Subiecte referitoare la Adunare

                                               - XIII -


          Paul Fuzier


          15     "Acolo Eu sunt in mijlocul lor" - Matei 18:20

          15.1     Un privilegiu de inalta valoare

          Noi il exprimam intr-una din cantarile noastre, in care prezenta Domnului este "binele suprem", ceea ce este mai presus de orice alt bine. Dintre toate binecuvantarile de care ne putem bucura in strangerile laolalta ale sfintilor, intr-adevar nu este niciuna de-o asemenea valoare, oricat de pretioase ar fi si celelalte. Sa fim mereu tot mai constienti de maretia unui astfel de har: Domnul vrea sa onoreze cu prezenta Sa personala, efectiva, pe cei "doi sau trei adunati in (sau, pentru) Numele Sau" si este bucuria Sa de a fi acolo, in mijlocul alor Sai. Cautand prezenta Sa si bucurandu-ne, vom realiza ceea ce inseamna de fapt "adunati in Numele Sau".

         15.2     Ce se impune Numelui Domnului

         "Numele Sau", este Numele Aceluia care Se prezinta marturiei credincioase ca "Cel Sfant, Cel Adevarat" si care are toata puterea si toata autoritatea: El este Acela "care deschide si nimeni nu va inchide, si care inchide si nimeni nu va deschide" (Apoc. 3:7). Pentru a fi "adunati in Numele Sau" nu este suficient sa rostim cu buzele noastre ca este asa, strangerea trebuie sa imbrace diferite caractere si, in special, cei care sunt in relatie cu Persoana a carei prezenta este dorita: sfintenia, adevarul, supunerea fata de autoritatea Domnului. Sfintenia implica despartire, doctrinara si practica, de orice rau. Adevarul impune o intreaga ascultare fata de Cuvant, care este adevarul; doar asa adunarea poate arata ca ea este "adunarea Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" (1 Tim. 3:15). Adunarea va da atunci o marturie adevarata despre Dumnezeul adevarului, despre Hristos care este "adevarul", si aceasta prin puterea Duhului Sfant - "Duhul este adevarul" (1 Ioan 5:6). In final, autoritatea Domnului, "Capul trupului, al Adunarii" (Col. 1:18), trebuie sa fie recunoscuta si pastrata, nu doar ca invatatura ci si practic, in viata si strangerile adunarii.

             15.3     Slabiciune sau energie spirituala

         Noi stim bine aceste adevaruri. Este suficient sa le stim pentru a pretinde prezenta Domnului in mijlocul alor Sai? Sa nu uitam ca promisiunea prezentei Sale este facuta doar celor care sunt "adunati in Numele Sau". Cu siguranta, Domnul este plin de har si de indurare, "El stie din ce suntem facuti" (Ps. 103:14), stie cu ce slabiciune implinim ceea ce ne cere, dar El este Cel care cerceteaza rinichii si inima, care cunoaste gandurile noastre cele mai ascunse si stie sa discearna, pe de-o parte dorinta profunda a inimii care Il iubeste si, pe de alta parte, slabiciunea care o caracterizeaza pentru a-I marturisi aceasta dragoste. Ii place atunci sa ne ajute pentru ca noi sa putem exprima mai bine practic ceea ce suntem chemati. In consecinta, cat este de important ca mai intai inimile noastre sa fie intr-o stare buna si sa aiba dorinta sincera de a realiza tot ceea ce include expresia "adunati in Numele Sau", apoi de a aplica aceasta cu multa energie spirituala si morala, bazandu-ne pe harul Domnului pentru a trai adevarurile pe care le stim.

              15.4     Prezenta Domnului si purtarea in strangerile laolalta

          Daca ne place sa repetam ca Domnul este in mijlocul nostru, pazim noi tot ceea ce impune o astfel de prezenta? - Exista, vom vedea, anumite conditii care trebuie sa fie indeplinite pentru ca Domnul sa poate implini promisiunea Sa si a fi astfel in mijlocul "celor doi sau trei adunati in Numele Sau"; exista, pe de-o parte, consecinte pentru noi care trebuie sa decurga din faptul ca Domnul este acolo. Daca am putea sa-L vedem pe Domnul cu ochii trupului nostru, nu ar fi adevarat ca, in multe situatii, purtarea noastra in strangerile laolalta ar fi diferita de felul cum este ea? Daca il vedem prin credinta nu inseamna ca El trebuie sa fie altfel. (Remarcam, in paranteza, ca desi noi Il vedem pe Domnul doar prin credinta, prezenta Sa nu este mai putin o prezenta personala si reala, nu mistica asa cum este spus uneori in mod nejustificat). Atunci cand adunarea este chemata sa se adune, noi nu suntem constransi sa ascultam de diverse porunci ale unei legi, pe care oricum nu am fi in stare sa le respectam; prezenta Domnului este cea care trebuie sa conduca toate lucrurile - cele care ne par de mica importanta cat si cele de cea mai mare importanta. A intra in localul unde se strange adunarea, este pur si simplu patrunderea intr-o sala unde crestinii se strang pentru a canta, a se ruga, a citi Cuvantul lui Dumnezeu? Este mai mult decat aceasta: inseamna a veni intr-un loc unde se afla Domnul, inseamna a veni inainte de toate pentru a-L intalni pe El. O astfel de gandire trebuie sa ne conduca, in primul rand, la a fi acolo inainte chiar de ora fixata pentru strangere. Nu doar pentru ca aceasta inseamna ordine, pentru ca este intotdeauna regretabil de a deranja, de a tulbura desfasurarea strangerii, ci mai presus de orice pentru ca Domnul este acolo! Cu siguranta, in harul Sau, El cunoaste imprejurarile fiecaruia din rascumparatii Sai si stie bine ca daca unul din ei a intarziat, in ciuda dorintei inimii sale de a fi acolo inainte de "venirea ceasului" (Luca 22:14) , desi pentru aceasta a facut tot ce ii era posibil; dar daca un altul gandeste ca nu este obligat sa respecte cu strictete deoarece si altii ajung tarziu, sau pentru ca strangerea nu incepe in general decat dupa cateva minute dupa ora fixata (de fapt ea incepe intotdeauna la timp, dar cel mai adesea printr-un moment de liniste si meditatie, ceea ce este destul de potrivit), ne-am putea intreba daca acest credincios stie in mod practic ce inseamna prezenta Domnului in adunare. Ar fi mai bine, fara indoiala, sa presupunem ca el si-a pierdut mai mult sau mai putin constienta, caci ar fi foarte grav sa fie deplin constient si totusi sa se poarte de-o maniera care este de fapt - ca vrea sau nu - o lipsa de respect fata de persoana Domnului. Noi venim, la strangerea de inchinare in special, pentru a-L onora pe Domnul; Il onoram in primul rand manifestand o teama sfanta si respectul datorat persoanei Sale. Apoi, pe parcursul strangerii - si oricare ar fi caracterul ei, ca este o strangere de inchinare, de rugaciune, de zidire, de studiul Cuvantului sau chiar o strangere pentru administrarea adunarii - faptul ca Domnul este acolo nu trebuie niciodata sa fie pierdut din vedere: atitudinile noastre, imbracamintea noastra, intreaga noastra purtare ar trebui sa marturiseasca ca suntem constienti ca ne aflam in prezenta Sa; linistea sau lucrarea unui frate ar trebui de asemenea sa marturiseasca. Sa adaugam ca multe probleme care au tulburat uneori mai mult sau mai putin viata sau strangerile adunarii nu ar fi aparut daca prezenta Domnului era o realitate practica pentru fiecare dintre sfinti si nu doar o cunoastere intelectuala.

            15.5     Rezumat - concluzie

          Se pare ca nu mai este deosebit de potrivit de a reveni din nou asupra acestui verset din Matei 18, atat de des amintit si ca fiecare din noi il cunoaste foarte bine. Dar suntem in pericol de a ne obisnui sa repetam adevarurile Scripturii fara ca ele sa aiba asupra inimii si constiintei noastre influenta pe care ar trebui s-o aiba. Multe lucruri triste din viata adunarii nu sunt ele de natura sa ne faca atenti la un astfel de pericol? Fie ca prezenta Domnului in adunare sa fie o realitate vie pentru fiecare dintre noi intr-un mod cu totul special; vom fi astfel condusi sa-I dam cu mai multa credinciosie, cu mai multa dragoste, onoarea care I Se cuvine si vom fi paziti de tot ceea ce nu este potrivit cu aceasta sfanta prezenta.

                    Doamne! sfinteste

                    Zilele noastre, clipele noastre;

                    Fa ca viata noastra

                    Sa Te onoreze in orice timp.

                    Fie ca prezenta Ta

                    In mijlocul nostru,

                    Influenta ei fericita,

                    Sa ne patrunda pe toti.

                             .................................................................

                                          Subiecte referitoare la Adunare

                                               - XII -


          Paul Fuzier


          14     Observatii asupra Filipeni 4

          14.1     Avand interes pentru adunari, in special pentru adunarea locala

          Desi era in inchisoare la Roma, Pavel se interesa de toate adunarile si in special de cea din Filipi. Si noi putem sa manifestam un interes asemanator pentru adunarea lui Dumnezeu, in special pentru adunarea locala, fiind preocupati cu privire la situatia ei, gandind la diversele sale nevoi in rugaciune si cerere, dorind si cautand prosperitatea si binele ei! Vom experimenta o binecuvantare, dupa cum ne spune Ps. 122:6. - Doua surori din adunarea din Filipi, Evodia si Sintichia, aveau o disputa intre ele si acesta este fara indoiala unul din motivele care l-au facut pe apostol sa scrie epistola sa catre Filipeni. Era aceasta atat de grav incat a fost necesar o dezvoltare atat de lunga de ganduri? Apostolul inspirat a estimat ca da, si aceasta ne permite sa intelegem ca imprejurarile carora le dam uneori putina importanta, asa cum este un dezacord intre doi credinciosi, ar putea avea, daca remediile pe care ar putea sa le sugereze harul divin nu-si fac efectul, consecinte neplacute asupra starii adunarii.


          14.2     Spalarea picioarelor

          Prin trimiterea epistolei sale, apostolul implineste slujba atat de pretioasa a "spalarii picioarelor" fata de cele doua surori dupa cum, intr-un mod general, fata de "toti sfintii in Hristos Isus care sunt in Filipi, impreuna cu supraveghetorii si slujitorii". El a actionat dupa exemplul Modelului desavarsit, cu intelepciune si dragoste, adresandu-se inimii pentru a atinge constiinta. Ioan 13 ne spune ca Domnul "iubindu-i pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat"; prima dovada a dragostei Sale pe care le-a dat-o a fost aceasta: le-a spalat picioarele. Apostolul ocupa acelasi loc pentru a indeplini aceeasi sujba de dragoste. Spalarea picioarelor este facuta prin Cuvant, in care apa din lighean este o imagine in Ioan 13. Cuvantul ni-L prezinta pe Hristos; Hristos pus inaintea sufletului, aceasta este de fapt spalarea picioarelor: persoana Sa, dragostea Sa sunt atunci inaintea noastra de o asa maniera incat inima noastra este miscata si constiinta atinsa, fiind condusi astfel la o judecata de noi insine si cu privire la caile noastre.


          14.3     A ocupa sufletele cu Hristos

          Deci, intelegem de ce apostolul, pentru indeplinirea acestei slujbe, cauta sa ocupe inimile filipenilor cu persoana lui Hristos de la inceput pana la sfarsitul epistolei sale. In primele trei capitole, Hristos este prezentat ca viata, modelul si scopul celui rascumparat; ceea ce apostolul le scrie cu privire la acest subiect nu este de natura sa atinga profund inima filipenilor, cea a Evodiei si Sintichiei in special, si nu pregateste el ce vrea sa le spuna in capitolul 4? Cu ce rabdare, cu ce intelepciune si dragoste isi indeplineste slujba care este pusa inaintea sa! Sa stim sa imitam exemplul sau.


          14.4     Filipeni 4:1. A tine cu tarie

          Dupa ce L-a prezentat pe Hristos in primele trei capitole, apostolul, leaga ce a spus mai inainte de ceea ce va urma, scriind: "De aceea, fratii mei preaiubiti... stati astfel tari in Domnul" (4:1). Acest verset este ca o concluzie a capitolelor precedente si indemnul pe care il contine deschide usa pentru invatatura din capitolul 4. - Indemnul "stati tari" este amintit deseori in Scriptura: Filadelfia este singura careia ii este adresat: "tine cu tarie ceea ce ai" (Apoc. 3:11). A pazi Cuvantul, a nu tagadui Numele Celui Sfant si Adevarat, a tine cu tarie aceasta, este secretul marturiei credincioase in zilele de ruina. Sa ne indemnam unii pe altii sa "tinem cu tarie", manifestand adevaratele caractere ale marturiei filadelfiene! A ramane tari in ascultare de Cuvant, alipiti de Hristos - si asupra acestui aspect se indreapta indemnul apostolului - ne va face sa umblam in credinciosie si a nu ne lasa tulburati de nimic in imprejurarile pe care va trebui sa le traversam: in zilele cele mai dificile, Cuvantul ramane calauza si suportul solid al credintei noastre, si Domnul, totdeauna credincios, ne va conduce "pe carari ale dreptatii, datorita Numelui Sau" (Ps. 23:3).
          Observam aici ca indemnurile cele mai importante din acest capitol se leaga in general de persoana lui Hristos, ceea ce nu ne surprinde, dand o atentie speciala invataturii din aceasta epistola: "stati astfel tari in Domnul", "sa aiba acelasi gand in Domnul", "Bucurati-va intotdeauna in Domnul!"  si daca apostolul are "putere pentru toate", aceasta este in Domnul care il intareste (v. 1, 2, 4, 13).


          14.5     Filipeni 4:2. Acelasi gand in Domnul

          Pavel "indeamna pe Evodia" si "indeamna pe Sintichia" sa aiba "acelasi gand in Domnul". El nu spune asupra carui aspect aveau ele ganduri diferite, deoarece, cu siguranta, nu am avea nevoie sa le stim. Deseori dam multa importanta subiectelor noastre de neintelegeri si gandurilor noastre personale pe care le aparam in general cu multa energie, in timp ce in ochii lui Dumnezeu toate acestea sunt fara valoare mare. Ceea ce este grav si poate avea consecinte nefericite este chiar faptul de a avea neintelegeri; ceea ce este de dorit, este ca sa avem o deplina comuniune de ganduri avand "acelasi gand in Domnul". Nu putem sa avem "acelasi gand" in ce este bine decat atunci cand avem gandul Domnului. Pentru aceasta, este potrivit sa avem "picioarele spalate" si apoi sa ne gasim, fiecare, in locul pe care il ocupa "ucenicul pe care il iubea Isus" : "la sanul lui Isus" (Ioan 13:23). Daca noi traim practic si permanent in bucuria unei astfel de stari morale, vom avea totdeauna "acelasi gand in Domnul". Atunci cand exista disensiuni (divergente, n.t.) intre noi, sa nu cautam sa potrivim gandurile noastre personale in felul oamenilor, cu pretul anumitor concesii reciproce; remediul nu este acesta! Daca fiecare, avand "picioarele spalate" si ramanand "la sanul lui Isus", vom gusta atunci unii cu altii comuniunea fericita, singura care trebuie cultivata, si care decurge din comuniunea cu Domnul.


          14.6     Filipeni 4:3. Cei mai in varsta sa-i ajute pe cei mai tineri. Dumnezeu nu uita ceea ce a fost facut pentru El

          Auzind citirea acestei scrisori, ar fi putut cele doua surori sa se impotriveasca indemnului atat de miscator care le era adresat? Le-ar fi trebuit, probabil, o inima de piatra. Dar noi stim ceva din ceea ce este in sarmanele noastre inimi si aceasta ne ajuta sa intelegem cat de dificil este uneori sa urmam un sfat intelept, sa ascultam de un indemn. Cine nu a facut aceasta experienta? De asemenea, ca un adevarat pastor, apostolul stie ca nu este suficient sa adreseze acest indemn Evodiei si Sintichiei: el il roaga pe "adevaratul tovaras de jug" al sau (poate Epafrodit) de a fi un ajutor pentru cele care "au luptat impreuna cu mine in Evanghelie" si ne place sa gandim ca cele doua surori erau acelea. Slujba pretioasa si folositoare care este partea fratilor, in care varsta lor, experienta lor, intelepciunea lor, starea lor spirituala ii califica pentru aceasta! Niciunul dintre ei, in circumstante asemanatoare, nu da inapoi daca Domnul il trimite, ci dimpotriva, cu tot ajutorul din partea harului lui Dumnezeu, aduce ajutorul necesar pentru a-i face pe fratii care au disensiuni (opinii diferite, n.t.) sa aiba "acelasi gand in Domnul"! Indemnul pe care Pavel il adreseaza "adevaratului tovaras de jug" este ocazia de a prezenta pe Evodia si Sintichia ca fiind cele care "au luptat impreuna cu el in Evanghelie". Ar fi fost trist daca aceste doua nume ar fi fost pastrate in Scriptura pentru a aminti doar ca aceste doua surori au avut disensiuni intre ele. Cat este de frumos sa vedem cum Pavel adauga un detaliu pentru a semnala ceea ce Evodia si Sintichia au facut pentru el si pentru Evanghelie!
          Nimic din ceea ce este facut pentru Domnul nu se uita: "Pentru ca Dumnezeu nu este nedrept, ca sa uite lucrarea voastra si dragostea pe care ati aratat-o pentru Numele Sau, intrucat ati slujit si slujiti sfintilor" (Ev. 6:10). Si cei care au privilegiul de a sluji astfel, in locul unde sunt asezati si in masura lor, sunt obiectul, se pare, unei griji deosebite in ziua in care ei au un esec: de ce grija au avut parte "cele care au luptat" impreuna cu Pavel, din partea sa mai intai si apoi prin "adevaratul tovaras de jug" al sau!


          14.7     Filipeni 4:4. A se bucura in Domnul in ciuda dificultatilor

          Acest dezacord survenit intre cele doua surori din adunare ar fi putut sa fie un obstacol pentru bucuria filipenilor? Nu, caci imediat dupa aceea apostolul scrie: "Bucurati-va intotdeauna in Domnul! Din nou voi spune: bucurati-va!"(v. 4). Pe de-o parte, fara indoiala, umilirea, dar pe de alta parte bucuria; cele doua nu sunt incompatibile asa cum credem noi adesea. Exista, cu siguranta, pentru noi multe subiecte de umilire, este de folos daca ne-am gandi la ele, dar aceasta nu trebuie niciodata sa ne conduca la deznadejde, orice ar fi putem sa ne bucuram, sa ne bucuram totdeauna "in Domnul". Din nou, "in Domnul" trebuie sa indemnam si doar in El o putem face fara a pierde din vedere totodata imprejurarile prin care avem de trecut. A trai aproape de El si a "ramane tari" in acest atasament fata de persoana Sa pentru a avea unii cu altii " acelasi gand in Domnul", pentru a ne umili de greselile noastre, dar, de asemenea, pentru a ne bucura in El, acesta este secretul care imbogateste un crestinism viu.


           14.8     Filipeni 4:6-7. Nu va ingrijorati

          "Nu va ingrijorati de nimic", continua apostolul, si noi cunoastem bine continuarea pasajului, fericiti si recunoscatori de a avea o astfel de resursa. Nu ne permite aceasta sa putem simti cu durere tot ceea ce este cu privire la exercitiile de umilire fara ca aceasta sa ne impiedice sa ne bucuram in Domnul? Cu cat vom traim mai aproape de El, cu atat mai bine vom sti sa folosim resursa atat de pretioasa care este pusa la dispozitia noastra! "Ci, in orice" (v.6): nu este nimic pe care sa nu-l putem aduce inaintea lui Dumnezeu si Tatal nostru, nimic care ar putea sa ne impiedice sa ne bucuram atunci de pacea Sa si de a ne bucura in Domnul. - Remarcam in acest capitol diferitele expresii care nu fac nicio exceptie: "intotdeauna" (v. 4) - "in orice" (v. 6, 8, 12, 13) - "orice trebuinta" (v. 19).


          14.9     Filipeni 4:8-9. Ocupati cu lucrurile bune

          Cu ce trebuie sa ne ocupam dupa ce am adus cererile noastre inaintea lui Dumnezeu? Toate lucrurile care sunt "adevarate", care au aprobarea adevarului lui Dumnezeu deoarece ele Ii poarta caracterul - cele care sunt "vrednice de respect", care intaresc stima si respectul - cele care sunt "drepte", care se gasesc pe "cararile dreptatii" unde Pastorul cel bun Isi conduce oile Sale - cele care sunt "curate", care nu include niciun amestec de bine si rau, de adevar si minciuna - cele care sunt "vrednice de iubit", spre care pot sa se indrepte afectiunile unei inimi innoite - cele care sunt "vorbite de bine", care sunt legate de o marturie buna (v.8). Ocupati cu aceste lucruri, noi vom gusta prezenta comuniunii cu "Dumnezeul pacii" : intr-adevar, nu putem avea in ele niciun "conflict" cu Dumnezeu, caci ele raspund in mod deplin caracterelor Sale. Spre aceasta apostolul voia sa le indrepte atentia, dupa ce a practicat el insusi, ceea ce dadea indemnului sau o putere deosebita (v. 9).


          14.10     Filipeni 4:10-12

          14.10.1.     O adevarata multumire , nu vaicareala unui batran

          Pavel a dus Evanghelia filipenilor cu riscul vietii lui, i-a invatat, s-a gandit neincetat la ei, se ruga pentru ei si, pentru un timp, se pare ca ei l-au uitat! El a fost sensibilizat, dar nu le cere filipenilor motivul acestei uitari si nu le reproseaza, ci se bucura "ca acum, in sfarsit" ei s-au gandit la el si, stergandu-le picioarele dupa ce le-a spalat, el adauga, pentru a pune un balsam pe rana pe care o facuse in inima lor: "desi va si gandeati, dar va lipsea ocazia" (v. 10). Si totusi, pentru ca filipenii sa nu se intristeze ca au lasat sa treaca atat de mult timp pana i-au trimis un dar, el le scrie ceea ce citim in versetele 11 si 12.
          Am fi tentati sa zicem: Pavel spune asa, in aceste doua versete, deoarece era la sfarsitul vietii sale? Sa ne fie clar ca el nu ar fi putut sa vorbeasca asa cum a facut, in acest capitol si in toata epistola, daca nu L-ar fi gasit pe Hristos suficient pentru tot de la inceput pana la sfarsitul drumului sau. De-a lungul drumului sau, el a "invatat" sa fie "multumit in imprejurarile in care se gasea". Acest "multumit" nu se gasea in imprejurarile sale - si ele au fost de asemenea foarte dificile - ci era "in sine insusi", deoarece Domnul era totul pentru el, caci el putea spune cu adevarat: "Pentru mine, a trai este Hristos". - Adevarata cauza a ceea ce noi numim "necazurile noastre" nu se afla atat in imprejurarile noastre, ci ea este mai de graba in inimile noastre!


          14.10.2.     Filipeni 4:11. Am invatat

          Pavel nu a cunoscut o astfel de stare de la inceputul drumului sau: el a "invatat", si prin ce scoala a trebuit sa treaca pentru aceasta! Cate incercari, cate suferinte a trebuit sa indure de-a lungul slujbei sale! El enumera cateva in 2 Corinteni 11:23 la 33, apoi, in capitolul urmator, el vorbeste despre "tepusul" sau. Faptul pe care il relateaza - rapirea sa in al treilea cer - a avut loc cu paisprezece ani mai inainte, la zece ani dupa convertirea sa pe drumul Damascului. Lucrarea sa a durat putin peste treizeci de ani, deci era mai mult de douazeci de ani de cand suferea acest tepus. Dar el a invatat astfel o lectie care i-a dat posibilitatea sa aprecieze, cum nu ar fi putut s-o faca altfel, harul si puterea Domnului: "Pentru aceasta", scrie el, "de trei ori L-am rugat pe Domnul ca sa-l departeze de la mine. Si El mi-a spus: Harul Meu iti este de ajuns; pentru ca puterea Mea se desavarseste in slabiciune" (2 Cor. 12:8, 9). Astfel, daca isi simtea slabiciunea, el avea parte in acelasi timp de puterea si ajutorul de sus, ceea ce il facea sa zica: "cand sunt slab, atunci sunt puternic" (v. 10). O astfel de experienta il facea sa aiba "placere in slabiciuni, in insulte, in nevoi, in persecutii, in stramtorari, pentru Hristos". De aceea el poate sa ii asigure pe filipeni ca "am invatat, in imprejurarile in care sunt, sa fiu multumit". Aceasta multumire era "in sine insusi" deoarece in el Dumnezeu a lucrat o profunda lucrare, El l-a "invatat" (i-a predat, n.t.) si el a "invatat" (a asimilat, n.t.).


          14.10.3.     Filipeni 4:11. A fi multumit in sine insusi

          A fi "multumit in sine insusi", aceasta este trasatura unei inimi satisfacute; toate dorintele sunt indeplinite deoarece are un Obiect care le indeplineste, Hristos. "Evlavia insotita de multumire este un mare castig", scrie acelasi apostol copilului sau Timotei (1 Tim. 6:6). Evlavia ne lipseste deseori, multumirea poate chiar mai mult, deoarece inimile noastre doresc atatea lucruri de pe pamant si sunt, din acest fapt, rareori satisfacute. Doar oaia care se lasa condusa de bunul Pastor pe cararea in care ea invata sa-l cunoasca poate sa spuna cu adevarat: "Paharul meu este plin de da peste el" (Ps. 23:5).


          14.10.4.     Filipeni 4:12. A sti sa fii smerit si a sti sa fii in belsug

          A sti "sa fii smerit", cat este de greu de invatat! Dar a sti "sa fii in belsug" poate fi chiar mai dificil! Poate fi o incercare mai mare ca cea a prosperitatii? Apostolul, invatat de Dumnezeu, poate sa spuna: "stiu sa traiesc in belsug. In totul si pretutindeni m-am deprins sa fiu satul si flamand, sa fiu in belsug si sa fiu in lipsa" (4:12). Astfel ca el poate adauga: "Pot totul in Hristos, care ma intareste" (v. 13). Ce putere in umblarea sa! Era mai presus de orice imprejurare, in adevar el "mergea pe ape". Ce ii lipsea si ce ar fi putut sa-si doreasca cand el a ajuns sa umble pe astfel de culmi? Nimic, se pare. Ei bine! el era fericit sa se bucure de simpatia filipenilor si le este recunoscator ca poate s-o marturiseasca! Intr-o alta imprejurare, de asemenea, a fost inviorat de aceasta simpatie pretioasa a fratilor: "Cand i-a vazut Pavel, a multumit lui Dumnezeu, si s-a imbarbatat" (Fapte 28:15). Si cu ce cuvinte miscatoare multumeste el filipenilor pentru darul pe care i l-au trimis prin Epafrodit: "un parfum de buna mireasma, o jertfa primita, placuta lui Dumnezeu". El are "de toate", este "in belsug", dar el este fericit ca filipenii s-au gandit la el, este fericit mai mult pentru ei decat pentru el: va fi mai tarziu, spre folosul lor, "rodul care prisosete". Cu privire la prezent, el putea sa-i asigure ca: "Dumnezeul meu va va implini orice trebuinta, potrivit bogatiilor Sale, in glorie, in Hristos Isus" (v. 16 la 19). "Dumnezeul meu", al meu, se pare ca zice apostolul, Acela pe care eu Il cunosc si care nu m-a parasit niciodata, care nu mi-a lipsit... El va face, sunt sigur deoarece eu am experimentat, zi de zi si in imprejurari mult mai dificile, credinciosia dragostei Sale si grija Sa duioasa. Fie ca acestui Dumnezeu si Tata bun sa fie gloria in vecii vecilor!
          Dupa saluturile care urmeaza, apostolul incheie scrisoarea sa exprimand aceasta dorinta: "Harul Domnului Isus Hristos fie cu duhul vostru! Amin". Suntem fericiti de a avea siguranta ca acest har ne va insoti pana la sfarsitul calatoriei noastre, avem atata nevoie de aceasta!

   

                                           Subiecte referitoare la Adunare

                                                  - XI -


     Paul Fuzier


          13  Lucrarea in adunare

          13.1     Fratii, surorile

          Invatatura Scripturii fiind cat se poate de clara in aceasta privinta, ar parea de prisos sa amintim ca privilegiul lucrarii in adunare este incredintat numai fratilor. Pasaje care nu permit divergente de interpretare sunt totusi necunoscute de o parte din crestinatate, care nu doar ca accepta slujba femeilor, dar chiar se lauda cu ceea ce ei considera o evolutie fericita; sa citam aceste pasaje: "Femeile sa taca in adunari, pentru ca nu le este permis sa vorbeasca... pentru ca este rusine pentru femeie sa vorbeasca in adunare" - "Femeia sa invete in liniste, in toata supunerea; dar nu-i permit unei femei sa invete pe altii, nici sa exercite autoritate peste barbat, ci sa ramana in liniste" (1 Cor. 14:34, 35 ; 1 Tim. 2:11, 12). Pentru o inima credincioasa, supusa Scripturii, nicio ezitare nu este posibila, nu este decat ascultare. Adaugam ca un credincios care doreste sa se conformeze invataturilor din Cuvant nu ar trebui sa se gaseasca intr-o strangere care permite slujba femeilor; el intelege ca locul sau nu este acolo.
          Fratii, si numai fratii, au deci privilegiul, libertatea de a actiona. Dar acest privilegiu, ca orice privilegiu pe de alta parte, comporta responsabilitati; libertatea de a actiona este pe departe de a fi fara limite. A actiona in adunare, in prezenta Domnului, este un lucru extrem de serios; nu riscam sa-l pierdem din vedere de multe ori? Aceasta nu poate fi realizata dupa gandul Domnului decat in dependenta de Duhul Sfant; o actiune care nu are pe Duhul Sfant ca sursa trebuie sa fie exclusa, ea nu are niciun loc in adunare. Trebuie multa teama atunci cand un frate doreste sa deschida gura intr-o strangere laolalta sau ar fi mai bine sa se abtina daca nu are sentimentul ca actioneaza sub calauzirea Duhului.


          13.2     Duhul, nu carnea: 1 Cor. 14 : pentru zidire

          Scopul oricarei actiuni, ne invata 1 Cor. 14, este zidirea adunarii. Doar Duhul lui Dumnezeu poate sa dea ceea ce este potrivit pentru zidire, ceea ce poate sa raspunda nevoilor sfintilor, nevoilor de moment ca si nevoilor permanente. Daca deci actiunea exercitata de un frate, care de obicei nu zideste adunarea, poate sa duca la concluzia ca nu Duhul Sfant este cel care il calauzeste si, in consecinta, este potrivit ca el sa inceteze. Este o datorie de dragoste fata de acest frate, fata de adunare si fata de Domnul. Unul din conducatorii nostri a scris: "Daca cineva vorbeste in adunare si de obicei lucrarea sa nu zideste, eu cred ca trebuie oprit. Nu pot sa inteleg niciodata cum adunarea lui Dumnezeu poate sa fie singurul loc unde carnea este libera sa actioneze fara sa fie oprita; este o nebunie sa gandesti ca asa trebuie sa fie. Doresc mai multa libertate sa fie data Duhului, dar niciuna carnii" (J. N. D). Este necesar de intervenit in astfel de cazuri caci nu doar ca adunarea nu primeste nicio zidire dar ea chiar sufera din pricina unei lucrari care nu este spirituala. Aceasta interventie trebuie sa se faca intotdeauna in dragoste, cu blandete, in asa fel incat sa nu produca nicio tulburare, ci dimpotriva sa fie utila si profitabila celui in cauza. Pe de-o parte, nu trebuie lasata adunarea sa sufere, iar pe de alta, trebuie actionat cu intelepciune si discernamant, cautand binele celui a carui lucrare nu zideste.


          13.3     Inceputul strangerii poate influenta ceea ce urmeaza

          Desigur, orice actiune este dificil de exercitat, dar exista una in mod special, este actiunea de inceput, indicarea unei cantari, rugaciuni, citirea din Cuvant, prin care un frate incepe strangerea. Dimpotriva, unii considera ca fiind ceva mai usor: deoarece nu a fost nimic mai inainte, ei gandesc ca nu este pericolul de a se indeparta de linia Duhului. Se uita ca, "sosind" ceasul, strangerea incepe in liniste: in mijlocul adunarii stranse Duhul actioneaza, lucrand in inimi, si prima actiune care se exercita trebuie sa fie in acord cu linia de gandire astfel produsa, pe care numai Duhul Sfant ne face s-o discernem. Astfel ca prima actiune poate foarte bine sa nu fie spirituala, avand consecinte grave, caci aceasta poate de multe ori sa strice tot cursul strangerii. - Vom sublinia aici un aspect de o anumita importanta: fiind exercitata o actiune, urmeaza altele in acord cu prima, care da impresia ca este o adevarata calauzire a Duhului in derularea strangerii, in timp ce poate nu este nimic. De fapt, duhul omenesc este perfect capabil sa gaseasca cateva fraze, sau cantari, sau chiar anumite parti din Cuvant pe care sa le lege la o idee deja exprimata, in asa fel ca impreuna par coordonate; nu inseamna ca prin acestea este inspirat si calauzit de Duhul lui Dumnezeu. Un frate spiritual va discerne destul de repede ca aceasta inlantuire nu este rezultatul unei actiuni a Duhului, neavand nici ungere nici putere, si actiunea (initiativa) pe care el (este vorba de fratele spiritual) ar putea sa o aiba va constitui atunci un fel de ruptura, ceea ce unii vor interpreta ca o intrerupere in linia de calauzire a Duhului, in timp ce, de fapt, ea (initiativa fratelui spiritual) va avea ca efect restabilirea, sau stabilirea (liniei de calauzirea a Duhului, n.t.).
          Daca un frate propune o cantare din cartea de cantari la inceputul unei strangeri de zidire, un altul de la care ne asteptam mai mult sau mai putin sa prezinte Cuvantul si care poate avea inaintea lui un mesajse pe care sa-l spuna, cu o clara calauzire a Duhului, descurajandu-se si temandu-se de a nu fi dispretuit cu privire la ceea ce trebuia sa spuna, sau mai bine sa taca sau sa continuie pe linia gandurilor introduse prin cantare, si strangerea putand fi in mare parte pierduta daca cantarea propusa  nu este rodul unei actiuni spirituale. Faptul este cu atat mai izbitor atunci cand un frate este in trecere intr-o alta adunare unde i se incredinteaza raspunderea unei strangeri, fie ca ea a fost convocata special, fie ca i s-a incredintat raspunderea unei strangeri obisnuite: indicarea unei cantari neinspirata de Duhul risca sa-l incurce pe slujitor, impiedicandu-l poate, daca spiritualitatea sa este momentan slabita, de a prezenta ceea ce avea de dat pentru zidirea adunarii. Pe de alta parte, este de retinut ca, atunci cand este vorba de a incredinta raspunderea unui frate, este bine de a lasa sa aleaga el prima cantare. - Toate acestea, fara a pierde din vedere ca un frate chemat sa prezinte Cuvantul va fi uneori foarte bucuros de a avea o indicatie, care sa-i fie data prin cantarea propusa, daca este sub calauzirea Duhului Sfant. Fie ca in toate lucrurile Duhul Sfant sa fie Acela care ne conduce!
          Daca insistam asupra acestui aspect, este datorita importantei sale. Amintim din nou: nu este actiune mai dificila de exercitat, care necesita mai mult discernamant si spiritualitate, ca actiunea initiala. Si daca orice actiune cere dependenta, teama si tremur, cu cat mai mult aceasta! Daca exista un moment in timpul strangerii cand, in mod special, nu trebuie sa fie graba, este in totul la inceput. In cazul in care niciun frate nu are o calauzire spirituala foarte clara, un moment de asteptare si de rugaciune - in tacere sau exprimata - este cu mult mai mult de preferat, chiar daca trebuie sa se prelungeasca!


          13.4     Unitatea. Fiecare madular isi are locul sau in trup

          Unul din gandurile dominante prezentate de apostol in capitolele 10 la 14 din prima epistola catre Corinteni este unitatea. La fel ca si Cina Domnului celebrata la masa Sa, prezenta si darurile Duhului sunt in relatie cu unitatea trupului si fiecare credincios este responsabil in aceasta privinta de a folosi darurile care i-au fost incredintate, asa cum este responsabil cu privire la participarea sa la Cina. Noi nu realizam, practic, unitatea trupului atunci cand un madular nu isi ocupa locul care ii este atribuit prin Duhul Sfant. Este indispensabil ca madularele trupului sa-si mentina fiecare locul sau, indeplinindu-si fiecare functia sa, fiecare adapandu-si puterea din sursa sa si primind de la Duhul Sfant calauzirea necesara. Daca este asa, vom fi paziti de actiuni grabite si deplasate, de natura sa produca o anumita indispozitie mai mult decat zidirea sfintilor. Fie ca niciunul dintre frati sa nu piarda din vedere propria sa responsabilitate pentru orice actiune pe care vrea s-o exercite, "iar ceilalti sa judece" (1 Cor. 14:29). Daca un frate vorbeste in adunare, si daca, in mod obisnuit, actiunea sa nu aduce nicio zidire, cei care il lasa s-o faca sunt responsabili de aceasta stare la fel ca si el, desi responsabilitatile nu sunt la fel de o parte si de alta. Dificultatea interventiei, intr-adevar foarte reala, nu trebuie sa fie considerata ca o justificare sau o scuza pentru a nu interveni. Acolo, ca in orice alt lucru, rugaciunea ramane marea noastra resursa: putem fi siguri ca Dumnezeu va da intelepciunea necesara si cuvinte potrivite, care vor inclina inima celui a carei actiune apasa adunarea in loc sa o zideasca, astfel ca el va fi dispus sa primeasca cuvantul de indemn si de atentionare. Dumnezeu este mai mare decat toti, noi uitam de multe ori!


          13.5     Pregatirea : a fi hraniti de Hristos

          Cat este de dorit ca in adunare fiecare sa-si ocupe locul sau si sa-si implineasca slujba care i-a fost incredintata, fara a depasi masura sa si fara a ramane mai jos! Ce binecuvantare daca Duhul Sfant ar putea intotdeauna sa actioneze fara ca nimic sa-L intristeze, folosind instrumente pregatite prin care ar putea zidi adunarea! Pentru ca sa fie asa, este potrivit, intr-adevar, in primul rand, ca fratii - si surorile de asemenea, dar fratii in mod special pentru ca ei au responsabilitatea de a actiona - sa fie hraniti de Hristos. O viata individuala caracterizata de evlavie, de teama de Dumnezeu, alipit de Domnul, va avea urmari fericite in viata si strangerile adunarii. Daca Cuvantul a fost citit cu rugaciune, meditatie, studiere, ei vor fi atunci in strangerea laolalta instrumente la dispozitia Duhului Sfant. In timp ce de multe ori vietile noastre individuale sunt in mare parte ocupate si umplute de toate lucrurile de pe pamant, asa ca venim la adunare intr-o astfel stare incat Duhul Sfant nu poate sa Se foloseasca de noi - vorbim aici despre frati, desigur. Venim de multe ori cu inimile goale, daca nu chiar pline de lucrurile pamantesti, si ne asteptam la unul sau altul din frati care actioneaza de obicei! Intelegem astfel de ce strangerea laolalta potrivit cu 1 Corinteni 14 este dificil de realizat: sufletele noastre sunt in general prea putin hranite de Hristos, de Cuvant, astfel ca prea putine sunt instrumentele de care Duhul Sfant ar putea sa Se foloseasca pentru o actiune utila si profitabila.


          13.6     Libertatea Duhului de a actiona. A vorbi ca oracol (gura) a lui Dumnezeu

          Insistam asupra acestui aspect cu riscul de a ne repeta: realizarea practica a prezentei Duhului Sfant si libertatea Sa de a actiona in mijlocul ei sunt indispensabile vietii de adunare si conditioneaza prosperitatea sa. Necunoasterea acestui adevar lasa teren liber actiunii carnii si arunca dezonoare asupra Numelui Domnului, Capul trupului, al Adunarii. Totul trebuie facut in dependenta si prin puterea Duhului Sfant; cea mai mica slujba in adunare, cea mai mica functie in trupul lui Hristos, o citire, o multumire, o rugaciune, totul trebuie sa fie rezultatul singurei activitati a Duhului. Aceasta actiune a Duhului Sfant, daca nimic din noi nu o impiedica, ne va pazi de orice nerabdare, de orice graba; ea ne va conduce in a-L astepta pe Domnul, neimpiedicand pe nimeni sa actioneze si nerefuzand sa deschidem gura daca suntem calauziti. Trebuie sa fie intotdeauna o deplina libertate in strangerile laolalta, dar singura libertate adevarata trebuie sa fie cea a Duhului; o anumita stanjeneala poate exista uneori si aceasta este foarte regretabil, totusi mai putin decat indrazneala celui care iese in evidenta deoarece are posibilitatea de a se exprima si nu pentru ca Domnul i-a dat ceea ce este potrivit pentru a zidi adunarea. Cat de mult ne-ar fi de folos daca n-am uita niciodata ceea ce a scris apostolul Petru in prima sa epistola: "Daca vorbeste cineva, sa fie ca si cuvinte ale lui Dumnezeu" (4:11)! Cineva poate spune ganduri in totul adevarate, conforme cu Scriptura, si totusi sa dea altceva decat ceea ce Dumnezeu ar dori sa puna inaintea adunarii in acel moment. Daca un frate nu este pe deplin sigur ca ceea ce ar dori sa spuna este potrivit pentru adunare in acel moment, ar fi de preferat ca el sa astepte.


          13.7     Pericol dublu : a nu vorbi sau a vorbi prea mult

          Exista deci un dublu pericol: pe de-o parte, a tacea cand ar fi de spus "cinci cuvinte" pentru zidirea adunarii; pe de alta parte, a fi gata intotdeauna de a iesi in evidenta fara a avea siguranta calauzirii Duhului si atunci cand fratii, chemati "sa judece" (1 Cor. 14:29), au, ei insisi, sentimentul ca actiunea exercitata nu este spirituala. Fie ca Dumnezeu sa ne tina aproape de El, pazindu-ne de noi insine si dependenti de Duhul Sau, astfel ca in adunare sa putem evita pe unul si pe altul din aceste doua capcane, facandu-ne in stare de a exercita o actiune binefacatoare care poate sa aduca zidire si binecuvantare!

                                          Subiecte referitoare la Adunare

                                                   - X -


          Paul Fuzier


          12  Viata lui Stefan ca exemplu - Fapte 6 si 7

            12.1     Fara nicio greseala

          Ceea ce Dumnezeu a gasit de cuviinta sa ne spuna despre viata si moartea lui Stefan este consemnat in capitolele 6 si 7 din cartea Fapte. Stefan ne este prezentat de la inceputul slujirii sale pana la momentul cand, incheind-o, "a adormit". Saul din Tars, care a incuviintat atunci moartea sa, varsand sangele lui Stefan, va evoca mai tarziu acest sfarsit glorios, "martorul Tau Stefan" spune el (Fapte 22:20), martorul credincios al Domnului, primul dintre martiri de care ne vorbeste cartea Fapte. Viata lui Stefan cat si moartea sa este demna de supus atentiei noastre; am putea gandi ca noua nu ni se cere sa pecetluim cu sange marturia noastra, deci moartea lui Stefan nu poate fi un exemplu pentru noi - desi exista lectii folositoate care reies din relatarea care se incheie la cap. 7 - ; viata sa, slujirea sa, pe care putem sa le vedem folositoare, cerand lui Dumnezeu sa ne dea harul sa urmam in anumita masura un astfel de exemplu.

          Unul singur, Omul Isus Hristos, a avut o viata desavarsita, de la inceput pana la sfarsit. Dumnezeu I-a "cercetat inima", L-a "cercetat noaptea", L-a "incercat in cuptor" si "nu a gasit nimic" (Ps. 17:3), nu a gasit nimic care sa nu fie pentru gloria Sa si pentru placerea profunda a inimii Sale. Stefan, ca toti ucenicii singurului "Martor credincios" (Apoc. 1:5), a avut fara indoiala slabiciunile sale, dar este remarcabil ca relatarea din Fapte 6 si 7 nu ne prezinta niciuna. Aceste doua capitole ni-l arata fara greseala, reproducand de-o maniera deosebita trasaturile Omului desavarsit. Faptul merita atat de mult sa fie subliniat pentru ca nu avem multe exemple asemanatoare in Scriptura. (*)

          (*)     Unul din putinele exemple este si cel al lui Daniel (n.t.)

           12.2     Folosirea banilor din colecte si modul de distribuire

        Prima trasatura care il caracterizeaza pe Stefan ne este indicata mai inainte chiar ca numele sau sa fie amintit. Este vorba despre neintelegerile aparute la Ierusalim cu ocazia exercitarii ajutorarilor, cand se face referire la "sapte barbati" care sa fie "cu marturie buna, plini de Duh Sfant si de intelepciune"; Stefan a fost unul din cei alesi avand aceste caractere. Murmurele care se inaltau atunci constituiau o noua incercare a vrajmasului impotriva adunarii; chiar si astazi, vrajmasul se foloseste de aceleasi mijloace pentru ca sa atace marturia. In primele zile ale istoriei Bisericii, darurile erau aduse "la picioarele apostolilor"; si se impartea fiecaruia, dupa cum avea nevoie" (Fapte 4:35). Versetul 2 din Fapte 6 ne arata ca apostolii implineau pe langa aceasta o lucrare activa; Domnul le-a aratat ca aceasta nu este potrivit: pe de-o parte, ei "lasand Cuvantul lui Dumnezeu", erau intr-o anumita masura impiedicati pentru a "starui in rugaciune si in slujirea Cuvantului", iar pe de alta parte "s-a facut un murmur al elenistilor impotriva evreilor" (Fapte 6:2, 4, 1). La prima vedere, nu era mai bine ca apostolii sa se ocupe ei insisi de aceasta problema? Fara indoiala, dar Cuvantul ne arata care au fost consecintele pentru toti, pentru adunare ca si pentru ei. Atunci cand o lucrare este facuta intr-un fel care nu este dupa gandul Domnului, poate fi sigur ca, mai devreme sau mai tarziu, va interveni tulburare si dezordine. Astazi, pericolul nu sta in faptul ca fratii care ar trebui in primul rand sa "staruie in rugaciune si in slujirea Cuvantului", cultivand si exersand darul pe care l-au primit de la Domnul, sa dedice o parte din timpul lor pentru implinirea raspunderi de "cel care imparte" (Rom. 12:8), ci pericolul consta in faptul ca toti fratii dintr-o adunare locala gandesc ca trebuie sa se ocupe de aceasta "distribuire". O gandire, frecvent auzita si facuta probabil cu intentie buna, arata cat de putin este inteleasa uneori invatatura Scripturii cu privire la acest aspect: din moment ce, se spune, particip la colecta in vederea exercitarii binefacerii (potrivit cu 1 Cor. 16:2 si Ev. 13:16), cred ca este bine sa-mi spun parerea atunci cand este vorba de a "distribui" ceea ce s-a strans, cel putin ca sa stiu cum a fost folosit ceea ce eu am dat de buna voie. Aceasta pare corect si argumentul pare fara replica. Dar unde gasim un principiu asemanator in Scriptura? Desigur, il gasim in lume, intr-o democratie sanatoasa. Dar, sa ne pazeasca Dumnezeu de duhul si de principiile lumii! Pe de alta parte este demn de remarcat, si aceasta nu ar trebui sa ne surprinda, ca atunci cand sunt necunoscute, in exercitarea binefacerii, principiile din Fapte 6:3, se va produce intr-o anumita zi nemultumiri, generatoare de murmure si dezordine, ale caror consecinte pot sa cuprinda uneori si alte adunari.

          Atunci cand participam la colecta care se face in vederea binefacerii, cui ii oferim noi darurile noastre? Nu Domnului Insusi, pentru lucrarea Sa si pentru nevoile alor Sai? Daca am fi pe deplin constienti, vom fi noi atat de preocupati pentru a sti ceea ce se face cu ceea ce am dat? Responsabilitatea fratilor - "De aceea, fratilor, cautati... " - este de a alege, dintre ei, pe cei care sunt calificati pentru a fi "pusi la aceasta lucrare" (Fapte 6:3). Invatatura Scripturii ni se pare destul de clara: aceasta "lucrare" nu este pentru toti fratii - cu atat mai putin pentru surori - ci doar a unora, calificati pentru a se ocupa de aceasta.

             12.3     A imparti cu intelepciune

          A exercita binefacerea (darnicia), a "imparti" rezultatul colectelor, este cu siguranta o "lucrare" destul de delicata. Ceea ce trebuie impartit, este ceea ce a fost dat pentru Domnul, este lucrarea Sa ca suntem responsabili de a coopera, ei sunt rascumparatii Sai care se pot afla in dificultatea de a avea nevoie de ajutor; exista nevoi intr-un loc si in altul, este important sa discearna adevaratele nevoi si de ale acoperi cu intelepciune. Ce exercitiu impreuna cu Domnul, ce comuniune cu gandurile Sale cere aceasta! Pentru a indeplini cu credinciosie o astfel de raspundere, nu este potrivit sa se bazeze pe aparente, de a actiona din rutina, cu un fel de automatism si cu respect pentru traditiile stabilite. Este usor de a oferi un dar, este foarte dificil de a o face cu intelepciune si discernamant. Un dar poate sa faca mult bine, nu doar material ci, de asemenea, spiritual; el poate , de asemenea, sa produca roade de natura opusa daca, de exemplu, el constituie o incurajare, o marturie de comuniune in slujire, pentru cel care, dimpotriva, ar avea nevoie sa fie atentionat, poate chiar mustrat, sau in cazul in care incurajeaza o tendinta de comoditate si lenevie. Este spre binele spiritual al celui fata de care se face binefacerea ca lucrul aceasta sa se aiba in vedere, fara a uita ca se risca uneori de a se ajunge la un rezultat cu totul opus considerand ca, prin oferirea unui dar, se coopereaza in lucrarea Domnului. Modul in care darul este oferit isi are de asemenea importanta sa; exista fara indoiala, in multe cazuri, un cuvant de spus si acesta trebuie sa fie un "cuvant la timpul lui", care sa fie "bun" (Prov. 15:23). Un "cuvant" poate fi, din punct de vedere spiritual, mai de folos chiar decat darul.

             

           12. 4     Calitatile celor care impart banii de la colecta

          Pentru o "lucrare" atat de dificila, care sunt fratii care trebuie alesi? Nu se intampla, din nefericire! ca se desemneaza pur si simplu unul sau altul deoarece in ocupatia lor profesionala sunt familiarizati cu chestiunea banilor, operatiuni contabile, transferuri de fonduri, corespondenta? Probabil este ceva mult mai frecvent decat ne-am gandi. Si se poate intampla ca un astfel de frate, care poate sa manifeste devotament si credinciosie, sa nu intruneasca totusi ansambul calitatilor cerute pentru a justifica aceasta alegere. Luand in considerare expresiile folosite de apostoli, se poate vedea importanta responsabilitatii incredintata fratilor care au fost alesi pentru a o implini: sa aiba "o marturie buna" si sa fie "plini de Duhul Sfant si de intelepciune" (Fapte 6:3).

          O marturie buna, este prima trasatura. Nimic in viata practica, in adunare si in afara adunarii, nu trebuie sa aduca atingere autoritatii morale, necesara pentru exercitarea raspunderii; este nevoie de o evlavie adevarata, o teama de Dumnezeu care duce la cunoasterea "tainei" Sale (conf. Ps. 25:14). Dar, daca aceasta prima trasatura este necesara, ea nu este totusi suficienta; mai este nevoie, pentru ca un frate spiritual care trebuie sa fie ales: sa fie "plin de Duhul Sfant", gandurile sale sa fie inspirate de Duhul Sfant. El va avea astfel discernamatul a ceea ce este pentru Domnul si in vederea lucrarii Sale. In final, trebuie sa fie "plin de intelepciune", adica, sa fie capabil de a pune in practica ceea ce inteligenta lui spirituala ii permite sa discearna. Deoarece nu este suficient sa vada lucrurile, este nevoie sa actioneze in consecinta si aceasta este deseori cel mai dificil. Se poate intampla uneori sa fie constient ca, intr-o anume situatie, ar fi mai bine, pentru binele lucratorului si pentru lucrarea Domnului, sa se abtina de la a da ceea ce va fi luat ca o incurajare si un semn de comuniune, si cu toate acestea nu are intelepciune necesara pentru a actiona asa cum ar fi potrivit.

             12.5     Calitati prea inalte ?

          Probabil, fratii ar putea sa se retraga vazand ceea ce se cere celor care trebuie sa se ocupe de impartirea darurilor colectate - la fel cum, de asemenea, in fata caracterelor pe care trebuie sa le aiba "batranii" pentru a fi calificati in exercitarea raspunderii lor (1 Tim. 3:1-7 ; Tit 1:6-9). Fie ca este vorba de responsabilitatile unui "slujitor" (Fapte 6:3 ; 1 Tim. 3:8-13) sau ale unui "batran", Cuvantul ne prezinta un set de caractere pe care trebuie sa le aiba, fata de care, pe buna dreptate, s-ar putea exclama: dar eu nu pot sa pretind la niciuna din aceste responsabilitati! Si, fara indoiala, nu se poate pretinde la niciuna. Cu toate acestea cel care "doreste slujba de supraveghere" sa fie sigur ca "buna lucrare doreste" (1 Tim. 3:1), si pe care o exercita impreuna cu Domnul, aplicand-o - deoarece este nevoie de o "aplicare" adevarata; este o scoala, scoala lui Dumnezeu, in care "invatam" (conf. 2 Cor. 5:9 si Tit 3:8 si 14) - pentru a manifesta caracterele care ii califica pentru aceasta.

          Atunci cand fratii au auzit cuvintele apostolilor, nu au ridicat nicio obiectie si au ascultat cu bucurie: putem si noi sa actionam intotdeauna la fel in prezenta invataturilor Scripturii! Ne este spus ca "cuvantul acesta a placut inaintea intregii multimi" si ca indata au ales sapte barbati dintre ei, primul fiind Stefan (Fapte 6:5). Prin urmare, el era un frate despre care se putea spune ca avea "o marturie buna" si ca era "plin de Duhul Sfant si de intelepciune". Acestea sunt caracterele care il marcau deja, atunci cand il vedem ca apare in scena. Ce inceput fericit al vietii sale crestine, in slujba sa publica! Tineri crestini, frati tineri, chiar de la inceputul drumului vostru, nu va doriti si voi de asemenea o pornire atat de frumoasa? In acest domeniu, sa fiti ambitiosi. Fie ca Dumnezeu Insusi sa va trezeasca sfinte si curate ambitii pentru a-L sluji in toate zilele vietii voastre, asa cum L-a slujit Stefan!

          12.6     Stefan : plin de credinta

          O alta remarca : numele acestor sapte barbati ne sunt date in versetul 5; un detaliu este adaugat doar pentru Stefan (exceptie facand Nicolae, despre care se spune numai ca era "un prozelit din Antiohia") : "barbat plin de credinta si de Duhul Sfant". Plin de credinta! Credinta este aici ceea ce harul a pus in inima sa pentru a-L cunoaste pe Hristos; credinta sa a luat in stapanire, de o maniera reala si completa, Obiectul pus de Dumnezeu inaintea ei. Deja de la primii pasi ai drumului sau, Stefan era in intregime plin de Acela care era Obiectul credintei sale. Ce viata avea el: plin de Hristos la inceput si pe tot parcursul lucrarii sale, plin de El chiar si la sfarsit! Acesta este secretul unei slujiri in credinciosie, a unei vieti spre gloria Domnului. Plin de credinta! Fara indoiala, plin de incredere deplina in Acela pe care dorea sa-L urmeze si sa-L slujeasca, si pe care Il va urma si-L va sluji chiar pana la moarte. El va trebui sa intalneasca, si in ce maniera, puterea vrajmasului de la inceput pana la sfarsitul alergarii sale, aceste doua capitole ne arata, dar el era protejat de "scutul credintei". De asemenea era fara teama, credincios pana la capat, "credincios pana la moarte".

           12.7     Punerea mainilor

          Remarcam inca odata ca alegerea despre care este vorba in versetul 5 din Fapte 6 este cea de slujitori; aceasta alegere este de competenta fratilor, in timp ce, pentru batrani nu putea sa se faca decat prin autoritate apostolica (conf. Tit 1:5 : apostolul nu l-ar fi insarcinat pe Tit, trimisul sau, sa randuiasca batrani, daca aceasta ar fi fost de competenta fratilor sau adunarilor). Punerea mainilor, despre care este vorba la sfarsitul versetului, nu este altceva decat un act de identificare : toti fratii sunt intru totul de acord cu cei care au fost alesi; cei sapte  actionand in numele tuturor, au comuniunea fratilor in exercitarea raspunderi lor. Aceasta raspundere, le revine lor si nu tuturor fratilor, dar exista, intre ei toti, o incredere deplina si o reala comuniune. Nicio dorinta de a intreba, de a interveni intr-o slujba care este raspunderea unora, cu atat mai mult de a dori sa exercite un astfel de control care ar fi o negare a unei depline increderi. Cu siguranta, fratii care au de exercitat o raspundere sunt bucurosi sa poata, de fiecare data cand li se pare necesar, sa ceara un gand, un sfat chiar, unuia sau altuia; ei vor raspunde intotdeauna la problemele ridicare dintr-un interes real si inteligent pentru lucrare si nu din curiozitate.

         12.8     Slujba in comuniunea sfintilor

         Ei au pe inima smerenia, uitandu-se pe sine si cautand comuniunea sfintilor. Ce pierdere ar fi daca aceasta slujba - ca de altfel orice slujba - ar fi facuta fara sa se tina cont de aceasta comuniune sau, mai rau, de maniera in care ea (comuniunea) ar fi tulburata! Vom sublinia in final acest ultim aspect: nu inseamna ca responsabilitatea unei astfel de slujbe revine doar unora, iar cei care nu au aceasta raspundere trebuie sa creada ca ei pot sa manifeste desinteres fata de nevoile ce pot aparea; exista intotdeauna o responsabilitate personala in aceasta privinta, la care fiecare trebuie sa faca fata, fie numai semnaland adevaratele nevoi fratilor insarcinati cu impartirea darurilor, si aducandu-le inaintea Domnului printr-o cerere staruitoare. Toate acestea se fac intr-o comuniune frateasca, dar fara sa aduca atingere acestui principiu: responsabilitatea revine celor care au aceasta raspundere, ei actionand pe baza increderii fratilor si a adunarii, cu o intrega discretie care de multe ori lipseste.

               12. 9     Stefan era plin de har si de putere

          O a treia trasatura care caracteriza pe Stefan ne este data in versetul 8 din acelasi capitol 6 din cartea Fapte: "plin de har si de putere", el "facea minuni si semne mari". Inainte ca sa fie mentionate cuvintele sale, este vorba de faptele sale: din nou, il putem privi ca imitator al desavarsitului Model, Cel care mai intai "facea", si apoi "invata" (conf. Fapte 1:1). Stefan, credincios in slujba sa de diacon, foarte repede "a dobandit o pozitie buna" pentru el si "multa indrazneala in credinta care este in Hristos Isus.(1 Tim. 3:13), fiind, de asemenea, chemat sa slujeasca intr-o sfera mult mai intinsa. Dumnezeu largeste limitele sale si este cu el in ceea ce i-a incredintat acum, astfel ca el poate sa actioneze "plin de har si de putere". El este in totul consacrat lucrarii Stapanului sau: este "plin" de Duhul Sfant si de intelepciune, de credinta si de Duhul Sfant, de har si de putere (v. 3, 5, si 8). Puterea manifestata in slujirea sa este strans legata de har, de credinta, de spiritualitate, si asa este permanent in slujirea sa credincioasa.

          12.10     Stefan : autoritatea cuvintelor sale

         Apoi, atunci cand este vorba despre cuvintele sale: "nu erau in stare sa se impotriveasca intelepciunii si Duhului cu care el vorbea" (v. 10). Faptele sale dadeau autoritate cuvintelor sale, dar totul, atat faptele cat si cuvintele, decurgeau din ceea ce el era 'plin" : intelepciune, de Duhul Sfant. Atunci cand lucra, era "plin de intelepciune si de putere", cand vorbea, era aceeasi putere care lucra, astfel ca niciunul din adversarii lui nu-i puteau sta impotriva.

          Toate acestea ne fac sa intelegem mai bine de ce este atat de putina putere in slujba noastra - fapte si cuvinte - de ce este atat de mult marcata de pecetea slabiciunii.

         12.11     Martori falsi. Fata lui Stefan ca cea a unui inger

        Neputand sa se impotriveasca "intelepciunii si Duhului cu care vorbea el", iudeii au recurs la minciuna, cautand martori falsi. N-au facut ei la fel fata de Acela pe care Il imita Stefan? (conf. Mat. 26:59 la 68). Ascultandu-i pe acesti martori falsi care-l acuzau ca "nu inceteaza sa spuna cuvinte impotriva locasului sfant si a legii", care este atitudinea lui Stefan? Toti cei care erau asezati in Sinedriu aveau inaintea ochilor lor o marturie izbitoare: ei "i-au vazut fata ca o fata de inger" (Fapte 6:15). Este a cincea trasatura care caracterizeaza pe Stefan in aceasta descriere. La sfarsitul lucrarii sale, ne este infatisat "plin de Duh Sfant, privind tinta spre cer", vazand "gloria lui Dumnezeu si pe Isus stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu" (7:55), dar nu s-a bucurat el deja de contemplarea unui Hristos ceresc si glorios? Asa cum Moise altadata, care "nu stia ca pielea fetei lui stralucea pentru ca vorbise cu El" (Ex. 34:29)! Si acest om ceresc, "privind... cu fata descoperita, gloria Domnului" (2 Cor. 3:18), va rosti cuvinte care dovedesc vinovatia poporului de-a lungul istoriei sale, de la lepadarea lui Iosif de catre fratii sai (Fapte 7:9), pana la rastignirea "Celui Drept" (v. 52), Acela pentru care Iosif nu era decat o imagine.

             12.12     Ochii tinta spre cer

          Adevarul prezentat constiintei lor impietrite a produs asupra iudeilor o ura puternica fata de credinciosul martor: "auzind acestea, ii taia la inima si scrasneau din dinti impotriva lui" (v. 54). "Dar el... ", doua cuvinte care ne arata, aici ca si in multe alte pasaje, un contrast izbitor intre o multime care Il respinge pe Hristos si martorul a carui credinta straluceste cu atat mai vie fata de fondul intunecat al tabloului. Iudeii, dupa ce L-au lepadat pe Mesia al lor, raman nepasatori fata de invitatia care le este inca adresata ca un raspuns la mijlocirea Aceluia care, pe cruce, I-a cerut Tatalui sa-i ierte pe aceia care, atunci, "nu stiau ce fac" (Luca 23:34). "Dar el", "plin de Duhul Sfant" asa cum a fost mereu, a "privit tinta spre cer". A sasea trasatura observata in istoria lui Stefan. Ce priveliste pentru acela care "priveste tinta spre cer"! El vede "gloria lui Dumnezeu si pe Isus stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu; si a spus: Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7:55, 56).

            12.13     Plin de Duhul Sfant si reflectandu-L pe Hristos pana la moarte

          Acesta este "Fiul Omului", si nu Mesia, pe care Il vede Stefan "in picioare la dreapta lui Dumnezeu". Scena unica, cum nu a mai fost ceva asemanator pana atunci: un om de pe pamant sa poata contempla un om, Omul Hristos Isus, in cer! Isus, singurul sau Obiect, Acela de care a fost plin de-a lungul slujirii sale, este Isus pe care Il vede in gloria cerului! "Plin de Duhul Sfant" de la inceputul slujbei sale si chiar inainte de a fi ales pentru a sluji, el este "plin de Duhul Sfant" pana in momentul cand slujba sa a ajuns la capat. Ce inceput si ce sfarsit! Ce drum a parcurs in care, dupa relatarea celor doua capitole (si aceasta este tot ceea ce Scriptura ne relateaza despre viata lui Stefan), totul a fost pentru gloria lui Dumnezeu! Minunata reflectare a lui Hristos! Stefan a fost in viata sa, va fi de asemenea in moartea sa - in masura in care el a putut sa fie - si in ce maniera remarcabila!

          Aceasta este a saptea trasatura asupra careia dorim sa ne oprim atentia. Ea completeaza un ansamblu care merita de luat in considerare deoarece este bogat in instructiuni pentru noi, ziditoare pentru sufletele noastre, caci putem vedea in Stefan, nu doar o reflectare a Domnului Isus, dar si o personificare a unui credincios care se bucura de un Hristos ceresc, obiect al credintei sale, intr-o asemenea masura incat, in slujba sa, sa produca anumite caractere.

          Ultimile cuvinte pe care le adreseaza Stefan: "Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu" (7:56) duce la culme ura iudeilor; ei nu se mai multumesc sa se framante de furie in inimile lor si sa scrasneasca din dinti impotriva lui, asa cum au facut-o dupa ce le-a vorbit de "Cel Drept... omorat" (v. 52, 54), acum cand le-a infatisat viu si glorios pe Acela pe care ei L-au pus pe cruce, violenta lor se dezlantuie si nu mai cunoaste limite: isi astupa urechile, refuzand sa auda un astfel de mesaj, "si s-au napustit intr-un gand asupra lui" (v. 57). Isus a fost rastignit "aproape de cetate", El a "suferit dincolo de poarta" (Ioan 19:20 ; Ev. 13:12), cerintele legii au fost respectate, ele vor fi de asemenea si pentru Stefan: "si, scotandu-l afara din cetate, il loveau cu pietre" (Fapte 7:58 ; conf. Deut. 17:5 la 7 :"martorii" erau acolo si Stefan este tratat ca un om care a facut "ce este rau in ochii Domnului Dumnezeu", prezentand caracterele indicate in Deut. 17:2 si 3).

          Asa cum Stapanul sau a rabdat suferintele care I-au fost produse de oameni, de la ceasul al treilea pana la ceasul al saselea, si Stefan a suportat fara nicio plangere durerile pietrelor aruncate de oameni. Si el, de asemenea, s-a rugat! Imitator al lui Hristos in moartea sa, asa cum a fost in viata sa, el mijloceste pentru calaii sai, fara sa foloseasca totusi exact cuvintele rostite de Domnul pe cruce; absorbit de contemplarea din glorie, bucurandu-se de Hristos de o maniera mult mai inalta decat a facut-o in timpul slujirii sale, este transformat in asemanarea Sa morala si, rugandu-se, are cuvinte care se potriveau atunci : "Si, ingenunchind, a strigat cu glas tare: Doamne, nu le tine in seama pacatul acesta".

          "Si, spunand aceasta, a adormit" (Fapte 7:60). Scriptura vorbeste de mai multe ori de "a adormi", pentru "a muri", in Vechiul ca si in Noul Testament (de ex. 1 Imp. 2:10 ; Mat. 27:52 ; Ioan 11:11). Dar Stefan este primul credincios despre care Scriptura face mentiunea ca "a adormit" pentru a merge la Isus; plecarea sa arata caracterul tuturor credinciosilor din perioada actuala - cea a Bisericii - care vor trece prin moarte. Fie ca viata lui, de asemenea, sa ne caracterizeze, o viata de-a lungul careia a manifestat o adevarata conformitate cu un Hristos lepadat de oameni, dar glorificat in cer!

          Si, fie ca Dumnezeu sa ne dea harul sa obtinem un anumit folos din invataturile cuprinse in capitolele 6 si 7 din cartea Fapte, in legatura cu viata si moartea acestui martor credincios!

                                  Subiecte referitoare la Adunare

                                                   - IX -


          Paul Fuzier


        11     Cei care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata - 2 Tim. 2:19-22

          11.1     Importanta pastrarii adevarului

          Daca ar fi necesar sa revenim asupra invataturii din 2 Timotei 2:19 la 22, prezentate deja de atatea ori si care ar trebui sa fie binecunoscuta de noi toti, poate parea totusi surprinzator. Dar, de o maniera generala, invataturile Scripturii trebuie sa ne fie amintite permanent, inimile noastre fiind atat de uituce; de aceea, de exemplu, apostolul scria filipenilor: "va scriu aceleasi lucruri, mie nu-mi este greu, iar voua va este de folos" (Filip. 3:1 ; a se vedea de asemenea 2 Pet. 1:12 la 15). Daca astazi se pare ca este atata nevoie sa ni le amintim, in mod special cele din a doua epistola catre Timotei, aceasta se datoreaza faptului ca vrajmasul isi urmareste cu mai multa ravna eforturile pe care le-a afisat deja atunci cand unul din inaintasii nostri a fost calauzit sa scrie: "Pastrarea adevarului si sfinteniei este o conditie esentiala a marturiei pentru Domnul. Vrajmasul depune toate eforturile pentru a ne face sa trecem cu usurinta peste aceste lucruri atat de importante. Toti sunt de acord ca adevarul trebuie pastrat, dar dorinta de unitate printre crestini, lucrarea de evanghelizare, dragoste fata de toti, fac ca acesta sa fie privit ca un lucru secundar. Astazi, marele scop al vrajmasului este de a slabi umila marturie pe care Domnul a ridicat-o pana la apropiata Sa intoarcere. Dar vai! noi ii facem usoara lucrarea vrajmasului, prin starea noastra lumeasca, prin slabiciunea noastra spirituala, prin ingustime si lipsa de dragoste pentru mentinerea adevarului. Dupa ce a slabit marturia prin numeroase diviziuni, el doreste s-o ruineze chiar mai mult; de aceea doreste sa-i uneasca pe cei care i-a divizat, nu pe terenul adevarului, ceea ce cu siguranta ar fi de dorit, ci tagaduind sau atenuand erorile care au cauzat aceste diviziuni, erori cu care nu pot umbla cei care doresc sa fie credinciosi fata de Domnul, pazind Cuvantul Sau si netagaduind Numele Sau. Pentru a-i aduna pe crestini in afara terenului adevarului, vrajmasul insinueaza ca trebuie sa ne intoarcem inapoi si sa vedem daca erorile erau de asa natura incat a fost justificata despartirea. Din nefericire in multe cazuri, aceasta despartire n-ar fi fost necesara daca ar fi fost mai multa ingaduinta si mai putina vointa proprie. Dar suntem noi mai spirituali decat cei care au fost atunci in timpul rupturii si care aveau o judecata mai clara decat a noastra, deoarece ei traiau mai mult decat noi in despartire de rau si de lume? Dimpotriva, in virtutea slabiciunii noastre, noi ne lasam influentati de circumstante; cu mainile tremurande noi detinem adevarul care ne-a fost invatat de cei dinaintea noastra, si care au fost inzestrati de-o maniera cu totul speciala pentru a pune in lumina adevarurile fundamentale ale Adunarii, necunoscute timp de secole.Dar daca noi nu mai avem calitatea de a judeca din nou lucrurile spirituale care ne-au fost facute cunoscut sub privirea Domnului, ne revine totusi responsabilitatea de a actiona dupa principiile scripturistice in imprejurarile in care ne aflam astazi" ( ME 1923, pag 320, 327, 328).

          Dumnezeu doreste sa ne dea constienta deplina cu privire la pericolele care ameninta marturia, dar chiar ne face sa ramanem tari si ne transmite energia necesara pentru "credinta care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna" (Iuda 3). Aceasta energie sfanta trebuie sa se manifeste nu doar in lupta pentru credinta, ci de asemenea in orice actiune pentru judecarea raului. Sa ne ferim sa urmam exemplul lui Eli, care a fost un preot necredincios, deoarece s-a multumit sa mustre, in timp ce era responsabil sa actioneze!

          11.2     Nevoia de despartire de orice rau - 2 Timotei 2:19

          In sanul crestinatatii, comparata cu o "casa mare", "oricine rosteste Numele Domnului", recunoscand autoritatea Sa ca si Cap al Adunarii si dorind a-I fi supus, este responsabil sa "se departeze de nedreptate". Pentru a micsora insemnatatea acestei cerinte, unii au vrut sa dea cuvantului "nedreptate" acelasi sens cu cel din pasajul din 1 Ioan 3:4 ("nelegiuire", n.t.), unde el semnifica "o umblare fara lege, fara frau" (anomia) (note din subsolul paginii in Biblia fr., versiunea Darby), si care caracterizeaza starea omului natural, neavand viata din Dumnezeu. Daca ar fi asa, "sa se departeze de nedreptate" nu ar implica altceva decat despartirea de cei necredinciosi. Dar, in versetul 19 din capitolul 2 din a doua epistola catre Timotei, cuvantul "nedreptate" (adikia) are sensul de injustitie (a se vedea opusul, "justitie", dreptate practica, despre care este vorba in v. 22). "A se departa de nedreptate", nu inseamna doar a se desparti de cei care nu au viata din Dumnezeu, ci chiar de cei care, in practica, nu umbla dupa adevarul lui Dumnezeu, atunci cand aceasta "nedreptate" (sau injustitie, sau greseala, rau sau eroare) este pastrata ca doctrina. Acest ultim punct este important: intr-adevar, doua fapte, desi identice in aparenta, sunt totusi diferite unul de altul daca primul este infaptuit datorita unei neintelegeri ocazionale a unei invataturi sanatoase, in timp ce al doilea rezulta dintr-o ascultare de o invatatura falsa. - Cel credincios trebuie sa se desparta si de invatatura falsa si de cel care o raspandeste, ca si de cei care accepta, de bunavoie sau in mod tacit, aceasta invatatura; astfel va arata caracterul unui "vas spre onoare", dupa cum sunt definite in 2 Tim. 2:20, 21. Inima sa trebuie sa fie "curata", dupa expresia folosita in versetul care urmeaza. In final, este indemnat sa "urmareasca dreptatea, credinta, dragostea, pacea". Dar, sa "urmareasca" cu cine? Impreuna cu toti cei care, in exterior, se numesc ai lui Hristos si poarta numele de crestin? Nu, ne spune Scriptura inspirata de Dumnezeu, ci doar "cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata". Ca cel credincios trebuie sa se desparta, deoarece nu poate umbla cu toti cei care fac parte din casa lui Dumnezeu ("casa mare", crestinatatea, n.t.) reiese de-o maniera evidenta din invatatura cuprinsa in versetele 19 la 22 din capitolul 2 al epistolei a doua catre Timotei.

            11.3     Inima curata - 2 Tim. 2:22

          Se pune imediat intrebarea: ce inseamna a avea "o inima curata"? Pentru a fi "curata", inima trebuie sa fie "curatita", si nu este alt mijloc pentru aceasta decat "ascultarea de adevar", si pentru mantuire si pentru umblare (1 Pet. 1:22). O inima este "curata" atunci cand are ca regula de viata adevarul lui Dumnezeu, indepartand orice gand, chiar si cele ma bune, pe care fiecare le poate avea. Adevarul ascultat face inima curata.

          Prima responsabilitate a credinciosului care doreste sa fie credincios Domnului in umblarea sa eclesiastica este deci mai intai fata de sine insusi: inainte de a privi in jurul lui, el trebuie sa-si vada starea propriei sale inimi, sa priveasca in interiorul sau. Cat de usor ar deveni totul, in marturia colectiva, daca fiecare ar incepe prin aceasta, daca fiecare s-ar supune, cu simplitate de inima si fara rationamente, autoritatii Cuvantului lui Dumnezeu, lasandu-l sa lucreze mai intai in el, astfel ca el (Cuvantul, n.t.) sa-i guverneze inima si sa-i intocmeasca gandurile sale! Actiunea decurgand din gandire, credinciosul ar fi astfel condus sa asculte de adevar, nu doar in umblarea sa personala ci chiar pentru umblarea colectiva, avand "o inima curata", curatita "prin ascultarea de adevar".

          11.4       Inimi alipite de Hristos si gata sa asculte

          O "inima curata", este aceea care "se departeaza de nedreptate", si"cheama pe Domnul". 2 Tim. 2:22 leaga strans cele doua expresii: "dintr-o inima curata" - aceasta este despartire - si "cheama pe Domnul" - aceasta este alipire de Hristos. Hristos trebuie sa fie obiectul afectiunilor; daca este asa, inima, umpluta de El, asa cum Il prezinta Cuvantul, va fi cu adevarat o "inima curata", care nu va dori niciodata sa asocieze nedreptatea de un Nume care este atat de pretios pentru ea. Pentru o "inima curata", Numele Domnului este pretios, de asemenea autoritatea Sa este recunoscuta si ascultata. Cu alte cuvinte: ascultarea de adevar este usoara pentru inima alipita de Hristos. Deci, aceasta este de fapt alipirea de persoana Sa care trebuie sa fie punctul de plecare. Si aceasta este ceea ce caracterizeaza marturia filadelfiana: Cuvantul lui Hristos este pazit, Numele Celui Sfant si Adevarat nu este tagaduit pentru ca Hristos este pretios in inima credinciosului martor. Inima indreptata spre El, sufletul hranit de El, afectiunile legate de persoana Sa, atunci despartirea de orice nedreptate va fi realizata de-o maniera potrivita: pentru Domnul si ca rod al alipirii de persoana Sa. Acesta este un punct foarte important si trebuie sa fim atenti daca vrem sa evitam pericolul care duce la o despartire, mai ales exterioara, rece si uscata deoarece tine ca ascultare stricta de un principiu legalist. In timp ce, dimpotriva, va permite dezvoltarea si cresterea vietii celei noi primite prin credinta, daca ea decurge din alipirea de Hristos, de Hristosul Scripturilor, si de o viata de comuniune cu El. "Ascultarea de adevar" este realizata atunci in mod cu totul natural, caci naturii noi ii place sa asculte, aceasta este bucuria sa.

            11.5     Ascultarea de adevar

          Ascultarea de adevar se traduce, in practica, prin despartirea de rau, de raul doctrinar cat si de raul moral. Trebuie insistat asupra acestui aspect, deoarece multi credinciosi, evlaviosi in umblarea lor personala, raman totusi asociati la un anumit mediu crestin unde invataturile Cuvantului lui Dumnezeu sunt necunoscute asupra unor puncte esesntiale - desi poate le observa la altii - refuza sa admita ca nu se afla pe o cale de ascultare fata de adevar. Pe de alta parte, se intampla deseori ca, in loc sa fim de folos la astfel de credinciosi, aratandu-le ce este o strangere laolalta a copiilor lui Dumnezeu dupa Cuvant, in despartirea de rau, sunt indusi in eroare prin asocierea cu ei de o maniera mai mult sau mai putin apropiata: evlavia lor personala atrage, de asemenea ravna lor intr-o anumita slujire crestina, se scot in evidenta diferitele adevaruri pastrate in mediul in care ei se afla si se accepta o umblare impreuna cu ei, lasandu-le astfel impresia ca ei sunt pe drumul adevarat. Curand se va spune: nu exista diferente care sa ne desparta... Aceasta este in mod sigur o inselarea a sufletelor, constient sau, in cea mai mare parte, inconstient.

           11.6     Cum ii putem deosebi pe cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata ?

          Daca toti cei credinciosi ar face fata primei responsabilitati care le revin, atunci le va fi usor sa urmeze indemnul din 2 Timotei 2:22. Dar, din nefericire nu este asa. Se pune deci a doua intrebare: cum putem deosebi, ca sa "urmarim" impreuna cu ei, pe "cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata" ? Unii pretind ca este imposibil de a-i recunoaste in sanul crestinatatii. Dar, Cuvantul lui Dumnezeu ne adreseaza un indemn pe care sa nu-l putem pune in practica? Harul divin il va conduce si-l va lumina pe cel care se teme de Dumnezeu si traieste in comuniune cu gandurile Sale, smerit si supus Cuvantului Sau; ii va da discernamant si intelepciune, aratandu-i pe cei cu care poate sa umble si sa se stranga. "Cine este omul care se teme de Domnul? El il va invata calea pe care s-o aleaga... Domnul Se destainuie celor care se tem de El, pentru a le face cunoscut legamantul Sau" (Ps. 25:12 si 14). Inteligenta spirituala este transmisa prin lucrarea Cuvantului si Duhului lui Dumnezeu care actioneaza in inima celui rascumparat si nicidecum prin altceva.

         11.7     Inima curata este necesara pentru o adevarata afectiune frateasca

         Atunci, si numai atunci, va fi cunoscuta si gustata dragostea frateasca, nu manifestarea unor sentimente care se numesc dragoste benevola si care sunt cu totul altceva decat dragostea dupa gandul lui Dumnezeu, ci o dragoste adevarata, o dragoste legata de adevarul lui Dumnezeu. Este ceea ce ne invata sfarsitul versetului 22 din 1 Petru 1, din care am citat deja prima parte: "Dupa ce v-ati curatit sufletele prin ascultarea de adevar, spre dragoste frateasca neprefacuta, iubiti-va cu caldura unii pe altii, din inima curata". Credinciosii nu se pot iubi "unii pe altii" prin abandonarea adevarului: Cuvantul ne invata, dimpotriva, sa-l pastram si sa-l ascultam.

          11.8     Despartirea este inevitabila

          Ascultarea de adevar nu poate sa ne conduca, sub pretextul unei dragoste fratesti largi, sa umblam cu toti si sa mergem in orice loc unde crestinii se strang. Ea (ascultarea) ne va conduce spre despartire. Invatatura din pasajele pe care le-am vazut deja arata in mod evident, pentru orice suflet nepartinitor si supus autoritatii Scripturii, faptul ca pozitia celor credinciosi trebuie sa fie in despartire. Nu in izolare, 2 Tim. 2:22 ne arata cu atata claritate. Asa este, in casa lui Dumnezeu, credinciosul trebuie sa se desparta, iar cu altii este indemnat sa "urmareasca dreptatea, credinta, dragostea, pacea". Fara indoiala, vrajmasul a reusit sa ridice, in sanul crestinatatii, multe diviziuni care sunt spre rusinea noastra, deoarece am fost de multe ori instrumentele sale pentru implinirea acestei lucrari de distrugere, dar, de asemenea, harul lui Dumnezeu a lucrat pentru pastrarea in despartire, in ascultare de Cuvantul Sau, pe cei care doresc, in ciuda slabiciunii de care ei se simt vinovati, sa "urmareasca dreptatea, credinta, dragostea, pacea, impreuna cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata". Fie ca acest har sa lucreze pentru a-i pastra credinciosi pana la sfarsit, despartiti in interior si in exterior!

          Au ei pretentia, asa cum li se-atribuie in mod gratuit, de-a fi singurii copii ai lui Dumnezeu? Acuzatie respinsa de sute de ori, dar in mod constant reinnoita... Ei stiu destul de bine ca exista copii ai lui Dumnezeu in multe denominatii crestine, vrem sa speram ca in toate. Acelasi pasaj citat, din capitolul 2 din a doua epistola catre Timotei, ne spune ca "Domnul cunoaste pe cei care sunt ai Lui". Toti cei "care sunt ai Lui", fara ca sa fie vorba de un nivel de cunostinta sau chiar de credinciosie in umblarea practica, au locul lor pregatit in casa Tatalui. Toti credinciosii, nascuti din nou, vor fi adunati pentru eternitate. Dar, din acest motiv se argumenteaza: deoarece vom fi toti impreuna in cer, de ce nu putem fi deci toti impreuna pe pamant? - Fara indoiala, ar fi frumos sa vedem pe copiii lui Dumnezeu cu totii adunati, alcatuind unul singur, anticipand aici jos ceea ce va fi realizat acolo sus! Nu ar fi asa daca fiecare din ei ar avea "o inima curata"? Cerul va fi locul curatiei desavarsite, totul va fi acolo lumina, dupa cum, de asemenea, totul va fi dragoste; nicio intinare nu va patrunde acolo si nu poate patrunde, caci altfel nu ar mai fi cer. Astfel ca nu se poate cunoaste ceva despre cer pe pamant, in strangerile laolalta a copiilor lui Dumnezeu, decat in masura in care ei se pastreaza in sfintenie, adevar si dragoste.

          Aceasta este tocmai marturia pe care trebuie s-o dea pe pamant copiii lui Dumnezeu. Toti cei care au inteles sunt responsabili inaintea lui Dumnezeu sa pastreze, cu toata rabdarea si harul Sau, o astfel de marturie despre Acela care este "Cel Sfant, Cel Adevarat" (Apoc. 3:7), "marturia Domnului nostru", o marturie de care nu trebuie sa ne fie rusine (2 Tim. 1:8). N-ar trebui poate sa-i fie rusine, din adancul inimii, aceluia care doreste sa fie considerat ca avand un duh larg si tolerant, gata sa mearga impreuna cu toti crestinii, ignorand invataturile din 2 Tim. 2:19-22 si 1 Pet. 1:22 ? Scriind aceasta, nu uitam ca Domnul singur cunoaste pe martorii Sai si marturia Sa. Privilegiul nostru, si in acelasi timp responsabilitatea noastra, este de a putea sa ne alaturam acelora pe care El ne face sa-i recunoastem ca-L "cheama dintr-o inima curata", si sa dam astfel marturie impreuna cu ei.

          Adevarurile pe care le-am amintit sunt foarte usor de inteles. Ele pot provoca, dupa cum am vazut, anumite intrebari, la care doar Cuvantul raspunde; dar, uneori ele ridica de asemenea intrebari de un alt caracter, care vin dintr-o lipsa de simplitate si de supunere fata de Scriptura, aratand un duh inclinat spre rationamente: de fapt, intalnim mereu expresia "Oare asa a spus Dumnezeu?" din Gen. 3:1. Fara indoiala, intalnim aceasta chiar din timpul apostolului. Si este destul de remarcabil ca, in aceeasi fraza in care el prezinta mai intai indemnul de "fugi de poftele tineretii" si "urmareste dreptatea, credinta, dragostea, pacea, impreuna cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata", apoi el spune imediat: "Dar fereste-te de intrebarile nechibzuite si lipsite de invatatura, stiind ca nasc certuri" (2 Tim. 2:23). Fara indoiala, este vorba de orice intrebare susceptibila de a fi pusa cu privire la umblarea celui credincios in timpurile de ruina si declin; dar, poate in special, cele care sunt in legatura cu invatatura din versetele 19 la 22, deoarece indemnul din versetul 23 urmeaza imediat.

          Din toate timpurile, au existat "impotrivitori" fata de adevarul lui Dumnezeu, si altii care i-au sprijinit. Nu era asa in zilele lui Ezra, atunci cand acest preot credincios a poruncit poporului sa se "desparta de popoarele tarii si de femeile straine"? (Ezra 10:10, 11 si 15). Cei despre care apostolul vorbeste aici nu ar putea sa fie adusi inapoi, si acesta este un principiu general, decat daca Dumnezeu le-ar da "pocainta, spre cunostinta adevarului", spre a se trezi "din cursa diavolului, in care au fost prinsi". Aceasta lucrare a harului lui Dumnezeu fata de ei, ii va conduce "sa faca voia Sa" - nu este aceasta o inima 'curatita" prin "ascultarea de adevar"? si nu propria lor voie (2 Tim. 2:25, 26). Versetul 25 ne arata ca "impotrivitorii" necunoscand adevarul, de fapt ei, se impotrivesc lui Dumnezeu Insusi; doar harul lui Dumnezeu ii poate conduce la pocainta. Versetul 26 face sa reiasa gravitatea situatiei lor: ei fiind prinsi in "cursa diavolului"; impotrivindu-se lui Dumnezeu ei devin instrumente in mainile vrajmasului!

          Pentru a se impotrivi marturiei, pentru a incerca s-o ruineze, vrajmasul foloseste mii de viclenii, intinde curse in care riscam sa fim prinsi daca nu veghem, daca nu ramanem foarte aproape de Domnul, singura noastra resursa. Ei bine, una din cursele sale cele mai periculoase este de a scoate in evidenta dragostea lui Dumnezeu, de a cauta sa o inalte mai presus de orice, dar lasand in totalitate de-o parte adevarurile care sunt legate de faptul ca Dumnezeu este lumina. Atunci nu mai este nici dragoste dupa gandul lui Dumnezeu si nici adevarul lui Dumnezeu! Vrajmasul incearca sa-i convinga pe crestini, chiar pe credinciosi, ca Dumnezeu este atat de mult dragoste si ca El nu este intotdeauna lumina. In cer, sugereaza el, toti credinciosi vor fi adunati pentru a se bucura de dragostea lui Dumnezeu; deoarece aceasta va fi partea lor neincetata pentru eternitate, nu ar trebui ca aceasta, si numai aceasta, sa fie preocuparea lor aici pe pamant? In aparenta, lucrul acesta este excelent si de inteles ca inima este de foarte multe ori amagita. Cat de viclean este vrajmasul, cat de bine stie sa insele sufletele! El este "mincinos si tatal minciunii" si "nu este adevar in el" (Ioan 8:44). Ceea ce el nu spune, am remarcat deja, este ca in cer, totul va fi dragoste dar de asemenea si lumina; totul va straluci de gloria divina in dragoste si lumina. Cei rascumparati se vor bucura de dragoste, in desavarsire, deoarece vor fi intr-o lumina perfecta, in locul sfinteniei desavarsite. Deja aici pe pamant, putem gusta dragostea lui Dumnezeu doar in masura in care ramanem in lumina.

          Acesta este, vom aminti inca odata,  obiectul marturiei la care este chemata sa-l dea in aceasta lume "Adunarea Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" (1 Tim. 3:15): ea trebuie sa-L faca cunoscut pe Dumnezeu ca lumina si dragoste (1 Ioan 1:5 ; 4:8), Dumnezeul care S-a revelat deplin in Persoana si lucrarea Fiului Sau. "Si cu adevarat, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a aratat in carne, a fost indreptatit in Duh, a fost vazut de ingeri, a fost predicat intre natiuni, a fost crezut in lume, a fost primit sus in glorie" (1 Tim. 3:16).

          O viata de evlavie, de credinciosie in marturia pe care suntem responsabili sa o pastram in "timpurile grele" in "zilele din urma", ne va oferi aprobarea lui Dumnezeu, bucuria comuniunii Sale. Dar, de asemenea, ne va aduce suferinta: "Si, in adevar, toti care doresc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi persecutati" (2 Tim. 3:1, 12). Altadata, aceste persecutii au facut ca multi credinciosi sa sufere ca martiri; astazi, cel putin in tarile noastre, aceste suferinte sunt mai degraba morale si ele trebuie sa fie suportate mai ales, oricat de surprinzator ar parea, din partea celor care se gasesc in casa lui Dumnezeu. In versetul precedent, apostolul, vorbind de "persecutiile si suferintele sale", mentioneaza numai pe cele indurate din partea iudeilor, poporul pamantesc al lui Dumnezeu, popor din care si el facea parte; el nu inceteaza sa-si aminteasca de acestea pentru a arata ca, in timpuri de ruina, credinciosul va avea de suferit din partea celor care, in exterior alcatuiesc poporul lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu in sanul careia se gasesc de asemenea "cei care vor sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus". - Este nevoie sa precizam ca aici este vorba de suferinte pe care avem sa le induram daca suntem credinciosi (sau, "daca umblam in credinciosie", n.t.); sunt cu totul diferite de cele pe care trebuie sa le suferim din cauza necredinciosiei noastre. In primul caz, putem cunoaste ceva din ocara lui Hristos; in al doilea, aruncam o ocara asupra Numelui si a marturiei Sale.

          Slabiciunea noastra spirituala, merge pe de alta parte deseori, impreuna cu o mare activitate in domeniul lucrurilor materiale, interesul pe care il manifestam pentru tot ceea ce este nou si care creste in general datorita interesului scazut pe care il manifestam fata de Cuvant, o lipsa de dependenta fata de Dumnezeu, care ne conduce la a ne ghida prin propriile noastre ganduri si sentimente, toate acestea ne conduc sa dorim si sa cautam altceva decat ceea ce ne ofera Dumnezeu, si aceasta explica multele asocieri - in casatorie, in slujire sau de alta natura - mai mult sau mai putin inguste si sub motivatiile cele mai diverse, excelente in aparenta, cu cei despre care Cuvantul ne porunceste sa ne despartim. Si slabiciunea noastra spirituala este atat de mare incat nu doar ca nu avem, de multe ori, taria necesara pentru a judeca raul, dar chiar, in functie de imprejurari, nu mai avem nici macar discernamantul!

          In alte timpuri, cand legaturile rele l-a facut pe poporul lui Dumnezeu sa-si abandoneze pozitia de despartire la care era chemat, un Ezra se smerea, marturisea pacatul poporului si apoi se ridica pentru a actiona, indemnand pe toti barbatii lui Iuda si Beniamin sa "faca o marturisire Domnului" mai intai, sa "faca placerea Lui" apoi, si in final sa se desparta in intregime de "popoarele tarii si de femeile straine" (Ezra 10:11 - a se citi cap. 9 si 10). - Dumnezeu doreste sa trezeasca, si astazi, acelasi duh de smerenie si de marturisire, aceeasi energie pentru a actiona! Sa speram ca El va trezi ravna acelora care, printr-un advarat har, a dorit sa le incredinteze marturia Sa, astfel ca ei sa fie in stare s-o pastreze intr-o despartire sfanta, potrivit cu invataturile din 2 Tim. 2:19-26 si 1 Pet. 1:22, nepierzand din vedere ca aceasta despartire nu trebuie sa fie numai in exterior, un fel de fariseism, ci inainte de toate in interior, pentru Domnul, de-o asa maniera incat sa ne indeplinim cu credinciosie slujba pentru care suntem indemnati: "Deci, daca cineva se va curati pe sine insusi de acestea (separandu-se de cei a caror imagine sunt vasele fara valoare), va fi un vas spre onoare, sfintit, folositor Stapanului, pregatit pentru orice lucrare buna".