1 Timotei 2
                                     Expunere verset cu verset
                                                   - I -


          Bremicker E.A


    1     Introducere

          Subiectul central din prima epistola catre Timotei este comportamentul din casa lui Dumnezeu. Pavel scrie in capitolul 3 v. 15: "ca sa stii cum trebuie sa se poarte cineva in casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului".

     1.1     Locuirea lui Dumnezeu in casa Sa

          In diferite pasaje din Noul Testament, Adunarea este infatisata cu o casa. Gandul principal care este legat de casa lui Dumnezeu este cel de locuirea lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau. Asa era in Vechiul Testament. Si nu este altfel in Noul. Caracteristica unei case este data de cel care o locuieste. In Vechiul Testament era o casa materiala (cortul, templul). In Noul Testament aceasta este o casa spirituala (Adunarea).

      Locuinta lui Dumnezeu are doua parti mari:

      1.1.1     Dumnezeu Se reveleaza in casa Sa

          Acolo unde cineva locuieste, se poate recunoaste ceva despre el. La fel si in casa lui Dumnezeu, invatam ceva despre gloria Sa. Gloria este o trasatura esentiala a casei lui Dumnezeu: "in templul Sau totul spune: Glorie!" (Ps. 29:9). In casa lui Dumnezeu, noi invatam cine este Dumnezeu. Este o descoperire in indurare si in har, altfel am fi cu totii nimiciti. Dar aceasta nu schimba cu nimic faptul ca Dumnezeu este un Dumnezeu sfant. Prin urmare, de locuirea lui Dumnezeu in casa Sa este legata o porunca de sfintenie practica. Toti cei care se afla in casa lui Dumnezeu trebuie sa corespunda sfinteniei din aceasta casa. Sfintenia este a doua trasatura esentiala a casei lui Dumnezeu: "Sfintenia isi are locul in casa Ta, Doamne, zile indelungate" (Ps. 93:5). Aceasta are consecinte directe asupra umblarii noastre de fiecare zi. Aceste doua elemente, gloria si sfintenia, sunt unite in Levitic 10:3. Intr-un moment foarte solemn, acest cuvant al Domnului este transmis lui Aaron: "Voi fi sfintit in cei care se apropie de Mine si voi fi glorificat in fata intregului popor".

     1.1.2   Dumnezeu invita pe om sa se apropie de El

          Petru vorbeste in acest context de preotia sfanta si de preotia imparateasca (1 Petru 2). Preotia sfanta ne arata pe credinciosii care se apropie de Dumnezeu pentru adorare (inchinare). Preotia imparateasca arata misiunea noastra de a fi o marturie fata de oameni. In conformitate cu aceasta, intalnim de multe ori in cele doua epistole catre Timotei si in cea catre Tit pe Dumnezeu prezentat ca Dumnezeu Mantuitor, care doreste sa atraga pe toti oamenii la El. In schimb, Petru prezinta mai degraba pe credinciosi apropiindu-se de Dumnezeu pentru slujire. Purtarea noastra de fiecare zi in casa lui Dumnezeu trebuie sa fie deci o invitatie fata de oameni sa invete sa-L cunoasca pe Dumnezeu.

     1.2     Casa lui Dumnezeu vazuta din trei puncte de vedere diferite

          Atunci cand Domnul Isus Insusi a vorbit pentru prima data despre Adunare, a spua ca El va zidi aceasta Adunare (Matei 16:18). Pavel vorbeste in mai multe locuri despre casa lui Dumnezeu. Petru o mentioneaza, iar Ioan citeaza la sfarsitul Apocalipsei ca "locuinta lui Dumnezeu" (Apoc. 21:3)

          Totusi, expresia "casa lui Dumnezeu", nu are peste tot aceeasi semnificatie. Doresc sa arat trei puncte de vedere pe care trebuie sa le distingem, fara insa a le desparti:

     1.2.1    Credinciosii, ca niste pietre vii, alcatuiesc casa lui Dumnezeu

          Ne este aratat mai intai ca cei credinciosi sunt ei insisi casa lui Dumnezeu. Ei sunt pietre vii care alcatuiesc casa. Atunci cand Domnul Isus vorbeste despre zidirea Adunarii Sale (Matei 16:18), El are acest aspect inaintea Lui. Petru reia acest gand in prima sa epistola atunci cand ii descrie pe credinciosi ca o casa spirituala si o preotie sfanta (1 Pet. 2:5). Casa lui Dumnezeu privita sub acest aspect, este alcatuita din toti cei rascumparati din perioada harului.

     1.2.2    Credinciosii participa la zidirea casei

         In al doilea rand ne este aratat ca noi, credinciosii, luam parte la zidirea acestei case. Aceasta vorbeste despre responsabilitatea noastra. Este raspunderea noastra de a aduce oameni sa faca parte din casa lui Dumnezeu. Este ceea ce vorbeste in mod special apostolul Pavel in 1 Corinteni 3:1-10. In acelasi timp trebuie sa urmarim principiile casei lui Dumnezeu in viata noastra practica de adunare.

     1.2.3    "Oameni din casa lui Dumnezeu"

          In al treilea rand ne este aratat ca noi ne miscam permanent in casa lui Dumnezeu, - si aceasta ne aduce la subiectul purtarii noastre in aceasta casa. Noi nu suntem doar casa lui Dumnezeu, nu participam numai la constructia casei lui Dumnezeu (zidirea), ci noi traim in aceasta casa. Aceasta se adreseaza din nou responsabilitatii noastre. Casa este casa lui Dumnezeu. Ea ii apartine Lui. El este Stapanul casei, si El poate deci sa stabileasca reguli asupra modului de purtare. Comportamentul in casa lui Dumnezeu nu este lasat la dispozitia noastra. Trebuie mai degraba sa corespunda sfinteniei si demnitatii Aceluia caruia ea ii apartine. Exista in aceasta casa un "regulament interior". Acest regulament merita sa fie respectat.

     1.3     Comportamentul in casa lui Dumnezeu

     1.3.1   Confuzii care nu trebuie  facute

          Sa notam mai intai confuziile care nu trebuie facute:

     1.3.1.1    Nu este vorba de o cladire materiala

          Mai intai trebuie sa fie clar ca nu este vorba de un comportament intr-o cladire materiala. In multe religii, se atribuie o mare importanta la aceste "case a lui Dumnezeu" dupa cum se numesc ele. Deseori exista reguli care trebuie respectate atunci cand se intra in aceste case. Nu despre acestea este vorba aici. Localurile in care credinciosii se aduna nu sunt "locuri sfinte", ci localuri cu totul obisnuite. Este de la sine inteles ca intrand in prezenta Domnului, imbracamintea si comportamentul sa fie de o maniera potrivita. Totusi nu acesta este gandul real aici.

     1.3.1.2    Strangerile adunarii locale nu sunt subiectul din 1 Timotei

          In al doilea rand, credem ca in epistola catre Timotei, strangerile adunarii locale nu sunt subiectul pus inainte. Strangerile sunt incluse cu siguranta. Cu toate acestea gandul merge mult mai departe. Prima epistola catre Corinteni arata mai mult ordinea interioara a casei lui Dumnezeu. In cateva pasaje din aceasta epistola este vorba in special de strangerile noastre (de exemplu cap. 10, 11 si 14). In prima epistola catre Timotei este diferit. Ceea ce este prezentat, este mai de graba ordinea exterioara a casei lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, noi suntem totdeauna in casa lui Dumnezeu. S-a spus pe drept ca cel credincios se afla 24 de ore din 24 in casa lui Dumnezeu. In toate situatiile, fie acasa, la munca, la scoala, sau in timpul liber, noi ne aflam in casa lui Dumnezeu. Comportamentul nostru trebuie sa-i corespunda.

     1.3.2    Detalii cu privire la comportamentul nostru in casa lui Dumnezeu

          Sa privim acum cateva detalii cu privire la comportamentul nostru in casa lui Dumnezeu:

     1.3.2.1   A nu desparti practica de doctrina.

          Este important de vazut ca cerinta de a se purta potrivit in casa lui Dumnezeu are o parte cu totul practica. 1 Timotei nu este o epistola tipic doctrinara, ci este o epistola practica. Maniera de a ne comporta ca crestini joaca un rol deosebit. Exista credinciosi care insista pe relatia interioara prin credinta pe care, ca crestini, o avem cu Dumnezeul nostru. Ei au dreptate. Alti credinciosi insista asupra comportamentului practic al crestinului in viata de fiecare zi. De asemenea au dreptate. Ambele aspecte merg impreuna de-o maniera inseparabila. Ele nu se contrazic. Este periculos sa actioneze unul impotriva celuilalt. Relatia interioara prin credinta (viata ascunsa a crestinului cu Dumnezeu), trebuie sa fie intacta, altfel ceea ce se vede in exterior va stricat. Este adevarat ca daca relatia interioara prin credinta nu este vizibila in afara, s-ar putea sa fie ceva care nu este in ordine in interior. Cele doua parti merg impreuna si ambele sunt importante. 1 Timotei ne arata mai mult ceea ce este vizibil in afara. Aceasta epistola se ocupa de viata practica de fiecare zi, care este foarte importanta. Comportamentul crestinului nu trebuie sa fie despartit de doctrina. Aceasta este conditia prealabila a unui comportament bun si sfant.

     1.3.2.2   O responsabilitate personala

          Comportamentul in casa lui Dumnezeu este in primul rand o problema mai ales personala.. Apostolul Pavel a scris o scrisoare personala copilului sau spiritual Timotei, care era in acelasi timp tovarasul sau de lucru. Intrega epistola este caracterizata printr-un mod de exprimare foarte personal. Pavel foloseste constant pronumele "tu". Dar nu este vorba doar de Timotei. In versetul nostru cheie (3:15), de asemenea, Pavel se adreseaza mai intai lui Timotei: "ca sa stii". Apoi cercul vizat se largeste. Pavel nu a scris "cum trebuie sa te porti", ci "cum trebuie sa se poarte". Aceasta include pe fiecare cititor al epistolei. Principiile de purtare in casa lui Dumnezeu nu se schimba. Ele erau valabile in timpul cand au fost scrise, asa cum sunt si astazi. Ele sunt valabile pentru fiecare dintre noi in mod cu totul personal. Respectarea lor este in primul rand o responsabilitate individuala. Nu trebuie sa incepem prin a astepta de la fratii si surorile noastre ca ei sa respecte aceste cerinte. Trebuie sa veghem ca ele sa fie mai intai pentru noi insine.

     1.3.2.3    Influenta comportamentului personal asupra fratilor si surorilor noastre

          Cu toate acestea gandirea colectiva si publica este in mod categoric prezenta. Suntem cu siguranta provocati aici in mod personal, dar nu suntem totusi in caracterul nostru de copii ai lui Dumnezeu. Faptul de a fi un copil al lui Dumnezeu este o binecuvantare personala de care este legata o responsabilitate personala. Cu toate acestea, atunci cand este vorba de casa lui Dumnezeu nu trebuie sa ignoram aspectul colectiv si public. Noi nu suntem singuri in aceasta casa. Aceasta ne ajuta sa intelegem mai bine esenta primei epistole catre Timotei. Aceasta epistola ne da indicatii personale pentru viata colectiva din casa lui Dumnezeu. Exista multe situatii, in afara strangerilor ca adunare, unde avem a face cu fratii si surorile noastre in credinta, si unde ne aflam impreuna. Ce influenta are comportamentul meu personal asupra fratilor si surorilor mele cu care ma aflu impreuna? Iata una din intrebarile care implica comportamentul nostru in casa lui Dumnezeu. Nu este vorba atat de mult in aceasta epistola de "viata privata" a crestinului, asa cum sunt de exemplu relatiile dintre sot si sotie in casatorie. Sa luam de exemplu rugaciunea. 1 Timotei da invataturi importante cu privire la acest subiect. Ori aceasta nu este pentru a ne arata cum trebuie sa ne rugam impreuna ca soti, ci este vorba de rugaciunea publica. Iata caracterul pe care il avem inaintea noastra in aceasta epistola.

     1.3.2.4   Comportamentul in casa este legat de marturia despre Dumnezeu ca Dumnezeu Mantuitor

          Indemnul de a ne comporta de-o maniera potrivita in casa lui Dumnezeu nu ne este dat fara motiv. Comportamentul nostru in casa lui Dumnezeu are un scop. Mai precis acest scop este dublu. Mai intai Dumnezeu ar vrea sa fie glorificat prin comportamentul nostru. Este casa Sa. El ne vede. Ar vrea sa fie onorat prin comportamentul nostru, si sa aiba bucurie in noi. Are dreptul. In al doilea rand, Dumnezeu ne-a lasat ca marturie fata de lume. Adunarea este stalp si temelia  a adevarului. Tocmai de aceea prima epistola catre Timotei vorbeste despre adevarul ca Dumnezeu este un Dumnezeu Maintuitor care vrea ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului. Cum vor recunoaste oamenii aceasta? Prin comportamentul nostru! Ei ne privesc. Ne vad. Ne asculta. Ei analizeaza modul nostru de a ne purta in practica vietii noastre de fiecare zi.

     1.3.3    Cunostinta transpusa in practica

          Pavel a scris: "ca sa stii cum trebuie sa se poarte". Este vorba de "a sti" un anumit lucru; si acesta nu este in primul rand  doar teoretic, ci este vorba de transpunerea sa in viate de toate zilele.

     1.4     Casa lui Dumnezeu este o casa de rugaciune

          In cap. 2, cel putin in prima sa parte, apare acum un aspect surprinzator cu privire la casa lui Dumnezeu. Nu este vorba atat de lucrurile interioare ale adunarii locale, ci de rugaciuni si multumiri fata de toti oamenii. Acesta este de fapt un element al casei lui Dumnezeu care uimeste la prima vedere. In general sunt alte aspecte care ne vin in minte in relatie cu casa lui Dumnezeu. Ne gandim la cei credinciosi care alcatuiesc si zidesc aceasta casa. Ne gandim la inchinarea adusa in casa lui Dumnezeu (1 Pet. 2:5). Dar gandul despre casa lui Dumnezeu nu se limiteaza la aceasta.

     1.4.1 Dumnezeu este preocupat de toti oamenii

          Uitam cu usurinta, referitor la casa lui Dumnezeu, ca ea este casa unui Dumnezeu Mantuitor care vrea ca toti oamenii sa fie mantuiti. Desprea aceasta este vorba printre altele in aceasta epistola. Pavel nu a scris aici despre Tatal si de relatiile Sale cu copiii Sai. Acest adevar se gaseste in alte epistole. Aici, Dumnezeu se infatiseaza mai mult ca Acela care, in bunatatea Sa, Se indreapta spre oameni pentru a-i mantui. Este voia Sa ca acest caracter de bunatate sa se reverse spre toti oamenii. Este o eroare de a crede ca Dumnezeu nu are in vedere decat pe copiii Sai. Nu, El Se gandeste la toti oamenii. Fara indoiala, are realatii speciale cu ai Sai. Cu toate acestea, El Se preocupa in acelasi timp cu cei care sunt inca pierduti. Nu-i uita. Sunt creaturile Sale. A Se ocupa de cei care alcatuiesc casa este important, dar este un pericol de a ne limita doar la aceasta latura. Nu trebuie sa uitam a ne ocupa de cei care sunt inca "in afara". Pericolul de a ne ocupa decat de unii este mare, indiferent de care parte ar fi ei. Aceasta este valabil si pentru slujire. Trebuie sa fim echilibrati. Pavel era de asemenea atat un slujitor al Adunarii cat si un slujitor al Evangheliei (Col. 1:23, 25).

     1.4.2    Preocupati de Adunare si de Evanghelie

          Adunarea este cea mai inalta expresie din ceea ce gandul lui Dumnezeu are cu privire la Hristos. Nu este nimic altceva care sa depasesca aceasta. In Adunare, Dumnezeu a facut cunoscut clar plinatatea gandurilor Sale cu privire la Fiul Sau. Si invers, Evanghelia este cea mai inalta descoperire a dragostei lui Dumnezeu fata de aceasta lume. El a iubit lumea si L-a dat pe Fiul Sau pentru ea. De aceea trebuie sa fim atenti sa nu fim exclusivisti in nicio directie, nici extremisti. Dumnezeu le are pe ambele inaintea Lui. De aceea nu trebuie sa vorbim in mod exclusiv doar de Adunare. Daca o facem, devenim cu usurinta neortodocsi. De alta parte nu trebuie sa vorbim exclusiv doar de Evanghelie. Cele doua parti existand impreuna, ambele fiind importante.

          In cap. 1 Pavel a spus deja cu claritate ca in casa lui Dumnezeu principiul care domneste nu este cel al legii, ci cel al harului. Aceasta este important pentru a intelege timpul in care traim. Standardul pentru comportamentul nostru, inclusiv din acest capitol, nu este dupa o lege oarecare, ci dupa har. Noi am experimentat harul si indurarea lui Dumnezeu, si ramanem in harul Sau. Acest har trebuie sa fie de asemena impartit oamenilor care au stat departe pana acum.

     1.4.3    O casa de rugaciune, si in rugaciune suntem in relatie cu Dumnezeu

          Cap. 2 ne arata casa lui Dumnezeu ca o casa de rugaciune. Aceasta inseamna ca in rugaciune noi intram in relatie cu Dumnezeu. Astfel a numit Dumnezeu deja casa Sa in Vechiul Testament prin profetul Isaia. "...ii voi aduce si pe ei la muntele Meu cel sfant si-i voi desfata in casa Mea de rugaciune. Arderile lor de tot si jertfele lor vor fi bine primite pe altarul Meu, caci casa Mea se va numi o casa de rugaciune pentru toate popoarele" (Isaia 56:7). Aici este gandul de jertfe placute lui Dumnezeu care sunt legate de casa de rugaciune. Psalmistul, in Psalmul 141, a inteles destul de bine atunci cand a zis: "Rugaciunea mea sa se indrepte ca tamaia inaintea Ta; ridicarea mainilor mele, ca jertfa de seara!" (Ps. 141:2).

          Insusi Domnul Isus a facut referire la pasajul din Isaia (Mat. 21:13). In acel timp, aceasta se referea direct la semnificatia templului de la Ierusalim. Semnificatia, este adevarat, merge mult mai departe. Slujba in templu trebuia sa fie exercitata avand vedere pe toate natiunile. Aceasta va deveni realitate in Imparatia milenara in relatie cu templu material din Ierusalim. Dar, si astazi de asemenea, casa lui Dumnezeu trebuie sa poarte acest caracter. Noi trebuie sa ne rugam pentru "toti oamenii".

          Rugaciunea este deosebit de importanta. Credinciosii din toate timpurile s-au rugat Dumnezeului lor. Dar pe drept in dispensatia harului, casa lui Dumnezeu este caracterizata prin rugaciunile care se fac in ea. Gasim o invatatura bogata in aceasta privinta in capitolul nostru. Pavel vorbeste de diferite feluri de rugaciuni, si el mentioneaza obiectele si scopurile rugaciunii. El arata clar ce stare de duh trebuie sa avem, si arata in final conditiile morale pentru rugaciune.

       

            

                                      FIUL LUI DUMNEZEU

                                   DUMNEZEIREA, INTRUPAREA SI UMANITATEA SA

                                                                    - III -


          Hamilton Smith


          4    Umanitatea lui Hristos

          Taina de nepatruns a intruparii Fiului lui Dumnezeu ne aduce sa contemplam perfectiunea umanitatii pe care El a luat-o. In cadrul acestui subiect atat de inalt, putem sa ne intrebam mai intai: "In ce consta umanitatea ?"

          Apostolul Pavel scriind despre aceasta ca o dorinta finala pentru sfintii din Tesalonic: "Dumnezeul pacii sa va sfinteasca deplin: si intreg duhul vostru si sufletul si trupul sa fie pastrate fara vina la venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1 Tes. 5:23). Prin aceasta apostolul doreste sfintenia in intregime a omului, si nu lasa niciun dubiu asupra ceea ce intelege prin omul in intregime : caci el nu se multumeste ca sfintii sa fie sfintiti in "intregime", ci el identifica cu precizie elementele constitutive ale omului: duh, suflet si trup.

          In lumina acestui pasaj, concluzia care se impune in mod absolut este ca, dupa Scriptura, duhul, sufletul si trupul constituie un om, dupa cum J.N.Darby a spus: "un om nu este om fara un trup, un suflet si un duh". (*)

          (*) Este atat de adevarat ca un om este alcatuit din duh, suflet si trup, ca nu putem sa ne amintim de un singur exemplu din Scriptura unde termenul de "om", in sensul de fiinta umana, sa fie aplicat la cei care au trecut in starea intermediara dupa moarte. Se vorbeste intr-adevar de "duhurile celor drepti facuti desavarsiti" (Ev. 12:23), si uneori de trupurile oamenilor morti, dar nici trupul fara duh si suflet, nici duhul si sufletul fara trup, nu sunt niciodata desemnati prin termenul de "om". 2 Imp. 13:21 si Luca 7:12 s-ar putea parea ca face exceptie, dar nu este cazul. In pasajul din cartea 2 Imparati, cuvantul original pentru "om" nu este cuvantul "adam" care semnifica o "fiinta umana", ci cuvantul "ish" care semnifica un barbat, diferit de o femeie, si este folosit pentru a scoate in evidenta sexe diferite. In pasajul din Luca, este singura data unde cuvantul grec este tradus prin "om mort" (versiunea engleza autorizata). In alte dousprezece exemple de folosinta a acestui cuvant este tradus simplu prin cuvantul "mort" [la fel in traducerea franceza J.N.Darby in Luca 7:12 (acelasi si in trad. in romana 2001 n.t.)]; acest cuvant, in greaca, semnifica in mod simplu pe cineva care este mort.

          Pasajul de mai sus (1 Tes. 5:23) este in acord cu descrierea din Geneza despre crearea omului. Acolo citim: "Si Domnul Dumnezeu l-a intocmit pe om din tarana pamantului si i-a suflat in nari suflare de viata; si omul a devenit un suflet viu" (Gen. 2:7). Aceasta ne invata ca, referitor la partea materiala, trupul, omul a fost intocmit din tarana pamantului; apoi, trupul fiind intocmit, Dumnezeu a transmis viata sufland in narile sale suflare de viata. Este vorba cu siguranta de partea spirituala, sau imateriala a omului, pe care a primit-o direct din partea lui Dumnezeu.

          Predicatorul (Eclesiastul), vorbind despre moarte, se refera de asemenea la cele doua parti ale omului - partea materiala si partea spirituala - atunci cand spune "tarana sa se intoarca in pamant, cum era, si duhul sa se intoarca la Dumnezeu, care l-a dat" (Ecl. 12:7). Elihu de asemenea, face si el referire la ceea ce este material si la ce este spiritual atunci cand, vorbind despre Dumnezeu, zice: "Daca S-ar gandi numai la Sine si ar strange la Sine duhul Sau si suflarea Sa, orice faptura ar pieri impreuna si omul s-ar intoarce in tarana" (Iov 34:14-15). Acest pasaj ne da mai multa lumina in masura in care duhul este legat de gandul suflarii, ceea ce sugereaza ca suflarea de viata din Gen. 2:7 este duhul omului.

          Duhul sau i-a fost astfel transmis direct de Dumnezeu, omul devenind un suflet viu, trupul constituind partea materiala, iar duhul si sufletul constituind partea spirituala a omului. (*)

          (*) Nu trebuie sa ne fortam mintea noastra pentru a incerca sa trasam o linie de demarcatie ferma si clara intre "duh" si "suflet". Ele alcatuiesc impreuna partea imateriala a omului si, desi la moarte pot fi despartite de trup pentru un timp, totusi ele nu sunt despartite unul de altul, la fel ca incheieturile si maduva, sau ca gandurile si intentiile inimii (Ev. 4). Totusi, caracterului patrunzator al Cuvantului lui Dumnezeu ii este ingaduit sa faca distinctia intre lucrurile atat de strans legate, care nu pot fi despartite (Ev. 4:12).

          In plus, este evident ca duhul este partea cea mai inalta din om prin care omul este asezat intr-o pozitie de responsabilitate fata de Dumnezeu si, fiind asa, nu se poate spune ca duhul omului este partea distinctiva si cea mai importanta din om, cea mai indispensabila pentru a face din el o fiinta distincta de creatia animala ? (vezi Ecl. 3:21)

          Daca deci Fiul S-a facut om, cu siguranta ca El s-a facut om adevarat, duh, suflet si trup, caci, asa cum zice Scriptura, "trebuia in toate sa fie facut asemenea fratilor Sai" (Ev. 2:17). Dar, asupra unui astfel de subiect, de asemenea sfant, noi nu suntem lasati la dispozitia mintii noastre pentru a trage propriile concluzii, caci gasim in Scriptura fiecare element constitutiv al omului atribuit Fiului ca Om. Sa citam cateva din aceste pasaje:

            Referitor la trup, Domnul a putut spune:

          - Ea "turnand acest mir pe trupul Meu"  -  Mat. 26:12

          - El S-a referit la "templul trupului Sau" - Ioan 2:21

          - El a putut spune: "Mi-ai intocmit un trup" - Ev. 10:5

          - Apoi ne este spus de "jertfirea trupului Sau" - Ev. 10:10

          - Din nou citim: "care a purtat El Insusi pacatele noastre in trupul Sau" - 1 Pet.2:24

            Referitor la duh (pneuma), citim:

          - El "cunoscand in duhul Sau"  -  Marcu 2:8

          - El "suspinand (adanc) in duhul Sau" - Marcu 8:12

          - El "S-a bucurat in duhul Sau" - Luca 10:21

          - El "a gemut" (S-a infiorat, trad. Cornilescu) in duhul Sau" - Ioan 11:33

          - El "S-a tulburat in duhul Sau"  -  Ioan 13:21

        - El "Si-a dat duhul"  -  Ioan 19:30, zicand "In mainile Tale Imi incredintez duhul" - Luca 23:46

            Referitor la suflet (pshic), El poate sa spuna:

          - "Sufletul Meu este foarte intristat" - Mat. 26:38

          - "Acum sufletul Meu este tulburat" - Ioan 12:27

          - Si este scris: "Nu vei lasa sufletul Meu in Locuinta mortilor (gr. hades)" - Fapte 2:27

          Iata deci cateva pasaje din Scriptura care ne vorbesc in mod direct despre duh, suflet si trup in relatie cu umanitatea Domnului nostru. Alte pasaje fac aluzie la trupul, duhul si sufletul Domnului nostru fara a folosi aceleasi cuvinte; ne vom referi pe scurt la acestea:

          Referitor la duhul Sau - partea cea mai inalta a omului, care face din om o fiinta inteligenta asezata intr-o pozitie de responsabilitate fata de Dumnezeu, - citim ca in copilarie El era "plin de intelepciune" si de asemenea ca El "Se intarea / crestea in intelepciune" (Luca 2:40,52). Intelepciunea face cu siguranta aluzie la inteligenta duhului din om. Stim ca "in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Col. 2:9); dar aici era ceva foarte diferit, caci cine ar putea lega o "crestere" cu "plinatatea Dumnezeirii" ? Era vorba cu siguranta de duhul cu caracteristicile specifice duhului omenesc. Pe de alta parte, in timpul trecerii Sale prin lume, Domnul S-a aflat permanent in rugaciune! Si iarasi, in timpul ultimei cine El a putut sa spuna ca "a dorit foarte mult sa manance acest paste"; in gradina, El era "in lupta grea", dar Se supunea voiei Tatalui. Inca o data punem intrebarea: Aceste rugaciuni, aceasta dorinta, aceasta lupta, aceasta supunere nu sunt ele in relatie cu duhul, si nu sunt ele caracteristice duhului unui om in relatie cu Dumnezeul sau?

          Referitor la sufletul Sau - de care sunt legate emotiile si afectiunile noastre - citim despre Domnul ca a fost miscat de mila, ca a plans pentru Ierusalim, a plans la mormant, ca a fost uneori indignat si ca a privit cu manie spre fatarnicii Sai adversari. Din nou punem aceasta intrebare: Aceasta mila si aceste plansete, aceasta indignare si manie, nu exprima ele profundele sentimentele ale unui suflet omenesc?

          Referitor la trupul Sau sfant. Ela fost intocmit in pantecele unei fecioare. La nastere Pruncul a fost culcat in iesle si circumcis a opta zi; hranit la san de o mama umana (Luca 11:27); purtat in brate de Simeon. A crescut in trupul Sau din copilarie la adolescenta, si de la adolescenta la maturitate. Se spune despre Domnul ca a mancat si a baut, inainte si dupa invierea Sa. A flamanzit in pustiu si I-a fost sete pe cruce. A fost obosit langa fantana si a dormit in barca.

          Nastere si crestere fizica, a manca si a bea, foame si sete, oboseala si somn, iata lucruri strans legate de trupul uman; si prezentate in legatura cu trupul Domnului, ele dovedesc cat de real a fost trupul pe care l-a luat, si cat era intr-adevar marcat de tot ceea ce caracterizeaza trupul uman, in afara de pacat.

          Care este atunci adevarata putere a acestor pasaje din Scriptura care, direct sau indirect, fac aluzie la duh, la suflet si la trup in legatura cu umanitatea Domnului? Ce impresie fac ele asupra noastra? Ce adevar vor sa ne invete ele? Nu este asa ca umanitatea desavarsita a lui Hristos cuprinde aceste trei elemente: duhul, sufletul si trupul - fiecare din ele avand toate caracteristicile proprii ale unui Om desavarsit intr-o lume cazuta? Astfel ca "trebuia in toate sa fie facut asemenea fratilor Sai" (Ev. 2:17).

          Mai mult, noi discernem ca Scriptura face o deosebire intre "personalitate" - "Eul" constient - si duh, suflet si trup, in masura in care ea nu identifica cu precizie, si cu atat mai putin in mod exclusiv, personalitatea cu unul din cele trei elemente. Citim ca "duhurile profetilor sunt supuse profetilor" (1 Cor. 14:32). Un verset din Vechiul Testament vorbeste de cel "care isi stapaneste duhul sau" (Prov. 16:32). In legatura cu sufletul, David zice: "imi smeream sufletul" (Ps. 35:13), "imi inalt sufletul" (Ps. 86:4). Solomon vorbeste despre un om care isi distruge sufletul sau si care isi face rau sufletului sau (Prov. 6:32; 8:36). Cu privire la trup, Pavel putea sa spuna: "imi disciplinez trupul" (1 Cor. 9:27). Aceste pasaje si multe altele cu un caracter asemanator, ne arata ca in om exista o unitate materiala si spirituala intr-o singura personalitate, dupa cum a zis cineva: "Zi dupa zi, ceas dupa ceas, minut dupa minut, observam fiecare in noi insine o autoritate centrala, care dirijeaza si care controleaza pe de-o parte miscarile si actiunile din domeniu animal, si pe de alta parte facultatile si eforturile unui duh inteligent - cele doua gasind un punct de unitate sub aceasta autoritate centrala. Cum poate avea loc aceasta, noi nu stim". La aceasta putem adauga ca, daca intervine moartea, "Eul" se identifica cu ceea ce este imaterial - duhul si sufletul - in timp ce in trup, fie acum fie in starea de inviere, "Eul" este cu siguranta identificat cu duhul, sufletul si trupul.

          Aceasta distinctie intre personalitate si {duh, suflet si trup} nu se vede la fel in afirmatiile Domnului nostru ca Om, - cu toate ca in legatura cu umanitatea lui Hristos, noi uitam sa ne amintim mereu ca Persoana Sa era divina, Fiul neschimbat si de neschimbat in Persoana Sa. Din nou aici trebuie sa avem grija, de teama ca din cauza slabiciunii limbajului omenesc sa se spuna ca noi presupunem o umanitate impersonala. Desi era dintotdeauna Fiul in Persoana Sa, El a intrat in mod personal in umanitate - duh, suflet si trup, si de o maniera atat de reala incat s-a putut spune: "Nimic din El nu lipsea din tot ceea ce era caracteristic umanitatii perfecte - El era in totul, si simtea in totul ceea ce omul trebuie sa fie si sa simta - A fost facut in toate asemenea fratilor Sai"... "El a fost nascut din femeie, a luat parte la sange si la carne - El era cu adevarat samanta femeii, si de la aceasta El a luat natura de om care L-a asezat in relatie cu Dumnezeu si cu lucrurile acestei lumi ca Om responsabil pe pamant".

          "Facandu-Se Om, El a luat parte la tot ceea ce tine de realitatea pozitiei pe care a luat-o ca Om"... "Domnul Si-a insusit toate conditiile vietii omenesti, in sensibilitatile, sentimentele si afectiunile Sale, in tot ceea ce depinde de conditia si starea de om, in afara de pacat"

          S-a apropiat, intr-adevar, atat de aproape de poporul Sau incat Simeon a putut sa tina in bratele sale pe Acela care "a masurat apele in causul mainii Lui", si apostolul preaiubit putea sa-si plece capul pe pieptul Celui care este in sanul Tatalui. Noi ne aflam aici in prezenta Aceluia care depaseste intelegere mintii noastre, si care totusi face sa tasneasca lauda si adorarea inimilor noastre.

          5   Concluzie

          Scriind despre acest subiect atat de inalt, am cautat sa urmam Scriptura unde ne conduce ea, cu dorinta de a invata ceea ce este revelat, precum si semnificatia a ceea ce este revelat cu privire la Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. Dar, in timp ce cautam sa profitam de ceea ce este scris, nu trebuie sa uitam niciodata ca in Persoana Fiului, in intruparea si umanitatea lui Hristos, exista ceea ce va fi pentru totdeauna de neinteles si de nepatruns cu mintea limitata a omului. "Nimeni nu cunoaste pe Fiul" (Mat. 11:27) este un cuvant la care am face bine sa fim atenti. Nu ne este permis sa cunoastem Persoanele divine decat in masura in care S-au revelat si atunci cand au facut-o.

          Cum a putut ca o Persoana divina sa devina carne, noi nu stim. Trebuie sa ne abtinem de la orice afirmatie care vizeaza a explica cu mintea omeneasca taina de nepatruns a intruparii. Orice afirmatie avand declarat acest scop trebuie sa trezeasca imediat suspiciunile noastre. Putem fi siguri ca orice initiativa de acest fel, chiar lipsite de acest scop, vor sfarsi prin raspandirea de teorii ratacite de la adevar si dezonorante pentru Fiul.

          Marea noastra preocupare trebuie sa fie de a invata ceea ce este scris, si de a primi adevarul asa cum este scris, fara indoiala si fara rationamente. Dumnezeu indeparteaza imediat pe omul care pune la indoiala revelatia Sa, caci atunci cand referitor la un subiect care este de nepatruns omul intreaba: "Cum?", Dumnezeu raspunde: "Nebunule!" (1 Cor. 15:36). Dar atunci cand rationamentul mandru este pus deoparte, credinta simpla si afectiunile conduc inainte spre adancimile gloriei, "dupa cum este scris: Ceea ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregatit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc" (1 Cor. 2:9). Fie si partea noastra de a iubi, a asculta si de a adora.

                                                        -----------------------------------


         

       

                                                      FIUL LUI DUMNEZEU

                                DUMNEZEIREA, INTRUPAREA SI UMANITATEA SA

                                                                  - II -


          Hamilton Smith


          3     Intruparea

          Pentru a avea mai clar inaintea noastra marele adevar al intruparii, este bine sa citam pasajele urmatoare din Scriptura care se refera direct la acest adevar fundamental:

        -  "Cuvantul S-a facut carne" - Ioan 1:14

        -  "Dumnezeu S-a aratat in carne" - 1 Tim. 3:16

        -  "Care, fiind in chip de Dumnezeu... S-a golit pe Sine Insusi, luand chip de rob, facandu-Se in asemanarea oamenilor. Si, la infatisare fiind gasit ca un om, S-a smerit pe Sine" - Filip 2:5-8

         -  "Deoarece copiii sunt partasi sangelui si carnii, si El, in acelasi fel, a luat parte la ele" - Ev. 2:14

          -  "Mi-ai intocmit un trup" - Ev. 10:5

          -  "Isus Hristos venit in carne" - 1 Ioan 4:3

          Aceste pasaje arata destul de clar ca adevarul intruparii consta in marele fapt ca o Persoana divina - Fiul - a devenit carne, a luat un chip de rob, a fost facut in asemanarea oamenilor, la infatisare a fost gasit ca un om, a luat parte la sange si la carne, si a locuit intr-un trup pregatit pentru El.

          Ce poate depasi minunea intruparii? "Dumnezeu  aratat in carne". Aratarea presupune o existenta anterioara, dar o existenta ascunsa; si Cel care era pana acum ascuns vine pentru a fi aratat. Acela care, in Fiinta Sa esentiala, "locuind intr-o lumina de care nu te poti apropia, pe care niciun om nu L-a vazut, nici nu-L poate vedea" (1 Tim. 6:16), a fost aratat in carne - a fost vazut de ingeri (1 Tim. 3:16), in timp ce inimile ucenicilor Sai, pline de adorare, puteau spune: "ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am contemplat si ce au pipait mainile noastre, cu privire la Cuvantul vietii" (1 Ioan 1:1).

          Mai mult, maniera in care intruparea a avut loc, este de asemenea minunata dupa cum faptul in sine este uimitor. Caci citim: "Veti gasi un Prunc infasat in scutece si culcat in iesle" (Luca 2:12) - iata raspunsul divin la strigatul care se inalta din inima omului: "Ah, daca ai despica cerurile, daca ai cobori" (Is. 64:1-3). Dumnezeu a coborat intr-adevar, nu in maniera dorita de profet - ca un foc care arde si face sa clocoteasca apa, pentru a face sa tremure natiunile inaintea Lui - El a raspuns la acest strigat, dar in felul Sau si dupa inima Sa, un fel care linisteste temerile noastre si care captiveaza inima atinsa de har si dragoste divina. S-a spus pe buna dreptate: "Nimic in viata umana nu poate fi mai natural ca un copil in leganul sau". Dumnezeu S-a apropiat de noi pana in locul cel mai de jos al slabiciunii noastre, si in starea cea mai adanca a saraciei noastre. El a ignorat cetatea imperiala Roma, a trecut pe langa cetatea regala Ierusalim, si a ales Betleemul, chiar daca era "cel mai mic dintre miile lui Iuda" (Mica 5); si chiar atunci, El a parasit lipsa de ospitalitate a hanului din sat si a ales de a Se adaposti in staulul vitelor. Acolo, in staulul din Betleem, Cel a carui "origine era din vechime, din zilele eternitatii" a venit in lume si a fost culcat intr-o iesle. Sanul fecioarei, ieslea din Betleem, bratele lui Simeon si casa din Nazaret marcheaza etapele acestei minunate istorii a Fiului intrupat - Dumnezeu aratat in carne.

          Care a fost marele scop al intruparii ? Scriptura care prezinta intruparea insasi de-o maniera atat de vie, vorbeste cu aceeasi claritate de scopul sau. Dupa ce a declarat faptul fundamental ca, "Cuvantul S-a facut carne", apostolul continua spunand ca Acela care S-a intrupat "a locuit printre noi" si ca Cel care a locuit printre noi este singurul Fiu al Tatalui, care L-a facut cunoscut pe Tatal. Avem aici cu siguranta o indicatie foarte clara a dublului scop al intruparii : Dumnezeu locuind printre oameni, si Dumnezeu cunoscut de oameni.

          Daca prima etapa pentru implinirea acestui plan binecuvantat a avut loc in acea mare zi cand Cuvantul S-a facut carne si a locuit printre noi, ultima etapa a calatoriei va fi atinsa in acea zi cu mult mai mare cand, in cerul si pamantul cel nou, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii si El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Sau, si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. Noi stim intr-adevar ca intre inceputul si sfarsitul acestei lungi calatorii, a trebuit sa existe crucea cu marea ei lucrare de ispasire. Caci omul este cazut si vinovat, si daca Dumnezeu ar trebui sa locuiasca cu oamenii, acestia trebuie sa fie facuti potriviti prezentei lui Dumnezeu prin lucrarea propriului Sau Fiu - lucrare care Il glorifica pe Dumnezeu si care indeparteaza pacatul omului. Intruparea implica crucea si conduce la glorie. Si atunci cand aceasta glorie va fi atinsa, Dumnezeu va locui cu o deplina satisfactie in mijlocul unui popor infinit de fericit prin cunosterea Lui Insusi.

          Mai mult, daca Scriptura desfasoara inaintea noastra miracolul si scopul intruparii, ea vegheaza cu aceeasi grija la gloria Celui care S-a intrupat. Intruparea a dat posibilitatea omului cazut de a-si exprima prin cuvinte si prin fapte vrajmasia fata de Dumnezeu. Domnul Insusi a putut spune: "Insultele celor care Te insulta pe Tine au cazut asupra Mea" (Ps. 69:9). Ura omului fata de Dumnezeu este de asa maniera incat el ataca pe fiecare dintre Persoanele Dumnezeirii, dar din cauza intruparii, Persoana Fiului a fost totdeauna obiectul special al ostilitatii omului. Oamenii au folosit ocazia de a injosi harul Umanitatii Sale pentru a tagadui gloriile Dumnezeirii Sale, si pentru a pune la indoiala perfectiunea Sa morala. Scriptura a prevazut rautatea oamenilor aratand destul de clar ca intruparea Fiului nu implica nicio schimbare in Persoana Sa glorioasa, neavand nimic din starea umanitatii cazute.

          Referitor la gloria Persoanei Sale.

          Scriptura are grija sa arate ca intruparea nu aduce nicio schimbare in persoana Aceluia care S-a intrupat, nici nu-I adauga ceva. El a fost dintotdeauna Fiul, si ramane Fiul. A existat cu siguranta o mare schimbare in "chipul" pe care El l-a luat, in "asemanarea" in care El a fost gasit si in natura la care a luat parte, dar nu a existat nicio schimbare in ce priveste Persoana Sa. Harul cu care El a venit nu putea sa adauge sau sa scada ceva din ceea ce El era. Nu erau doua persoane in Fiul intrupat. El a putut sa spuna: "Eu si Tatal una suntem" - Nu a zis niciodata: "Eu si Fiul suntem una", caci El era Fiul, si umanitatea pe care a luat-o nu i-a conferit o noua personalitate distincta de Persoana Fiului, sau impreuna cu ea. Persoana era una, si nimic nu a putut fi adaugat la ceea ce El a devenit. A iesit de la Tatal (Ioan 16:27,28; 17:8), a fost trimis de Tatal, avand aceeasi natura cu Tatal, dar a fost nascut din femeie si astfel a luat parte la natura umana, ramanand in acelasi timp o Persoana divina. Noi nu vedem doua persoane unite in Hristos, dupa cum au invatat unii in mod gresit, ci noi vedem doua naturi intr-o singura Persoana, si aceste doua naturi sunt cu siguranta distincte, totusi nu trebuie niciodata sa fie vazute ca despartite.

          El, prin nasterea Sa, a luat parte la natura umana ramanand in acelasi timp o Persoana divina; noi luam parte la natura divina ramanand in acelasi timp persoane umane.

     Personalitate, fie ea umana sau divina, ramane totdeauna aceeasi, indiferent de imprejurarile in care ea s-ar putea gasi.

          Un bine cunoscut slujitor al Domnului a putut spune, vorbind despre Hristos: "El putea sa spuna 'Eu' ca Dumnezeu - 'Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt'. Si de asemenea putea spune 'Eu' ca Om - 'Eu Ma vai increde in El'. Dar acestia nu sunt doi 'Eu', Persoana era doar una, 'Fiul'". Referindu-se din nou la Scriptura, a zis: "Am citit despre o Persoana ca este Cuvantul, existand din eternitate, Ea Insasi Creatorul. Am citit despre aceeasi Persoana ca S-a facut carne, un Om pe pamant printre oameni, adevarat si real, dar aceeasi Persoana binecuvantata - Dumnezeu aratat in carne, Fiul pe care Dumnezeu L-a trimis in asemanarea carnii pacatului, Fiul lui Dumnezeu, nascut din femeie. Nu s-a gasit nicio schimbare de gandire in Persoana adevaratului 'Eu'. El a ramas totdeauna acelasi, desi "chipul" Sau s-a schimbat potrivit cu conditia in care El a trait. Atunci cand 'El' a luat parte si la sange, cine era 'El' ? Identitatea personala nu s-a schimbat, pe cand chipul si conditia au putut".

      Acestea sunt cuvinte sfinte si serioase la care putem adauga marturia unui alt comentator al cuvintelor Domnului; referitor la aceasta expresie: "Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt", el remarca foarte corect ca " 'Eu sunt' este expresia proprie Sale existentei. Odata cu trecerea timpului, 'Eu sunt' ramane neschimbat, si atunci cand timpul va disparea, 'Eu sunt' ramane Acelasi". Iata o marturie adevarata, in acord cu ce afirma Scriptura: "DAR TU RAMAI" si "DAR TU ESTI ACELASI". Este aceeasi Persoana glorioasa - fie in sanul Tatalui, in pantecele fecioarei, sau in bratele lui Simeon; fie in ieslea din Betleem, in gradina Ghetsimani, sau pe crucea Calvarului; fie inainte de intemeierea lumii, dea lungul veacurilor, sau atunci cand lumea nu va mai fi; "DIN ETERNITATE IN ETERNITATE TU ESTI DUMNEZEU".

          Sa retinem aceasta: desi Creatorul a venit in propria Sa creatie, si S-a apropiat de creatura Sa, prin aceasta El nu a incetat niciodata sa fie Creatorul si Acela care tine toate lucrurile. Maniera in care a fost conceput in pantecele fecioarei rupe linia continuua de la Adam a omului creat. Conceput in mod divin, Pruncul a fost intocmit si dezvoltat in pantecele fecioarei. Nu este spus ca trupul pe care El l-a luat a fost "creat", ci ca el a fost "intocmit" (Ev. 10:5). Adam a fost creat, sotia lui a fost intocmita din Adam (Gen. 2:22), si Hristos a fost "samanta femeii" si aceasta prin concepere divina. Astfel, noi condamnam cu fermitate, gandirea profana care vorbeste despre Hristos ca de o "creatura" care S-a facut Om in propria Sa creatie.

          Referitor la perfectiunea Sa morala.

         Daca gloria Persoanei care S-a intrupat este mentinuta cu grija, la fel si Persoana Sa este pastrata cu strasnicie de orice atingere a raului care s-ar datora intruparii. Aceasta ne este asigurata prin maniera in care intruparea a avut loc dupa relatarea din Evanghelia dupa Luca. Aflam ca i s-a spus Mariei: "Duh Sfant va veni peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri, de aceea si Sfantul care Se va naste Se va chema Fiu al lui Dumnezeu" (Luca 1:35). Cineva a zis: "Duhul Sfant a trebuit sa vina peste ea, si a trebuit sa actioneze cu putere asupra acestui vas pamantesc, fara ca vointa ei sau cea a unui om sa intre in scena. De aceea, 'Sfantul' nascut din Maria a fost numit Fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu actionand asupra Mariei... era sursa divina a existentei Sale ca Om pe pamant". El nu era un om inocent, sau, cu atat mai putin un om cazut: El era un om sfant. In El, cursul neindurator al pacatului care se transmitea tuturor oamenilor a fost intrerupt prin nasterea Sa supranaturala dintr-o mama fecioara".

         

                                                     FIUL LUI DUMNEZEU

                   DUMNEZEIREA, INTRUPAREA SI UMANITATEA SA

                                                                               - I -

          Hamilton Smith

          1     Introducere

          De la venirea Fiului lui Dumnezeu in lumea pe care mainile Sale au alcatuit-o, Persoana Sa a facut obiectul atacurilor neincetate din partea vrajmasului Sau inversunat, diavolul. Mai mult, carnea si vrajmasia ei permanenta fata de Dumnezeu au oferit diavolului un instrument totdeauna gata sa duca razboi impotriva Aceluia care a fost aratat ca sa nimeceasca lucrarile diavolului (1 Ioan 3:8).

          In schimb, in timpul absentei indelungate a lui Hristos, Duhul Sfant a fost martorul permanent al gloriei Fiului. Conducand pe credinciosi in tot adevarul, si aratandu-le lucrurile privitoare la Hristos, facand din ei vase potrivite pentru a exprima gloriile si desavarsirile lui Hristos.

          Si acum pentru ca "ziua s-a plecat, pentru ca umbrele serii se lungesc" (Ier. 6:4), pentru ca atacurile se intetesc si lupta devine mai inversunata, este nevoie tot mai grabnic ca toti sfintii adevarati sa dea o marturie clara si fara echivoc despre gloriile Fiului lui Dumnezeu. Dragostea nu se multumeste doar cu un sunet confuz cu privire la Cel care trebuie sa-I dam intrega binecuvantare pentru timp si eternitate. Dragostea va fi geloasa pe orice ar umbri gloria Aceluia despre care fiecare rascumparat poate sa spuna: "Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine" (Gal. 2:20).

          Ar trebui sa evitam orice disputa despre un subiect atat de sfant. Instinctul nostru spiritual ne atentioneaza ca discutand despre Persoana Sa nu facecem decat sa pierdem legatura cu El. Cine ar putea dezbate un subiect despre Persoana lui Hristos in prezenta Sa ?

          Poate simtim cu totii de asemenea pericolul de a fi antrenati in controverse asupra unui subiect atat de sacru, chiar daca este dintr-un efort sincer de a infrunta erorile si a le pune in lumina. Istoria trecuta si prezenta nu ne avetizeaza ea ca, prea adesea, cei care s-au lansat in lupta impotriva unei erezii au cazut intr-o alta erezie ? Ne este zis sa "luptam pentru credinta", si iata ca uneori, se pare ca interpretam acest pasaj al Scripturii ca un indemn de a combate energic eroarea. Departe de noi sa spunem ca nu trebuie niciodata sa ducem batalie impotriva a ceea ce este fals; dar sa ne amintim ca procedand asa suntem preocupati cu ceea ce nascoceste mintea omeneasca si suntem in pericol de a gandi ca putem face fata la gandurile omenesti prin puterea propriilor noastre ganduri. Luptand pentru credinta, suntem preocupati cu ceea ce Dumnezeu a revelat, si aceeasi maretie a adevarului ne arunca in mana lui Dumnezeu; odata aruncati in mana Lui, putem sa contam pe sprijinul Sau.

          Simtind deci in totul pericolul discutiilor si al controverselor, ar trebui in aceeasi masura sa simtim necesitatea de a lupta pentru credinta.

          Luptand pentru adevar, avem nevoie sa ne indreptam spre Cuvantul adevarului, sa ne amintim ca este scris ca "noi am primit nu duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca sa cunoastem lucrurile care ne-au fost daruite de Dumnezeu" (1 Cor. 2:12). Indiferenta afectiunilor noastre poate sa ne pagubeasca de a profita de ceea ce este revelat, in timp ce imaginatia mintii noastre poate sa ne duca dincolo de ceea ce este scris. Fie ca noi sa fim atenti, cautand cu afectiuni innoite si cu o gandire calauzita de Duhul de a patrunde tot mai mult in ceea ce a fost revelat despre persoana Fiului fara a trece dincolo de ceea ce este scris. A contempla gloria Fiului, minunea intruparii si perfectiunea umanitatii Sale, inseamna a patrunde in domenii unde imaginatia omeneasca si propriile noastre pareri nu-si au locul. In prezenta gloriei Sale, serafimii isi acopereau fetele cu aripile lor, profetul si-a infasurat fata cu mantaua sa, iar Moise, omul lui Dumnezeu, si-a scos sandalele din picioarele sale. Desi in timpul actual al harului, noi contemplam gloria Domnului "cu fata descoperita", trebuie intotdeauna sa avem "picioarele descaltate" atunci cand cercetam sfintele taine care invaluie Persoana Sa.

          Printre numeroasele privilegii acordate poporului lui Dumnezeu, niciuna nu poate fi mai mare ca mentinerea gloriilor Fiului in mijlocul umbrelor crescande ale apostaziei care se apropie. Fie ca noi sa fim gasiti administratori credinciosi ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1 ; 1 Pet. 4:10) si a fi intariti in acest har care singur ne poate face in stare sa ne smerim, inaltandu-L pe Hristos mai presus de tot, si "INCUNUNANDU-L PE DOMNUL TUTUROR".

          2     Dumnezeirea lui Hristos

     Totul, in crestinism, este intemeiat pe existenta necreata a Celui care a creat toate lucrurile. A pune la indoiala Dumnezeirea Fiului, aceasta inseamna a submina fundamentul pe care  se afla orice binecuvantare pentru om. Nu are importanta ce vor sa construiasca sistemele religioase atat de sofisticate ale oamenilor, sau masura in care ele pretind ca onoreaza Numele lui Hristos - daca nu zidesc pe aceasta temelie totul va fi nimicit.

          Dumnezeirea absoluta a Fiului ne este prezentata in numeroase pasaje din Scriptura, dar niciunul nu este atat de izbitor ca cel din inceputul Evangheliei dupa Ioan. Aceasta Evanghelie incepe printr-o declaratie maiestoasa : "La inceput era Cuvantul". Toate lucrurile create, si orice creatura din univers isi are un inceput, dar Cuvantul era de la inceput. La inceputul a toate, Cuvantul era acolo, fara inceput. "La inceput era Cuvantul" : iata afirmatia oficiala a existentei eterne a Cuvantului.

          Apoi, ne este spus ca, "Cuvantul era cu Dumnezeu". Cuvantul era o Persoana distincta in Dumnezeire, caci El "era cu Dumnezeu". Mai departe citim : "Cuvantul era Dumnezeu". El nu era diferit in natura Sa, caci El era Dumnezeu - o Persoana divina.

          Dupa aceea avem declaratia suplimentara : "El era la inceput cu Dumnezeu". Mintea omeneasca a putut sa argumenteze ca, chiar admitand ca acum Cuvantul este o Persoana distincta, totusi El nu a fost asa dintotdeauna. Dar acest verset respinge o astfel de gandire si spunem clar ca personalitatea Sa distincta este la fel de eterna ca si Dumnezeirea Sa.

          Avem deci aici fundamentul solid al credintei noastre crestine - gloria Persoanei Fiului - o Persoana eterna, o Persoana distincta, o Persoana divina si o Persoana distincta din toata eternitatea.

          Multe alte pasaje din Scriptura marturisesc la fel de clar Dumnezeirea Fiului, si se poate cita unul din cele mai explicite : in Evrei 1, Fiul este desemnat ca Dumnezeu: "Tronul Tau, Dumnezeule, este in veacul veacului" (Ev. 1:8). El este adorat de catre ingeri (Ev. 1:6); la inceput El a pus temeliile pamantului (Ev. 1:10). El este desemnat ca Dumnezeul care ramane si care nu Se schimba: "Tu ramai" (Ev. 1:11) si "Tu esti Acelasi" (Ev. 1:12).

          Deci, Scriptura da o marturie directa si oficiala despre Dumnezeirea Fiului. O dificultate ar putea aparea in gandurile multora datorita anumitor expresii folosite cu privire la Fiul; pot fi examinate pe scurt:

          Mai inainte de toate, citim despre Fiul  ca este singurul Fiu (in engleza "singurul-nascut"). Expresia "singurul Fiu" (sau "singurul-nascut") ar putea lasa impresia ca aceasta implica in mod necesar o nastere si un inceput. Credinta, chiar daca este incapabila sa rezolve aceasta dificultate, stie foarte bine ca Scriptura nu poate sa se contrazica, si ca afirmatiile clare din primele versete din Evanghelia dupa Ioan interzic o astfel de interpretare. Dar nu da Scriptura lumina asupra sensului expresiei "singurul Fiu" ("singurul-nascut") care se aplica Fiului? Incontestabil ca o face. Intalnim aceasta expresie de noua ori in Noul Testament, si de cinci ori ea este atribuita Fiului (Ioan 1:14,18 ; Ioan 3:16,18 ; 1 Ioan 4:9). Unul dintre pasaje - Evrei 11:17 - este deosebit de instructiv cu privire la sensul in care aceasta expresie este folosita. Citim ca: "Prin credinta, Avraam, cand a fost incercat, l-a adus jertfa pe Isaac; si el, care isi insusise promisiunile, oferea jertfa pe singurul sau fiu". Este evident ca termenul "singurul fiu" nu poate insemna ca Isaac era singurul fiu nascut de Avraam, caci stim ca Avraam mai avea un alt fiu. Era fara nicio indoiala acea relatie unica exprimata prin cuvintele "singurul Fiu" ("singurul-nascut"). Daca Scriptura pune in evidenta destul de clar ca exista persoane distincte in Dumnezeire, ea ne arata de asemenea ca aceste persoane din Dumnezeire nu sunt independente unele de altele, ci legate intre ele. Aceeasi relatie este intre Persoanele divine, ca si in relatia lui Avraam cu Isaac: expresia "singurul fiu" este folosita pentru a indica relatia unica care a existat din eternitate intre Fiul si Tatal. "Noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatal" spune apostolul (Ioan 1:14); citim mai departe: "singurul Fiu, care este in sanul Tatalui"; aceste pasaje aseaza inaintea noastra reciprocitatea afectiunilor divine si eterne intre Tatal si Fiul : Tatal gasindu-Si placerea in Fiul ca in singurul Fiu, si Fiul in sanul Tatalui Se bucura de dragostea Tatalui. Stim ca cei credinciosi sunt iubiti de Tatal cu aceeasi dragoste cu care L-a iubit pe Fiul ca Om (Ioan 17:23), dar va exista pentru totdeauna o afectiune speciala intre Persoanele divine - Tatal si Fiul - care nu va fi impartita cu nimeni, si care este exprimata in expresia "singurul Fiu".

          In plus, termenul "nascut" este folosit in legatura cu Fiul din Psalmul 2 unde citim: "Tu esti Fiul Meu; Eu astazi Te-am nascut". Acest pasaj este citat in Fapte 13:33, Evrei 1:5 si 5:5. Aceasta nu prezinta nicio dificultate pentru ca se refera in mod clar la Hristos ca om, la Unsul si la Imparatul Domnului in relatie cu aceasta lume. Expresiile care sunt folosite: "muntele Sion", "marginile pamantului" si "astazi" sunt legate destul de clar de pamant si de timp, confirmand astfel acest punct de vedere.

          In final, avem cuvantul "intaiul-nascut", folosit in rapor cu Hristos, determinand intaietatea Sa fata de persoanele si lucrurile din timp (Rom. 8:29; Col. 1:15), ca si expresia "singurul Fiu" care stabileste relatia Sa eterna cu Tatal Sau, inainte de intemeierea lumii.

          In afara de afirmatiile pozitive cu privire la Dumnezeirea Fiului din pasajele clare ale Scripturii la care am facut aluzie, mai sunt si alte pasaje si alte moduri referitoare la acest subiect; putem sa facem referire pe scurt la unele dintre ele care, de-o maniera mai putin oficiala dar poate mai miscatoare, prezentand Dumnezeirea Fiului ca motiv de afectiune pentru ai Sai.

         Afirmatia de a fi una cu Tatal implica Dumnezeirea Sa.

        Domnul a putut sa spuna: "Eu si Tatal una suntem" (Ioan 10:30). Vrajmasii Sai au raspuns imediat: "Tu, Om fiind, Te faci pe Tine Insusti Dumnezeu" (Ioan 10:33). Adevarul efectiv este ca fiind Dumnezeu, El a devenit om; dar cel putin dusmanii Sai au recunoscut pe drept ca Cel care rostea aceste cuvinte Isi revendica Dumnezeirea.

          Revendicarea dreptului de a primi aceeasi onoare ca Tatal implica Dumnezeirea Sa.

        El putea spune: "Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt" (Ioan 8:58). Era intr-adevar revendicarea unei preexistente, dar aceasta merge mult mai departe caci Domnul nu spune: "Eu eram" ci "EU SUNT". Aceasta este constienta existentei Sale eterne, precum si afirmatia preexistentei Sale. Aici este limbajul Aceluia care nu cunoaste nici trecut nici viitor, Acela pentru care timpul este ca inexistent, care nu are nici inceput nici sfarsit - eternul EU SUNT.

          Revendicarea Sa de a avea o autoritate absoluta implica Dumnezeirea Sa.

        Profetii isi incepeau oracolele lor inspirate prin "Asa zice Domnul". Ei se adresau celor la care erau trimisi bazandu-se pe autoritatea Domnului. Cuvintele lui Hristos aveau alta forma de adresare caci incepeau prin : "Intr-adevar, Eu va spun". El nu putea face apel la nicio alta autoritate mai inalta decat a Sa, caci El era si este Domnul.

          Titlurile personale ale Domnului implica Dumnezeirea Sa.

         Altii au dat marturie despre titlurile Domnului. El le-a revendicat pentru El Insusi. David a putut spune: "Domnul este Pastorul meu", dar Hristos a spus: "Eu sunt pastorul cel bun" (Ioan 10:11,14). Ioan Botezatorul a dat marturie despre lumina; Domnul a spus: "Eu sunt lumina" (Ioan 8:12). Marta a putut sa dea marturie despre inviere, spunand despre fratele ei mort: "stiu ca el va invia"; Domnul i-a raspuns: "Eu sunt invierea si viata" (Ioan 11:25).

          Faptul ca El a fost un Obiect pentru cer, proclama Dumnezeirea Sa.

        Altii, pentru a fi binecuvantati, au nevoie de un obiect din afara lor; Isus era Obiectul cerului in loc sa aiba El Insusi nevoie de un obiect. Stefan, ridicandu-si ochii, a gasit in Isus un Obiect glorios in cer care a putut sa-l sustina in ultima calatorie dificila a drumului sau spre glorie. Dar cerul si-a coborat privirea sa peste Isus, si glasul Tatalui s-a facut auzit: "Acesta este Fiul Meu Preaiubit, in care Imi gasesc placerea" (Mat. 3:17; 17:5).

          Faptul ca a strans oamenii la El este o dovada a Dumnezeirii Sale.

         El a putut spune: "Veniti la Mine" (Mat. 11:28). S-a zis pe drept: daca El nu ar fi fost Dumnezeu, a spune aceasta era ingrozitor. Daca El ar fi fost decat un om, a rosti astfel de cuvinte ar fi fost o incercare de a indeparta pe oameni de Dumnezeu.

          Cuvintele Sale au proclamat Dumnezeirea Sa.

        Cat de adevarat este verdictul dat de oameni: "Niciodata n-a vorbit vreun om asa, ca Omul acesta"! (Ioan 7:46). Cand Il auzim pe Isus langa mormant adresand cuvinte pline de mangaiere femeilor cu inimile zdrobite si cand dupa aceea auzim in camera de sus cuvintele sublime ale ultimului Sau discurs, - cuvinte care inalta inimile noastre mai presus de necazurile care sunt pe pamant pana in casa Tatalui, realizam atunci ca ne aflam efectiv in prezenta lui Dumnezeu despre care este scris: "El vindeca pe cei cu inima zdrobita... El socoteste numarul stelelor" (Ps. 147:3-4).

     Acestea sunt unele din marturiile stralucitoare ale gloriei divine ale Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos. Meditand la Scripturi care, direct sau indirect, vorbesc despre Dumnezeirea Sa,  si intrand intr-o masura slaba in semnificatia lor profunda, ne indreptam cu siguranta spre Acela despre care vorbesc ele, gasindu-ne placerea in a recunoaste ca:

          Tu esti Cuvantul etern,

          Singurul Fiu al Tatalui;

          Dumnezeu manifestat, Dumnezeu vazut si auzit,

          Preaiubitul cerului.

          Tu esti vrednic, o Miel al lui Dumnezeu,

          Ca orice genunchi sa se plece inaintea Ta. 

           
       
       
       

                                             

                                             IMPARATIA LUI DUMNEZEU

           Seauve Gérard

          Imparatia lui Dumnezeu

          Cuvantul imparatie evoca o autoritate, o putere in guvernare. El desemneaza un domeniu unde se exercita puterea guvernamentala a lui Dumnezeu. Imparatia este caracterizata de autoritatea lui Dumnezeu stabilita si recunoscuta oficial pe pamant, si prin mari binecuvantari.

          Dumnezeu a asezat autoritatea Sa in mainile Fiului Omului dupa Psalmul 8:6 : "L-ai facut sa stapaneasca peste lucrarile mainilor Tale; ai pus toate sub picioarele lui" - si dupa taina voiei Sale din Efeseni 1:10, "pe care Si-a propus-o in Sine Insusi, pentru administrarea implinirii timpurilor, ca sa adune din nou, impreuna, toate in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant"

          "Multumind Tatalui, care ne-a invrednicit sa avem parte de mostenirea sfintilor in lumina, care ne-a eliberat din stapanirea intunericului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului dragostei Sale, in care avem rascumpararea, iertarea pacatelor" (Col. 1:12-14). Autoritatea si guvernarea lui Dumnezeu se exercita fata de ai Sai in dragoste. Credinciosul se supune de buna voie lui Dumnezeu si Domnului, in ascultarea dragostei sau in dragostea ascultarii.

         1 - Imparatia vizibila (in exterior)

        "Si in zilele acelea a venit Ioan Botezatorul, predicand in pustiul Iudeii si spunand: Pocaiti-va, pentru ca s-a apropiat Imparatia cerurilor... Pregatiti calea Domnului, neteziti-I cararile" (Mat. 3:1-3).

          "Si Isus strabatea toata Galileea, invatandu-i in sinagogile lor si predicand Evanghelia Imparatiei" (Mat. 4:23).

           "Isus a trimis pe cei doisprezece ucenici ai Sai sa vesteasca Imparatia lui Dumnezeu;

           "Isus a primit multimile, si le vorbea despre Imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9:2, 11).

           Daca Isus Mesia ar fi fost primit, El ar fi instaurat Imparatia sub autoritatea Sa divina, stapanind peste toate natiunile si raspandind peste Israel binecuvantarile promise. Ca urmare a respingerii Sale, instaurarea in glorie a Imparatiei a fost amanata pentru mai tarziu, si ea nu va avea loc decat dupa "venirea Fiului Omului" (Mat. 24:27), cand orice ochi Il va vedea (Apoc. 1:7).  Atunci va incepe "ziua Domnului" (1 Tes. 5:2-3).

          Acum Hristos inviat "S-a asezat la dreapta Maririi in cele inalte", asteptand momentul cand Dumnezeu va pune "pe vrajmasii Sai ca asternut al picioarelor Sale" (Ev. 1:3,13). Atunci Se va ridica de pe tronul Tatalui, Se va aseza pe propriul Sau tron (Apoc. 3:21), va elibera pe cei credinciosi care L-au asteptat, si va judeca natiunile cu un "toiag de fier" (Ps. 110:5-6) ; Apoc. 19:15), "Si el va domni de la o mare la alta mare si de la rau pana la marginile pamantului" (Ps. 72:8-11).

          Domnul incurajeaza pe ucenicii Sai, dandu-le la trei dintre ei sa guste mai dinainte din aceasta binecuvantare viitoare: "Dar va spun, in adevar, sunt unii dintre cei care stau aici care nicidecum nu vor gusta moartea pana nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9:27). Ucenici au parte astfel de o anticipare a acestei Imparatii viitoare, la care noi nu am ajuns inca si pe care lumea nu o va cunoaste decat in virtutea judecatilor.

          2 - Imparatia invizibila, morala

         Iudeii neprimindu-L pe Isus ca Mesia, Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu putea sa fie instaurata. Trebuia ca Fiul Omului sa sufere mult, sa fie omorat si sa invieze. Imparatia nu poate incepe decat avand ca fundament suferintele ispasitoare ale lui Hristos.

          O noua stare de lucruri este atunci introdusa, pe care Vechiul Testament nu a revelat-o. Imparatia este asezata sub o forma tainica si tranzitorie, Imparatul fiind in cer iar ucenicii Sai pe pamant. Drepturile Imparatului nu sunt recunoscute decat de cei care L-au primit prin credinta, si ei insisi sunt straini pe pamant. Iudeii au pierdut pentru un timp privilegiile lor speciale, si mantuirea este oferita la toti iudeii si natiunilor.

Este o Imparatie unde slujitorii Imparatului respins recunosc autoritatea Sa, dar au de suferit acum rusinea si respingerea, asemenea Lui altadata. Este o Imparatie asezata pe pamant dar ale carei principii sunt ceresti, a carei guvernare este in cer. Credinta Il contempla inca de astazi pe Domnul Isus incununat cu glorie si onoare, stiind ca in curand universul Ii va fi supus. Pentru credinta totul este sigur, totul este garantat prin Leul din Iuda, care va birui, prin Mielul injunghiat care este asezat pe tronul Tatalui Sau - dar nu inca pe propriul Sau tron (Apoc. 3:21).

          Imparatia lui Dumnezeu este un domeniu in care totul trebuie sa fie in acord cu Acela care este dragoste si lumina. Caracterele acestei Imparatii sunt adevarul si dragostea; doua virtuti esentiale ale imparatiei Sale trebuie sa fie pastrate: curatia si harul Sau.

          3 - Caracterele celor care apartin Imparatiei lui Dumnezeu - Cum se intra acolo?

          "Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14:17).

          "Imparatia lui Dumnezeu nu este in cuvant, ci in putere" (1 Cor. 4:20).

          Cele doua versete ne arata ca Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa fie inteleasa in sens moral si spiritual.

          Hristos este intaiul-nascut dintre morti, inceputul creatiei lui Dumnezeu (Apoc. 3:14b). Dumnezeu lucreaza pe pamant prin Duhul Sfant pentru a intemeia un popor nou, scos dintr-o lume care se indreapta spre judecata. O familie cereasca nascuta ("Tatal Meu si Tatal vostru", Ioan 20:17) prin predicarea Evangheliei care descopera dreptatea lui Dumnezeu si proclama harul Sau fata de toti oamenii: "Harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire, s-a aratat tuturor oamenilor" (Tit 2:11). Acesta este timpul binecuvantat al harului, timpul chemarii Adunarii lui Dumnezeu, mireasa lui Hristos. Nadejdea devine cereasca pentru binecuvantarile ceresti.

          Doar credinta poate vedea Imparatia lui Dumnezeu in sensul ei moral, spiritual, actual, dupa cum Domnul i-a spus lui Nicodim:

          "Adevarat, adevarat iti spun: Daca cineva nu este nascut din nou, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu.

          "Adevarat, adevarat iti spun: daca cineva nu este nascut din apa si din Duh, nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu" (Ioan 3:3, 5).

          Pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu este necesara nasterea din nou. Prin ea avem viata divina pe care trebuie s-o aratam si s-o traim. Astfel purtam caracterele sfinteniei si harului care trebuie sa fie vazute in Imparatia lui Dumnezeu, daca umblam in dragoste si ca niste copii ai luminii. In asteptarea intoarcerii Domnului, trebuie sa traim "intr-un chip vrednic de Dumnezeu, care ne-a chemat la Imparatia si gloria Sa" (2 Tes. 2:12).

          Parabolele Imparatiei din Matei 13 si Luca 6:20-49 ne arata ca pentru a fi ucenicii Sai, trebuie sa-L urmam pe drumul renuntarii. Dupa cum am fost mantuiti prin cruce, la fel trebuie sa umblam purtand crucea Sa, dand la o parte tot ceea ce vine din om, din carne, sau din lume. In Luca 14:25-35 Domnul cere a se renunta la afectiunile naturale daca ele incalca drepturile Sale (v. 26), a renunta la sine insusi si la placerile sale (sfarsitul v. 26 si 27), a renunta la interesele pamantesti (v. 33).

          In Imparatia lui Dumnezeu, Hristos are locul de intaietate. Recunoastem in vietile noastre drepturile Imparatului lepadat, si in consecinta suntem de asemenea si noi lepadati si in suferinta.

          4 - Imparatia lui Dumnezeu; Biserica sau Adunarea

          De la Cincizecime toti cei care cred si au viata divina fie iudei fie natiuni, alcatuiesc Adunarea lui Dumnezeu, fiind in acelasi timp ucenici ai Imparatiei. Biserica si Imparatia sunt doua lucruri diferite ( vezi pct.6), dar toti cei care fac parte din Biserica apartin Imparatiei. Astfel, caracterele morale care trebuie purtate de ucenicii Imparatiei trebuie sa fie vazute in noi, credinciosii crestini care avem viata din Dumnezeu (Efes. 4:17-19 ; 5:3-18).

          Adunarea isi are locul in Imparatie, fara ca sa fie totusi confundata cu aceasta. Crestinii sunt ucenicii (sau slujitorii) lui Hristos in Imparatie, dar ei nu sunt subiectele Imparatului.

          Imparatia vorbeste de autoritate, Adunarea vorbeste de afectiune, de unitatea intima cu Hristos.

          Biserica sau Adunarea nu este supusa Imparatului (care ramane Cap), ci ea este unita cu El. Adunarea este sotia Imparatului (Efes. 5:24-30), sotia Mielului (Apoc. 21:2,9 ; 22:17).

          Biserica sau Adunarea este de asemenea Trupul (spiritual) al lui Hristos (Efes. 1:23 ; 4:12,16 ; Col. 1:18, 24 ; 2:19...).

          Ea este asemuita cu o comoara ascunsa intr-un ogor, cu o perla de mare pret, si cu pestii cei buni care erau pusi in vase (Mat. 13:44-48). Lucrarea omului nu o poate nici intina nici corupe. Hristos a spus: "Voi zidi Adunarea Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor invinge" (Mat. 16:18).

          5 - Cum se vesteste Imparatia lui Dumnezeu ?

          "Veti primi putere, cand va veni Duhul Sfant peste voi, si veti fi martorii Mei atat in Ierusalim, cat si in toata Iudeea si Samaria si pana la marginea pamantului" (Fapte 1:8).

          Puterea Duhului Sfant, sursa puterii noastre, nu a fost diminuata, si misiunea de a fi martori ramane totdeauna aceeasi ca la inceput. Dumnezeu ne va da intelepciune ca sa vorbim la momentul potrivit si ne va conduce prin Duhul Sau: nu poate fi marturie dupa gandul lui Dumnezeu fara puterea Duhului (Fapte 1:4, 5, 8).

          5.1   In ce consta aceasta marturie ?

          - "Filip le vestea Evanghelia despre Imparatia lui Dumnezeu si Numele lui Isus Hristos" (Fapte 8:12).

          - "Apostolul Pavel le spune batranilor din Efes ca el a umblat printre ei "predicand Imparatia lui Dumnezeu", si spunandu-le ca "n-am ascuns nimic din ce va era de folos" insistand asupra "pocaintei fata de Dumnezeu si credinta in Domnul nostru Isus Hristos", vestindu-le "Evanghelia harului lui Dumnezeu... Caci nu m-am ferit sa va vestesc tot planul lui Dumnezeu" (Fapte 20:20 ,21, 24, 25, 27).

          - Pavel predica "Imparatia lui Dumnezeu, si invata pe oameni... cele privitoare la Domnul Isus Hristos" (Fapte 28:31). 

          5.2   Predicarea Imparatiei este inainte de toate predicarea lui Hristos

          Imparatia este centrata pe Hristos: "Tatal nici nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, pentru ca toti sa cinsteasca pe Fiul cum cinstesc pe Tatal" (Ioan 5:22, 23). "Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, si le-a zis: Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant. Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile" (Mat. 28:18,19).

          Predicarea Imparatiei lui Dumnezeu inseamna vestirea a ceea ce Dumnezeu Si-a propus cu privire la pamant si la cer, a carei implinire se intemeiaza pe Hristos, Persoana Sa, si lucrarea Sa ispasitoare de la cruce : "caci a binevoit sa ne descopere taina voiei Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine Insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la plinirea vremilor, spre a-Si uni iaras intr-unul in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, si cele de pe pamant" (Efes. 1:9,10).

          Astazi, predicarea Imparatiei lui Dumnezeu inseamna proclamarea drepturilor lui Hristos, ca Domn al tuturor (Fapte 10:36), si ca Mantuitor care S-a dat pentru toti (1 Tim. 2:6).

          Lumea intreaga este sfera acestei predicari (tarina din Mat.13:38). Este important ca drepturile lui Hristos sa fie asezate in inimi si in constiinte; astfel ca cei credinciosi sunt chemati sa umble intr-un mod potrivit pentru a-I fi placuti Lui. 

          5.3   Marturia despre Imparatia lui Dumnezeu se refera la "cele privitoare la Domnul Isus Hristos" :

          - Hristos Fiul etern al lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi din toata eternitatea, (Ioan 1:1,2 ; Col. 1:15-17 ; ...), "Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvantat pentru totdeauna! Amin" (Rom. 9:5).

          - Hristos devenit om fara a inceta sa fie Dumnezeu, este taina intruparii (Ioan 1:14 ; 2 Cor. 5:9 ; Filip. 2:6-8 ; Col. 1:19...).

          - Hristos mort pentru greselile noastre, si inviat pentru indreptatirea noastra (Rom. 4:25), "Este un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Insusi pret de rascumparare pentru toti" (1 Tim. 2:5,6).

          - Hristos inaltat in glorie, asezat la dreapta Tatalui: un Om glorificat in cer (Ev. 1:3:8 ; 8:1...).

         - Hristos intemeiind Biserica prin botezul Duhului Sfant in Fapte 2:33, Biserica, trup al lui Hristos in care noi suntem madulare (Efes. 1:23 ; 1 Cor. 12:27), Biserica, sotia lui Hristos (Apoc. 21:2,9b).

          - Dumnezeu ofera in Hristos si prin Hristos mantuirea in har, oferita tuturor (Tit 2:11), dar primita de cei care cred (Rom. 3:22). Aceasta este Evanghelia harului lui Dumnezeu (Fapte 20:24b).

          - Hristos proclama prin martorii Sai pe intregul pamant Evanghelia lui Hristos (Rom. 15:19 ; 1 Cor. 9:12 ; 2 Cor. 2:12 ; 9:13 ; Gal. 1:7 ; Filip. 1:27), sau Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos (2 Tes. 1:8). Isus a zis: "Eu le dau viata eterna; si nicidecum nu vor pieri niciodata si nimeni nu le va smulge din mana Mea" (Ioan 10:28).

          "Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau... El este adevaratul Dumnezeu si viata eterna" (1 Ioan 5:11,20).

          Sa folosim fiecare zi care ne-a mai ramas ca sa dam marturie despre Acela care ne-a iubit atat de mult si care S-a dat pentru noi. "Un martor adevarat scapa sufletele" (Prov. 14:25).

          - Hristos Se ingrijeste de ai Sai care sunt pe pamant, de slabiciunile si neputintele noastre (Ev. 2:18 ; 4:15).

          - Hristos va veni El Insusi pentru a-i lua pe ai Sai.

          "Daca Ma voi duce si va voi pregati un loc, vin din nou si va voi lua la Mine Insusmi, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi" (Ioan 14:3).

          "Domnul Insusi..., va cobori din cer; si intai vor invia cei morti in Hristos; apoi noi cei vii, care ramanem, vom fi rapiti in nori impreuna cu ei, pentru a-L intampina pe Domnul in vazduh: si astfel vom fi intotdeauna impreuna cu Domnul. Astfel incurajati-va unii pe altii cu aceste cuvinte" (1 Tes. 4:16-18).

          Atunci vor inceta caracterele si binecuvantarile Imparatiei asa cum o vedem aici.

          Timpul harului va lua sfarsit, timpul actual in care "harul domneste prin dreptate spre viata eterna, prin Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 5:21); usa din Matei 25:10b va fi inchisa. Evanghelia harului lui Dumnezeu (Fapte 20:24b) va inceta; vor incepe judecatile din Apocalipsa 6 la 20.

          Atunci va fi vestita Evanghelia Imparatiei pamantesti: "Si am vazut un alt inger zburand in mijlocul cerului, avand o Evanghelie eterna de vestit celor care locuiesc pe pamant si oricarei natiuni si semintii si limbi si popor, spunand cu glas tare: Temeti-va de Dumnezeu si dati-I glorie, pentru ca a venit ceasul judecatii Lui; si inchinati-va Celui care a facut cerul si pamantul si marea si izvoarele apelor" (Apoc. 14:6,7).

          - Dupa aceste judecati si necazul cel mare, Hristos va instaura Imparatia Sa de dreptate si de pace pentru o perioada de o mie de ani. Mileniul va fi instaurat cu alte caracteristici, alte manifestari ale Imparatiei lui Dumnezeu. Dreptatea va domni (Is. 32:1 ; Ier. 23:5).

          "Ii va judeca pe cei saraci cu dreptate, si va hotari cu nepartinire pentru cei blanzi ai pamantului, si va lovi pamantul cu nuiaua gurii Lui, si-l va ucide pe cel rau cu suflarea buzelor Sale. Si dreptatea va fi braul rarunchilor Sai, iar credinciosia, braul coapselor Sale" (Is. 11:4,5). Adresandu-Se Fiului Omului (v. 2), credinciosii spun: "Tronul Tau, Dumnezeule, este in vecii vecilor; sceptrul imparatiei Tale este un sceptru de dreptate" (Ps. 45:6).

          - Hristos va judeca pe cei vii si pe cei morti.

          "Cand va veni Fiul Omului in gloria Sa, si toti ingerii cu El, atunci va sedea pe tronul gloriei Sale; si toate natiunile vor fi adunate inaintea Lui si le va desparti pe unele de altele, asa cum desparte pastorul oile de capre" (Mat. 25:31,31).

          "Si am vazut un mare tron alb, si pe Cel care sedea pe el... Si am vazut pe cei morti, mari si mici, stand inaintea tronului... Si mortii au fost judecati dupa cele scrise in carti, potrivit faptelor lor" (Apoc. 20:11,12).

          Hristos va da Imparatia lui Dumnezeu Tatal; atunci vor fi intemeiate ceruri noi si un pamant nou.

          "Atunci va fi sfarsitul, cand El va da Imparatia Celui care este Dumnezeu si Tata, cand va fi desfiintat orice stapanire si orice autoritate si putere" (1 Cor. 15:24).

          "Si am vazut un cer nou si un pamant nou, pentru ca cerul dintai si pamantul dintai trecusera; si marea nu mai era" (Apoc. 21:1).

        6   Imparatia lui Dumnezeu incredintata responsabilitatii omului

          Adunarea este in afara sferei de influenta a omului. Ea este expresia interioara a Imparatiei, cunoscuta doar prin credinta, de natura divina prin lucrarea harului aici pe pamant.

              Nu este la fel cu Imparatia care este incredintata responsabilitatii omului - ca de altfel si casa lui Dumnezeu. Administrarea Imparatiei a fost incredintata slujitorilor (sau ucenicilor) in absenta Imparatului, si de fiecare data cand i s-a incredintat ceva omul a falimentat.

               1 Corinteni 3:8-17 ne arata ceea ce omul a introdus in casa lui Dumnezeu care este "zidirea lui Dumnezeu" : lemn, fan, trestie.

          In Imparatia religioasa se intra prin botez, unde autoritatea lui Hristos este recunoscuta - in exterior, cu adevarat sau nu - , ne spunem crestini, practicam credinta (sau marturisirea) crestina (in contradictie cu Islamul sau Budismul), unde este "un singur Domn, o singura credinta, un singur botez" (Efes. 4:5).

          Matei 13:24-33 descrie evolutia Imparatiei lui Dumnezeu in absenta actuala a Imparatului (ascuns in cer), sub responsabilitatea oamenilor, evolutie contrara voiei si autoritatii lui Dumnezeu.

          6.1   Neghina

          "Cel care seamana samanta buna este Fiul Omului; si ogorul este lumea; si samanta buna, acestia sunt fiii Imparatiei; iar neghina sunt fiii celui rau; si vrajmasul care a semanat-o este diavolul" (Mat.13:37,38). Satan a amestecat in crestinatate marturisirea fara viata, formala si lipsita de continut, cu samanta buna. In prezent graul si neghina cresc impreuna. Trierea va fi facuta la venirea Domnului : "Fiul Omului va trimite pe ingerii Sai si ei vor aduna din Imparatia Sa toate prilejurile de poticnire si pe cei care practica nelegiuirea si ii vor arunca in cuptorul de foc; acolo va fi plansul si scrasnirea dintilor. Atunci cei drepti vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui lor. Cine are urechi sa auda" (Mat.13:41-43)

          6.2   Copacul cel mare

         In loc sa ramana la sentimentul slabiciunii sale si in dependenta de Dumnezeu, crestinatatea a devenit o mare putere pamanteasca - ceea ce reprezinta in Scriptura un copac mare (Ez.17:23,24 ; Dan.4:10-12). In loc sa caute protectia in Dumnezeu, ea insasi a devenit protectoare. Ea adaposteste pasarile, adica oameni care gasesc in ea tot ceea ce inimile lor goale doresc. Pasarile sunt adesea imaginea unei puteri satanice (Apoc.18:2) sau instrumentele sale omenesti (Ier.5:27). Istoria Bisericii responsabile a dovedit ca a fost asa de atatea ori, atunci cand crestinatatea a devenit atotputernica si ca puterea civila este la dispozitia ei; ea a hranit cu bunurile sale pe cei care s-au adapostit in ramurile ei.

          6.3   Aluatul

         Aluatul este emblema falsei doctrine, introduse in Imparatie de la inceput. Acesta a patruns in toata plamadeala, corupand invatatura divina de-o astfel de maniera, incat a facut din crestinism o religie, care le permite oamenilor sa traiasca fara sa se ingrijoreze de adevarul care ii judeca neincetat.

        Apostolul Pavel spunea deja: "dintre voi insiva se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca sa-i atraga pe ucenici dupa ei" (Fapte 20:30).

          "Oamenilor le place sa aiba o religie care li se potriveste, si marele efort al crestinatatii de astazi este de a face lucrurile lui Dumnezeu accesibile si placute omului natural" (W.T.P. Wolston).

         7   Concluzie

          "De aceea, preaiubitilor, asteptand acestea, straduiti-va sa fiti gasiti de El in pace, fara pata si fara vina. Si considerati indelunga-rabdare a Domnului nostru mantuire... Voi deci, preaiubitilor, cunoscand mai dinainte aceste lucruri, paziti-va ca nu cumva, fiind abatuti de ratacirea celor nelegiuiti, sa cadeti din statornicia voastra, ci cresteti in har si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria si acum si in ziua eternitatii! Amin" (2 Pet. 3:14-18).