Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                 adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                 - V -


          Raymond K. Campbell


          5          Mesajul catre Tiatira - Apoc. 2:18-29


          5.1          Introducere

          Am subliniat mai inainte ca aceste scrisori catre cele sapte adunari sunt impartite in doua grupe de trei si patru, si ca situatiile intalnite in primele trei adunari au fost temporare, in timp ce starea de lucruri manifestata in ultimele patru se continua pana la sfarsitul istoriei Adunarii. In studiul nostru de acum am ajuns la a patra adunare, Tiatira, care se gaseste astfel in mijlocul seriei de sapte. Trei perioade ale Bisericii au precedat Tiatira si alte trei perioade profetice o urmeaza. Primele trei culmineaza in Tiatira si ea devine intruparea celor trei faze aflate in deriva, vazute in Efes, Smirna si Pergam. Ultimele trei perioade ale bisericii sunt iesite din Tiatira.

          Cu aceasta a patra perioada profetica din Tiatira, intervine deci o schimbare, caci avem aici o stare de lucruri care va continua in crestinatate pana la venirea Domnului pentru adevarata Biserica si care va continua pana la atingerea punctului sau culminant, Babilonul cel mare din apocalipsa 17. In acest cap. 17, ni se spune despre distrugerea sa, cu putin inainte de venirea Domnului pe pamant pentru judecata. Evolutia raului in Biserica marturisitoare prezentata in scrisoarea catre Tiatira, este deci o situatie permanenta si reprezinta un sistem de rau religios care este inca si astazi.

          Vom vedea ca nu exista nicio speranta de restaurare oferita la Tiatira; nu exista nicio perspectiva de eliberare pentru intreaga biserica din situatia sa rea, caci Domnul i-a dat timp sa se pocaiasca, dar ea nu s-a pocait; in consecinta, exista o declaratie de judecata viitoare. Dar, o ramasita este recunoscuta in sanul adunarii din Tiatira, care nu este caracterizata de rau, si pentru prima data este vorba despre venirea Domnului in aceste scrisori catre cele sapte adunari. Venirea Lui este prezentata ca o speranta stralucita, o eliberare deplina din ruina si din indepartarea intervenita in crestinatate. Aceasta speranta este data ramasitei si invingatorilor.

          5.2          Numele "Tiatira"

          O autoritate referitoare la semnificatia numelor a dat pentru Tiatira numele de "parfumul intristarii" (J.B. Jackson). Un altul a zis ca numele vine de la doua cuvinte, in care unul semnifica "jerfa sau dar (sau, ofranda, n.t.) de tamaie", iar al doilea semnificand "ceea ce se urmareste in continuare". Combinand aceste doua ganduri, interpretarea propusa pentru numele Tiatira ar fi "jertfa continua (sau, neincetata, n.t.)". Un alt sens sugerat este "cineva neobosit in aducerea de daruri (sau, ofrande) jertfite". Toate aceste semnificatii ne indica ceea ce caracterizeaza sistemul de educatie religioasa care apare in aceasta perioada la Tiatira.

          Tiatira ne ofera o imagine a Bisericii marturisitoare din timpul Evului mediu, perioada numita in istorie Evul intunecat (sau obscurantismul). Perioada Tiatirei a inceput spre anul 600 d.Hr. si a continuat pana la trezirea de la Reforma din secolul 16. In secolul 7 episcopul Romei a fost recunoscut pentru prima data ca vicar al lui Hristos pe pamant. El devine papa si conducator recunoscut de Biserica. Acesta a fost inceputul sistemului roman al papalitatii. In aceasta perioada la Tiatira s-a dezvoltat catolicismul roman si a devenit biserica corupta a raului sistematizat pe care o stim astazi. In aceasta perioada crestinismul s-a paganizat.

          Una din marile caracteristici ale bisericii Romei, este liturghia messei care este totdeauna o jertfa pentru pacat. Este o caracteristica distinctiva a sistemului roman, si semnificatia de Tiatira, "jertfa permanenta", "cineva neobosit in aducerea darurilor (ofrande) jertfite", este potrivita pentru a caracteriza Biserica din aceasta perioada. Jertfa permanenta sau repetarea frecventa a messei este o insulta a lui Satan fata de unica jerfa, desavarsita si completa, a lui Hristos pentru pacat, si este o negare a lucrarii implinite de Mantuitorul pentru pacatosi. "Prin care am fost sfintiti, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, (facuta) odata pentru totdeauna", "Printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti" (Ev. 10:10,14).

          5.3          1) Cum Se prezinta Domnul

          "Si ingerului adunarii din Tiatira scrie-i: Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Sai ca o flacara de foc si picioarele Sale ca arama stralucitoare" (Apoc. 2:18)

          Caracterul sub care Se prezinta acestei adunari din Asia este totdeauna in armonie cu situatia si starea adunarii in cauza. Aici Se prezinta sub caracterul foarte scrutator si pozitiv al Fiului lui Dumnezeu cu autoritatea absoluta si judecata patrunzatoare. Domnul Se apropie de Tiatira intr-un mod mai strict si mai sever decat a facut-o pentru celelalte adunari, pentru ca aici era cea mai mare rautate.

          Femeia Izabela, isi zicea profeteasa si invata si incita slujitorii la curvie spirituala si la idolatrie. Aceasta este ceea ce a facut intotdeauna sistemul din Roma. Ea pretinde ca este profeteasa si vorbeste cu autoritatea lui Dumnezeu, punand pecetea lui Dumnezeu pe cea mai grozava nelegiuire. Biserica Romei pretinde ca ea este mireasa imaculata a lui Hristos, si impotriva acestei autoproclamate mirese cu pretentii, Domnul trebuie sa afirme autoritatea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu in judecata. El este "Fiu peste casa Lui" (Ev. 3:6), si din aceasta pozitie Isi exercita autoritatea si este in mod judiciar, gata sa actioneze impotriva raului. Adunarea Dumnezeului celui viu este casa lui Dumnezeu pe pamant si sfintenia se cuvine casei Sale (1 Tim. 3:15 ; Ps. 93:5); deci, Domnul nu va tolera raul in casa Lui, ci il va judeca la timpul Sau. Aici, la Tiatira, Domnul Se prezinta in divinitatea Sa deplina si in toata puterea persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu. El vine in toata autoritatea si maretia Sa, afirmandu-Si pozitia Sa de Cap peste Biserica Lui razvratita, care, in locul Lui, si-a instalat propria sa autoritate.

          Ochii Lui sunt ca o flacara de foc. Ochii vorbesc de perceptie, inteligenta si discernamant si simbolul unei flacari de foc vehiculeaza gandul unei judecati care cerceteaza, patrunde si discerne totul. Profetul Habacuc zice: "Tu ai ochii prea curati ca sa priveasca raul si nu Te poti uita la rautate" (Habacuc 1:13). "Ochii Domnului sunt in orice loc, privind la cei rai si la cei buni" (Prov. 15:3).

          Picioarele Domnului semanand cu arama stralucitoare indica fermitatea cu care El trateaza pacatul cu o dreptate divina. Arama simbolizeaza pe Dumnezeu care-l intalneste pe om in responsabilitatea sa potrivit dreptatii divine. Aceasta este infatisata in altarul de arama de la cortul intalnirii. Acolo, Dumnezeu Se intalneste cu omul in pacatele sale si jertfa oferita raspundea cerintelor Sale de dreptate.

          In aceasta prezentare a Domnului, vedem ca El vine sa Se ocupe de starea publica a bisericii, ca sfesnic si martor al Sau responsabil in lume. El ii aminteste de autoritatea Sa absoluta peste casa lui Dumnezeu, de judecata Sa fulgeratoare si patrunzatoare si de intentia Sa ferma de a nu mai tolera pacatul. Desi El este Dumnezeul oricarui har si dragoste, El este de asemenea sfant si drept si va actiona in dreptate si judecata. Aceste caracteristici solemne sunt intotdeauna adevarate despre Domnul, si raman permanent ca principii in relatiile Sale cu adunarile si cu credinciosii in mod individual.

          5.4          2) Aprobarea

          "Stiu lucrarile tale si dragostea si credinta si slujirea si rabdarea ta si lucrarile tale din urma, ca sunt mai multe decat cele dintai" (2:19).

                                                                                                                                                                                          Dupa prezentarea severa a Domnului la Tiatira din versetul anterior, asupra caruia ne-am oprit mai inainte, este destul de uimitor sa citim aceste minunate cuvinte de aprobare. Dar aceasta este totdeauna maniera Domnului nostru de a lauda tot ceea ce este bun si demn, inainte de a trata ce este neplacut si rau in ochii Sai sfinti. In ciuda sistemului grozav de rau care a-a dezvoltat si a dominat in aceasta perioada la Tiatira din intunecatul Ev mediu, a existat o ramasita fidela din adevarati credinciosi (despre care se vorbeste ca "robii Mei" si "celorlalti care sunteti in Tiatira, cati nu aveti invatatura aceasta"), a carui credinciosie si evalvie a stralucit mult mai puternic in mijlocul raului in crestere.

          Este totdeauna un principiu in Scriptura ca de fiecare data cand exista un esec al adunarii, ramasita credincioasa se gaseste investita cu pozitia colectiva inaintea lui Dumnezeu. Deci, pe acest principiu, Domnul pune in seama adunarii din Tiatira toate aceste merite, credinciosia si lucrarile sfintilor devotati din mijlocul ei, si El vorbeste de faptele lor, de dragostea lor, de slujba lor, credinta si rabdarea lor ca fiind ale celor din Tiatira. Aceasta grupare de suflete credincioase este privita, din punct de vedere al pozitiei lor, ca adevarata Biserica din aceasta perioada; Domnul ii recunoaste ca popor al Sau din acel timp.

          Despre aceasta clasa de martori credinciosi, bine a scris cineva: "Nicaieri ca in sfintii din Evul mediu, nu se gaseste o istorie mai profund de interesanta; nicaieri mai multa rabdare si mai neobosita; nicaieri inimi mai adevarate, sau poate atat de adevarate, pentru Hristos si pentru adevar si credinciosie fata de El,  impotriva unei biserici corupte. Prin durere si truda, ei au fost vanati si pedepsiti de un sistem mult mai perseverent, mult mai organizat decat persecutiile pagane, si violent pentru un timp. Nu a existat o noua revelatie miraculoasa, nici o grupare de sustinere publica, nici marturisirea bisericii (ca intreg) imbracata de o recunoastre universala, orice lucru de natura sa le dea incredere. Erau numiti cu toate numele josnice pe care oamenii sau preotii puteau sa le inventeze pentru a-i alunga; ei isi urmau drumul lor, persecutati dar niciodata parasiti, cu o perseverenta divina  au pastrat marturia lui Dumnezeu si promisiunea ca adunarea va rezista in ciuda portilor hadesului (Locuinta mortilor in trad. rom., n.t.), desi aceasta i-a costat lipsa odihnei, lipsa unei case si chiar viata, si a tot ceea ce pamantul putea sa dea sau a ceea ce natura putea simti. Hristos a prevazut toate acestea si nu i-a uitat" (JND).

          Printre lucrurile pe care Domnul le lauda la credinciosii fideli din Tiatira, dragostea este pe primul loc. Aceasta este marea trasatura a naturii divine, si a lui Dumnezeu care este dragoste. Din ea izvorasc toate activitatile spirituale. Credinta este mentionata pe drept dupa dragoste. Este "credinta care lucreaza prin dragoste" (Gal. 5:6) si ea se manifesta in slujire fata de Dumnezeu si fata de oameni. Apoi era rabdarea, sau rezistenta in mijlocul multor persecutii. Si "lucrarile tale din urma ... sunt mai multe decat cele dintai". Era o crestere continua printre acesti sfinti. In timp ce raul crestea, energia si ravna lor pentru Domnul crestea de asemenea, astfel ca Domnul putea spune ca lucrarile lor din urma erau mai multe decat cele dintai. Dragostea si credinta care lipsea din adunarea din Efes, se gasea in aceasta ramasita din Tiatira, si in acest sens starea lor era superioara celei din Efes care si-a parasit dragostea dintai.                                                                                                                                        Una din minunatele noastre cantari a fost scrisa de Bernard de Clairvaux in cursul acelor timpuri sumbre si rele. Versurile din prima si a doua strofa sunt un exexmplu de devotament pe care Domnul l-a laudat ca raspuns la dragostea inimii Lui:

                         "Mantuitorule, cand ma gandesc la Tine,

                          Aceasta imi umple inima de dulceata,

                          Dar ar fi mult mai dulce sa vad fata Ta,

                          Si sa ma odihnesc in prezenta Ta.

                         Niciun glas nu poate sa cante,

                         Nicio inima nu-si poate imagina,

                         Nicio minte nu poate concepe,

                         Un sunet mai dulce ca Numele Isus,

                         Pentru pacatosii care au crezut".

          Istoria bisericii consemneaza multe nume ale acestor martori fideli care au ramas credinciosi Domnului Isus, si nu au mers impreuna cu tot raul din biserica corupta din aceasta perioada. Unii dintre ei au fost cunoscuti sub numele de nestorieni, paulicieni, albigenzi si valdezi din vaile Piemontului. Multi dintre acesti credinciosi au fost ucisi de raul sistem roman (catolic) in cursul acelor vremuri intunecate. Aceasta ramasita credincioasa este o dovada in plus a veridicitatii afirmatiei, deseori amintita, ca Dumnezeu nu S-a lasat niciodata fara martori. Nu are importanta ca zilele sunt sumbre si rele, Dumnezeu a ridicat intotdeauna pe unii credinciosi care au umblat in despartire de rau si care au marturisit Numele Lui. Astfel de martori ai credintei sunt asemenea stelelor luminoase, care stralucesc intr-o noapte intunecata. Sa urmarim si noi sa fim ca ei in aceste zile rele.

          5.5          4) Mustrarea Domnului

          "Dar am impotriva ta ca o ingadui pe femeia Izabela, care isi zice profeteasa, si ii invata si ii rataceste pe robii Mei, ca sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor. Si i-am timp sa se pocaiasca si nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in necaz mare, daca nu se pocaiesc de faptele ei, si pe copiii ei ii voi ucide cu moarte; si toate adunarile vor cunoaste ca Eu sunt Cel care cerceteaza rarunchii si inimile; si va voi da fiecaruia dupa faptele lui" (Apoc. 2:20-23).

          Dupa ce Si-a aratat aprecierea si aprobarea Sa fata de devotamentul fidel si fata de ramasita evlavioasa, Domnul vorbeste acum de ceea ce are impotriva ingerului sau mesagerului adunarii din Tiatira. El subliniaza raul grav care a fost permis in adunare, si care a provocat condamnarea Sa severa si judecata Sa iminenta. O femeie rea, Izabela, era autorizata sa invete si sa rataceasca pe robii lui Dumnezeu la curvie spirituala si la idolatrie.

          Apostolul Pavel fiind inspirat de Duhul a scris: "Femeia sa invete (in sensul sa primeasca invatatura, n. t.) in liniste, in toata supunerea; dar nu-i permit unei femei sa invete pe altii, nici sa exercite autoritate peste barbat, ci sa ramana in liniste" (1 Tim. 2:11-12). Astfel, este total impotriva Cuvantului lui Dumnezeu pentru o femeie sa invete (sa dea invatatura, sa vorbeasca, n.t.) in adunarea lui Dumnezeu, nu doar in zilele Tiatirei, ci si in zilele noastre. Rezultate rele ale unei femei invatator la Tiatira erau vazute in aceea ca ea ratacea pe robii Domnului in cele mai grozave rele. Dupa cum Eva a fost inselata de Satan si apoi l-a condus pe Adam in pacat, asa a lucrat Satan de multe ori de atunci. Atunci cand femeia isi paraseste sfera care i-a fost atribuita si cand ocupa locul unui invatator, se intampla deseori sa fie inselata de Satan si ca ea sa antreneze si pe altii in invataturile rele, al caror tata este el (Satan). Multe culte religioase false si nescripturistice din vremea noastra au fost infiintate de femei.

          Dar, aici este un rau mult mai grav decat simpla chestiune a unei femei invatator in adunare. Ca principiu in Scriptura, o femeie infatisata intr-un anumit fel (reprezentare simbolica) este expresia unei stari de lucruri, unei anumite situatii, in timp ce barbatul reprezinta mai mult activitatea si ceea ce conduce la aceasta stare. Reamintind, de asemenea, ca starea fiecareia dintre aceste sapte adunari din Asia arata in mod profetic diversele situatii care au existat in intrega Biserica marturisitoare in cele sapte faze diferite ale ei, avand aici in activitatea Izabelei imaginea unei stari de lucruri care se gasea in general in biserica din perioada Tiatirei sau Evul mediu. Biserica marturisitoare, in ansamblul, a trebuit sa fie caracterizata prin Izabela care pretindea ca este profeteasa, invatand si amagind pe robii Domnului la idolatrie. Este biserica care si-a luat locul de profeteasa si de invatator.

          In Efeseni 5, ne este spus "ca sotul este cap al sotiei, dupa cum si Hristos este Cap al Adunarii. El este Mantuitor al trupului. Dar, dupa cum Adunarea este supusa lui Hristos, asa si sotiile sotilor lor, in toate... Taina aceasta este mare:eu vorbesc cu privire la Hristos si la Adunare" (5:23-24, 32). Acest pasaj ne invata ca biserica, ca sotie a lui Hristos, trebuie sa fie supusa Capului si Sotului ei. In consecinta, biserica nu trebuie niciodata sa invete(*) nici sa ocupe o pozitie de autoritate, care apartine doar lui Hristos, Capul ei. Cuvantul lui Dumnezeu vine de la Hristos la Biserica si ea trebuie numai sa i se supuna. Hristos da invatatura prin Cuvant prin puterea Duhului si prin slujitorii Sai. In Tiatira, avem femeia in locul barbatului, si biserica se substiuia lui Hristos, revendicandu-si autoritatea unei profetese pentru a invata.

          (*) Biserica, sau Adunarea, nu trebuie sa invete. Ea primeste invatatura (este invatata) de la darurile (slujitorii) date de Hristos pentru zidirea ei (Efes. 4:7-12 ; 1 Cor. 12:4-11), n.t.)

          Dupa cum am aratat mai inainte in observatiile introductive despre Tiatira, aceasta este biserica Romei care este foarte clar simbolizata prin femeia Izabela, care invata si rataceste pe poporul lui Dumnezeu in idolatrie si rau. In catalocism, Biserica invata si se plaseaza mai presus de Cuvantul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi. Propaganda ei subtila este expusa astazi in revistele si ziarele nationale, afirmand ca Biserica romano catolica a fost mai inainte de Biblie, si ca "biserica catolica este mama Bibliei". Roma pretinde ca ea ne-a dat Biblia, ca ea este singura autoritate din partea lui Hristos, si ca doar ea poate interpreta Scripturile, si ca toate celelalte interpretari ale acesteia sunt interpretari private si eronate. Iata pe femeia cea rea care invata si care a uzurpat autoritatea lui Hristos si a Cuvantului Sau.

          In scrisoarea catre Pergam, Domnul a vorbit despre invatatura lui Balaam si de lucrarea lui rea in Vechiul Testament. Aici la Tiatira, Domnul vorbeste despre raul Izabelei. Acesta este numele unei imparatese rele, binecunoscuta in timpul lui Ilie, profetul Domnului. Ea era "fiica lui Etbaal, imparatul sidonienilor" si sotia lui Ahab, imparatul lui Israel (1 Imp. 16:31). Tatal sau a fost preot al Astarteei (Venus) si familia sa era renumita pentru ravna sa deosebita fata de Baal. Ea a hranit 450 de profeti ai lui Baal si 400 de profeti ai Astarteei (Asera) la masa sa, si i-a ucis pe profetii Domnului (1 Imp. 18:13,19). Curviile si vrajitoriile ei erau "atat de multe", se spune de catre Iehu, pe care Dumnezeu l-a folosit pentru executarea judecatii asupra ei si a intregii case a lui Ahab (2 (Imp. 9:22). Ne este spus, de asemenea, ca ea era instigatoarea intregului rau pe care il facea sotul ei  Ahab. "Cu adevarat nu fusese nimeni ca Ahab, care s-a vandut ca sa faca rau in ochii Domnului dupa cum il intarata Izabela, sotia sa" (1 Imp. 21:25). Acesta a fost caracterul rau al Izabelei si asa a fost caracterul raului manifestat, idolatru si ucigas al sistemului eclesiastic rau al Romei, in care Izabela este o imagine in Tiatira.

          5.6          Femeia care face plamadeala sa creasca

          A patra parabola din Matei 13 este asemanatoare cu ceea ce ne este prezentat prin lucrarea Izabelei la Tiatira, a patra adunare. Domnul a spus : "Imparatia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie si l-a ascuns in trei masuru de faina, pana s-a dospit tot" (v. 33). In Scriptura aluatul este intotdeauna imaginea raului (1 Cor. 5:6-8). Cele trei masuri de faina vorbesc despre Hristos bobul de grau, painea cea vie, sau invatatura lui Hristos. Aici, femeia face ceea ce era interzis in Scriptura; ea ascunde pe furis aluatul in faina fina (floarea fainii, n.t.), un lucra care era interzis in darul de mancare (Lev. 2:11). Scopul era sa faca sa creasca si sa strice toata faina fina. Astfel, in lucrarea acestei femei, era o gandire rea si impotrivitoare fata de Cuvantul lui Dumnezeu.

          Aceasta este ceea ce am vazut in catalocismul infatisat sub imaginea Izabelei si a lucrarii sale. Sistemul papalitatii a corupt invatatura curata a lui Hristos introducandu-si una dupa alta invataturile sale rele. A amestecat intotdeauna in adevarul lui Dumnezeu aluatul propriilor sale idei pagane, si a prezentat apoi acest amestec ca o dogma (invatatura care nu poate fi criticata, n.t.) a bisericii, care trebuie acceptata sub pedeapsa excomunicarii. Este un sistem in crestere, dupa cum se poate vedea examinand originea invataturilor si a practicilor sale. Se poate vedea ca ele au luat nastere una dupa una de-a lungul secolelor.

          Rugaciunile pentru cei morti au inceput spre anul 300 d. Hr.; cultul Mariei si al sfintilor spre secolul 5; postul mare (paste, craciun, etc., n.t.) a fost impus in jurul anului 998; In anul 1079 a fost interzis preotilor de a se casatori, de catre papa Grogore al VII-lea. Rozariul (sau, mataniile, n.t.) a fost inventat de Pierre l'Ermite in anul 1090 si marturisirea auriculara la preot(spovedania, n.t.) a fost instituita de papa Inocentiu al III-lea in anul 1215. Messa si-a inceput existenta in secolul IX, iar invatatura transubstantierii a devenit un articol al credintei in anul 1215. La conciliul de la Trente din anul 1546, traditiile catolice au fost puse pe acelasi nivel cu Sfanta Scriptura, si cartile apocrife au fost adaugate la Bibilie. In timpul acestui conciliu, s-a poruncit ca invatatura purgatoriului sa fie sustinuta, invatata si predicata pretutindeni. Ea a fost acceptata in mod oficial ca dogma a bisericii in timpul lui Grigore cel mare, in anul 600 d. Hr. (Istoria Bisericii, de A. Miller, vol. 2, si "Inventiile Bisericii romano catolice). Astfel, femeia s-a ocupat sa amestece aluatul cu faina fina, si Izabela sa invete si sa rataceasca sufletele in idolatrie. In ciuda acestei istorii de dezvoltare a doctrinei si a practicii pe o perioada de mai multe secole, biserica Romei pretinde ca este prima biserica pe care Hristos a intemeiat-o pe pamant, avandu-l pe Petru ca primul papa. Asa cum catolicismul s-a relansat in mod considerabil si insista asupra revendicarilor sale cu o mare activitate in zilele noastre, multi sunt inselati si rataciti de propaganda sa subtila. In consecinta, este nevoie de a se exprima clar si cu credinciosie, atentionand sufletele asupra acestui sistem fals si rau al invataturii Izabelei, pe care Domnul a condamnat-o la Tiatira. Biserica adevarata, intemeiata pe Hristos Insusi ca piatra de temelie (Mat. 16:16-18 ; 1 Cor. 3:11), se afla in cartea Fapte si in epistolele Noului Testament. Aceasta este "Biserica, care este trupul Sau" si Hristos glorificat este Capul ei. Este "Adunarea intailor-nascuti", cei care sunt nascuti din nou si botezati de Duhul Sfant pentru a alcatui acest trup divin, si ale caror nume sunt scrise in ceruri (Efes. 1:21-22 ; 1 Cor. 12:13 ; Ev. 12:23). In Epistola catre Romani, scrisa de apostolul Pavel in jurul anului 60 d. Hr., se vede ceea ce caracteriza acolo biserica de la inceput, si se observa cat de multe invataturi si practici ale sistemului papal, din Roma de astazi, sunt exterm de diferite. Biserica Romei a dezvoltat lucrurile rele care au inceput in Biserica marturisitoare din perioada Pergam. Aceasta este prima biserica corupta si idolatra, unde elementele iudaismului si paganismului au fost combinate intr-o invatatura fixa si sistematizata sub mantaua crestinismului.

          5.7          "Rataceste pe robii Mei"

          Aceasta este ceea ce sistemul roman a facut, potrivit cu actul de acuzare al lui Dumnezeu. A deturnat marea masa de crestini marturisitor (crestini de nume, n.t.), de la Hristos spre Maria; de la Hristos spre papa; de la singura jertfa a lui Hristos spre jertfa permanenta a messei; de la Cuvantul lui Dumnezeu si siguranta lui spre nesiguranta traditiilor omenesti; intr-un cuvant, de la crestinism spre un paganism crestinizat si iudaizat.

          "Ii invata si ii rataceste pe robii Mei, ca sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor". Rezultatul final si scopul erorii papiste, invtaturile blasfemiatoare si practicile rele sunt sa-i duca pe adeptii sai "sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor". Curvia, folosita aici si in alta parte ca simbol, semnifica pentru cei care cheama Numele Domnului: legaturi interzise cu lumea. Ceea ce a inceput prin Constantin, in perioada Pergam, s-a finalizat in papalitate. Faptul de a-si insusi puterea seculara si puterea spirituala a fost capodopera papalitatii. Unirea profana a bisericii cu lumea a fost perfectionata ca sistem in catolicism: aici este curvia spirituala de care Domnul are oroare. A manca din cele jertfite idolilor si asocierea cu idolatria pagana si comuniunea cu demonii, caci "ceea ce jertfesc ei (natiunile), jertfesc demonilor si nu lui Dumnezeu".

          "Robii Mei", sau slujitorii, erau cei care erau evlaviosi si gemeau si sufereau de inchinarea fortata la imagini si de idolatria acestui sistem al Izabelei. Ei se teameau de Dumnezeu si aveau cunostinta de Cuvantul lui Dumnezeu si dragoste pentru Mantuitorul; totusi, ei nu au parasit niciodata catolicismul si constiintele lor erau ametite din cauza acceptarii clerului si in fata faptelor Izabelei. Domnul tine cont de evlavia lor si resimte cu putere ca ei erau rataciti de acest sistem rau.

          5.8          Nicio pocainta

          In mesajele catre primele trei adunari, indemnul la pocainta este adresat intregi adunari, caci era inca speranta ca ea sa se pocaiasca si sa se intoarca la Cuvantul lui Dumnezeu si sa paraseasca raul. Dar aici, la Tiatira, Domnul trebuie sa zica: "Si i-am dat timp sa se pocaiasca si nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in necaz mare, daca nu se pocaiesc de faptele ei" (2:21-22). Izabelei i s-a oferit ocazia, sistemului romano catolic, de a se pocai de faptele ei rele, dar ea s-a impietrit in caile sale pacatoase si nu a vrut sa se pocaiasca.

          Dumnezeu a ridicat numerosi martori pentru El pe parcursul acestei perioade din istoria Bisericii la Tiatira; ei au vorbit ca oameni ai lui Dumnezeu si au strigat impotriva diverselor forme de rau. In sec. XIV, John Wyclife vorbea cu indrazneala in Anglia, impotriva nelegiuirilor bisericii Romei, si a pastrat suprematia absoluta a Sfintei Scripturi pe care a reusit sa o traduca in engleza, dand Angliei prima sa Biblie completa. Girolamo Savoranola a predicat cu credinciosie in Italia in sec. XV impotriva relelor din biserica, dar el a fost spanzurat si ars pe rug prin ordinul papei (Alexandru al VI-lea, n.t.). Au mai fost John Knox in Scotia, Martin Luther in Germania, Zwingli si Calvin in Elvetia, si multi altii care au fost reformatori puternici, pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a chema Roma la pocainta; dar in loc sa tina cont de chemarile la pocainta, ea i-a persecutat pe slujitorii lui Dumnezeu si pe multi i-a omorat.

          Roma papala a continuat sa fie impenitenta (nu s-a cait, nu-si recunoaste greseala, n.t.) pana astazi, si o va face pana la judecata sa finala, asa cum vedem in Apoc. 17 si 18. Acolo, vom vedea caracterul ei care este mult mai sumbru si faptele sale mult mai negre decat in trecut. Papismul este in totalitate corupt, si caracterul sau hotarat si impenitent pana la sfarsit. Judecata sa este deci la fel de hotarata.

          Sa subliniem in trecere ca acesta este un principiu general al lui Dumneze de a da intotdeauna ocazia de a se pocai inainte ca judecata sa fie executata. "Si i-am dat timp sa se pocaiasca". Asa a lucrat El dintotdeauna, si biserica si poporul Sau trebuie sa actioneze la fel. Chiar atunci cand vorbeste de judecata pe care o va aduce impotriva Izabelei, Domnul adauga: "nu vrea sa se pocaiasca". Aceasta este indelunga Sa rabdare, si dorinta Lui ca poporul Sau marturisitor sa fie vindecat de rau.

          5.9          Amenintarea judecatii

          "Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in mare necaz, daca nu se pocaiesc de faptele ei" (2:22).

                                                                                                                                                                                          Este o judecata foarte severa peste Izabela si peste cei care au comis adulter impreuna cu ea. Ar fi o asociere fortata cu cei pe care ea i-a sedus spre rau, si un mare necaz si o deznadejde fara speranta pentru cei care s-au afundat in acest sistem rau. Toti cei care in lumea publica crestina s-au amestecat si s-au asociat cu coruptia crestinismului reprezentat prin Izabela la Tiatira, vor fi aruncati in mare necaz si tristete, daca nu se pocaiesc. Pe langa necazul general, poate sa fie o referire aici la timpul necazului cel mare care va veni peste crestinatatea apostata dupa venirea Domnului pentru mireasa Sa, Adunarea (Matei 24:21-31).

          "Si pe copiii ei ii voi ucide cu moarte" (2:23a). Aici nu este vorba numai de cei care au avut de-a face cu acest sistem al Izabelei si care s-au asociat cu ea in rau, ci este vorba si de copiii ei, cei pe care ea i-a nascut si format prin invatatura ei rea, si care sunt expresia si promotorii opiniilor sale. Exista o judecata completa pentru cei care au devenit fideli Romei si care perpetueaza acest sistem rau. Exista moarte spirituala si moarte fizica, si, de asemenea, a doua moarte, care inseamna despartire eterna de Dumnezeu (Ez. 18:4 ; Apoc. 20:12-15).

          Aceasta judecata poate fi dubla. Judecata prezenta, potrivit guvernarii divine in timp, si judecata viitoare, cand fiecare va primi dupa faptele sale. Domnul adauga : "si toate adunarile vor cunoaste ca Eu sunt Cel care cerceteaza rarunchii si inimile; si va voi da fiecaruia dupa faptele lui" (2:23b). Printr-o viziune divine cu privire la judecatile care au loc in timp, toate bisericile vor sti ca ele au de-a face cu un Dumnezeu sfant si adevarat care cerceteaza inimile si care nu este indiferent fata de rau. El trateaza cu fiecare in mod individual, judecand fara discriminare, dupa faptele fiecaruia. Desi Dumnezeu este incet la manie si cu multa rabdare, judecata este inevitabila.

          5.10         5) Incurajarea pentru ramasita

          "Dar voua va spun, celorlalti care sunteti in Tiatira, cati nu aveti invatatura aceasta, care n-ati cunoscut "adancimile lui Satan", cum spun ei: Nu pun peste voi alta greutate. Dar, ceea ce aveti, tineti cu tarie, pana voi veni" (2:24-25).

          Aici, Domnul se adreseaza cu blandete si plin de har ramasitei credincioase existente in aceasta perioada la Tiatira, si care poate sa aiba reprezentantii sai sau o dublura chiar si astazi. Ei nu aveau aceasta invatatura rea a Izabelei si nu aveau nicio parte la nelegiuirile pe care Domnul le acuza la Tiatira. Am remarcat deja evlavia lor si celelalte trasaturi laudabile, in prima parte a mesajului Domnului. Ei au fost vanati si persecutati de sistemul papal; si se pare ca erau acuzati ca au de-a face cu adancimile lui Satan. Este ceea ce arata cuvintele Domnului: "adancimile lui Satan, cum spun ei".

          Dar, Domnul a vazut totul si stie totul, si El i-a indreptatit pe acesti crediciosi. El stia ca era un mare efort pentru ei sa tina cu tarie ceea ce aveau in Domnul; atunci El le spune plin de intelegere si cu blandete: "Nu pun peste voi alta greutate. Dar, ceea ce aveti, tineti cu tarie, pana voi veni". Mantuitorul a incurajat aceasta evlavioasa ramasita sa tina cu tarie, sa ramana statornica in mijlocul acestei stricaciuni, de amagiri subtile si de persecutii, pana vine El.

          Pentru prima data in aceste mesaje catre cele sapte adunari, avem aici ramasita diferentiata in mod special de marea masa in general si care nu mai avea legaturi cu biserica in ansamblul ei. Pana acum, a existat posibilitatea de restabilire a Bisericii din starea sa decazuta, dar acum, coruptia "bisericii-stat" a devenit  astfel fara speranta, incat Domnul se adreseaza direct ramasitei credincioase, si-i indreapta privirea spre venirea Lui, ca incurajare si speranta.

          De asemenea, pentru prima data in aceste scrisori este vorba despre venirea Domnului. Ei nu trebuiau sa astepte ca sistemul Izabelei sa se redreseze; ei trebuiau sa astepte venirea Lui ca singura eliberare de rau. Aceasta a fost, si este, mangaierea si speranta sfintilor in mijlocul ruinei de orice fel, aici jos. Faptul ca este introdusa venirea Domnului este, de asemenea, o indicatie ca starea lucrurilor din "Tiatira" va continua pana la venirea Sa pentru credinciosi adevarati. Avem deci in Tiatira o stare de lucruri care va dura pana la sfarsit. Dar acolo exista, de asemenea, o ramasita evlavioasa pe care Domnul a recunoscut-o si pentru care El va veni.

          5.11         6) Promisiunea invingatorului

          "Si celui care invinge si celui care pazeste pana la sfarsit lucrarile Mele, lui ii voi da autoritate peste natiuni; si le va pastori cu un toiag de fier, cum sunt zdrobite vasele de lut, dupa cum am primit si Eu de la Tatal Meu; si-i voi da steaua de dimineata" (2:26-28).

          Cu astfel de promisiuni pretioase, Domnul incurajeaza pe invingatori in zilele rele de dominatie a stricatei Izabela. Ei trebuiau sa tina cu tarie si sa pazeasca lucrarile Sale pana la sfarsit si de asemenea sa invinga, prin puterea Duhului, raul din jurul lor, si amagirile si persecutiile Romei papale, si ale natiunilor care o inconjoara.

          Impreuna cu Hristos, ei vor avea autoritate peste natiunile care acum ii persecutau, instigati de falsa biserica. Va veni timpul cand Hristos va domni peste natiuni, aducand judecata asupra lor, si va restaura totul. Atunci cand o va face, Biserica adevaratilor credinciosi si invingatorii Ii vor fi asociati pentru a o face. Invingatorul va avea parte de domnia imperiala a lui Mesia, si va primi de la El autoritate de a stapani, dupa cum El a primit autoritate de la Tatal Sau (vezi Ps. 2:8-9 la care se face referire aici).

          Caracterul vast, mare si public al promisiunii de autoritate peste natiuni depaseste tot ceea ce am vazut deja in promisiunile precedente, facute invingatorilor din aceste mesaje. Aceasta promisiune de autoritate peste natiuni, era tocmai scopul bisericii corupte din perioada Tiatirei, si care a fost intotdeauna scopul ambitiei papale. Ea si-a pus literal si metaforic piciorul pe grumazul regilor, si in zilele viitoare guvernarea satanica, Babilonul cel mare va sta pe fiara, capul imparatiei romane restabilite. Ceea ce biserica corupta a cautat prin propria sa putere, Hristos o promite invingatorului care umbla in despartire de rau si isi ia acum pozitia de ocara. Ce incurajare pretioasa pentru orice invingator din toata perioada istoriei Bisericii.

          "Si-i voi da steaua de dimineata". Aceasta vorbeste de o binecuvantare mult mai intima si mult mai cereasca, caci este Hristos Insusi in frumusetea Sa cereasca, ca parte si speranta a bisericii, in timpul cand ea asteapta intoarcerea Lui. El a zis: "Eu sunt radacina si samanta lui David, Luceafarul stralucitor de dimineata" (Apoc. 22:16b). Steaua de dimineata straluceste in ultimele ore ale noptii si este semnul prevestitor al zilei. Ea apare inainte de rasaritul soarelui. Venirea lui Hristos pentru biserica Sa va fi inaintea venirii Lui pe pamant ca "soare al dreptatii" cu vindecarea in aripile Lui (Mal. 4:2), venirea Sa pentru a stapani peste natiuni. Cu siguranta, ei nu au inteles toate acestea atunci in perioada Tiatira (acest adevar a fost revelat deplin in perioada Filadelfia), dar persoana binecuvantata a lui Hristos ca steaua de dimineata era partea data invingatorului pentru ca el sa se bucure. Strajerul care este treaz cand toti dorm, doar el este cel care vede steaua de dimineata. Sa fim si noi astazi astfel de invingatori care-L iubesc pe Hristos ca steaua de dimineata in inimile noastre, si sa asteptam venirea Sa pentru a ne lua la El sus, in casa Tatalui.

          5.12         7) Chemarea la ascultare

          "Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor" (2:29).

          Ca in fiecare din aceste scrisori catre adunari, exista chemarea catre urechea care aude pentru a asculta glasul Duhului. Dar exista aici o schimbare in ordinea lucrurilor fata de cele trei biserici anterioare. Acolo, chemarea la ascultare era inaintea promisiunii facute invingatorului, dar acum in Tiatira, chemarea este dupa promisiunea facuta invingatorului. Indemnul de a auzi ceea ce Duhul avea de spus nu mai este adresat intregii biserici ca mai inainte, ci el urmeaza dupa cuvantul de incurajare fata de ramasita si promisiunea facuta invingatorului. Indemnul este adresat deci invingatorilor, caci doar ei pot avea o ureche atenta pentru a primi cu adevarat si de a cerceta ceea ce Duhul avea sa spuna adunarilor. Marea masa a marturisitorilor bisericii este considerata incapabila sa se pocaiasca; i s-a dat timp pentru a se pocai, dar nu a vrut. De aceea ramasita invingatoare pusa deoparte este chemata sa asculte ceea ce Duhul are de spus in acest mesaj catre Tiatira si de asemenea catre celelalte biserici. Ca intotdeauna, aceasta este o chemare individuala de a avea o ureche deschisa la cuvintele Duhului. Fie ca urechile noastre sa fie astfel deschise in aceste zile rele, caracterizate de starea caldicica laodiceeana indiferenta fata de Hristos.

         
       
     
     
     

         Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                 adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                                                                                                                                    - IV -


          Raymond K. Campbell


          4          Mesajul catre Pergam - Apoc. 2:12-17

          "Si ingerului adunarii din Pergam scrie-i: Acestea le spune Cel care are sabia ascutita cu doua taisuri: Stiu unde locuiesti: unde este tronul lui Satan" (Apoc. 2:13)..

          4.1          Semnificatia numelui

          Numele Pergam semnifica "multe casatorii". Pavel a scris adunarii din Corint ca era gelos fata de ei cu o gelozie a lui Dumnezeu; pentru ca el ii logodise cu un singur barbat, ca sa-i infatiseze lui Hristos ca pe o fecioara curata (2 Cor. 11:2). Adevarata biserica este logodita cu Hristos, si se va casatori cu El, Cel pe care-L iubeste, mirele ei, dupa venirea Sa pentru mireasa Lui. Dar aceasta nunta si aceasta casatorie binecuvantata a fost complet uitata pe parcursul acestei a treia perioade din istoria bisericii marturisitoare, care este profetic inaintea noastra sub forma Pergamului. Acesta era intr-adevar un timp de "multe casatorii", pentru ca in timp ce pretinde a fi credincioasa lui Hristos, biserica s-a unit si s-a casatorit cu lumea, si cu paganii, cu lumea pagana.

          4.2          Conditii schimbate

          Cu Pergam, avem o stare de lucruri cu totul diferita de cea din perioada precedenta din Smirna. Acolo, biserica a fost persecutata fara incetare prin cei zece imparati romani timp de mai mult de o suta de ani. Dar acum, cu victoria lui Constantin asupra lui Maxsentius pentru tronul imperiului roman, persecutia impotriva crestinilor a incetat. Constantin a pretins ca avut viziunea unei cruci de foc cu inscriptia: "Prin acest semn vei invinge". Atunci el a adoptat semnul crucii ca emblema imperiala pentru armatele sale si s-a declarat convertit la crestinism, desi el nu a fost niciodata botezat pana spre sfarsitul vietii sale.

          El a fost victorios pe plan militar, si un edict public in favoarea crestinilor a fost publicat in anul 313 d. Hr. Constantin a vazut rapid superioritatea crestinismului si ca crestinii erau cei mai buni cetateni, etc., atunci el a pubicat un edict impotriva paganismului in anul 324 d. Hr. S-a dat crestinilor pozitii de onoare, si episcopii bisericii s-au asezat pe tronuri impreuna cu nobilii imperiului. Constantin si-a luat locul de cap al bisericii, deschisa acum fata de lume, dar in acelasi timp si-a pastrat titlul de Pontifex Maximus (suveran Pontif) - marele preot al paganilor. El nu a renuntat niciodata la acest titlu.

          Biserica si statul au devenit astfel aliate. Biserica si lumea si-au dat mana intr-o casatorie profana. Supunerea fata de Hristos si de Cuvantul Sau a fost sacrificata, si Domnul a trebuit sa spuna ca Pergam locuia acolo unde era tronul lui Satan. Istoria relateaza cum maretele temple pagane si vesmintele preotilor lor au fost consacrate pentru inchinarea crestina. Pentru a impaca preotii si poporul pagan cu noua ordine a crestinismului, numeroase ritualuri si ceremonii pagane au fost insusite de biserica. Festivalurile pagane au fost schimbate in zile de sarbatoare, un exemplu notabil fiind ceea ce se numeste "Craciunul".

          Ziua de 24 sau 25 decembrie era tinuta de toate natiunile pagane in onoarea nasterii fiului "Imparatesei cerurilor". Nu s-a auzit niciodata vorbindu-se de vreun festival precum Craciunul in biserica crestina pana in secolul patru. Aceasta a avut loc in perioada lui Constantin, cand ziua de 25 decembrie, sarbatoare pagana, a fost insusita de biserica, facand din ea ziua de nastere a lui Hristos.

          In acest mod, paganii si crestinii s-au unit intr-o alianta profana si in stricaciunea pagana cu nume crestine. La Pergam, Satan este in biserica ca un sarpe inselator si amagitor. El nu a putut sa zdrobeasca biserica prin persecutie, dar el reuseste acum sa o strice din interior.

          4.3          1) Cum Se prezinta Domnul

          La aceasta adunare din Pergam, si la biserica marturisitoare din aceasta a treia perioada profetica, Domnul Se prezinta ca "Cel care are sabia ascutita cu doua taisuri" si ca Acela care stia unde locuiau si cum s-au instalat acolo unde este tronul lui Satan, in compromis si indiferenta fata de gloria si sfintenia Sa. Dupa cum s-a remarcat anterior in aceste studii, prezentarea Domnului pentru fiecare adunare este totdeauna in acord cu starea pe care El o gaseste, si aici este cheia situatiei si remediul pentru ceea ce este rau.

          Sabia ascutita cu doua taisuri, este Cuvantul lui Dumnezeu (Ev. 4:12). Apocalipsa 19:15 ne spune ca atunci cand Domnul va veni pentru judecata, El va lovi natiunile cu o sabie ascutita cu doua taisuri care iese din gura Sa. Adresandu-Se catre Pergam ca Cel care are sabia ascutita cu doua taisuri, Domnul atentioneaza adunarea ca El este pe punctul de a cerceta si de a arata adevarata stare spirituala a sa si de a judeca aceasta stare prin Cuvant, care este mai patrunzator decat o sabie ascutita cu doua taisuri.

          Datorita faptului ca Sfantul Sau Cuvant nu mai era criteriul de judecata in adunare, El vine cu sabia pentru a dovedi ca Cuvantul nu si-a pierdut niciodata puterea in mainile Sale. Daca Pergam ar fi fost sub actiunea si puterea Cuvantului lui Dumnezeu, nu ar fi facut compromis, nici nu s-ar fi pus sub puterea amagitorului, Satan, nici nu s-ar fi asezat acolo unde era tronul sau. Cuvantul lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu pentru a detecta si a se ocupa de rau; "in stare sa judece gandurile si intentiile inimii". Adunarea din Pergam a incetat sa foloseasca Cuvantul; ea nu a incercat pe cei care isi ziceau apostoli si nu erau, dupa cum a facut Efes si a fost laudata de Domnul pentru ca a facut-o. In consecinta, starea din Pergam era foarte grava si rea. Paganismul era acum amestecat cu crestinismul, precum si cu iudaismul, ceea ce am vazut venind din perioada din Smirna.

          Acesta este un cuvant practic pentru Biserica lui Hristos din toate timpurile. Cuvantul lui Dumnezeu este sabia ascutita de care trebuie sa depindem si pe care trebuie sa o folosim impotriva vrajmasului si impotriva vicleniilor sale. Daca ne alipim strans de Cuvantul Sau, si daca ne tinem de el, vom fi feriti de raul din lume si de Satan. Prin neglijenta fata de Cuvantul lui Dumnezeu si prin indiferenta fata de invataturile sale, biserica a cazut in amagirile si cursele vrajmasului ei declarat, devenind corupta ca la Pergam. Psalmistul putea sa zica: "dupa cuvantul buzelor Tale, eu m-am pazit de caile celui violent" (Ps. 17:4). De aceea suntem indemnati sa imbracam armura completa a lui Dumnezeu, ca sa putem sta tari impotriva uneltirilor diavolului, si de a lua de asemenea "sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu" (Efes. 6:11,17). Remediul pentru orice situatie falsa si rea, este Cuvantul lui Dumnezeu si folosirea lui prin puterea Duhului.

          In plus, Domnul zice adunarii din Pergam: "Stiu unde locuiesti: unde este tronul lui Satan". Pergam era capitala provinciei romane din Asia, din acel timp, si era renumita pentru ritualurile si ceremoniile sale pagane. Paganismul domnea din acest centru, si idolatria se raspandise in toate provinciile din Asia. Persecutiile impotriva Bisericii au venit din Pergam. Acum, in aceasta perioada din Pergam, Biserica locuia acolo unde se afla tronul lui Satan.

          Satan este acum "dumnezeul veacului acestuia" (2 Cor. 4:4); lumea este deci locul unde se afla tronul sau. Puterea cuvintelor Domnului de atunci, este ca Biserica din timpul Pergamului locuia in lumea paganismului; iudaismul si crestinismul s-au unit sub amagirea lui Satan. Biserica a uitat chemarea sa cereasca si caracterul sau ceresc, si s-a instalat in lumea unde Domnul si Mantuitorul ei a fost respins si alungat. Biserica marturisitoare si lumea si-au dat mana pentru a gasi impreuna placerile lor.

          Rezultatul acestei aliante profane a fost, dupa cum cineva a zis ca: "lumea a devenit putin religioasa, si ca biserica a devenit extrem de lumeasca". Lucrul acesta era adevarat despre biserica marturisitoare din perioada Pergam; vai, cat de mult biserica din timpul actual este chiar mai caracterizata de unirea cu sistemul acestui veac rau. Fie ca prezentarea Domnului la Pergam cu sabia ascutita, si cu cuvintele Sale referitoare la locuinta ei, sa poata sa vorbeasca inimilor si constiintelor noastre cu "sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu" (Efes. 6:17). Remediul pentru orice situatie eronata si rea este Cuvantul lui Dumnezeu si puterea eliberatoare a Duhului.

          4.4          2) Aprobarea Domnului

          "Tii cu tarie Numele Meu si n-ai tagaduit credinta Mea, chiar in zilele in care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieste Satan" (2:13b). In ciuda declinului de la Pergam si a instalarii lor in lume si a locuirii acolo unde era tronul lui Satan, exista totusi ceva ce Domnul putea sa aprobe. Ei tineau cu tarie Numele Sau si nu au tagaduit credinta. Aceasta a fost in special adevarat in timpul marii controverse ariene care a avut loc in secolul patru (*).

          (*) Arius (sau, Arie, 256 - 336 d.Hr.) a fost un preot crestin din Alexandria, Egipt. S-a facut remarcat prin initierea controversei cu privire la divinitatea lui Isus, el insusi negandu-I divinitatea, n.t.

          Arius sustinea ca Hristos era cel dintai si cel mai nobil dintre toate fiintele create de Dumnezeu si deci, el tagaduia divinitatea lui Hristos. In anul 325 d.Hr. a fost convocat consiliul de la Niceea, in Bitinia, de catre Constantin pentru a analiza aceasta eroare grava. Au fost prezenti 318 episcopi si un mare numar de preoti si diaconi. Multi purtau semnele suferintelor provenite din persecutiile anterioare. Constantin s-a limitat doar la rolul de moderator si doctrina trinitatii si adevarata divinitate a lui Hristos a fost pastrata prin acest consiliu.

          Se poate observa in trecere ca aceasta invatatura grava si eronata cu privire la persoana lui Hristos, raspandita de Arius la inceputul istoriei bisericii si invinsa la consiliul de la Niceea, este raspandita in mod activ astazi prin asa zisi "Martori ai lui Iehova". A-L dezbraca pe Hristos de gloria Sa de Creator si de Fiu al lui Dumnezeu este o veche minciuna a lui Satan pe care trebuie s-o respingem cu fermitate; este ceea ce a avut loc in timpul perioadei din Pergam, care a primit aprobarea Domnului pentru ca a tinut cu tarie Numele Sau si nu au tagaduit credinta.

          Numele "Antipa"despre care Domnul vorbeste ca de "martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi", semnifica "impotriva tuturor". Nu se stie nimic altceva despre el; in aparenta el era singur pentru Domnul si a suferit ca martir pentru Hristos. Acest nume, se pare, exprima credinciosia individuala a multora in timpul acestei perioade de decadere generala si de activitate a lui Satan ca amagitor.

          Atanasie, care a devenit episcop de Alexandria si care a fost folosit mult de Dumnezeu pentru a feri Biserica de erezia ariana, este un exemplu remarcabil al unuia care a stat impotriva tuturor, dupa cum indica numele "Antipa". El nu a tinut cont de edictul imperial al lui Constantin, care s-a razgandit dupa doi ani de la consiliul de la Niceea referitor la arianism, si poruncea ca Arius si prietenii lui sa fie primiti in Biserica. Atanasie a indurat persecutia, calomnia, exilul, riscandu-si de multe ori viata ca sa apere marele adevar fundamental al divinitatii lui Hristos. La cativa ani dupa consiliul de la Niceea, in timp ce partida ariana a castigat influenta, Atanasie a fost convocat inaintea imparatului arian ( cu convingeri ariane, n.t.) care-i cerea sa inceteze sa se mai impotriveasca invataturii lui Arius si ca sa-i primeasca pe arieni. Cand Atanasie a refuzat, imparatul i-a reprosat cu amaraciune, zicandu-i: "Nu-ti dai seama ca toti sunt impotriva ta?" Campionul adevarului a raspuns: "Atunci, eu sunt impotriva tuturor". El era un adevarat Antipa si un exemplu nobil pentru credinciosii din toate timpurile. Astfel, credinta lui Dumnezeu, revelatia Lui Insusi in Hristos, a fost pastrata in mijlocul multor necazuri, si Domnul a luat nota de tot si a laudat-o.

          4.5          5) Mustrarea

          "Dar am cateva lucruri impotriva ta: ca ai acolo pe unii care tin invatatura lui Balaam, care l-a invatat pe Balac sa arunce o cursa inaintea fiilor lui Israel, ca sa manance cele jerfite idolilor si sa curveasca" (2:14-15).

          Este vorba despre Balaam din Numeri 22 la 25 si 2 Petru 2:15-16 si Iuda 11. Aflam din aceste pasaje ca el era un profet platit pentru a profetii; el s-a pus in slujba lui Balac, imparatul Moabului, pentru a blestema pe fiii lui Israel deoarece iubea plata nedreptatii. Dupa incercari nereusite, el a dat sfaturi pentru a ispiti pe Israel atatandu-l sa se uneasca cu madianitii si moabitii; prin aceasta el a provocat raul lui Israel, care s-a amestecat cu ei la Baal-Peor (sau, Domnul deschiderii), si judecata lui Dumnezeu peste Israel prin plaga (Num. 25 ; 31:16). Prin urmare, el cauta sa rupa despartirea lui Israel de popoarele pagane si aceasta i-a reusit in parte invatandu-l pe Balac sa puna o piatra de poticnire inaintea fiilor lui Israel, facandu-i sa manance din lucrurile jertfite idolilor si sa curveasca.

          Invatatura lui Balaam, este asocierea cu lumea si abandonarea despartirii de rau. Acesta este profetul mercenar care, pentru propriile interese, cauta sa distruga orice separare evlavioasa (*). Unii, in adunarea din Pergam, tineau invatatura lui Balaam, si Domnul considera biserica responsabila ca tolera acest rau in mijlocul ei. Cei care tineau aceasta invatatura erau, fara nicio indoiala, membri clerului care predicau pentru plata, si care au sfatuit amestecul bisericii cu inchinarea idolatra din templu. Istoria relateaza ca numeroase ceremonii noi - lumanarile, tamaia, icoanele, procesiunile, purificarile, si nenumarate alte lucruri - au fost introduse in biserica in cursul secolelor 4 si 5.

          (*) Dupa ce Balaam nu a reusit sa blesteme poporul pentru bani (Num. 22 la 24), poporul Israel a curvit cu ficele Moabului si s-a dedat la idolatrie cu moabitii (Num. 25:1-3). Desi Balaam nu este mentionat in cap. 25, Numeri 31:16 ne arata ca aceste pacate au avut loc la incitarea sa, ceea ce este un pas inainte in legatura cu tentativa sa de a blestema pentru bani. Apocalipsa 2:14 arata ca Balaam avea o invatatura, nu doar punerea in aplicare a unei vrajitorii ca in Num. 23. Intelegem ca aceasta invatatura consta in a vrea in mod voluntar si cu buna stiinta sa amestece poporul lui Dumnezeu cu lumea, cu o dubla motivatie: Motivatia oficiala consta in a pretinde ca amestecul cu lumea va aduce pacea, evitandu-se conflictele intre poporul lui Dumnezeu si lume (Balac se temea de acest conflict - Num. 22:6 - ignorand porunca pacifista a Domnului, Deut. 2:9, Efes. 6:12). Motivatia tainica si profunda era de a face sa inceteze protectia lui Dumnezeu fata de Israel, facandu-l pe Israel sa cada sub blestem datorita pacatului, ceea ce nu putea obtine prin vrajitorie.

          Cu privire la invatatura nicolaitilor, ea pare sa fie aplicatia la Biserica a aceste invataturi a lui Balaam fata de Israel ( a se vedea "in acelasi fel" Apoc. 2:15). Probabil ca aceasta invatatura a nicolaitilor a fost raspandita de catre cler in vederea consolidarii prestigilui si autoritatii sale (Bibliquest).

          Idolatria si curvia erau cele doua pacate spre care Israel a fost atras dupa sfatul lui Balaam. Aceste lucruri rele au fost denuntate cu tarie de apostolul Pavel in 1 Cor. 6:15-18 si 10:19-28. Cei care invatau aceste practici nelegiuite erau la adapostul bisericii, si rezultatul a fost ruina morala pentru toti cei care erau contaminati prin aceste invataturi si prin aceste practici profane si rele. Ingerul, sau reprezentantul din Pergam, nu este acuzat de raul lui Balaam, ci de faptul ca-l tolera. Ei nu s-au impotrivit acestui rau. Erau indiferenti fata de aceasta invatatura daunatoare a lui Balaam si a nicolaitilor, si deci pacatul la Pergam era tolerarea raului si a oamenilor rai. Din nefericire! cat este de adevarat pentru biserica marturisitoare de astazi. Sa luam si noi seama la reprosul pe care il face Domnul la Pergam. 1 Ioan 5:20-21 ne spune ca orice lucru in afara de Isus Hristos este idolatrie; si 2 Cor. 6:14-16 si Iac. 4:4 ne invata ca prietenia lumii si relatiile nepotrivite cu ea sunt curvie.

          In plus, Domnul acuza Pergamul ca are pe unii care tin invatatura nicolaitilor, ceea ce El ura. Am remarcat ca la Efes erau "faptele nicolaitilor" si cei care raspandeau aceasta invatatura erau din interiorul bisericii. Acum, raul era sistematizat, invatat si practicat. Adunarea s-a instalat in lume, unde era tronul lui Satan, si ea tolera ceea ce Domnul ura. Nici nu putea fi altfel atunci cand biserica si-a parasit caracterul ei de pelerin; separarea de rau nu putea sa fie pastrata atunci cand isi avea locuinta in lume. Aceasta este valabil atat individual cat si colectiv. Deoarece ne-am ocupat mai mult de semnificatia cuvantului "nicolaism" in mesajul catre Efes, nu vom mai vorbi aici.

          4.6          Parabola grauntelui de mustar

          Am atras atentia in studiile anterioare despre asemanarea dintre cele sapte parabole din Matei 13 si aceste sapte adunari. A treia parabola aseamana Imparatia cerurilor cu un graunte de mustar care, spune Domnul, "este cea mai mica dintre toate semintele; dar, dupa ce a crescut, este mai mare decat zarzavaturile si se face un copac, asa ca pasarile cerului vin si isi fac cuiburi in ramurile lui" (Matei 13:31-32). Cat este de adevarat aceasta cu starea Bisericii marturisitoare din aceasta a treia perioada la Pergam! Crestinismul si Biserica (marturisitoare, sau de nume, n.t. ) s-au raspandit plecand de la un graunte de mustar pana au ajuns un copac mare proeminent care adaposteste acum falsi invatatori si false invataturi, ceea ce simbolizeaza pasarile. Cat de mult este adevarat si pentru crestinatatea de astazi, si ce trist ca este asa!

          4.7          Indemnul la pocainta

          "Pocaieste-te deci; iar daca nu, vin la tine curand si voi lupta impotriva lor cu sabia gurii Mele" (Apoc. 2:16). Domnul cauta sa provoace intrega biserica la judecata de sine, pe de-o parte ca a permis invataturile rele ale lui Balaam si ale nicolaitilor in mijlocul lor, si pe de alta parte ca locuia acolo unde era tronul lui Satan. El indeamna intrega biserica sa se pocaiasca, la schimbare de gandire cu privire la aceste rele, a le judeca si a lua pozitie impreuna cu El impotriva lor.

          Domnul a cautat din nou pocainta bisericii in timpul acestei perioade la Pergam: existand posibilitatea de a regasi conditii si trasaturi potrivite ale adunarii si placute Domnului. Aceasta nu era posibil decat printr-o pocainta autentica si prin despartire de rau.

          Marturisirea pacatului, judecata de sine si intristarea dupa voia lui Dumnezeu, iata adevarata pocainta. Aceasta este intotdeauna singurul mijloc de vindecare de rau si de cursele lui. Daca lucrurile care nu sunt dupa Cuvantul lui Dumnezeu patrund in vietile noastre sau in adunarea lui Dumnezeu, atunci trebuie sa exersam judecata de sine si sa ne pocaim, individual sau colectiv. Astfel, vom fi eliberati, "cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainta care duce la mantuire, si de care cineva nu se caieste niciodata" (2 Cor. 7:10).

          Domnul ii spune adunarii din Pergam ca daca nu se pocaiesc si nu judeca raul din mijlocul lor , El va veni curand, si se va lupta impotriva lor cu sabia gurii Lui. Observati, El nu spune: "Voi lupta impotriva voastra", ci "impotriva lor". El nu va lupta niciodata impotriva alor Sai, dar va lupta impotriva celor care au introdus invataturi si practici rele, ca cei care tineau invatatura lui Balaam si invatatura nicolaitilor la Pergam. Daca nu judecam raul care poate patrunde in Biserica, o va face Domnul Insusi, si aceasta va fi atunci spre rusinea noastra. El este gelos pentru gloria Sa si pentru sfintenia care este potrivita casei Sale.

          Sabia gurii Sale, cu care va lupta impotriva celor care au facut rau, este Cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul Sau este "viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taisuri" (Ev. 4:12), si el iese din gura Lui (Deut. 8:3); el este inspirat de Dumnezeu. El Se prezinta la Pergam ca Cel care are sabia ascutita cu doua taisuri (2:17), si atunci cand va veni pe pamant pentru judecata, va lovi natiunile cu sabia ascutita care iese din gura Sa, dupa cum am vazut deja referitor la Apocalipsa 19:11-15. Avem acest Cuvant viu si trebuie sa-l folosim impotriva raului care poate patrunde in viata noastra sau in adunare.

          In istoria acestei perioade de la Pergam, a bisericii, exista un exemplu remarcabil al Domnului luptand impotriva celor rai, cu sabia gurii Lui. Arius, care a sustinut invatatura rea ca Hristos nu era decat o creatura, a prezentat mai tarziu o marturisire plauzibila, spunand ca el a crezut de o maniera generala in Sfanta Treime. Constantin a acceptat marturisirea lui, si a trimis sa-l caute pe Alexandru, episcopul Constantinopolului, si i-a spus ca Arius trebuie sa fie primit in comuniune a doua zi, duminica. Alexandru, care era in varsta de aproape 100 de ani, a fost profund intristat de ordinul imparatului. El a intrat in cladirea bisericii, si s-a rugat fierbinte ca Domnul sa impidice o astfel de profanare. Pe parcursul serii aceleiasi zile, Arius vorbea cu usurinta si triumfator despre ceremoniile prevazute pentru a doua zi. Dar Domnul a auzit rugaciunea batranului Sau slujitor, si chiar in acea noapte Arius a murit. Domnul a intervenit si nu a permis reintegrarea in biserica a acestui invatator eretic (Istoria Bisericii, de Andrew Miller, vol. 1).

          Cuvintele Domnului din acest verset din Apoc. 2:16 dau un principiu de-o importanta capitala pentru cazurile de disciplina din adunare, sau cu privire la starea Bisericii in ansamblu. Asa cum a remarcat cineva: "Daca raul este lasat nejudecat in adunare, fie prin ignoranta fie prin delasarea sfintilor, fie prin refuzul de a face fata dificultatilor, Domnul va astepta mai intai in lunga Sa rabdare, si va cauta sa trezeasca constiinta alor Sai, fie prin unul sau prin altul, sau prin orice mijloc pe care va vrea sa-l aleaga. Apoi, daca nu dau curs indemnurilor Sale, va interveni El Insusi si se va ocupa de raul pe care adunarea a ezitat sa-l judece, si in care toti au fost implicati chiar prin refuzul lor de a judeca. Nu trebuie uitat niciodata ca sfintenia este potrivita casei lui Dumnezeu, si ca "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Ps. 93;5 ; Ev. 12:29). (E. Dennett).

          4.8          7) Alte erori din perioada Pergamului

          Inainte de a continua cu scrisoarea Domnului catre adunarea din Pergam, dorim sa atragem atentia asupra altor erori care au patruns in Biserica marturisitoare pe parcursul acestei a treia perioada din istoria sa. Pe masura ce crestinismul prospera in exterior sub protectia lui Constantin, si datorita faptului ca marturisirea crestinismului devenise calea sigura spre bogatie, onoruri si pozitii inalte in imperiu, mii de oameni s-au adunat la biserici in timpul sarbatorilor de Paste si Cincizecime (sau, Rusalii, n.t.) pentru a fi botezati. Unii autori vorbesc de doisprezece mii de oameni, fara a mai socoti femeile si copiii, care au fost botezati intr-un an la Roma. Cum biserica a castigat in numar, in putere si in popularitate in aceasta maniera exterioara, episcopii au zis: "Am asteptat domnia lui Hristos, dar am gresit. Imperiul lui Constantin este Imparatia lui Hristos". Astfel, speranta si adevarul venirii lui Hristos au fost abandonate de biserica in aceasta epoca, si ea a incetat sa mai astepte venirea si domnia Sa care au fost promise. Termenul "catolica" a fost de acum inainte aplicat in mod constant in toate documentele oficiale. Acum era biserica "universala", oficiala, sprijinita de stat.

          In timpul acestei perioade, superstitia a inceput sa invete pe oameni sa lege iertarea pacatelor de ritualul botezului. In secolul patru, tinerea acestui ritual a avut un loc imens in mintea crestinilor marturisitor. Ei credeau ca apa botezului curateste complet sufletul. "Inoirea (sau, regenerarea), a fi nascut din nou, botezul, au devenit termeni interschimbabili, avand aceeasi semnificatie in scrierile Parintilor" (Istoria Bisericii, de A. Miller, vol. 1).

          Parintii ingrijorati s-au grabit sa-si boteze copiii lor, de teama ca ei sa nu fie sub blestemul pacatului originar, si omul din lume intarzia botezul sau pana aproape de moarte pentru ca sa poata trece din apa regeneratoare in domeniul binecuvantarii fara sa mai fie atins de pacate noi.Astfel, aceasta grava eroare baptismala, a inlocuit invatatura biblica despre regenerare si nasterea din nou prin apa Cuvantului lui Dumnezeu si prin puterea Duhului Sfant, a patruns foarte devreme in biserica marturisitoare si a ramas invatatura acceptata de multi in crestinatatea de astazi.

          Asa a fost in aceasta epoca cand a aparut sistemul anti-scripturistic al manastirilor, schiturilor si al ascetismului. O astfel de viata austera, de rele tratamente aplicate trupului, etc., era mai mult un produs al filozofiei pagane decat invataturile lui Hristoa. Cuvintele apostolului din Coloseni 2:23 se aplica cu siguranta la aceste lucruri.

          4.9          4) Indemnul individual

          "Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor" (2:17a). Intr-o stare de ruina si de cadere, ca aceea din Pergam, Domnul Se adreseaza in mod individual, la acela care are ureche deschisa sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor, si care va tine cont si va lua seama la mustrarea Domnului.Cel care are o ureche interioara deschisa prin Duhul Sfant va auzi si va primi indemnurile date de Domnul. Deci, ne este amintita responsabilitatea noastra individuala. Domnul ne vorbeste in mod individual, chiar si astazi, despre starea Bisericii Sale si ar vrea ca noi sa auzim glasul Duhului si ca noi sa fim invingatori fata de rau.

          4.10          5) Promisiunea invingatorului

          "Invingatorului ii voi da din mana ascunsa si-i voi da o piatra alba si pe piatra, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l stie, decat cel care-l primeste" (2:17b). Domnul a cautat intotdeauna invingatori. Cei care au tinut cont de indemnul si de mesajul Duhului au primit puterea pentru a depasi lucrurile rele semnalate, si El le-a dat promisiuni pretioase. Invingatorul din Pergam va judeca raul din invatatura lui Balaam si a nicolaitilor si se va intrista de dezonoarea adusa Numelui Domnului prin faptul ca se tolera un astfel de rau in adunare. Devenim invingatori prin credinta, si prin puterea Duhului atunci cand actionam dupa Cuvantul lui Dumnezeu (1 Ioan 2:14 ; 4:4 ; 5:4).

          Cei care invatau doctrina lui Balam la Pergam invatau pe crestini sa manance din lucrurile jertfite idolilor, dar invingatorului acestui rau Domnul ii promite ca hrana mana ascunsa. Aceasta ne aminteste de ulciorul cu mana asezat in chivot ca marturie  si memorial de credinciosie a lui Dumnezeu care a dat lui Israel mana in timpul celor patruzeci de ani in pustie. Mana, era Hristos in umblarea Sa aici jos pe pamant in smerenie, in imprejurarile pustiului. Mana ascunsa, este Hristos in cer, ascuns de ochii oamenilor, dar apreciat deplin de Tatal. Atunci cand Il vedem acolo prin credinta, ne amintim de ceea ce a fost El aici jos, ispitit si incercat in toate felurile, asa cum suntem noi, dar biruitor in totul. Amintindu-ne astfel de El in gandurile noastre, ne hranim cu El si suntem sprijiniti si intariti printr-o tainica comuniune. Hristos, marele invingator este hrana pentru copilul lui Dumnezeu, si in masura in care acesta se hraneste cu El, primeste puterea de a invinge si de a deveni el insusi un invingator.

          Faptul ca mana ascunsa va fi data invingatorului in cer, ne spune ca multele experiente din pustie unde ne-am hranit cu Hristos aici jos vor da nastere la ceva de-o frumusete deosebita in glorie. Acolo, ne vom bucura intr-un fel nou de tot ceea ce Hristos a fost pentru noi in aceasta viata prin pustie, asa cum El ne-a sustinut, ca mana pentru sufletele noastre.

          Domnul promite, de asemenea, invingatorului o piatra alba cu un nume nou scris pe ea. O piatra alba era folosita in viata sociala si in obiceiurile judiciare de altadata. Zilele de sarbatoare erau insemnate cu o piatra alba si aprecierea de catre gazda a unui invitat special se facea cu o piatra alba cu un nume sau un mesaj scris pe ea. O piatra alba semnifica achitarea inaintea tribunalelor si o piatra neagra, condamnarea. Alegatorii indicau la fel pe o piatra alba numele candidatului pe care-l voiau si o puneau in urna. Astfel, aceasta promisiune a Domnului arata placerea si aprobarea Sa personala pentru fiecare invingator in parte. Este o garantie pretioasa si secretul aprobarii Sale, un secret intre El si inima credincioasa, caci nimeni nu stie numele scris pe piatra decat destinatarul. Ce incurajare pentru invingatorul care indura rusinea si impotrivirea celor care tolereaza raul. Sa cautam si noi sa fim invingatori pentru Hristos in toate zilele rele.               

         

           Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                                                                                                                                   - III -


          Raymond K. Campbell


          3          Mesajul catre Smirna - Apocalipsa 2:8-11

          "Si ingerului adunarii din Smirna scrie-i: Acestea le spune Cel dintai si Cel din urma, care a fost mort si a inviat: Stiu (*) necazul tau si saracia ta - dar esti bogat - si hula celor care isi zic ca sunt iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a lui Satan. Nu te teme deloc de ce vei suferi" (Apoc. 2:8-10a).

          (*) In versiunea engleza King James, expresia "faptele tale" este repetata pentru fiecare scrisoare, dar versiunea Darby, franceza sau engleza, nu o reia pentru Smirna si Pergam.

          3.1          Semnificatia numelui

          Numele "Smirna" inseamna "mir"; acesta este un parfum aromatic care emana dintr-un arbust care trebuie scuturat pentru a degaja tot parfumul sau, un parfum dulce. Astfel, adunarea din perioada Efesului a trebuit sa fie scuturata pentru a fi adusa la dragostea dintai. In Smirna, ajungem la a doua perioada din istoria profetica a crestinatatii. Aici gasim biserica zdrobita de incercarile ingrozitoare ale persecutiei si ale martirajului, si tamaia parfumata care se inalta catre Dumnezeu. Mirul era folosit la inmormantari, si, in moartea acestor martiri din Smirna, parfumul dulce al mirului se inalta spre Dumnezeu. Smirna este biserica in suferinta.

          Atunci cand Domnul a vorbit pentru prima data de Adunarea Sa in Matei 16:18, El a zis: "Pe aceasta stanca voi zidi Adunarea Mea si portile Locuintei mortilor (gr. hades) nu vor invinge". Satan L-a urat pe Hristos, stanca, si el are ura totdeauna fata de tot ceea ce reprezinta Hristos in lume, astfel ca portile Locuintei mortilor sunt deschise fata de Adunarea Sa in grozavele persecutii romane impotriva crestinilor. Aceasta perioada a durat aproximativ din anul 167 dupa I.H. pana spre anul 313 dupa I.H., atunci cand persecutia a incetat. In aceasta perioada a avut loc un dublu atac asupra Bisericii. In exterior, ea era oprimata si persecutata de Roma pagana, iar din interior, ea era atacata de hula celor care isi ziceau iudei, dar care erau o sinagoga a lui Satan. Le vom vedea in detaliu mai tarziu.

          Dumnezeu a ingaduit persecutarea Adunarii Sale de catre Satan si a folosit-o pentru a opri declinul care a inceput in perioada Efesului. Dragostea Sa pentru poporul Lui i-a ingaduit lui Satan ca sa-i trezeasca prin persecutie, astfel ca El sa poata implini curatirea si restaurarea sfintilor Sai si ca lumina Adunarii sa poata straluci mult mai viu. Necazurile si incercarile dureroase prin care ei au trecut au manifestat o credinciosie minunata fata de Domnul. Astfel, marturia Adunarii a stralucit si sfesnicul, care era in pericol sa fie indepartat la Efes, a fost pastrat. Scopul lui Satan era de a nimici marturia Domnului, dar Dumnezeu a lucrat in binecuvantare si S-a folosit de aceste eforturi ale lui Satan pentr a trezi si a face sa straluceasca Adunarea Sa. Astfel, Dumnezeu este intotdeauna deasupra eforturilor lui Satan si aduce binecuvantari mari.

          Vom gasi o asemanare intre cele sapte parabole ale Imparatiei cerurilor, despre care Domnul vorbeste in Matei 13, si aceste scrisori catre cele sapte adunari din Asia. In prima parabola, am vazut lucrarea semanatorului semanand samanta buna. Aceasta corespunde perioadei de la Efes unde este multa osteneala pentru Domnul. In a doua parabola, vedem vrajmasul activ care seamana neghina, un fel de secara otravita. Aceasta corespunde perioadei din Smirna, unde vrajmasul, Satan, a fost in mod special activ in persecutia si coruperea Evangheliei curate a harului lui Dumnezeu. In continuarea studiului nostru despre cele sapte adunari, vom face si alte comparatii cu parabolele din Matei 13.

          3.2          1) Prezentarea Domnului

          La Smirna, Domnul Se prezinta ca "Cel dintai si Cel din urma, care a fost mort si a inviat", si ca Acela care stie necazul lor, saracia lor si hula din partea celor care sunt sinagoga lui Satan. Ca in fiecare adunare, caracterul in care Domnul Se prezinta este intotdeauna adecvat la situatiile, la imprejurarile si la starea in care adunarea respectiva se gaseste; astfel, aceasta prezentare a Domnului la Smirna este in armonie cu nevoia acestei adunari. Pentru cei care se confruntau cu martirajul din cauza lui Hristos, persecutati pana la moarte sub cei zece conducatori romani consecutivi, ce inviorare de a avea inimile indreptate astfel spre Acela care era Cel dintai si Cel din urma, si care a coborat in moarte si care este viu pentru totdeauna.

          Prezentandu-Se astfel la Smirna, Domnul a vrut sa abata inimile lor de la necazuri si suferinte si sa le ocupe cu El, care a suferit totul. Nu trebuie sa ne temem de moarte, de mania omului, sau de puterea lui Satan atunci cand ochiul nostru este indreptat spre Acela care a avut de-a face cu toata puterea vrajmasului, inclusiv ultimul vrajmas moartea insasi, si pe care Il vedem viu pentru totdeauna, Cel care este etern.

          Cu siguranta, aceste cuvinte ale Domnului au fost reale incurajari si mangaieri pentru poporul Sau prin aceste grozave persecutii, si pentru sfintii lui Dumnezeu din toate timpurile. Caci, chiar si in zilele noastre, multi sfinti ai lui Dumnezeu au fost chemati sa-si dea viata pentru Hristos in diferite tari. Binecuvantatul nostru Domna a luat parte la sange si la carne "ca prin moarte sa-l desfiinteze (sa faca fara putere) pe cel care are puterea mortii, adica pe diavolul, si sa-i elibereze pe toti aceia care, prin frica de moarte, erau supusi robiei toata viata lor" (Ev. 2:14-15). El a infruntat toata puterea vrajmasului si l-a invins, si ar vrea ca ai Sai sa se increada in El care poate sa spuna: "Nu te teme! Eu sunt Cel dintai, si Cel din urma, si Cel viu; si am fost mort si iata sunt viu in vecii vecilor; si am cheile mortii si ale Locuintei mortilor (gr. hades)" (Apoc. 1:17-18).

          Astfel, Domnul incurajeaza pe sfintii Sai sa nu se teama de Satan care avea altadata puterea mortii, ci sa priveasca la El care a murit pentru a ne elibera de teama de moarte si de robia ei. Ne gandim, de asemenea, la cuvintele Sale din Luca 12:4-5 : "Nu va temeti de cei care ucid trupul si, dupa aceasta, altceva nu mai pot face. Va voi arata de cine sa va temeti: Temeti-va de Acela care, dupa ce a ucis, are autoritate sa arunce in gheena". Satan a cautat sa-i sperie pe credinciosi din timpul Smirnei si a folosit teama de moarte pentru a indeparta Adunarea de credinciosia fata de Hristos. Pentru a raspunde la acest efort al lui Satan, Domnul atrage atentia alor Sai asupra Lui Insusi ca Cel care a inviat si este viu pentru totdeauna.

          3.3          2) Aprobarea si incurajarea Domnului; atacul din exterior

          "Stiu necazul tau si saracia ta - dar esti bogat". Astfel, Domnul, in harul Sau minunat, incurajeaza si felicita aceasta incercata biserica. Faptele lor erau lucrate in cuptorul arzator al necazului si al incercarii, si El le aprecia. Necazurile si saracia lor erau mari, dar Domnul zice pentru ai mangaia, ca sa zicem asa: Stiu (faptele tale de credinta si) suferintele tale si saracia ta. El vede toate acestea asa cum a vazut altadata pe ucenicii Sai trudindu-se sa vasleasca in mijlocul vantului impotrivitor, si venind la ei, le-a zis: "Indrazniti; Eu sunt, nu va temeti" (Matei 14:23-27). Astfel, acesti sfinti incercati erau sprijiniti de dragostea Domnului si de faptul ca El stia necazul si saracia lor.

          Saracia sfintilor lui Dumnezeu era intr-adevar mare in aceasta perioada din Smirna. Ei erau priviti ca dusmani de catre vecinii lor si de catre stat, si vrajmasii lor i-au inconjurat ca o haita de lupi infometati gata sa-i sfasie. Au trebuit sa fuga in catacombele subterane unde traiau in intuneric. Noaptea, unii mai puternici si mai curajosi se aventurau inafara pentru hrana. Unii dintre ei si multi altii dintre primii crestini au fost prinsi si aruncati la leii infometati, inaintea miilor de spectatori. Altii au fost infasurati in vesminte imbibate in ulei, legati pe stalpi, si aprinsi ca niste torte pentru a lumina arena pentru jocurile romane. Cata saracie cu privire la lucrurile de pe pamant! Dar Domnul zice despre ei ca erau bogati.

          Evrei 11:35-39 descrie suferintele barbatilor si femeilor credintei de altadata, care neacceptand eliberarea, astfel ca sa dobandeasca o inviere mai buna. Au fost ucisi cu pietre, au murit ucisi de sabie, au ratacit, lipsiti, necajiti si chinuiti. Au ratacit in pustiuri, pe munti, in pesteri si in crapaturile pamantului. Aceste lucruri au fost, de asemenea, adevarate despre crestinii din perioada bisericii de care ne ocupam. Nu au acceptat eliberarea care le era oferita daca renuntau la Hristos, ci credinta lor a triumfat in moarte si asteptau biruinta deplina in inviere. "De care lumea nu era vrednica" (Ev. 11:38); iata aprecierea lui Dumnezeu despre toti acesti martiri credinciosi.

          Desi saracia materiala din Smirna a fost mare, Domnul zice in aprobarea Lui: "dar esti bogat". Dupa aprecierea Sa, ei erau bogati in fapte bune, bogati in credinta, bogati in Dumnezeu. Iacov 2:5 spune: "Nu i-a ales Dumnezeu pe cei saraci in felul lumii ca sa fie bogati in credinta si mostenitori ai Imparatiei pe care le-a promis-o celor care-L iubesc?". Si in 1 Timotei 6:18, este indemnul de a fi bogati in fapte bune.

          Smirna contrasteaza cu Laodiceea, biserica din perioada actuala. Acesteia Domnul i-a zis: "Pentru ca spui: Sunt bogat si m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic! si nu stii ca tu esti cel nenorocit si de plans si sarac si orb si gol" (Apoc. 3:17). Biserica marturisitoare de astazi se poate lauda cu marile bogatii pamantesti, dar ce saracie spirituala vede Domnul acolo! Poate aceasta este adevarat si pentru noi ca credinciosi; putem expune cu mandrie multe bunuri materiale, dar cate bogatii spirituale avem?

          Din punct de vedere spiritual, Biserica a prosperat intotdeauna mai mult in vremuri de persecutie si necaz decat in timpuri de prosperitate. Atunci cand totul merge bine, poporul lui Dumnezeu adesea adoarme, devenind neglijent si indiferent, indepartandu-se de Domnul. Atunci cand crestinul obtine in lume bogatie, glorie si pozitii de onoare, el este in pericol si spiritualitatea tinde sa se micsoreze. Cand crestinii sunt saraci si cand nu se gandesc la pozitia lor in lume, atunci nu exista un astfel de pericol din punct de vedere spiritual. Incercarile si persecutiile ne indreapta mai mult spre Domnul, si descopera adevaratul caracter al lumii.

          "Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iata, diavolul va arunca dintre voi in inchisoare, ca sa fiti incercati; si veti avea necaz zece zile. Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii" (Apoc. 2:10). Domnul continua astfel sa incurajeze adunarea din Smirna sa Ii fie credincioasa pana la moarte, si sa nu se teama de lucrurile pe care diavolul le va face pentru ca ea sa sufere. Hristos a ingaduit lui Satan de a-i persecuta pentru un timp limitat, in sens figurativ zece zile. El a ingaduit pentru binele lor spiritual si etern. Cat este de bine sa stim ca Dumnezeul nostru este mai presus de toate, mai presus de toate masinatiunile, de puterea si de planurile vrajmasului, si ca nu ni se poate intampla decat ceea ce El ingaduie, si numai pentru timpul pe care il ingaduie.

          Cele zece zile de necaz stabilite profetic, au fost implinite sub forma celor zece edicte de persecutie impotriva crestinilor sub zece imparati romani, incepand prin Nero si sfarsind prin Diocletian. Ultima persecutie a durat zece ani si a fost cea mai violenta dintre toate, vrajmasul cautand a eradica si elimina crestinismul. Dar, sub imparatul Constantin, persecutia a incetat in intregime in jurul anului 313 dupa I.H.

          "Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii". Domnul va da martirului ceea ce este dincolo de aceasta viata si moarte, cununa vietii. Este una din cele cinci cununi despre care vorbeste Scriptura pentru a incuraja pe credinciosi. Cununa vietii este pentru cei care sunt gata sa-si dea viata pentru Domnul. Cineva a scris cateva cuvinte minunate despre aceasta cununa: "Cununa vietii - viata in maturitatea sa deplina, incununata, ca sa zicem asa, de aprobarea Lui speciala; viata, viata eterna, libera de orice dificultate, bucurandu-se deplin de propriile sale obiecte, si manifestata in toata perfectiunea in propria sa sfera chiar in prezenta Domnului, in acest loc special in glorie, pe care Domnul, in harul Sau, poate sa o dea celor care sunt credinciosi pana la moarte. Iata cununa vietii" (E. Denett).

          Ca si consideratie practica pentru noi referitor la acest subiect, am putea sa ne intrebam: Ce inseamna Domnul pentru noi ca importanta? Credinta noastra in Hristos este ea mai mult pentru noi decat viata insasi? Apostolul Pavel a zis: "Dar eu nu tin numai decat la viata mea, ca si cum mi-ar fi scumpa, ci vreau numai sa-mi sfarsesc cu bucurie calea" (Fapte 20:24, dupa KJV).) Viata este foarte scumpa omului natural, dar Domnul trebuie sa aiba mai multa importanta decat viata insasi. Fie ca si noi sa cerem harul sa fim credinciosi Domnului, inclusiv pana la moarte, ca si sfintii din Smirna de altadata.

          Cititorul va observa ca Domnul nu are nicio mustrare pentru adunarea din Smirna. In suferintele si necazul lor, El Se limiteaza  la a-i incuraja si aproba.

          In continuarea studiului nostru, ne vom ocupa de cei pe care Domnul ii numeste "sinagoga lui Satan", si de indemnul fata de cel care are urechi, si de promisiunea invingatorului.

          3.4          3) Dublul atac

          A avut loc un dublu atac al vrajmasului impotriva Smirnei. Pe langa persecutia din exterior prin paganii pe care tocmai i-am vazut, a avut loc un efort si un atac al lui Satan din interior. Astfel, Domnul a zis: "Stiu ... hula celor care isi zic ca sunt iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a lui Satan" (2:9). Cei care pretindeau a fi iudei (termenul este folosit simbolic) batjocoreau intr-un mod nelegiut adevarata Biserica si facand-o astfel sa sufere.

          Satan lucra prin doua moduri diferite. Apostolul Petru ne spune: "Vrajmasul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste, cautand pe cine sa inghita" (1 Pet. 5:8). Un leu este indraznet si puternic, repezindu-se asupra prazii sale cu toata puterea si furia lui. Aceasta reprezinta Satan ca persecutor al poporului lui Dumnezeu. Sub acest caracter, el se afla in spatele persecutiilor imparatilor pagani, cautand sa zdrobeasca si sa inghita Adunarea lui Hristos.

          Apostolul Pavel ne vorbeste despre un alt mod prin care Satan si-a facut lucrarea. Vorbind despre falsi apostoli, lucratori vicleni, care se prefac in apostoli ai lui Hristos, el scrie: "Si nu e de mirare, pentru ca insusi Satan se preface in inger al luminii" (2 Cor. 11:13-14). Satan lucreaza adesea sub acest caracter, prin slujitorii sai; ca inger al luminii, el pretinde ca are lumina de la Dumnezeu, el citeaza Scriptura, dar strica Cuvantul lui Dumnezeu si-l manipuleaza cu viclenie (2 Cor. 2:17 ; 4:2), cu scopul de a insela si perverti adevarul lui Dumnezeu.

          3.5          Atacul din interior

          Atacul din interior al vrajmasului, in aceasta perioada la Smirna, s-a facut sub caracterul unui inger al luminii si prin lucratori vicleni. Era activitatea acelora care si-au asumat o forma religioasa, a celor care pretindeau ca au dreptul legitim si ereditar pentru a fi poporul lui Dumnezeu, iudeii.

          Ei insultau pe crestini si calomniau adunarea. In acest fel, adevaratii credinciosi din Smirna sufereau batjocuri, ura si dispret din partea acestor oameni religiosi care stricau Evanghelia curata a harului lui Dumnezeu. Acesta era un test pentru Biserica marturisitoare prin acesti falsi revendicatori, si Domnul ii numeste foarte sever "sinagoga lui Satan".

          Deoarece acesti falsi revendicatori isi ziceau iudei, este util sa ne referim la Romani 2:28-29 unde gasim caracterele unui advarat iudeu din punct de vedere spiritual. "Pentru ca iudeu nu este cel in afara, nici circumcizie, aceea in afara, in carne; ci iudeu este acela inauntru, si circumcizie, aceea a inimii, in duh, nu in litera; a carui lauda este nu de la oameni, ci de la Dumnezeu". Aceste trasaturi spirituale nu se gaseau la acesti revendicatori, astfel ca Domnul zice despre ei ca nu erau deloc iudei.

          Pentru a inviora pe acesti credinciosi afectati de suferinta acestui dublu atac al lui Satan, Domnul zice "Stiu ... hula celor care isi zic ca sunt iudei si nu sunt", stiu necazul si incercarile voastre. Ce inviorare pentru poporul lui Dumnezeu din toate timpurile sa-L auda zicand: "Stiu"! El stie, El simte si simpatizeaza cu poporul Sau aflat in suferinta si in incercari; El il va elibera la timpul Sau.

          3.6          Sinagoga lui Satan

          Domnul spune ca cei care huleau adevarata Adunare din perioada Smirnei erau "o sinagoga a lui Satan". Acesta este un limbaj puternic si este necesar sa ne preocupam mai in detaliu asupra acestui grup si asupra semnificatiei acestei expresii.

          In aceste scrisori catre cele sapte adunari din Asia, se observa o dezvoltare a raului care a patruns in Biserica marturisitoare. Cand vedem ceea ce caracterizeaza crestinatatea de astazi, vedem multe lucruri care nu se gaseau in biserica de la inceput, in timpul apostolilor, dupa cum arata Scriptura, si ne putem intreba cum au putut sa apara acestea. In istoria profetica a crestinatatii din aceste scrisori catre cele sapte adunari, putem urmari originea si dezvoltarea acestor lucruri rele si a principiilor nescripturistice care se gasesc in crestinatatea de astazi. Acum, la Smirna, intalnim ceea ce este numit "o sinagoga a lui Satan".

          Acestia, care isi ziceau ca sunt iudei, pretindeau a fi adevaratul popor al lui Dumnezeu, mostenitorii privilegiilor spirituale ale vechiului Israel. El insistau asupra principiilor iudaice si cautau sa puna pe credinciosii dintre natiuni sub lege si pe acelasi teren ca Israel de altadata sub legamantul legii de la Sinai. Ei erau deja activi in zilele apostolilor care au trebuit sa lupte impotriva acestori invatatori iudaizanti.

          In Fapte 15, ni se spune de unii care au coborat din Iudeea si invatau pe credinciosii dintre natiuni la Antiohia, ca daca nu erau circumcisi dupa obiceiul lui Moise, nu puteau fi mantuiti (v. 1). Pavel si Barnaba nefiind de acord cu ei au discutat mult pe acest subiect. La Ierusalim, unii s-au ridicat si au zis ca era necesara circumcizia convertitilor dintre natiuni si a le porunci sa pazeasca legea lui Moise. Petru a raspuns zicand ca aceasta insemna de a pune pe umarul ucenicilor un jug pe care nici parintii lor si nici ei nu au fost in stare sa-l poarte, ci, spune el,: "credem ca suntem mantuiti prin harul Domnului Isus, in acelasi fel ca si ei" (Fapte 15:5-11).

          In epistola catre Galateni, apostolul Pavel s-a impotrivit cu tarie celor care predicau o alta evanghelie decat cea a harului lui Dumnezeu pe care el a primit-o de la Hristos si pe care o predica. "Dar sunt unii care va tulbura si doresc sa strice Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi sau un inger din cer va va vesti o alta evanghelie decat Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, sa fie anatema" (Gal. 1:7-8). Acestia sunt acei invatatori iudaizanti ai legii care, de asemenea, au tulburat pe sfintii din Galatia si au stricat Evanghelia. A adauga un singur lucru la Evanghelia mortii lui Hristos pentru pacatele noastre, inmormantarea si invierea Lui pentru indreptatirea noastra, ca si cum ar fi necesar pentru mantuire, aceasta ar insemna stricarea (sau, pervertirea, n.t.) Evangheliei.

          Satan era deci la lucru din primele zile ale Adunarii, cautand sa deformeze si sa strice Evanghelia curata a harului lui Dumnezeu. Acest efort al adversarului a continuat impotriva Bisericii si impotriva Evangheliei, si acum in timpul din Smirna, acesta a devenit ceva sistematic prin care acesti invatatori cautau sa introduca iudaismul in Adunarea lui Dumnezeu, amestecand legea cu harul, in timp ce ii huleau pe credinciosii fideli. Se intemeiase acum o grupare cu pretentiile cele mai  inalte, si ei erau stricatorii Evangheliei, distrugatorii crestinismului viu; ei insisi erau inselati de Satan. Domnul ii numeste intepator "o sinagoga a lui Satan", caci aceasta erau din punct de vedere moral, condusi, adunati si animati de Satan, in vederea planurilor sale rele.

          Gruparea (sau, partida, n.t.) patristica, numita de obicei "parintii bisericii", a reprezentat conducatorii acestei nefericite iudaizari sistematice a adunarii. Aceasta lucrare rea a castigat deja teren in biserica marturisitoare din aceasta perioada a Smirnei, si astazi, crestinatatea este impregnata de iudaism, sau de principii iudaice, amestecate cu adevaratul crestinism, legea si harul fiind amestecate, si Evanghelia harului lui Dumnezeu fiind pervertita.

          3.7          Contrast intre crestinism si iudaism

          Adunarea Dumnezeului celui viu nu este o continuare a iudaismului intemeiat de Dumnezeu in Vechiul Testament; in consecinta, principiile iudaismului nu pot fi transpuse in Adunare sau adaptate sub nicio forma. Adunarea este in cel mai mare contrast cu iudaismul.

          Israel, sau iudaismul, este un corp pamantesc, o institutie pentru pamant, o natiune cu sperante pamantesti. Exista o clasa speciala de preoti, un locas in care doar preotii puteau intra, si poporul se inchina de departe. Erau jertfe permanente pentru pacat, si o perdea care tinea inchinatorii in afara prezentei lui Dumnezeu. Adunarea (lui Israel, n.t.) era alcatuita dintr-un amestec din cei care aveau credinta adevarata si de cei care nu aveau, credinciosi si necredinciosi amestecati pe o baza nationala, cautand sa tina legea ca baza de acceptare inaintea lui Dumnezeu. Termenul "sinagoga" semnifica "o strangere laolalta", si acesta era principiul iudaic, un popor amestecat adunat impreuna pe pamant cu sperante nationaliste.

          Biserica, sau Adunarea lui Dumnezeu, este intr-un contras categoric cu toate trasaturile anterioare ale iudaismului. Ea incepe cu temelia crucii lui Hristos - o lucrare competa si implinita pentru pacat - invierea si inaltarea lui Hristos la cer pentru noi, coborarea Duhului Sfant, care a alcatuit singurul Trup de credinciosi si care locuieste in ei si i-a unit cu Capul inviat si glorificat in cer. Perdeaua este rupta si toti adevaratii credinciosi in Hristos sunt preoti si au privilegiul de a se apropia de Dumnezeu in Locul prea sfant prin sangele lui Isus (Ev. 10:19-22) ; 1 Pet. 2:5). Deoarece este unita cu Hristos in glorie, Adunarea este chemata sa fie un popor ceresc, si ei ii este data speranta cereasca de a fi cu Domnul in glorie. Sperantele si binecuvantarile sale nu sunt deloc pamantesti ca ale lui Israel.

          Cuvantul grec tradus in Biblie prin "biserica" sau "adunare" este "eclesia" si semnifica "o adunare chemata in afara". Aceasta inseamna un popor chemat afara din lume pentru a fi credincios Domnului sau, care este acum respins, si care este legat de El in glorie si care asteapta revenirea Lui. Adevarata biserica nu este o simpla strangere alcatuita dintr-un amestec de credinciosi convertiti si din oameni neconvertiti sau naturali, asa cum era sinagoga iudaica. Vedem astfel ca exista o foarte mare diferenta intre Adunarea lui Dumnezeu, Biserica, si iudaismul cu templul si sinagogile sale.

                    "S-a rupt perdeaua noi intram la tronul Sau de har,

                    Se-arata-a Domnului virtuti ce umplu Locul sfant.

                    Scump sangele Sau e prezent, ne-apropiem de tron,

                    Iar ranile Lui in cer spun: lucrarea s-a sfarsit.

                    Aici vedem placerea Sa in jertfa lui Isus,

                    El, Mare Preot e si Dar, prin El intram in cer.

                    In Sfanta Sfintelor curati, prin sangele Sau scump,                                                                                  Venim 'naintea Tatalui si Lui ne inchinam." (James G. Deck)

          3.8          O crestinatate care a luat trasaturile iudaismului

          Se constata astazi ca biserica marturisitoare a pierdut in cea mai mare parte din caracteristicile care trebuiau s-o deosebeasca de iudaism si ca cea mai mare parte a crestinatatii este caracterizata de principii iudaice. Ea devenind o simpla sinagoga, o adunare mixta din credinciosi si necredinciosi, cautand sa tina legea poruncilor pentru mantuire sau ca regula de viata. Ea s-a instalat pe pamant si nu asteapta revenirea Domnului. Ea a devenit o tabara ca iudaismul de altadata, desi poarta in exterior haina crestinismului. Punerea in evidenta a iudaismului si introducerea principiilor sale in biserica marturisitoare au distrus adevaratul caracter al crestinismului, si acest sistem si aceasta stare de lucruri Domnul le numeste, din punct de vedere moral, "o sinagoga a lui Satan" la Smirna.

          Astfel, apelul fata de credinciosii de altadata de a iesi din tabara iudaica si de a merge spre Hristos care este lepadat, este aplicabil si fata de crestinii de astazi. "Deci sa iesim la El, afara din tabara, purtand ocara Lui" (Ev. 13:13). Credinciosul serios care doreste sa-L onoreze pe Hristos si sa pazeasca Cuvantul Sau, trebuie sa iasa doar la Hristos si sa se desparta de tabara crestinatatii cu principiile sale iudaizante.

          3.9          4) Indemnul catre urechea care aude

          "Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor" (Apoc. 2:11a). Aici, ca si in fiecare scrisoare catre adunarile din Asia, Domnul indeamna urechea care aude sa asculte ceea ce Duhul spune adunarilor. Fiecare in mod individual este responsabil sa auda si sa asculte mesajul Duhului. Trebuie sa auzim cuvintele de mangaiere, de incurajare, promisiunea unei rasplatiri viitoare, si indemnul de a fi credincios pana la moarte.

          3.10          5) Promisiunea invingatorului

          "Invingatorul nu va fi nicidecum vatamat de a doua moarte" (v. 11b). Aceasta era promisiunea incurajatoare pentru fiecare credincios care depasea teama de moartea fizica in credinciosia fata de Hristos, la aparitia ispitei de a-L renega si de a trai pe pamant (in sensul de a scapa de moarte, n.t.). Promisiunea era, de asemenea, pentru acela care trecea peste hula si dispretul cauzate de cei din sinagoga lui Satan, cei care stricau Evanghelia.

          In Apocalipsa 20:11-14 este vorba despre a doua moarte care nu va atinge pe invingator, dupa promisiunea de aici. Acolo gasim descrierea scenei de judecata dinaintea tronului mare si alb, cand mortii nemantuiti vor invia si ca Dumnezeu se va ocupa de trupurile inviate si de sufletele si duhurile celor ale caror nume nu figureaza in cartea vietii. "Moartea si Locuinta mortilor au dat pe mortii care erau in ele; si au fost judecati fiecare potrivit faptelor lor. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Aceasta este a doua moarte".

          Moartea este starea trupului in mormant, si Locuinta mortilor (hades) va da inapoi sufletele si duhurile acelora care nu au nicio parte la prima inviere anterioara despre care este vorba in Apocalipsa 20:5-8. Apoi, intrega persoana (trup, suflet si duh) a tuturor acestor morti inviati va fi aruncata in iazul de foc pentru totdeauna. Aceasta este a doua moarte, despartirea eterna de Dumnezeu, partea groaznica si eterna a tuturor acelora care au murit fara Hristos, Mantuitorul.

          Multi crestini din aceasta perioada din Smirna au fost ucisi din cauza credintei lor in Hristos, trecand astfel prin moartea fizica; cu toate acestea, ei sunt numit invingatori si primesc siguranta binecuvantata a imunitatii fata de aceasta a doua moarte a judecatii eterne. Ce speranta binecuvantata si invioratoare pentru ei, si pentru credinciosii din toate timpurile.