desavarsind sfintenia in teama de Dumnezeu". Aceasta este sfintenia individuala, nedespartita de sfintenia colectiva si de promisiunile care ii sunt facute.

          Dar sfintenia colectiva nu este inteleasa printre copiii lui Dumnezeu, care ar vrea, vai! sa treaca prin lume fara sa le pese de ceilalti crestini. Solidaritatea poporului lui Dumnezeu le este un lucru necunoscut. Deseori se aude zicandu-se: "Oh! pe mine nu ma intereseaza de altii; eu sunt singur cu Dumnezeul meu; i-au cina pentru mine", etc. Ah! nu asa ne vede Dumnezeu. Spun inca o data: El ne vede pe toti impreuna ca alcatuind un singut trup, unit prin Duhul Sfant cu Fiul Sau glorificat. Pacatul, suferinta unui madular, este pacatul, suferinta intregului trup. Un cuvant in treacat despre aceste expresii care se gasesc destul de des in gura crestinilor: "Eu i-au cina pentru mine". Ce raspunde Scriptura? "Pentru ca noi, cei multi, suntem o singura paine, un singur trup, pentru ca toti luam parte dintr-o singura paine" (1 Cor. 10:17). Cine sunt "cei multi" impreuna cu care marturisiti a fi un singur trup? Pentru a scuza legatura voastra cu lumea la masa Domnului, luati, dupa cum spuneti, cina pentru voi singuri; si nu vedeti ca marturisiti a fi un singur trup impreuna cu ucigasii Domnului vostru, caci lumea este cea care L-a rastignit!

          Remarcati inca un aspect. Dumnezeu spune: "Sfintiti-va pentru maine" (v.13). Nu in momentul actiunii trebuiau sa se sfinteasca, ci suntem chemati sa o facem dinainte. De unde vine de multe ori neputinta noastra de a judeca raul, de a actiona pentru Dumnezeu? Din faptul ca nu ne-am sfintit in ziua precedenta. De ce inimile sunt atat de reci la ora de inchinare, si buzele inchise pentru lauda? Din faptul ca nu am ascultat de Cuvant: "Sfintiti-va pentru maine". La fel este si in 1 Cor. 5. Apostolul avea multa putere, dar corintenii nu. Ei trebuiau doar sa asculte, indepartand aluatul vechi pentru a fi o plamadeala noua; trebuiau sa indeparteze raul din mijlocul lor. - Acan a luat parte la ceea ce era sub blestemul divin; el trebuia pur si simplu indepartat, si a fost in valea Acor.

          Dar, lucru minunat, citim in Osea 2:15,, acest cuvant mangaietor si miscator despre Israel: "Ii voi da... si valea  Acor ca o usa a sperantei". Ori, preaiubitilor, asa este totdeauna. Binecuvantarea ne este data pe acelasi principiu al judecatii. In acest loc unde sufletul, datorita transformarii sale, gaseste o usa de speranta, acolo Il intalneste pe Hristos. Aceasta este in urma disciplinei, cand credinciosul gaseste locul de speranta si bucurie. Aceasta va fi acolo, in aceasta vale, unde judecata lui Dumnezeu a fost rostita impotriva lui, unde poporul Israel va gasi binecuvantarea lui Dumnezeu; acolo Iosua a gasit inaltarea sufletului sau, pentru a umbla de acum inainte impreuna cu Dumnezeu si de a conduce poporul spre biruinta.   

                                                                           Iosua 7

 
                                                                      - I -


          Henri Rossier

          Sa privim tabloul stralucit al unei biruinte divine castigata asupra lui Satan prin credinta. Dupa o astfel de cucerire, Israel va merge, fara indoiala, din biruinta in biruinta. Dimpotriva, capitolul 7 se deschide cu inregistrarea unei infrangeri. O mica cetate, un obstacol nesemnificativ comparat cu Ierihonul, si cu "oameni putini" a fost suficient pentru a pune pe fuga trei mii de oameni din Israel si pentru a face moale ca apa inima intregului popor.

          Exista secrete ale infrangerii, asa cum exista secrete ale biruintei. Si mai intai, primul pericol pentru credincios se gaseste in biruinta insasi. Dupa ce a castigat-o, printr-o adevarata dependenta de Dumnezeu, sufletul, in prezenta rezultatelor, isi atribuie pentru sine anumite lucruri, si de aici batalia urmatoare este pierduta deja dinainte. Vedeti aici situatia lui Iosua : "Iosua a trimis oameni din Ierihon la Ai" (v.2). El repeta ceea ce a facut in cap.2:1, referitor la tara si la Ierihon. Atunci era voia lui Dumnezeu, acum acelasi act devine vointa omului si a carni. Iscoadele intorcandu-se de la cercetarea Ierihonului, au zis: "Cu adevarat, Domnul a dat toata tara in mainile noastre". De ce a trimis atunci alti emisari? Era, intr-o oarecare masura, uitarea dependentei de Dumnezeu si increderea in mijloacele omenesti. In plus, Iosua i-a trimis "din Ierihon", care nu era adevaratul punct de plecare; a uitat Ghilgalul unde invatase ce inseamna carnea, sau poate nu stia ca acesta era locul unde trebuia sa se intoarca? Iosua a gasit in biruinta o ocazie de a avea incredere in carne. El care a fost pana aici imaginea lui Hristos in Duh, lucrand in cel credincios pentru a-l pune in posesia privilegiilor sale, coboara la nivelul unui om oarecare din popor. Iosua imagine dispare pentru a face loc lui Iosua om. Nu se intampla de multe ori si cu noi la fel? Intr-o anumita masura, fiecare credincios este o imagine a lui Hristos, o scrisoare destinata a-L face cunoscut. Atunci cand uitam Ghilgalul, aceasta imagine dispare, pentru a face loc omului vechi pe care am neglijat sa-l judecam.

          Dar poporul? Vai! el urmeaza exemplul capeteniei sale. Oamenii trimisi de Iosua, "s-au intors la Iosua, si i-au spus: Sa nu se suie tot poporul; cam doua sau trei mii de oameni sa se suie si sa bata cetatea Ai; nu obosi tot poporul acolo, pentru ca sunt putini"(v.3). Ei au cea mai mare incredere in ei insisi. "Sa bata cetatea Ai". Ce este pentru noi, pentru noi oameni de razboi? Nu am aratat la Ierihon de ce suntem in stare? Periculoasa incredere! Dar nu era doar aceasta lipsa de dependenta de Dumnezeu, aceasta incredere in sine, roada unei carni nejudecate; mai era altceva: obiecte din prada, ascunse de ochii tuturor, sunt ingropate in pamant, in fundul unui cort; erau lucruri date spre nimicire.

          Dumnezeu a blestemat cetatea Ierihon; tot ceea ce ii apartine era sub blestem; nimeni nu incerca sa retina ceva, de teama sa nu devina el insusi dat nimicirii, si sa faca din tabara lui Israel un lucru dat nimicirii (6:18). Un singur om a fost neascultator. Acest om, ascultand de pofta sa, a luat din lucrurile blestemate. Care dintre noi, scumpi cititori, nu are aceasta pofta in inima sa? Dar acest om a urmat panta naturala; el a inceput acolo unde incepem toti, acolo unde a inceput primul om: "Am vazut" (v.21). "Si femeia a vazut..." este spus in Gen.3:6. El avea ochi care stiau sa deosebeasca lucrurile frumoase din prada. Ochii sai erau calea inimii sale; dar punctul de santinela care trebuia sa vegheze, nu obsearva nimic pentru a da alarma in caz de atac. Prin ochi, lucrul dat spre nimicire acapareaza inima si produce pofta: "Le-am poftit". Pofta la randul ei da nastere pacatului: "Le-am luat". Mantaua frumoasa din tara Babilonului care ar putea impodobi mandria vietii, argintul si aurul care ar putea satisface toate poftele, au devenit o prada pentru Acan; ah! dar curand, aceste lucruri au facut din el o prada pentru ele! - Legatura fatala si satanica, conectand lumea la inima naturala a omului, facand astfel din el o prada pentru printul acestei lumi!

          Acum remarcati cum pacatul unui singur om actioneaza asupra intregului Israel (v.1). "Si fiii lui Israel au fost necredinciosi in lucrul dat nimicirii... si mania Domnului s-a aprins impotriva fiilor lui Israel". Poporul ar fi putut sa zica: "Ce ne priveste aceasta pe noi? Cum am putea noi sa cunoastem un lucru ascuns? Si, necunoscandu-l, cum am fi noi responsabili?" La toate acestea, vom raspunde ca Dumnezeu are totdeauna inaintea ochilor unitatea poporului Sau. El considera persoanele ca facand parte dintr-un tot unitar, si solidare unele cu altele. Suferinta, pacatul unuia, este suferinta, pacatul tuturor. Daca asa era pentru Israel, ca cat mai mult este pentru noi, Biserica lui Hristos, un trup unit prin Duhul Sfant cu Capul care este in cer. Dar apoi, daca sufletele lor ar fi fost intr-o stare buna, Dumnezeu le-ar fi facut cunoscut pacatul ascuns. Puterea Duhului Sfant, neintristat in adunare, pune in lumina tot ceea ce Il dezonoreaza pe Hristos printre ai Sai. Pentru Israel nu a fost asa, deoarece erau cateva lucruri de judecat la popor si la conducatorul sau. Raul ascuns de Acan este mijlocul de a iesi in evidenta raul asuns din inima poporului. Atunci cand adunarea este intr-o stare buna, desi solidara cu pacatul unuia, ea este avertizata prin Duhul Sfant, si se va gasi in situatia de a indeparta raul din mijlocul ei si, dupa caz, de a indeparta si pe cel care a produs raul (*). Asa a fost la inceputul Bisericii, in cazul lui Anania si Safira; puterea Duhului lui Dumnezeu a descoperit imediat raul si la judecat. Dar aici, in Israel, inimile aveau sa fie aduse, prin judecata de sine, sa poarte pacatul unuia singur ca fiind pacatul tuturor inaintea lui Dumnezeu. Este la fel si pentru noi, in aceste timpuri de ruina? Pacatul din Biserica, ne atinge si pe noi? Suntem noi solidari, in gandirea noastra, de toata stricaciunea introdusa? Sau, dimpotriva, vazand aceasta ruina, avem destula incredere in noi insine, pentru a gandi ca noi suntem mai buni decat ceilalti, si ca ruina Biserici nu ne priveste? Daca inimile noastre nu sunt obisnuite sa ia aceasta pozitie inaintea lui Dumnezeu, nu suntem decat sectari. Dar, mai mult, o infrangere uimitoare va aminti inimilor noastre de umilinta care este potrivita pentru cei care ar trebui sa-si aiba locul la Ghilgal. Vedeti cum judeca Dumnezeu, altfel decat jalnicile noastre inimi. El zice: "Israel a pacatuit; si chiar au calcat legamantul Meu, pe care li-l poruncisem, si chiar au luat din ce era dat nimicirii si au furat si chiar au ascuns si au pus intre lucrurile lor" (v.11).

          (*) Asa este numit in Deut.13:5; 19:19; 21:18-21; (conf. cu 1 Cor.5:13). Trebuie remarcat ca situatiile cand un om este calificat ca rau, nu sunt specificate toate in Cuvant. Judecata este lasata la nivelul de spiritualitate al adunarii.   

                               DAR TU RAMAI IN CELE CE AI INVATAT
                                                             2 Timotei 3 :14

                                                                   - II -


     Jacques-Andre Monard


          8          Invatatura din Iosua 7

          Acest pasaj stabileste in mod remarcabil solidaritatea poporului lui Dumnezeu. Acan a pacatuit, si Dumnezeu zice : "Israel a pacatuit" (v.11). Ceea ce da toata puterea acestui pasaj din Vechiul Testament este faptul ca el se afla in acord cu invatatura Noului Testament. Acolo, principiul : "putin aluat dospeste toata plamadeala" este enuntat odata in legatura cu raul moral si a doua oara in ce priveste falsa doctrina (1 Cor.5:6 ; Gal.5:9).

          Cu privire la Iosua 7, autorii au scris :

                         Expresia "Israel a pacatuit" semnifica aici : "Exista pacat in Israel". ITS p. 13.

          Aceasta este o afirmatie foarte grava! Pentru a ne convinge de adevarata insemnatate a declaratiei lui Dumnezeu, sa observam contextul. Domnul rosteste aceste cuvinte "Israel a pacatuit" (v.11) doar dupa infrangerea de la Ai, atunci cand Iosua statea inaintea Lui, cu fata la pamant. Peste cine a venit disciplina lui Dumnezeu? Peste Acan sau peste intreg poporul? Peste tot poporul! Deci, intregul popor era considerat asociat cu Acan. La versetul 11, Dumnezeu aduga : "Au luat din ce era dat nimicirii... au furat... au ascuns". Mai mult, la versetul 12, Dumnezeu zice : "Fii lui Israel s-au facut vinovati sa fie nimiciti" (si nu : ei vor fi dati nimicirii daca nu il judeca pe cel vinovat). Si din nou : "Nu vei putea sa stai inaintea vrajmasilor tai, pana nu veti scoate ce este dat nimicirii din mijlocul vostru". Era cu siguranta pacat in Israel (v.13), dar Dumnezeu il considera aici ca pacatul lui Israel. A zice contrariul, aceasta inseamna a incalca textul biblic, a "rastalmaci Scriptura".

          Fara indoiala, poporul nu era intr-o stare buna. Biruinta de la Ierihon i-a dat o anumita incredere in fortele proprii. Intr-adevar, oamenii trimisi sa ceceteze Ai s-au intors zicandu-i lui Iosua : "Nu obosi tot poporul acolo, pentru ca sunt putini" (v.3). In plus, au plecat la lupta fara sa-L intrebe pe Domnul (*). Dar nu acesta era, oricat de regretabil ar fi fost, mentionat ca motiv al "maniei lui Dumnezeu... impotriva fiilor lui Israel" (v.1). Acesta era pacatul lui Acan. poporul era ignorant, in necunostinta de prezenta pacatului in tabara. Dar aceasta nu-l impiedica sa fie dat spre nimicire din aceasta cauza.

          (*) Daca L-ar fi intrebat pe Domnul, sau nu ar fi raspuns, din cauza ca erau dati spre nimicire, sau poate nu ar fi fost semnalat aceasta aici.

          De fapt, pacatul grav al unei persoane si starea deficitara a colectivitatii sunt legate. Si Dumnezeu Se foloseste de pacatul unui om pentru a disciplina adunarea poporului Sau. Stie sa imbine in mod perfect judecata Sa impotriva unei persoane si guvernarea Sa in ce priveste colectivitatea.

          Aceasta solidaritate a poporului lui Dumnezeu se arata de asemenea - si cat de frumoasa este aceasta! - in expresiile pe care le folosesc slujitorii credinciosi in rugaciunile lor pline de umilinta. "Dumnezeul meu! Imi este rusune si nu indreznesc sa-mi ridic fata catre Tine, Dumnezeul meu; pentru ca nelegiuirile noastre s-au inmultit pana peste capetele noastre si vina noastra a crescut pana la ceruri" zice Ezra, identificandu-se cu poporul sau (9:6,7). La fel si Neemia : "Noi am pacatuit" (9:33). Si Daniel : "Noi am pacatuit si am facut nelegiuire si am facut ce este rau si ne-am razvratit, abatandu-ne de la poruncile Tale si de la judecatile Tale. Si n-am ascultat de slujitorii Tai, profetii..., a noastra este rusinea fetei" (9:5-7). Ezra, Neemia, Daniel, au inteles deplin legatura care ii unea cu poporul lui Dumnezeu, marturisind pacatele poporului ca fiind ale lor. Stim noi sa ne apropiem de Dumnezeu in acelasi duh?

          9          Invatatura din 2 Timotei 2

          Epistola a doua catre Timotei este ultima pe care apostolul Pavel a scris-o. Ea dateaza din perioada in care raul era destul de raspandit in Biserica, si cand multi l-au parasit pe apostol si invataturile sale (1:15). Nu doar ca se dedau la "dispute de cuvinte" si la "vorbirile desarte si lumesti" (2:14,16), ci oameni ca Imeneu si Filet s-au abatut de la adevar, zicand : "ca invierea a fost deja", rasturnand credinta unora (2:17,18). O redresare generala nu mai era posibila, lucrurile trebuiau sa mearga din rau in mai rau (3:13) si va veni un timp cand nu vor mai suporta invatatura sanatoasa (4;3) (*). Prima epistola catre Timotei inca infatisa casa lui Dumnezeu in ordine si arata cum trebuie sa se poarte in ea (3:15). A doua epistola o infatiseaza in imaginea unei case mari, in care se afla tot felul de vase (2:20).

          Pe acest fundal al tabloului, destul de sumbru, apar mai multe linii luminoase, pentru a ne incuraja. Iata una din ele : "Totusi temelia tare a lui Dumnezeu ramane" (2:19). Ce a stabilit Dumnezeu, ceea ce El a instituit o data, este la adpost de atingerile lui Satan, este neschimbator, asa cum este Dumnezeu Insusi. Credinta noastra se poate sprijini pe aceasta.

          (*) Nu este acesta timpul in care traim ? (n.t.).

                    9.1 Cele doua fete ale pecetei

          Aceasta temelie are o pecete, si pecetea, doua fete : una infatiseaza partea lui Dumnezeu, cealalta partea omului. In primul rand, "Domnul ii cunoaste pe cei care sunt ai Sai" (v.19). Certitudine atat de umilitoare si mangaietoare a credintei! Starea de confuzie din crestinatate poate sa devina asa pentru ca doar Dumnezeu stie care sunt cei care Ii apartin cu adevarat. El ii cunoaste si are grija de ei. Pastorul isi cunoaste propriile oi. Aceasta este partea lui Dumnezeu. Cealalta parte este cea a responsabilitatii omului, responsabilitate individuala, permanent scoasa in evidenta in aceasta epistola : "Oricine rosteste Numele Domnului sa se departeze de nedreptate" (v.19). Nedreptatea (sau faradelegea) este tot ceea ce nu este potrivit cu adevarul, tot ceea ce nu este in conformitate cu gandirea lui Dumnezeu, asa cum este revelata in Cuvantul Sau. Oricine "rosteste Numele Domnului", adica marturiseste ca recunoaste autoritatea Aceluia care este Domnul, trebuie sa se departeze de tot ceea ce, prin natura sau prin starea sa, este contrar vointei Domnului.

          In particular, atunci cand omul a stabilit structuri religioase dupa propriile sale ganduri, organizandu-le in felul sau si punand deoparte gandurile lui Dumnezeu, cel credincios nu are sa faca decat un singur lucru, sa se departeze. Aceasta implica in mod evident ca cel care asculta de Domnul nu poate lua parte la cina intr-o comunitate unde autoritatea Domnului si a Cuvantului nu sunt recunoscute, dar aceasta implica mult mai mult. Interdictia este exprimata in termeni generosi, astfel ca noi sa-i intelegem toata insemnatatea. Cum ar putea un credincios fidel sa se asocieze la anumite lucruri pe care Domnul le dezaproba?

          Cu toate acestea, avem nevoi sa fim pastrati in gandire sanatoasa si in umilinta. Sensul general al interdictiei "sa se departeze de nedreptate" nu trebuie sa ne faca sa uitam ca "toti gresim in multe feluri" (Iacov 3:2). Nu trebuie sa confundam o lipsa de intelegere cu o stare rea. Trebuie sa distingem intre o invatatura gresita si impotrivirea de a pune in practica o invatatura buna. Este nevoie sa manifestam blandete si rabdare, acest capitol chiar insista la acestea (v.24,25). Si am fi cu mult mai vinovati daca folosim acest pasaj pentru a justifica o atitidine de mandrie si de superioritate fata de oricine.

                    9.2 Vase de onoare

          Apoi, apostolul infatiseaza crestinatatea prin imaginea unei case mari care contine o multime de vase. "Dar intr-o casa mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn si de lut; si unele sunt spre onoare si altele spre dezonoare" (v.20). Vasele de onoare sunt curatite pentru slujirea Stapanului; ele sunt spre onoarea Stapanului.

          Cum sa fii un astfel de vas? "Deci, daca cineva se va curati pe sine insusi de acestea va fi un vas spre onoare, sfintit, folositor Stapanului, pregatit pentru orice lucrare buna" (v.21). Termenul "curati" arata ca aici este vorba de intinare, si imaginea folosita face clar si simplu gandul apostolului : daca se pun vasele murdare in contact cu vasele curate, acestea din urma se murdaresc. Un vas nu poate fi spre onoare - spre onoarea lui Dumnezeu - decat daca se desparte de toate cele care sunt spre dezonoare - de cei care in starea si in purtarea lor Il dezonoreaza pe Dumnezeu. A fi asociat cu astfel de persoane, inseamna a fi solidari cu ele; de aceea este nevoie sa ne despartim.

          Versetul urmator arata ca aceasta curatire necesara de raul care este in jurul nostru trebuie sa mearga impreuna cu o despartire energica de raul care poate incolti in noi : "Dar fugi de poftele tineretii si urmareste dreptatea, credinta, dragostea, pacea, cu cei care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata" (v.22). Daca luam aceasta pozitie de despartire in teama de Domnul, El ne va face sa intalnim si alti credinciosi, care-I sunt de asemenea ascultatori, curatindu-se de tot ceea ce este spre dezonoare. Impreuna cu ei, vom putea sa urmarim dreptatea, credinta, dragostea si pacea. Si daca, dupa cum am remarcat, poate fi imposibil de a discerne cine apartine Domnului si cine nu, Scriptura ne spune ca este posibil sa-i recunoastem pe cei care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata, si sa umblam impreuna cu ei.

                    9.3 O intelegere la dispozitia cititorului ?

          Referitor la acest pasaj din 2 Timotei 2, autorii scriu :

                              Nu este nici cea mai mica indoiala ca un crestin ar putea sa-si permita sa ia cu usurinta contact cu invatatori falsi care ataca fundamentul crestinismului, (care zic, de exemplu, ca invierea a fost deja) ... Problemele nu apar decat atunci cand se face o aplicatie mult mai extinsa a acestui pasaj, crezand ca in el citesc ca trebuie sa se desparta eclesiastic sau ca trebuie sa se desparta nu doar de invataturile fundamentale false, dar, de asemenea, si de ceea ce unii numesc "rau eclesiastic". ITS p.10.

          Autorii limiteaza deci in mod ciudat intelegerea pasajului. Dupa ei, nu ar trebui despartire, curatire, decat atunci cand se afla in prezenta a ceea ce ei numesc "doctrine fundamentale false", sau "invatatori falsi care ataca fundamentele crestinismului".

          Nu este nicio indoiala ca invatatura gresita a lui Imeneu si Filet nu era in gandirea apostolului atunci cand da aceasta invatatura! Dar cu ce drept se limiteaza astfel intelegerea invataturii generale pe care Duhul Sfant ne-o da cu aceasta ocazie?

          Este necesar, pentru ca sa putem aplica un pasaj la imprejurarile noastre, ca acelea care ne sunt descrise sa fie exact ca ale noastre? A pretinde astfel ne vom lipsi de o multime de invataturi din Vechiul cat si din Noul Testament, S-ar putea zice, de exemplu, ca daca locul lui Lot nu era in Sodoma, aceasta era doar din cauza caracterului particular al pacatului din aceasta cetate. In alta ordine de lucruri, se poate spune ca starile de inima ale lui David, asa cum sunt infatisate in Ps.51, nu ne privesc pe noi, decat daca, ca si el, am comis un adulter si o crima. La fel, se poate refuza insusirea incurajarilor si indemnurilor pe care Dumnezeu le da lui Iosua in primul capitol din cartea sa, sub pretextul ca noi nu suntem in pozitia de conducator al poporului.

          Pe buna dreptate ne insusim cuvintele Domnului fata de Avraam, fata de David, fata de poporul Israel sau fata de altii, atasam credinta noastra la promisiunile care le-au fost facute, ne simtim vizati de indemnurile care le-au fost adresate.

          Ceea ce autorii invata aici tinde sa anuleze Cuvantul lui Dumnezeu. Daca este lasat la dispozitia omului sa decida ce este si ce nu este o doctrina fundamentala, unde este atunci autoritatea lui Dumnezeu? Oamenii pot sa-si organizeze bisericile dupa gandul lor, ignorand invatatura din Fapte si din epistole, si daca eu judec ca aceasta nu este fundamantal, atunci nu trebuie sa ma despart de aceasta! Ce aberatie!

          10          Invatatura din Hagai 2:11-14

          Autorii vorbesc despre explicatia lor anterioara referitor la acest pasaj - o atentionare impotriva colaborarii israelitilor si a samaritenilor la reconstructia templului (vezi Ezra 4:2) - demonstrand ca este falsa. Eu nu cunosc aceasta explicatie bizara, si nu vad nicio obiectie ca sa fie inlaturata. Dar aceasta nu trebuie sa ne faca sa lasam deoparte adevarata insemnatatea a acestui pasaj. Este remarcabil cum se interpreteaza dispozitiile materiale ale legii intr-un mod spiritual, asa cum avem s-o facem acum.

          Versetele 11 la 13 reamintesc un principiu al legii cu privire la intinare : un lucru necurat transmite necuratia sa la un lucru cu care acesta intra in contact; dar un lucru curat nu transmite curatia sa. Este o regula de caracter ceremoniala (sau exterioara). La versetul 14, profetul face o aplicatie morala (sau interioara) a acestui principiu : "Asa este poporul acesta,...si asa este orice lucrare a mainilor lor; si ceea ce ei aduc acolo este necurat!". Ei insisi erau necurati, moral, inlauntru lor. Deci, tot ceea ce ei faceau sau ceea ce aduceau Domnului era necurat.

          Principiul general infatisat aici, ca ceea ce este intinat intineaza ceea ce este curat, dar ca ceea ce este curat nu curateste ceea ce este intinat, este in acord perfect cu invatatura Noului Testament, dupa cum am vazut in 2 Timotei 2.

          11          Asociere si comuniune

          Brosura da impresia ca toate problemele comuniunii apar din punctul de vedere referitor la intinare. Fara a minimaliza importanta acestei notiuni, care este pe primul plan in pasajele ca 1 Corinteni 5 si 2 Timotei 2, este important de a vedea mai bine caracterul si insemnatatea unei asocieri. Atunci cand luam in consideratie sa ne asociem cu credinciosi care nu sunt pe drumul pe care ni-l traseaza Cuvantul, nu este suficient sa ne pune intrebarea : aceasta ne intineaza, da sau nu? Trebuie de asemenea sa ne intrebam daca aceasta asociere este in acord cu marturia pentru Dumnezeu, cu care avem a face. Sau dimpotriva, tinde sa confunde binele si raul? Legitimeaza ea (asocierea) vreun lucru pe care Dumnezeu il dezaproba?

          Aceste intrebari trebuie sa fie puse cu seriozitate in orice relatie de legatura sau asociere, si aceasta cu atat mai mult cu cat crestinatatea este intr-o mare dezordine.

          Intrebarile au o importanta cu totul deosebita in ceea ce priveste legatura de comuniune care se exprima prin participarea la masa Domnului. Frangerea painii este o marturie care se da cu privire la unitatea trupului lui Hristos. "Pentru ca noi, cei multi, suntem o singura paine, un singur trup, pentru ca toti luam parte dintr-o singura paine" (1 Cor.10). Ori, aceasta marturie nu este compatibila cu apartenenta la una din diviziunile - grupari, denominatiuni - din crestinatate, apartenenta care intareste diviziunea. Trebuie sa ne gandim la aceasta  atunci cand ne propunem primirea ocazionala la masa Domnului.

          Fratii, la inceput, au primit adesea credinciosi care, fara sa o rupa cu locul de unde proveneau, au venit in curatie de inima pentru a descoperi ce inseamna o strangere in jurul Domnului dupa invatatura Scripturii, si care doreau sa franga painea. Dar ei nu i-au acceptat, pentru ca venind asa, acesti credinciosi voiau sa ia cina unde considerau ca este bine; o data cu fratii, altadata intr-o denominatiune. A accepta aceasta libertate de miscare insemna a fi de acord si a contribui la diviziunile crestinatatii.

          A practica primirea ocazionala fara discernamantul spiritual necesar, si mai ales, a o face cu scopul de a arata ca nu este sectarism si ca se accepta diferentele, aceasta este o lepadare sau o tagaduire a pozitiei de despartire la care Domnul ne-a chemat si un mod de a refuza dispretul atasat de aceasta.

          Cei care au pe inima sa se adune in simplitate in jurul Domnului Isus nu pot pretinde ca ei sunt Biserica sau Adunarea. Ei nu pot fi decat o manifestare, o expresie, o strangere slaba care doreste sa-i manifeste caracterele (Adunarii). Ei trebuie sa realizeze profund si cu durere ca Biserica in intregime, din care fac parte alaturi de toti credinciosii adevarati. a falimentat in misiunea sa de a manifesta gloria lui Dumnezeu pe pamant. Dar credinta se ataseaza de Acela care nu se schimba si ale Carui resurse sunt permanente (Hagai 2:4,5).

          Fie ca Dumnezeu sa ne dea sa avem, ca efesenilor si colosenilor, o adevarata "dragoste... pentru toti sfintii" (Efes.1:15 ; Col.1:4). J.N.Darby a scris : "Noi nu putem realiza binecuvantarile care ne apartin daca nu cuprindem pe toti sfintii in afectiunile noastre crestine (Efes.3:18). A nu merge impreuna cu ei pe calea care nu este dupa Cuvant nu inseamna nicidecum ca nu ii iubim; este exact contrariul" (Scrisori, Vol. II, p.386). "Prin aceasta cunoastem ca-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, cand Il iubim pe Dumnezeu si tinem poruncile Lui" (1 Ioan 5:2).

          12          Opinii cu privire la Scriptura

          Vreau sa atrag atentia asupra atitudinii fata de Scriptura care pune in evidenta citatele urmatoare.

                         Am dat altadata o explicatie mult mai larga referitor la "vasele de dezonoare". Dar de fapt aceasta nu are nimic de-a face cu explicatia directa a acestor versete. Aceasta este opinia celui care studiaza 2 Timotei 2, si care in final va stabili ce sa intelega prin "vase de dezonoare" - si nu pasajul in sine. ITS p. 10.

                       Am dat altadata o explicatie mult mai extinsa cu privire la expresia "salutati" si "comuniune cu lucrarile lui rele" (2 Ioan 10), pe care nu o mai facem astazi. ITS p. 10.

                      Astfel, aceasta nu este explicatia stricta a acestor pasaje care creeaza probleme. Dar ceea ce creeaza probleme este modul in care credem ca putem extrage principii din aceste pasaje, principii care depasesc cu mult contextul acestor versete. ITS p. 10,11.

                   Exista mai multe explicatii posibile ale acestui verset. Noi preferam sa-l intelegem in sensul unei chemari ... (referitor la 1 Tim.5:22). ITS p. 14.

          Aceasta maniera de a trata Scriptura este socanta. Ea aminteste de cea a teologilor. Aceasta nu este deloc ce ne invata Cuvantul.

          Cu privire la acest subiect, apostolul Pavel are aceasta expresie remarcabila : "Cuvantul lui Dumnezeu, care si lucreaza in voi care credeti" (1 Tes.2:13). Sa cantarim bine aceasta. Cuvantul nu este un document pe care sa-l studiez prin inteligenta mea si pe care sa-l analizez cu logica mea, pentru a cauta sa inteleg ce vrea sa zica. El este "viu si lucrator" (Evrei 4:12).

          Nu eu trebuie sa lucrez asupra lui, ci el este cel care lucreaza in mine. El nu este obiectul pe care sa-l analizez si sa-l interpretez, ci eu sunt obiectul pe care el il formeaza. Este total diferit!

          Domnul a spus deja in parabola semanatorului. Cuvantul lui Dumnezeu este samanta, iar inima mea este terenul unde ea este semanata si produce propriile roade.

          Aceasta atitudine de teolog reiese clar dintr-o definitie exprimata de unul din autori, el insusi fiind doctor in teologie : "Teologia este un concept omenesc care vrea sa cerceteze logic si analitic continutul Scripturii pentru credinta" (W.J.O). Ce marturisire! Rationamentul uman (logic si analitic) se aseaza intre Scriptura si credinta si isi aroga misiunea de a stabili care este continutul Scripturii, pentru a oferi credintei ceea ce ea trebuie sa creada. Dar epistola catre Romani ne invata contrariul: "credinta este din auzire, iar auzirea, prin Cuvantul lui Dumnezeu" (10:17). Cuvantul lui Dumnezeu are propria sa putere, ea produce credinta. Ea lucreaza in cel credincios. Intre Cuvantul lui Dumnezeu si credinta nu este loc pentru teologie!

          Sa nu gandeasca cineva ca vreau sa condamn studiul Scripturii! Acest studiu este indispensabil. Dar el nu poate da roade decat daca inimile si constiintele nostre sunt treze. Daca doar inteligenta noastra este activa, atunci nu va fi niciun rod pentru Dumnezeu.

          Referitor la 2 Timotei 2, 2 Ioan 10, si la multe alte parti din Scriptura, este adevarat ca un pasaj contine de multe ori o invatatura care depaseste intelesul sau principal. Si ar fi bine, cred, pentru ca ne-am indreptat mereu atentia mai intai asupra intelesului  principal. Dar ceea ce mi se pare esential sa ne amintim, este ca intelesul profund, semnificatia spirituala a unui pasaj face parte din revelatia lui Dumnezeu ca si intelesul sau principal. Nu avem libertatea de a introduce acolo parerile si preferintele noastre. Calauzirea Duhului Sfant ne este esentiala pentru a intelege adevarata semnificatie a unui pasaj. Aceasta nu este o problema de analiza si de logica. "Pentru ca cine dintre oameni stie lucrurile omului, decat duhul omului, care este in el? Astfel si lucrurile lui Dumnezeu, nimeni nu le cunoaste, decat Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor.2:11).

          13          Discernamant spiritual

          Moise a primit pe munte instructiunile divine cu privire la cortul (numit de asemenea cortul intalnirii) pe care trebuia sa-l construiasca, si care avea sa devina locuinta lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau. In timp ce Moise era pe munte, poporul Israel, vai! a facut vitelul de aur, atragand asupra lui judecata lui Dumnezeu (Ex.32). Vreau sa atrag atentia asupra unui aspect din purtarea lui Moise in aceasta imprejurare. El si-a ridicat un cort afara din tabara, si l-a numit cortul intalnirii (33:7), insasi numele pe care Dumnezeu avea sa-l dea cortului ce trebuia construit (29:4). Spre acest cort ieseau "toti cei care-L cautau pe Domnul". Ceea ce Moise a facut atunci nu ne este prezentat ca o executare formala a poruncilor lui Dumnezeu, ci ca rezultatul discernamantului spiritual al unui om care traieste aproape de Dumnezeu si care are gandul Sau. Stalpul de nor, simbolul prezentei divine, era la intrarea cortului; el manifesta aprobarea lui Dumnezeu fata de actiunea lui Moise.

          Scrierile Noului Testament, atat cat putem sti, dateaza din perioada in care toate strangerile credinciosilor inca purtau caracterul Adunarii lui Dumnezeu. Raul a patruns, invataturile false s-au dezvoltat, Domnul a dat atentionari solemne, dar realitatea arata ca lucrurile au ajuns deja la un punct in care comuniunea celor credinciosi nu mai poate fi posibila cu tot ceea ce inca poarta numele de Biserica.

          La trezirea din secolul 19, starea crestinatatii era evident cu mult mai grava. Si credinciosii nu aveau la dispozitia lor texte biblice care ar fi fost scrise cu privire la o situatie asemanatoare cu a lor. Dimpotriva, ei aveau principiile generale pe care intelepciunea lui Dumnezeu le-a inscris in Cuvant. Credinciosii au avut discernamantul spiritual necesar pentru a aplica aceste principii de o maniera potrivita gandirii lui Dumnezeu, si nu ne putem indoi ca Dumnezeu a pus pecetea aprobarii Sale peste pozitia de despartire pe care ei au luat-o "afara din tabara". In anii care au urmat, multe greutati - si chiar mai mult decat greutati - s-au abatut peste marturia pe care Dumnezeu a dat-o, dar harul Sau a ridicat inca conducatori credinciosi. Ceea ce stim despre ei, marturisesc scrierile lor.

          14          Concluzii

          Dar tu ramai in cele ce ai invatat si de care ai fost deplin incredintat, siind de la cine ai invatat (2 Tim.3:14).

          Sa ne oprim mai intai asupra intelesului principal al acestui pasaj. Timotei cunostea "Sfintele Scrieri" (Vechiul Testament) din copilaria sa, fiind invatat de o mama si o bunica evlavioasa. In plus, a beneficiat de invatatura  direct de la Pavel, care l-a considerat ca pe copilul sau in credinta. Acest pasaj incepe printr-un "Dar tu". In contrast cu oamenii despre care el vorbeste, care vor merge "din rau in mai rau, inseland si fiind inselati", apostolul il indeamna pe Timotei sa ramana in lucrurile pe care le-a invatat. Aceste lucruri nu erau nicidecum cunostinte intelectuale pe care memoria sa avea sa le inmagazineze; le-a primit prin credinta, era deplin convins. Dar era ceva mai mult. Avea sa-si aminteasca de la cine le-a invatat. Chiar persoanele care l-au invatat ofereau o greutate morala  acestor invataturi, si era un motiv in plus de a le ramane atasat.

          Si acum, care este semnificatia acestui pasaj pentru noi? Caci este atat de clar ca daca Dumnezeu l-a pus in Scriptura, aceasta nu a fost doar pentru a ne informa referitor la Timotei. Aceasta este pentru a face o aplicatie potrivita pentru noi insine. Bineinteles, dispozitia "ramai in cele ce ai invatat" nu poate fi adresata oricui. Aceasta nu o recomandam la cineva care a fost crescut in doctrine false.

          In ceea ce ne priveste, ce este de facut? Daca imi este permis sa raspund pentru altii, as zice ca cei care ne-au invatat au aratat modul remarcabil al credinciosiei lor fata de Domnul, supunerea lor fata de Cuvant, intelegerea lor referitor la gandul Domnului, discernamantul lor spiritual, despartirea lor de lume si acceptarea ocarii lui Hristos. Si acum, autorii acestei brosuri arunca in mod explicit discreditarea peste acesti conducatori. In esenta ei ne zic: Nu ramaneti in lucrurile pe care le-ati invatat, pentru ca ati fost invatati gresit! (desigur,cu privire la o parte din adevar).

          Traim intr-o vreme cand, in aceasta lume, totul este pus la indoiala. Daca este drept ca noi "sa luam aminte la caile noastra" (potrivit cu Hagai 1:5,7) pentru a ne umili de maniera slaba de a pune Cuvantul in practica, daca este drept de a asculta toata invatatura "cercetand zilnic Scripturile, pentru a vedea daca aceste lucruri sunt asa" (potrivit cu Fapte 17:11), nu este drept sa ne lasam contaminati de duhul acestui veac.

          Sa ramanem in cele ce am invatat, stiind de la cine le-am invatat. Ne lasam atrasi acum pe o alta cale?

          Fie ca Dumnezeu sa ne faca sa fim "deplin convinsi", prin lucrarea Cuvantului si a Duhului Sfant din noi, "de cele pe care le-am invatat"! 

          "Cel care are cuvantul Meu sa spuna cuvantul Meu cu credinciosie"! - Ieremia 23:28

          "Dar spre acesta Ma voi uita: spre cel smerit si zdrobit in duh si care tremura la cuvantul Meu". - Isaia 66:2 

                                                              ---------------------------