APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                          - I -

     Walter Scott                                                                                                  STEM Publishing

     CUPRINS GENERAL

     1     Împărțirea cărții Apocalipsa : două părți - trei diviziuni - doisprezece secțiuni - porțiuni între paranteze.

     2     Celebra profeție a celor 70 de săptămâni sau 490 de ani : timpuri - zile - luni - a șaptezecea săptămână.

     3     Cei șase actori principali ai crizei viitoare : balaurul cel mare - fiara - antihristul - împăratul nordului - împăratul sudului - ultimul țar al Rusiei.

     SUBIECTE PRINCIPALE

     1 - Titlul și caracterul cărții : salutul divin - viziunea glorioasă a lui Hristos - cele șapte biserici - tripla împărțire a cărții.

     2 - Scrisori către cele șapte biserici : Efes - Smirna - Pergam - Tiatira - Sardes - Filadelfia - Laodiceea. Tronul și locuința lui Satan. Balamismul și Nicolaismul.

     3 - Răsplătiri pentru biruitor : cele șapte duhuri și cele șapte stele. Ceasul încercării care va veni. Hristos stă, bate și vorbește. A treia împărțire a Apocalipsei.

     4 - Tronul Celui Etern : autoritatea imperială a celor răscumpărați. Făpturile vii și închinarea lor.

     5 - Tronul Mielului înjunghiat : cartea cu șapte peceți. Universul inteligent Îl laudă pe Dumnezeu.

     6 - Deschiderea primelor șase peceți : de la prima la a șasea pecete, a șaptea în cap. 8

     7 - Viziuni ale harului între paranteze : trei cete de sfinți mileniali. Necazul cel mare. 

     8 - Primele patru trâmbițe : de la prima la a patra.

     9 - A cincea și a șasea trâmbiță : steaua căzută sau persoana lui Antihrist.

     Numărul oștirilor răzbunătoare.

     10 - Coborârea îngerului puternic - cartea mică deschisă : jurământul solemn al îngerului. Reluarea slujirii profetice a lui Ioan.

     11 - Mărturia iudaică și a șaptea trâmbiță : Ierusalimul călcat în picioare. Împărăția mondială a Domnului nostru.

     12 - Evenimentele așa cum le vede Dumnezeu : femeia și copilul de parte bărbătească. Satan - numele și lucrarea lui.

     13 - Cele două fiare : renașterea imperiului roman. Numărul fiarei, 666.

     14 - Șapte intervenții în har și judecată :

          - Rămășița iudaică salvată.

          - Evanghelia eternă.

          - Căderea Babilonului.

          - Închinătorii fiarei.

          - Morții binecuvântați.

          - Secerișul pământului.

          - Via pământului.

     15 - Cele șapte potire sau cupe ale mâniei : ceata biruitoare a martirilor lui Iuda. Slujitorii mâniei lui Dumnezeu pregătiți pentru judecată.

     16 - Cele șapte potire (continuare) : de la primul la al șaptelea.

     17 - Babilonul și Fiara : descrierea curvei celei mari.

     18 - Căderea Babilonului : plângere și jale pe pământ. Triumf în cer.

     19 - Nunta Mielului  : judecata națiunilor răzvrătite. Cuceritorul și oștirea Sa biruitoare.

     20 - Mileniul și judecata morților : domnia lui Hristos. Ultima alianță omenească.

     Satan aruncat în iazul de foc.

     21 - Starea eternă și mireasa în splendoarea guvernamentală și milenară : un cer nou și un pământ nou. Cetatea și gloriile sale.

     22 - Viziunea finală și mărturiile : râul și pomul vieții. "Da, Eu vin curând".

     INTRODUCERE

     Principiul pe care se bazează "Expunerea" noastră este că principalul conținut al Apocalipsei este încă viitor și că o împlinire completă a profeției trebuie căutată în apropiata criză de câțiva ani, culminând cu întoarcerea Domnului în putere. Nu putem avea împlinirea profeției atât timp cât Biserica este scena lucrării lui Dumnezeu în har. Dar în timp ce El este înălțat la cer, relațiile suspendate ale lui Dumnezeu cu Israel și națiunile sunt reluate. Biserica - trupul și mireasa lui Hristos - este o alegere din ambele, și ea însăși nu este un subiect al profeției, ci al revelației Noului Testament (Matei 16:16-17 ; Efes. 3). Evenimente, politice și religioase, se desfășoară sub ochii noștri, și care s-au dezvoltat de-a lungul secolelor. Dar în săptămâna profetică de șapte ani (Daniel 9:27) vor fi schimbări de un caracter uimitor. Întregul guvern politic va fi atunci restabilit sub conducerea unui slujitor al lui Satan, fiara din Apocalipsa - o confederație gigantică de zece puteri. Vechiul imperiu roman va reapărea în condiții noi, condus și controlat de capul său activ, blasfemiator și persecutor, cornul cel mic din Daniel 7. Asociatul său la crimă și părtaș la ruina eternă este Antihristul, care are influență pe plan religios în creștinătate, așa cum fiara o va avea pe plan politic. Curva cea mare, sau Babilonul mistic, va fi concentrarea a tot ceea ce este josnic din punct de vedere religios. Detronarea ei politică în imperiul reînviat va fi efectuată prin instrumentul celor zece împărați (Apoc. 17:16), care la început o vor susține; nimicirea ei este plânsă și jelită de împărați, negustori și popoare din afara imperiului roman (Apoc. 18:9-19), iar în final va fi distrusă de Dumnezeu Însuși (Apoc. 18:2, 21-24) cu puțin înainte de nimicirea fiarei. Aceasta din urmă este efectuată de Domnul în Persoană, la momentul venirii Sale cu putere (Apoc. 19). Distrugerea Babilonului și a fiarei sunt evenimente separate. Prima o va precede pe-a doua. 

     Nu poate exista o dezvoltare publică a acestor evenimente și a altora de același fel atât timp cât Biserica se află pe pământ. Răul este prezentat în taină, deși este activ, dar este ținut în frâu de două puteri: ce-l oprește (2 Tesaloniceni 2:6) este Biserica aflată încă pe pământ, iar Cel care oprește (v. 7) este Duhul Sfânt. Prin urmare, nu poate exista o abandonare publică a credinței până când Biserica și Duhul nu părăsesc pământul. Dar principiile răului sunt încă la lucru, subminând cu siguranță și rapid fundamentele morale ale Bisericii mărturisitoare și ale societății în general. "Criticii înalți"(*) sunt avangarda acestei cruciade a răului. Dezvoltarea completă a ei poate fi așteptată în curând.

     (*) „Criticii înalți” se referă la cercetători care au aplicat metode istorico-critice textelor biblice, analizându-le ca și alte lucrări literare antice, pentru a determina autorul, sursele și acuratețea istorică. Această mișcare din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, originară în mare parte din Germania, a pus sub semnul întrebării inspirația divină a Bibliei și este adesea asociată cu figuri precum Friedrich Schleiermacher și David Friedrich Strauss. Munca lor a implicat examinarea contextului istoric, a surselor literare și a inconsecvențelor interne ale cărților biblice, ducând adesea la concluzii care contestau credințele tradiționale, etc. (n.t.).

     În traducerea textului am folosit foarte mult lucrările  multor oameni erudiți. S-a folosit în mare măsură The New Translation (Morrish, Londra).

     Înainte de a începe studiul "Expunerii" în sine, am recomanda, în primul rând, o citire atentă a celor trei lucrări speciale indicate la începutul cuprinsului de la pagina următoare. Walter Scott.

    

     AUTORI CITAȚI SAU LA CARE SE FACE REFERIRE

     - Alford, Dean               - Noul Testament pentru cititorii de limba engleză etc.

     - Andreas, Osiander    - Apocalipsa, cu note și reflecții.

     - Auberlen, CA             - Daniel și Apocalipsa.

     - Baines, TB                 - Venirea Domnului, Israel și Biserica.

     - Bellett, JG

     - Bengel, JA                 - Expunere asupra Apocalipsei.

     - Bleek, F.                     - Prelegeri despre Apocalipsa.

     - Bousset, W.               - Despre Antihrist.

     - Brodie, T.                   - Note despre Apocalipsa.

     - Bullinger, EW            - Numărul în Scriptură.

     - Burder                       - Note despre Apocalipsa.

     - Cambell, Colin          - Studii critice asupra Evangheliei după Luca.

     - Carpenter, WB          - Comentariu la Apocalipsa.

     - Corfe, RPC                - Cruciada antihristică.

     - Culbertson, Robert  - Prelegeri despre profețiile lui Ioan.

     - Dante, A.                   - Divina Comedie.

     - Darby, JN                  - Sinopsisul cărților Bibliei etc.

     - Delitzsch, Franz

     - Ecumenius

     - Ellicott, episcop        - Un comentariu la Noul Testament.

     - Erasmus din Rotterdam (renumit pentru Testamentul grec).

     - Farrar, Dean             - Primele zile ale creștinismului.

     - Gibbon, Edward      - Declinul și căderea imperiului roman.

     - Gloag, PJ                 - Introducere în scrierile ioanine (este vorba despre scrierile lui Ioan, n.t).

     - Grant, FW                - Fapte și teorii despre o stare viitoare, etc.

     - Grant, PW                - Apocalipsa lui Ioan.

     - Hengstenberg, EW - Apocalipsa sfântului Ioan.

     - H. WR Hartridge     - Revelația lui Isus Hristos.

     - Herodot (părintele istoriei).

     - Hervey, James        - Meditații.

     - Hilgenfield, Adolf Bernhard Chrisoph

     - Hislop, Alexander   - Cele două Babilonuri.

     - Hooper, FW             - Revelația lui Isus Hristos de către Ioan.

     - Hussey, Robert       - Ascensiunea puterii papale.

     - Iosif Flavius (istoric evreu).

     - Kelly, William          - Prelegeri despre Cartea Apocalipsei, etc.

     - Lee, arhidiacon      - Comentariul Vorbitorului.

     - Luther (marele reformator).

     - Macleod, Alexander    - Heruvimii și Apocalipsa.

     - Manning, cardinal       - Puterea temporară a vicarului lui Isus Hristos.

     - Mills, John                   - Simbologie sacră.

     - DR. Mosheim, DR        - Istoria ecleziastică.

     - Muller, Max                   - Știința limbilor.

     - Philo (celebru filozof).

     - Plumtre, EH

     - Pool, JJ                        - Studii despre islamism.

     - Porphry (filozof)           - Tratat împotriva creștinilor.

     - Ramsay, William         - Prelegeri despre Apocalipsa.

     - Scott, Walter               - Rezumate doctrinare, etc.

     - Seiss, Dr.                     - Prelegeri despre Apocalipsa.

     - Shepherd, H.               - Pomul vieții.

     - Stuart, CE                    - Adevărul despre zilele din urmă.

     - Stuart, Moses              - Un comentariu despre Apocalipsa.

     - Tischendorf, LF

     - Tregelles, SP

     - Tyndale, William (reformator).

     - Ursinius, Zacharias             - Catehismul de la Heidelberg.

     - Warburton, Wiliam              - Prelegeri despre profeție.

     - White, James                       - Cele optsprezece secole creștine.

     - Wilkinson, WF                     - Nume personale în Biblie.

     - Wordsworth, Cristopher     - Prelegeri despre Apocalipsa.

     - Wycliffe, John (steaua de dimineață a Reformei).

     - Willie, JA                             - Istoria protestantismului.

     CUM SE UTILIZEAZĂ

     Există trei moduri în care această carte poate fi folosită în mod util.

     1 - Citind direct ca pe o carte obișnuită, făcând note cu creionul pe marginea pasajelor potrivite pentru meditație și studiu mai profund.

     2 - Luând capitol cu capitol, citind mai întâi capitolul din Biblie, apoi notând cu atenție gândurile importante și sugestive expuse aici în teamă de Domnul.

     3 - Ca o carte de referință. 

     

     ÎMPĂRȚIREA CONȚINUTULUI CĂRȚII APOCALIPSA

     "Revelație" - Vălul a fost dat la o parte.

     Cartea a fost scrisă în urma viziunilor avute de către iubitul apostol Ioan pe insula Patmos în jurul anului 96 d. H.

     DOUĂ PĂRȚI

     Cartea este împărțită în două părți distincte și egale.

     1 - De la Apocalipsa 1 până la Apocalipsa 11:18, în care este schițată profetic starea generală a lucrurilor și evenimentelor de la sfârșitul primului secol creștin până la introducerea stării eterne.

     Comparați "timpul să fie judecați cei morți" (Apoc. 11:18) cu "i-am văzut pe cei morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului" (Apoc. 20:12).

     2 - De la Apocalipsa 11:19 la Apocalipsa 22:21, în care sunt furnizate detalii cu privire la Israel și la creștinătate în viitoarea și cumplita criză a istoriei lor.

     TREI DIVIZIUNI

     Tripla diviziune a profeției este menționată în Apocalipsa 1:19. Acest verset este cheia interpretării și a înțelegerii acestei cărți. El conține un trecut, un prezent și un viitor.

        1 - "Scrie deci ceea ce ai văzut". Aceasta constituie o viziune în sine, cuprinsă în versetele 10-18, în care Hristos, în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, este obiectul central. Acesta reprezintă trecutul.

      2 - "Scrie... cele ce sunt". Acestea sunt prezentate în Apocalipsa 2 și 3, unde Biserica mărturisitoare este văzută în etapele contemporane și succesive ale istoriei sale, de la declinul ei (Apoc. 2:4) până la lepădarea ei (Apoc. 3:16). Acesta este prezentul.

      3 - "Scrie... cele ce vor fi după acestea". Această diviziune începe cu Apocalipsa 4 și continuă până la Apocalipsa 22:5. Aceasta este, în esență, partea profetică a cărții. Lucrurile acestea reprezintă viitorul. Pecețile, trâmbițele și potirele; Babilonul, nunta Mielului, domnia etc., toate acestea sunt lucruri viitoare.

     DOUĂSPREZECE SECȚIUNI

 

     Există douăsprezece secțiuni în care este împărțit întregul conținut al Apocalipsei și care, dacă sunt remarcate și însușite cu atenție, vor ușura foarte mult studiul cărții.

     1 - O introducere generală, Apocalipsa 1:1-9.

     2 - Hristos în gloria judiciară în mijlocul celor șapte biserici asiatice, Apocalipsa 1:10-18.

    3 - Biserica care mărturisește că este martoră a lui Dumnezeu pe pământ. Depărtarea ei tot mai mare de dragoste și de adevăr, Apocalipsa 2-3.

   4 - Sfinții cerești așezați pe tronuri și glorificați, inclusiv toți cei cuprinși în 1 Tes. 4:15-17 ; Apocalipsa 4-5.

     5 - Cele șapte peceți deschise în mod succesiv de către Miel, Apocalipsa 6 - 8:1. Apocalipsa 7 este o paranteză de un interes profund.

     6 - Cele șapte trâmbițe folosite în mod succesiv de către îngeri, Apocalipsa 8:2 - 11:18. Aici, în aceste profeții de judecată, vedem în prim plan imperiul roman reînviat.

      7 - Trei resurse (Apoc. 12), doi actori (Apoc. 13) și șapte rezultate (Apoc. 14), Apocalipsa 12-14.

    8 - Cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu vărsate succesiv, Apocalipsa 15-16. Lucrările finale ale lui Dumnezeu asupra imperiului roman, Israelului și pământului.

     9 - Babilonul idolatrul, în asocierile sale politice și ecleziastice și distrugerea lui totală,          Apocalipsa 17-18.

    10 - Schiță cronologică de la căderea Babilonului până la starea eternă, începând cu bucuria din cer și încheindu-se cu o imagine a chinului etern în iazul de foc, Apocalipsa 19-21:8.

     11 - Mireasa Mielului în strălucirea guvernamentală și milenară. Un lucru al dragostei, al vieții și al frumuseții pentru totdeauna, Apocalipsa 21:9- 22:5.

      12 - Atenționări, amenințări și încurajări, Apocalipsa 22:6-21.

     ORDINE CRONOLOGICĂ

     Apocalipsa 2 - 3 dezvăluie istoria morală a Bisericii în perioade succesive ale istoriei sale, de la sfârșitul primului secol creștin până la respingerea sa finală. Apoi, Apocalipsa 4 și 5 sunt cronologice în măsura în care cerul și nu pământul este scena acțiunii, sfinții cerești fiind mutați în casa lor de sus. Actul răpirii nu este menționat în Apocalipsa, ci se presupune că a avut loc în perioada dintre capitolele 3 și 4. Pavel a dezvăluit răpirea, Ioan continuă ca și cum ea a avut loc. Prin urmare, răpirea Bisericii este plasată după ruina Bisericii arătată în capitolul 3 și înainte de gloria la care suntem martori în capitolul 4.

     Istoria de pe pământ este apoi reluată de la sfârșitul capitolului 3, dar este istoria lumii apostate - Israel, imperiul roman reînviat și creștinătatea (de nume) în general. Aceasta se va găsi în Apocalipsa 6, 8, 9, 11:14-18 ; 15:5 ; 16:21 ; 19:11 ; 21:8.

     PORȚIUNI ÎNTRE PARANTEZE

     În carte există șase paranteze distinct marcate, după cum urmează :

     1 - Apocalipsa 7, între pecetea a șasea și a șaptea.

     2 - Apocalipsa 10, 11:1-13, între a șasea și a șaptea trâmbiță.

    3 - Apocalipsa 11:19 - 15:1-4, între sunetul celei de-a șaptea trâmbiță și vărsarea                 potirelor mâniei.

     4 - Apocalipsa 16:13-16, între al șaselea și al șaptelea potir.

    5 - Apocalipsa 17 -19:1-10, între vărsarea celui de-al șaptelea potir și venirea personală               a Domnului în putere și glorie. 

     6 - Apocalipsa 21:9 - 22:1-5, între descrierea stării eterne și secțiune finală a cărții.

     Cea mai lungă paranteză este a treia, în care sunt dezvăluite sursele ascunse ale binelui și răului (Apoc. 12), sunt numiți agenții și instrumentele principale ale răului (Apoc. 13), și menționarea rezultatelor harului și ale judecății depline (Apoc. 14).

     NOTE GENERALE

     Partea strict profetică a cărții începe cu Apocalipsa 6 și se încheie cu Apocalipsa 22:5.

     Evenimentele cronologice care se desfășoară în timpul peceților, trâmbițelor și potirelor au loc după răpire și înainte de arătarea în glorie a Domnului. Va fi imposibil de înțeles Apocalipsa dacă acest lucru nu este văzut clar.

     Nu se poate fixa o dată pentru deschiderea peceților. Imperiu roman s-ar putea forma în timp ce pecețile sunt deschise una câte una. Imperiul nu este recunoscut ca existând în timpul peceților. Este posibil ca în timpul necazurilor celei de-a șasea peceți (Apoc. 6:12-17) imperiul să se ridice din haosul general, dar nu ne putem pronunța cu certitudine.

     Primele patru trâmbițe (Apoc. 8) se referă în special la lumea romană. Cele trei "vai-uri" anunțate de ultimele trei trâmbițe vestesc judecata asupra Israelului apostat, a creștinătății apostate și, respectiv asupra lumii vinovate. Trâmbițele vin după peceți, iar potirele după trâmbițe. Judecățile anunțate de peceți sunt relativ ușoare dar răspândite, cu o singură excepție (Apoc. 6:8). Pedepsele anunțate de trâmbițe sunt mai grele ca și caracter; primele patru sunt mai limitate ca întindere, în timp ce ultimele trei sunt judecăți "vai". 

     În Apocalipsa 14:2 și 15:2-4 sunt văzuți cei martirizați din Iuda stând pe marea de sticlă și cântând cu harfele lor.

     Numai cei răscumpărați din Iuda, care stau pe Muntele Sion, pot să învețe cântarea fraților lor de sus, Apocalipsa 14:1-5.

     Nu se spune dacă numărul celor pecetluiți din Israel (Apoc. 7) vin din necazul cel mare și dacă este un grup distinct de cel din Apocalipsa 14. Cei o sută patruzeci și patru de mii din Apocalipsa 7 sunt din tot Israelul, în timp ce cei o sută patruzeci și patru de mii din Apocalipsa 14 sunt doar din Iuda (*).

     (*) Pentru că se face referire la Muntele Sion, n.t.

     Partea apostată a Israelului este menționată în mod special în Apocalipsa 9:1-11. Astfel, este luat în considerare întreg Israelul

     CELEBRA PROFEȚIE A CELOR ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI SAU 490 de ani (Daniel 9:24-27)

     Marea masă a iudeilor și a creștinilor greșesc deopotrivă cu privire la înțelegerea acestei celebre profeții. Greșeala constă în faptul că nu înțeleg că ultima sau a 70-a săptămână este încă viitoare și că un interval lung de timp, care a durat aproape 2000 de ani, are loc între sfârșitul săptămânii a 69-a și începutul săptămânii a 70-a și, în plus, că profeția se referă la Ierusalim și la poporul evreu. Apostolul nu a avut nevoie să scrie despre timpuri și vremuri creștinilor dintre națiuni (1 Tes. 5:1). Profeția însăși ne artă clar că există o pauză sau interval lung între ultimele două săptămâni.

     Transcriem integral cuvintele profeției, adăugând ici și colo câte un cuvânt explicativ :

     "Șaptezeci de săptămâni (490 de ani) au fost hotărâte asupra poporului tău (Israel) și asupra cetății tale sfinte (Ierusalim) pentru a înceta fărădelegea și pentru a pune capăt păcatelor și pentru a ispăși nelegiuirea și pentru a aduce dreptatea eternă și pentru a pecetlui viziunea și profetul și pentru a unge pe Sfântul Sfinților (șase binecuvântări).

     Ia aminte deci și înțelege: de la ieșirea cuvântului pentru așezarea din nou și pentru reconstruirea Ierusalimului (Neemia 2) până la Unsul (ebr. "Mesia"), Conducătorul (Matei 21), sunt șapte săptămâni (49 de ani) și șaizeci și două de săptămâni (434 de ani); strada și șanțul vor fi construite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare.

     Și, după cele șaizeci și două de săptămâni (pe lângă cele șapte), Unsul va fi nimicit și nu va avea nimic; și poporul (romanii) unui conducător care va veni (cornul mic din Daniel 7) va distruge cetatea (Ierusalimul) și sfântul locaș (Templul) și sfârșitul ei va fi cu un potop; și până la sfârșit va fi război: pustiirile hotărâte.

     Și el (conducătorul roman) va întări un legământ cu cei mulți (din poporul Israel), o săptămână (șapte ani); și la jumătatea săptămânii (el) (conducătorul roman) va face să înceteze jertfa și darul de mâncare; și pe aripa protectoare a urâciunilor (idolatrie) va veni un pustiitor, până când nimicirea și ce este hotărât se vor vărsa asupra pustiitorului" (adică peste pustiitor).

     Deci, la cine se referă profeția - la creștini sau la evrei ? La aceștia din urmă, fără îndoială. Poporul lui Daniel (iudeii) și cetatea (Ierusalimul) - iudeii și Ierusalimul - sunt deci subiectele profeției (v. 24).      Într-o scrisoare primită cu câțiva ani în urmă de la unul dintre cei mai distinși cercetători ai Cuvântului profetic, acesta l-a îndemnat pe autor să studieze cu atenție celebra profeție a celor șaptezeci de săptămâni, deoarece el le considera "cheia oricărei profeții". Săptămâna a 70-a este încă viitoare. A doua jumătate a acesteia este descrisă în diverse moduri ca fiind 42 de luni, 1260 de zile - timp, timpuri și jumătate de timp. Este acea perioadă solemnă la care se face referire în partea centrală a Apocalipsei, una deosebit de interesantă și absolut necesară de înțeles pentru ca profețiile să fie înțelese scriptural. În aceste 70 de săptămâni sau 490 de ani este trasat programul profetic.

     Săptămânile sunt perioade de zile sau de ani ? Toți ebraiștii competenți susțin că "săptămâna" înseamnă pur și simplu "șapte", fie că este vorba de zile, ani sau altă denumire a timpului; lucrul acesta trebuie înțeles din context, cuvântul în sine nu determină ce formă să fie folosită. Este pur și simplu "șaptezeci de șapte". Învățatul Tregelles a spus: "Păstrez cuvântul săptămână din motive de comoditate și nu ca să implice că șapte zile ar fi sensul cuvântului ebraic". Faptul că sunt săptămâni de ani este evident de la prima analiză a profeției.

     În Daniel 10:2 avem săptămâni de zile; în cele dinaintea noastră avem săptămâni de ani. Dar se pune o altă întrebare importantă. Când au început cele 70 de săptămâni sau 490 de ani ?  Suntem informați că a fost "de la ieșirea cuvântului pentru așezarea din nou și pentru reconstruirea Ierusalimului" (Daniel 9:25). Acum, în cărțile Ezra și Neemia întâlnim mai multe decrete, dar numai unul se referă la reconstruirea Ierusalimului, celelalte se referă la templu. Această poruncă sau decret special este cel la care se referă profeția și va fi găsit consemnat pe deplin în ultima carte istorică a Vechiului Testament, cartea Neemia 2. Acest decret a fost promulgat în al 20-lea an al împăratului Araxerxe. Astfel, avem începutul exact al celor 70 de săptămâni - 455 î.H.

     ÎMPĂRȚIREA PROFEȚIEI

     1 - Șapte săptămâni, sau 49 de ani, ocupați cu reconstrucția cetății (vezi Neemia 2), care fusese distrus de monarhul universal, Nebucadnețar - capul de aur (Daniel 2:38) și leul dintre fiare (Daniel 7:4). Cartea lui Neemia și a lui Ezra prezintă istoria acestei perioade sau "timpuri de strâmtorare". 

     2 - Șaizeci și două de săptămâni, sau 434 de ani, care au început de la reconstrucția cetății și restabilirea politicii sale sociale și ecleziastice, care a durat 49 de ani, până la Mesia, Prințul. Astfel, de la decretul lui Artaxerxe, din anul al 20-lea al domniei sale (Neemia 2), care poruncea reconstrucția Ierusalimului, până la intrarea triumfală a lui Hristos ca Mesia în Ierusalim (Matei 21), avem cele două perioade socotite împreună; în total 483 de ani.

     3 - O săptămână, sau șapte ani, sunt încă viitori. Această perioadă interesantă, care introduce ultimele dureri ale lui Iuda, începe după lepădarea Bisericii (de nume, n.t.) și după restaurarea lui Iuda în Palestina (Isaia 18). Întreaga profeție, mai mult sau mai puțin, este concentrată, în caracterul ei final, pe această criză interesantă. Este o săptămână în care își au locul cele mai grozave evenimente pe care lumea le-a cunoscut vreodată, politice și de altă natură.

     4 - "Jumătatea săptămânii sau trei ani și jumătate". Această ultimă săptămână este împărțită în două părți egale. Atenția cititorului, în cărțile Daniel și Apocalipsa, este fixată asupra celei de-a doua jumătăți a săptămânii. Prima jumătate va fi una de pace generală, dar și una de pregătire pentru izbucnirea cumplită a blasfemiei satanice, a puterii și cruzimii, care caracterizează ultima jumătate a săptămânii. Istoria primilor trei ani și jumătate nu este descrisă nici de profetul evreu (Daniel), nici de văzătorul apocaliptic (Ioan). 

     TIMPURI - ZILE - LUNI

     Un timp este un an (pentru susținerea termenului timp, vezi Daniel 4:16-37); timpuri, doi ani; împărțirea timpului, sau jumătate de timp, înseamnă jumătate de an; lunile sunt de 30 de zile; zilele sunt literalmente de 24 de ore. Acum, aceste perioade se referă la același timp, și anume, ultima jumătate a săptămânii a 70-a. Ele acoperă perioada necazului. Se va vedea că în Apocalipsa 11:3 și Apocalipsa 12:6 se vorbește despre zile, și nu despre luni sau timpuri, motivul fiind că se are în vedere pe sfinții lui Dumnezeu care suferă în acele zile; prin urmare, zilele mărturiei și ale încercării lor sunt numărate cu grijă. Zilele au interes pentru El, Cel care a numărat perii capetelor noastre! Dar când este vorba despre puterea și blasfemia marelui vrăjmaș politic al lui Dumnezeu și al Mielului, precum și despre prigonitorul celor care se tem de Dumnezeu din Iuda, este vorba despre împăratul din apus (vest), și dacă adăugăm și națiunile asupritoare, atunci perioada este descrisă mai scurt ca fiind de 42 de luni (Apocalipsa 13:5 ; 11:2). Zilele sunt numite de două ori cu referire la sfinții lui Dumnezeu. Lunile, de asemenea, sunt numite de două ori atunci când se face referire la vrăjmașul lui Dumnezeu. "Timpurile și legea", nu sfinții, sunt date în mâinile cornului mic, sau capului imperiului roman reînviat, "până la un timp și timpuri și o jumătate de timp" (Daniel 7:25). El va face ravagii și va devasta scena largă a mărturisirii creștine, dar mai ales în Palestina se va simți mâna sa de fier, nu împotriva națiunii ca atare, ci împotriva acelei părți temătoare de Dumnezeu, împotriva acelora care mărturisesc cu îndrăzneală pentru Dumnezeu în acele vremuri cumplite. Antihristul va susține pretențiile împăratului arogant și blasfemiator, inspirat de Satan aruncat din cer, a cărui expulzare este menționată în Apocalipsa 12. Daniel 7:25 ; și Apocalipsa 13:5 se referă la același personaj și la aceeași perioadă. Continuarea ultimei faze satanice a imperiului roman (Apoc. 17:8) este limitată la 42 de luni literale. Astfel, cele 1260 de zile de suferință, 42 de luni a câte 30 de zile fiecare de dominație a națiunilor, și un timp și timpuri și o jumătate de timp ale nenorocirii îngrozitoare ale lui Iuda se sincronizează. 

     CINCI LUNI

     Cinci luni de chin (Apoc. 9:5-10). Judecata lăcustelor sub trâmbița îngerului al cincilea este una teribilă și, în ciuda afirmației contrare a lui Hengstenberg (*), credem că "cele cinci luni" de chin fac aluzie la ravagiile lăcustelor naturale, care durează de obicei cinci luni. Se face referire la o perioadă limitată și scurtă, una care nu poate depăși cinci luni.

     (*) Ernst Wilhem Theodor Hengstenberg (1802-1869), renumit teolog luteran, n.t.

     ORĂ, ZI, LUNĂ, AN

     Un ceas, o zi, o lună și un an (Apoc. 9:15). Îngerii judecății legați la Eufrat urmau să fie dezlegați, nu într-un timp specificat, ci în acel moment special. Aceste forțe malefice urmau să fie dezlegate într-un moment bine definit. Este de remarcat că se specifică ora, ziua, luna și anul. Este o notă exactă a timpului.

     TREI ZILE ȘI JUMĂTATE

     Trei zile și jumătate (Apoc. 11:9-11). Trupurile moarte ale martorilor zăceau neîngropate pe străzile Ierusalimului și expuse privirilor crude și publice ale națiunilor este o scenă care durează literalmente trei zile și jumătate. Trebuie observat că mărturia celor doi martori se întinde pe parcursul ultimei jumătăți a săptămânii neîmplinite. Apoi ei sunt uciși, iar după expunerea publică a trupurilor lor timp de trei zile și jumătate, au parte de o înviere publică. Zilele profetice din Daniel și din alte părți ale Apocalipsei sunt zile literale; de ce ar trebui atunci ca acest pasaj deosebit să facă excepție ? Aceasta este o scenă specială, limitată în trăsăturile ei particulare la evenimentele din Ierusalim. Fiara este cea care îi ucide pe acești martori ai Ierusalimului.

     DOUĂ MII TREI SUTE DE ZILE

     Cele 2300 de zile (Daniel 8:14) este o afirmație istorică care se referă la profanarea templului și cruda călcare în picioare a poporului iudeu de către monarhul sirian de infamă amintire, Antioh Epifanul. Faptul că există o legătură tipică cu ultimele zile ale supremației națiunilor și ale conducerii greșite asupra statului iudeu restaurat pare evident din versetele 17 și 19. Antioh îl reprezintă pe viitorul opozant al iudeilor, împăratul din nord.

     O MIE DOUĂ SUTE NOUĂZECI DE ZILE

     1290 de zile (Daniel 12:11). Aceste zile depășesc cu o lună necazul și oprirea forțată a închinării iudaice. Ele încep cu semnul binecunoscut și îngăduit de Dumnezeu (Matei 24:15), idolatria, care va marca începutul durerilor finale ale crizei viitoare. Luna suplimentară este necesară pentru a finaliza nimicirea vrăjmașilor lui Israel. Profetul nu vorbește despre binecuvântare în legătură cu această perioadă, pentru că judecata nu trebuie doar să curețe scena de rău și de oamenii răi, dar oamenii înșiși trebuie să fie pregătiți moral pentru valul deplin al binecuvântării milenare. Zilele sunt zile literale, desigur.

     O MIE TREI SUTE TREIZECI ȘI CINCI DE ZILE

     1335 de zile (Daniel 12:12). Aici se adaugă 45 de zile la numărul anterior. "Ferice de cel care așteaptă și ajunge la o mie trei sute treizeci și cinci de zile". Astfel, avem 75 de zile literale adăugate la cele 1260, înainte ca binecuvântarea deplină a lui Israel să fie asigurată. Ce încărcate sunt aceste două luni și jumătate! Drama judecății se va sfârși, "necurăția fiicelor Sionului" va fi spălată, închinarea la templu va fi restaurată în condiții noi (Ezechiel 40), și poporul va fi curățit din punct de vedere moral de orice întinăciune a inimii și a vieții; atunci, "binecuvântat este cel" care așteaptă și ajunge la acel moment de binecuvântare minunată pentru Israel și pentru pământ.

     AMÂNAREA CELEI DE-A ȘAPTEZECI-A SĂPTĂMÂNĂ DE ȘAPTE ANI

     Intervalul actual de har și al degradării iudaice sunt coexistente și se va încheia prin strămutarea sfinților cerești, constând din cei vii schimbați și cei morți înviați. Apoi, ultima săptămână, necesară pentru a completa șirul celor 490 de ani, va începe cu prințul roman apostat și națiunea iudaică întorcându-se în Palestina, care vor încheia un legământ. La jumătatea săptămânii prințul roman va încălca în mod perfid legământul. Imediat va urma necazul cel mare cu ororile lui. Și aceasta va fi suficient. Tronul (lui Dumnezeu) va fi satisfăcut (Isaia 40:2). Cei șapte ani se vor încheia, iar vechiul popor, pedepsit, salvat și binecuvântat, va intra în binecuvântare. Soarele lui nu va mai apune niciodată, iar Ierusalimul va deveni tronul Domnului (Ier. 3:17). 

     Acum, dacă această dispensație (perioada harului, n.t.) nu este socotită ca avându-și locul între a 69-a și a 70-a săptămână profetică, atunci aceasta va produce neînțelegere și confuzie. Intervalul dintre aceste săptămâni explică multe.

     CEI ȘASE ACTORI PRINCIPALI AI NECAZULUI CARE VA VENI

     1 - Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, Diavolul și Satan - nume și titluri de importanță amenințătoare - este conducătorul nevăzut al întunericului moral și al răutății din zilele de la urmă înaintea întoarcerii cu putere a Domnului. Concentrarea răutății satanice pe pământ este o consecință a războiului din cer (Apoc. 12:7-9,13-17), Satan, aruncat de acolo, își va îndrepta energiile neobosite și își folosește resursele aproape nelimitate pentru a ruina pământul, umplându-l cu chin și suferință. În misiunea sa diabolică este susținut cu abilitate de distinșii săi slujitori, fiara și falsul profet, probabil cei mai vinovați doi oameni care se vor afla atunci pe fața pământului, inspirați satanic.

     2 - Fiara din profețiile apocaliptice (Apoc. 11:7 ; Apoc. 12 ; Apoc. 13:1-8 ; Apoc. 14:9 ; Apoc. 16:17 ; Apoc. 19:19-20 ; Apoc. 20:10). Cornul cel mic (Daniel 7:7-8, 11, 20, 21, 23-26). Acest corn mic sau împărat este conducătorul personal al imperiului roman reînviat. Cornul cel mic din Daniel 8 este un personaj diferit. "Conducătorul care va veni" (Daniel 9:26).

     3 - Antihristul din epistolele lui Ioan. Falsul Mesia (Ioan 5:43). Omul păcatului, fiul pieirii și cel rău sau cel fărădelege (2 Tes. 2). Falsul profet (Apoc. 16:13 ; Apoc. 19:20 ; Apoc. 20:10). O altă fiară (Apoc. 13:11-17). Împăratul (Daniel 11:36-39 ; Isaia 30:33). Omul din țărână (Ps. 10:18). Omul sângeros și înșelător (Ps. 5:6).

     4 - Împăratul nordului (Daniel 11). Vârtej distrugător (Isaia 28). Asirianul (Isaia 10:14, 25 ; 31:8). Împăratul cu fața neînduplecată (Daniel 8:23-25).

       5 - Împăratul sudului, adică al Egiptului (Daniel 11).

      6 - Gog, ultimul țar al Rusiei și conducătorul marii confederații nordice împotriva lui Israel și țării sale. În Ezechiel 38 și 39 citim că Gog, aliații și armatele sale cad fără glorie pe munții lui Israel. Dintre oștirile ademenite de lăcomie și prădă și să jefuiască  Israelul, care va fi centrul și depozitarul bogăției lumii, doar a șasea parte va fi cruțată, și aceștia vor fi trimiși în diferitele țări din răsărit pentru vesti răzbunarea Domnului asupra vrăjmașilor poporului Său, și pentru a face cunoscută prezența lui Iehova în mijlocul alor Săi, salvându-l pe Israel.  Iehova va fi apărarea fericitului Israel.

     Personajele menționate anterior, cu excepția lui Satan, conducătorul lor, sunt din naționalități diferite. Gog și împăratul de la nord acționează împreună pentru asuprirea politică a Israelului, primul ocupând o poziție deosebită. Fiara și falsul profet sunt împreună aliați, primul având puterea imperială și civilă, cel de-al doilea autoritatea spirituală a lui Satan. Împăratul din sud va juca un rol relativ neimportant în comparație cu cel al fratelui său, monarhul din nord. Cele cinci persoane la care se face referire sunt oameni reali, nu sisteme, deși ei le-ar putea conduce, și nici nu reprezintă o succesiune de personalități remarcabile. Acești cinci oameni deosebiți vor avea atribuite diferite roluri în conflictul viitor dintre bine și rău, lumină și întuneric. Sferele lor de acțiune, fie în vest împotriva lui Hristos (Apoc. 19), fie în nord-est împotriva iudeilor (Ps. 63 ; Zaharia 14), sunt subiecte cu care toți cercetătorii profetici ar trebui să fie bine familiarizați. A-i localiza pe acești viitori apostați, analizând lucrările și faptele lor așa cum sunt descrise în programul profetic, este o necesitate pentru toți cei care doresc să înțeleagă în mod inteligent profețiile.

         

      

          

 

     

     

             

 

                                     De la mahomedanism la Hristos

     Sheik Abdul Aziz

     The Central Bible Truth Depot 11, Little Britain, London, E.C.1    

     Prefață

     Mahomedanismul se distinge de marile religii ale lumii, precum hinduismul, budismul, șintoismul, confucianismul, în primul rând prin faptul că a apărut la secole după începutul erei creștine; în timp ce celelalte datează cu mult înainte de nașterea Domnului nostru; și, în al doilea rând, pentru că este singura mare religie, în afara creștinismului, care caută, în mod agresiv, să-și lărgească granițele printr-un zel misionar deosebit. În cazul musulmanilor, aceasta ia linia războaielor sfinte fanatice, prin care cei pe care încearcă să-i convertească au de ales între supunerea absolută față de mahomedanism sau să fie uciși cu sabia.

     Arabia este locul de naștere al mahomedanismului, răspândindu-se în Turcia, Egipt, Persia, Irak, Afganistan, Pakistan, India și, în general, în Orientul Apropiat. În India și Pakistan există aproximativ 400.000.000 de locuitori, dintre care aproximativ 80.000.000 sunt mahomedani, restul fiind în mare parte hinduși, închinători la nenumărați idoli. Chiar și în Londra există sute de mahomedani. O moschee și un loc de veci mahomedan se găsesc la Woking, Surrey.

     Mohamed, fondatorul Islamului (Islam, arabă, a trimite) s-a născut la Mecca, Arabia, în jurul anului 570 d.Hr. A fost fiul unui tată aproape necunoscut, pe nume Abdullah. Mama sa a murit când avea doar șase ani. A fost crescut inițial de un bunic, iar mai târziu de un unchi. O negustoare bogată, pe nume Khadija, l-a pus responsabil peste caravanele ei care făceau comerț cu Siria. La vârsta de douăzeci și cinci de ani s-a căsătorit cu ea, o văduvă de aproximativ patruzeci de ani.

     La o vârstă fragedă a dat semne ale unei înclinații religioase pronunțate. Era înclinat spre vise, practica postul, se retrăgea în peșteri de pe Muntele Hira, lângă Mecca, pentru izolare și meditație. Se spune că era predispus acceselor de epilepsie. El a susținut că a primit multe revelații de la Dumnezeu prin intermediul îngerului Gabriel. El a respins politeismul, adică închinarea la sute de mii de zei, pe care îi vedea peste tot în jurul său, și a subliniat că există un singur Dumnezeu. El a refuzat credința creștină a trei Persoane într-o singură Dumnezeire - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - și a negat adevărul Scripturii care spune:

  „DOMNUL (Iehova, singular) Dumnezeul nostru (Elohim, plural) este un singur DOMN (Iehova, singular)” (Deuteronom 6:4).

     La început, afirmațiile lui Mohamed au fost puțin acceptate și s-a confruntat cu multă persecuție. Pe la patruzeci de ani, s-a mutat la Medina, Arabia, cu aproximativ două sute de adepți, inclusiv soția sa, Khadija, vărul său, Ali, și fiul său adoptiv, Zayd. A fost încurajat să facă acest pas, deoarece primise o invitație de la unii dintre adepții săi din acel oraș, care își pregătiseră conaționalii să-i aștepte sosirea. Se spune că această Hegiră (Retragere) a fost adevăratul început al erei mahomedane. La Mecca a fost persecutat, iar afirmațiile sale au fost respinse, cu excepția câtorva, la Medina a devenit omul de stat, executivul, purtătorul de cuvânt al noii teocrații.

     Mahomedanii își urmăresc descendența de la Avraam prin fiul Agarei, Ismael (Geneza 16). Marea lor carte este Coranul, care se pretinde a fi cea mai extremă inspirație verbală, divină. În el, Isus este recunoscut ca fiind un mare profet al lui Dumnezeu, dar inferior lui Mahomed. Ei susțin că Domnul nostru S-a născut dintr-o fecioară și că El a fost Mesia cel promis. Ei afirmă că, așa cum Coranul a înlocuit Sfintele Scripturi, tot așa Mahomed L-a înlocuit pe Domnul nostru. Mahomed a făcut cele mai ridicole afirmații despre sine, spunând: „Am fost profet când Adam era încă între lut și apă”. El a susținut că Dumnezeu i-a spus: „Dacă nu ai fi fost tu, nu aș fi creat lumea”. Coranul conține inexactități remarcabile, cum ar fi confundarea Miriamei, sora lui Moise și Aaron, cu fecioara Maria; și înfățișarea lui Haman, nobil șef de la curtea lui Ahașveroș, regele Persiei, ca ministru al faraonului, regele Egiptului. Dr. SM Zwemer spune: „Coranul are multe erori istorice, conține fabule monstruoase, propovăduiește o cosmogonie falsă și este plin de superstiții.”

     Islamul sancționează sclavia și comerțul cu sclavi, permite fiecărui musulman patru soții și conviețuirea cu oricâte sclave poate avea. Mahomed, la moartea sa (632 d.Hr.), a lăsat nouă soții care să-i jelească pierderea. Soarta unei femei musulmane este într-adevăr foarte tristă și melancolică. Ea este închisă în Zenana (partea femeilor din casă) și este izolată de orice comunicare cu lumea exterioară. Conform legii musulmane, nicio parte a corpului unei femei, de la creștetul capului până la tălpile picioarelor, nu trebuie expusă privirii publice. Yashmak, un termen care înseamnă un văl dublu, cu fante prin care ochii pot privi, este una dintre cele mai triste priveliști; o femeie musulmană, înfășurată din cap până în picioare în pânză de in, alunecând ca o fantomă.

     Folosirea porcului pentru hrană, alcool, jocuri de noroc și camătă este strict interzisă. Circumcizia este obligatorie, conform legii musulmane.

     A recunoaște un singur Dumnezeu, care este drept și cere dreptate în viețile creaturilor Sale, la prima vedere poate suna incomensurabil mai bine decât milionul de zei ai hindușilor. Dar când vedem ura fanatică și amară față de creștinism din partea musulmanilor, începem să-l evaluăm la adevărata sa inutilitate și la originea sa ca fiind satanică în concepție și dezvoltare.

     Noi, a căror soartă fericită a fost de a ne afla în țări în care Cuvântul lui Dumnezeu este onorat, nu putem avea o idee prea clară cât de greu este pentru cei crescuți din copilărie influențabilă, în mijlocul credințelor și obiceiurilor păgâne, să se desprindă de aceste impresii și să îmbrățișeze credința creștină. În astfel de cazuri, pare ca și cum toate puterile întunericului ar fi dezlănțuite să conteste fiecare pas pe cale. Nu există cale de mijloc, niciun compromis posibil. O mamă, în frenezia ei fanatică, va crede că face slujba lui Dumnezeu punând otravă în mâncarea fiului ei și bucurându-se de agonia lui de moarte, dacă acesta îndrăznește să-i pună la îndoială credințele și să privească cu favor creștinismul. Un convertit la creștin nu-și poate câștiga existența decât plecând departe, într-un loc îndepărtat, unde este complet necunoscut. El este asaltat de pericole și dificultăți necunoscute în țările noastre favorabile.

     Autorul acestei prefațe a vizitat India și a fost martor cu propriii ochi la puterea incredibilă, infernală, pusă în mișcare pentru a împiedica cu orice preț pe oricare dintre coreligionarii lor să îmbrățișeze credința creștină. Trebuie să fii martor la acest lucru pe loc pentru a-ți da seama cât de reale și teribile sunt puterile întunericului. Este bine spus în Sfânta Scriptură că „Nu avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Creștinii pot fi într-adevăr recunoscători și pot găsi mângâiere în Scriptură, care ne amintește că „mai mare este Cel [Duhul Sfânt] care este în voi decât cel [diavolul] care este în lume” (Ioan 4:4).

Deși paginile următoare ne oferă o poveste foarte captivantă despre cum un suflet s-a luptat să iasă din întunericul mahomedanismului la lumina Evangheliei harului lui Dumnezeu, este bine să ne amintim că există mii, credem noi, chiar în acest moment, care se străduiesc în același mod și trec prin încercări similare. Biruințele lor s-ar putea să nu fie niciodată consemnate pe pământ, dar toate sunt consemnate în cer, unde „este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (Luca 15:10).

     Două lucruri par să acționeze în mod semnificativ în astfel de cazuri:

     1 - Un profund sentiment de păcat și vinovăție, care dă impulsul puternic de a căuta iertarea lui Dumnezeu; 

     2 - o concepție despre Dumnezeu departe de cea a religiilor păgâne, atrăgând să aibă încredere în Mântuitorul păcătoșilor.

     Creștinismul iese în evidență în contrast viu cu toate celelalte religii prin faptul că este singurul care oferă un Mântuitor oamenilor păcătoși. Nu este de mirare că regretatul predicator binecunoscut, Joseph Parker, atunci când a ținut o prelegere despre religiile contemporane, a făcut o pauză impresionantă, spunând: „Amintiți-vă că creștinismul nu este una dintre ele”. Nu, el stă complet de sine stătător în propria sa glorie divină.

     Narațiunea care urmează va demonstra că este nevoie de un curaj moral și fizic imens pentru a face un astfel de pas. Pentru o înțelegere corectă a narațiunii, va fi util să reținem clar că în India, unde a fost crescut autorul, au existat și încă există doi factori dominanți, mahomedanismul și hinduismul, cu o ură profundă și amară reciprocă. India a fost invadată de armatele musulmane la un secol de la moartea lui Mahomed. Aceștia au cucerit Punjab și Sind în nordul Indiei, impunându-se ca o mare putere mongolă, cu Delhi drept capitală, până când în cele din urmă a devenit parte a vastului Imperiu Britanic, unul dintre membrii unei Commonwealth-lui și acum o Republică cu autonomie stabilită.

     Convertirea șeicului Abdul Aziz, membru al unei familii musulmane bogate din India, este o poveste foarte revelatoare despre ce înseamnă să rupi lanțurile lui Satan într-o țară păgână către fericita libertate a Celui care spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11:29-30).

     Nu există nicio îndoială că convertirea șeicului Abdul Aziz a făcut o mare impresie în cercul în care a trăit și oriunde s-a dus. Cu siguranță, a fost călăuzit de Domnul să consemneze lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu în inima sa, până când lumina glorioasă a Evangheliei harului lui Dumnezeu i-a intrat în suflet și l-a condus la libertatea fericită, pe care nimic altceva decât acea Evanghelie nu i-ar fi putut oferi. Această narațiune este cu siguranță o ilustrare remarcabilă a „puterii [greacă, Dunamis, de la care provine cuvântul nostru englezesc, Dynamite] lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui crede” (Romani 1:16).

     Fie ca această relatare emoționantă să fie folosită pentru convertirea multora sub mâna bună a lui Dumnezeu și pentru ca unii creștini să fie mișcați de Domnul să-și dedice viața promovării singurei Evanghelii care mântuiește de păcat și robie, chiar și în țări în care oamenii „stau în întuneric și în umbra morții” (Luca 1:79). Fie ca îndemnul Domnului înviat să primească răspuns: „Duceți-vă în toată lumea și vestiți Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Auzim noi cuvântul Domnului nostru spunând: „Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi?” Cine va răspunde cu bucurie: „Iată-Mă, trimite-Mă!” (Isaia 6:8)?

AJ Pollock.

                                           De la mahomedanism la Hristos

    Istoria convertirii șeicului Abdul Aziz la creștinism, așa cum a fost relatată de el însuși

     Trăim într-o epocă a cercetării. Duhul întrebător este peste tot. Oamenii bat la ușa adevărului și a erorii. Ei caută o explicație satisfăcătoare a lucrurilor mai profunde ale vieții, a „vieții de aici și de apoi”. Vor să ajungă la rădăcina tuturor lucrurilor și să tragă concluzii corecte din faptele constatate.

     Mi se pune adesea întrebarea: De ce te-ai despărțit de religia strămoșilor tăi? De ce ai încetat să mai fii musulman și ai devenit creștin? Nu este o religie la fel de bună ca alta? Cu siguranță, mahomedanismul este bun pentru musulmani, hinduismul pentru hinduși, creștinismul pentru creștini.

     Ni se spune că nu contează ce credem, atât timp cât credința cuiva este sinceră. Permiteți-mi să spun imediat că acest lucru nu este adevărat. Sinceritatea nu este suficientă. Cred într-un Dumnezeu viu, triunic, sau într-un simplu mit? Adevărul este că totul depinde de ceea ce cred. Dacă aș lua otravă, crezând sincer că este o doză de medicament vindecător, ar neutraliza sinceritatea mea efectele otrăvii?

     Acum, cu toată seriozitatea, voi încerca să vă spun de ce am renunțat la mahomedanism și să urmăresc pașii care m-au condus la acceptarea lui Hristos ca Mântuitor și Domn. M-am născut în Nagpur, un oraș de provincie din India Centrală, în 1862. Tatăl meu, șeicul Hamed, a venit din Persia în India când era foarte tânăr. Era bogat și desfășura comerț între India și Persia. Era bine educat și vorbea mai multe limbi, inclusiv engleza. Aparținea tribului războinic al șeicilor, din care provin regii și marii lor luptători, și aparținea secțiunii sunnite a acelui trib și era strict ortodox. Mama mea a murit când eram foarte tânăr și nu-mi amintesc de ea. Unchii și alte rude ale mele erau proprietari de pământuri și dețineau proprietăți în apropierea minelor de aur de la Kolar.

     Am primit o educație strictă, conform metodei ortodoxe acceptate. Timp de câțiva ani am urmat o școală vernaculară, unde am studiat limbile hindustană, persană și arabă. Hindustana este limba comună a acelei părți a Indiei în care am fost crescut și este numită și limba urdu. Persana este limba clasică. Araba, limba Coranului, marea carte a mahomedanismului.

     Va fi util de la bun început să clarific povestea mea dacă, în această etapă, voi spune ce reprezintă mahomedanismul. Termenii mahomedanism și islam sunt termeni interschimbabili. Primul este numele dat adepților lui Mahomed; cel de-al doilea este numele dat mișcării chiar de către Mahomed. Cuvântul islam este un cuvânt arab, care denotă resemnarea față de voința lui Dumnezeu. Crezul islamului este rezumat în binecunoscuta afirmație „La ilaha Allah, Mohammed resul Allah”, care tradusă în engleză înseamnă „Nu există alt Dumnezeu decât unul singur, iar Mahomed este profetul său”. Acesta este marele strigăt de mobilizare al armatelor islamului. Propaganda lor este dusă mai departe cu un zel fanatic. Islamul este un sistem măreț bazat pe monoteism. Este religia a o șaisprezecea parte din populația lumii. În optzeci de ani de la începuturile sale, s-a răspândit într-o mare parte a Asiei cu o rapiditate fenomenală, iar mai târziu în Africa, în mare parte prin convingerea sabiei. Se bazează pe două puncte cardinale: Iman, Credința sau Crezul; Din, Practica sa. Musulmanul se laudă cu simplitatea religiei sale și că tot ce trebuie să facem pentru a obține mântuirea este să cunoaștem și să credem în învățătura ei, și astfel ne este asigurată o intrare bogată în paradis. De aceste două cuvinte se bazează toate legile și morala Islamului. Dumnezeul Islamului este atotputernic, dar nu un Dumnezeu al iubirii și nici măcar al dreptății. Se pune mult accent pe atributele intelectuale și metafizice ale lui Dumnezeu.

     Coranul, numit Recitarea, este marea carte a musulmanilor. Acesta îndeamnă la un răspuns moral din partea omului, așa cum a fost creat de Allah, prezice ziua judecății și descrie torturile celor condamnați și seducția unui paradis foarte senzual pentru credincios. Cu o fervoare crescândă, Mahomed a afirmat că a primit chiar cuvintele lui Dumnezeu, ipsissima verba, prin intermediul îngerului Gabriel. Acesta ne învață că mântuirea depinde de faptele noastre bune care depășesc faptele noastre rele. Citarea și ascultarea Coranului sunt considerate a produce mari binecuvântări. Recitarea sa se presupune că ispășește păcatele. Se susține că Mahomed este ultimul și cel mai mare dintre profeți, că l-a înlocuit pe Hristos și a abrogat cele patru Evanghelii (arabă, injil). Se învață că Mahomed mijlocește la Dumnezeu în numele adepților săi și că, din mila divină și din considerație pentru rugăciunile profetului, Allah va acorda iertarea păcatelor.

     Mahomedanismul impune ca fiind obligatorii pentru toți adepții săi următoarele îndatoriri:

     - Rugăciuni, care trebuie recitate de cinci ori pe zi. Aceste rugăciuni sunt în arabă, neînțelese de oamenii de rând din India. Sunt formulate în forme fixe, exercițiul fiind pur și simplu mecanic și ritualic.

     - Postul (în arabă, Roza ), trebuie respectat pe tot parcursul celei de-a noua luni (în arabă, Ramadan). În zilele acelei luni, nu este permisă mâncarea și băutura, dar este dată libertatea de a mânca și bea noaptea.

     - Milostenie (în arabă, Zakath ), a patruzecea parte din venituri și proprietăți trebuie dată săracilor în fiecare an.

     - Pelerinajul (în arabă, Hadj) la Mecca, locul de naștere și înmormântare al lui Mahomed, este așteptat să fie efectuat cel puțin o dată în viață și se presupune că aduce cu sine mari beneficii. Mormântul lui Mahomed de la Mecca este un obiect de adorație fanatică.

     - RĂZBOIUL SFÂNT (în arabă, Jihad), cheamă fiecare musulman adult de sex masculin să răspundă oricărei chemări legal valabile la război împotriva necredincioșilor, termen de dispreț atașat tuturor celor care nu sunt musulmani, în special creștinilor. Cei care pot cădea în astfel de războaie sunt considerați martiri și li se asigură o intrare triumfătoare în paradis, unde vor fi răsplătiți de compania unor domnișoare cu ochi negri (în arabă, Houri) și vor fi înzestrați cu o virilitate perpetuă.

     Pe lângă toate acestea, există nenumărate purificări și nenumărate ceremonii.

     Musulmanii au căpătat un loc în India prin invazia din anii 1001-1024 d.Hr., sub marii lor împărați (arabă, mogoli). Aceștia nu erau de origine indiană. Au convertit mulți oameni prin convingerea sabiei, pe de o parte, și prin atracția unei frății, neîntâlnită în cultura hindusă. Delhi a devenit capitala lor.

     Mahomedanismul acceptă întreg Vechiul Testament, dar refuză Noul Testament, negând Dumnezeirea Domnului Isus ca Fiu împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt — un singur Dumnezeu, caracterul ispășitor al morții Domnului nostru pe crucea Calvarului fiind refuzat de ei, precum și mărturia învierii Sale. Ei susțin că atunci când evreii erau pe punctul de a-L răstigni pe Domnul nostru, Dumnezeu L-a răpit la cer, făcând ca asemănarea Lui să fie pusă pe un altul, care a fost răstignit în locul Lui, denunțând tot timpul că răstigniseră persoana greșită.

     Ca să-mi reiau povestea, tatăl meu era un reformator în felul lui. Îmi amintesc bine cum, în copilărie, musulmanii din diverse secte și cu doctrine diverse obișnuiau să se întâlnească în casa tatălui meu pentru a discuta puncte dificile din filosofia mistică a islamului. Când aveam treisprezece ani, tatăl meu, dorind să-mi ofere o educație în limba engleză, m-a trimis la o școală misionară din Bangalore, în sudul Indiei. Rudele și prietenii mei s-au opus acestei metode, pe motiv că un musulman nu ar trebui educat de necredincioși, un termen de reproș la adresa tuturor creștinilor. Alții au susținut că tatăl meu risca ca fiul său să fie îndepărtat de religia strămoșilor săi și, în cele din urmă, să devină creștin. Din fericire, tatăl meu a ignorat rugămințile lor.

     Mi-am continuat studiile cu mare sârguință și atenție. Dar, fiindcă am urmat o școală misionară creștină, învățătura era impregnată de spiritul creștinismului. Citirea Bibliei era o materie obligatorie. Tatăl meu, însă, m-a avertizat foarte serios să nu acord atenție Bibliei, dar m-a îndemnat să mă concentrez pe dobândirea unor cunoștințe temeinice ale limbii engleze.

     Totuși, în ciuda indiferenței mele față de lucrurile lui Dumnezeu și a prejudecăților mele adânc înrădăcinate împotriva creștinismului, am devenit profund interesat de ceea ce citeam în Biblie. Aceasta a exercitat o mare influență asupra mea. Am devenit un student sârguincios al Bibliei, atât de mult încât am câștigat toate premiile legate de studiul Scripturii. M-a învățat două lucruri care mi-au lăsat o amprentă de neșters. Am aflat că eram un păcătos în ochii sfinți ai lui Dumnezeu și, ca atare, eram pierdut și aveam nevoie de un Mântuitor. Am aflat, de asemenea, că Dumnezeu mi-a oferit mântuirea prin jertfa ispășitoare a Fiului Său unic-născut, pe crucea Calvarului. Aceasta a fost prima trezire la sentimentul de păcat din inima mea și la condiția mea înaintea lui Dumnezeu. Dar mai aveam un drum lung de parcurs până să ajung la punctul în care știam că eram mântuit.

     Eram ținut la mare stimă datorită conduitei mele morale și eram considerat foarte religios de prietenii mei musulmani. Mergeam la moschee de cinci ori pe zi să mă rog. Posteam, îndeplineam multe ritualuri exterioare și făceam multe spălări ceremoniale. Mă consideram îndreptățit, absorbit de religiozitatea fariseică. Aceasta era starea nefericită a inimii mele. Tot felul de gânduri contradictorii îmi veneau în minte. Nu doream ca secretele inimii mele să fie dezvăluite. Întrebarea: Ce se întâmplă după moarte? mă apăsa.

     Așadar, când în sfârșit i-am spus tatălui meu despre schimbarea care urma să mă domine, acesta a fost nedumerit și mi-a sugerat un studiu atent al Coranului și al Hadis-urilor (cuvintele lui Mahomed), pentru a putea compara cele două religii, mahomedanismul și creștinismul. M-am dedicat unui studiu critic al ambelor religii și al fondatorilor lor. Următoarele concluzii mi-au fost impuse: — Coranul nu oferă o cale de mântuire și nici nu-mi dovedește că este inspirat de Dumnezeu, nici Mahomed nu avea nicio acreditare, din câte am putut vedea, care să-l califice să fie profet al lui Dumnezeu și cu atât mai puțin să fie un salvator, având în vedere că trebuia să se roage pentru iertarea propriilor păcate. Astfel, încrederea mea în religia strămoșilor mei era subminată. Cea mai profundă dorință a minții mele era lăsată nesatisfăcută de mahomedanism.

     Tatăl meu mi-a propus apoi să întreprind studiul doctrinelor sectei cunoscute sub numele de sufiști. El credea că aceasta era singura modalitate de a atinge scopul pe care îl aveam în vedere. Doctrinele lor sunt următoarele: Absorbția în Dumnezeu, scopul ultim al omului; mintea și voința sa nu doar să fie amestecate, ci pierdute în Dumnezeu. Că această experiență poate fi obținută doar printr-un proces de contemplare, însoțit de mortificarea faptelor trupului. Acest sistem este similar cu ceea ce se predă în „Yoga” sau filosofia teosofică. Am decis imediat să ofer acestui sistem o încercare corectă, așa că tatăl meu a aranjat ca eu să devin Chela (discipol) al unui preot cunoscut din Mecca. Am fost pus sub instrucțiunile sale și am fost învățat să repet anumite pasaje din Coran și numele lui Allah de sute de mii de ori, ținându-mi mâinile într-o anumită postură, pentru a preveni săvârșirea de fapte rele. Spre marea mea dezamăgire, am constatat că această schemă nu a funcționat. Nu m-a ajutat să rup lanțurile păcatului împletite în inima mea. Dacă păcatul este înăbușit într-o formă, va izbucni în alt mod. Eram gata să exclam împreună cu Buddha Gautama că mântuirea nu era posibilă. Este ușor să propui teorii și să preamări religia strămoșilor mei, dar a obține eliberarea de vinovăția și puterea păcatului este cu totul altă chestiune.

     După ce am încercat cu cea mai mare conștiinciozitate religia strămoșilor mei, în care am fost crescut, și nereușind să obțin nicio alinare pentru sufletul meu, în cele din urmă am fost nevoit să mă îndrept către Sfintele Scripturi pentru a afla ce spuneau ele despre calea mântuirii. Am căutat tovărășia creștinilor, căutând ajutorul lor. Mi-am continuat căutarea cu sârguință. În acest moment, am intrat în contact cu mulți slujitori ai Domnului, care au căutat să-mi arate calea mântuirii. Unuia, în special, îi mulțumesc foarte mult. El m-a condus la o înțelegere corectă a adevărului și, prin urmare, mi-a subminat credința în mahomedanism, dar nici măcar acest lucru nu m-a adus în punctul de a mă decide pentru Hristos. Am aflat, însă, că Domnul Isus a fost Fiul întrupat al lui Dumnezeu, care a luat asupra Sa chipul unui om, os din oasele noastre, carne din carnea noastră, fără păcat, și care a murit o moarte ispășitoare pe crucea Calvarului pentru ca eu să pot fi liber.

     Diavolul nu m-a lăsat să trec cu ușurință în libertatea sufletului. Mi-a amplificat greutățile și mi-a spus că, dacă aș îmbrățișa creștinismul, aș fi alungat din casă și din cămin, propriul meu tată m-ar renega, rudele mele m-ar trata ca pe un mort și nu aș avea pe nimeni care să aibă grijă de mine. Legăturile mele familiale erau foarte bogate. Nu eram chemat să muncesc din greu pentru a-mi câștiga existența. Părea foarte greu să părăsesc o casă atât de frumoasă, să devin un vagabond, să fiu bătut, să fiu lovit, să fug din oraș în oraș, și poate chiar să fiu ucis în cele din urmă. Așa a exercitat Satan o presiune foarte puternică asupra mea.

     Atunci mi-a venit gândul: Nu aș putea oare să-L primesc pe Domnul Isus în inima mea ca Mântuitor și să păstrez secretul pentru mine? Era oare nevoie să le spun prietenilor mei musulmani că Îl accept pe Domnul ca Mântuitor al meu? Așa că am continuat zi de zi. Întunericul îmi mătura sufletul. Nu era soare pe cer. Nori negri și amenințători pluteau deasupra mea. O luptă pentru viață și libertate făcea ravagii în inima mea.

     În timp ce treceam prin această perioadă dificilă, tatăl meu și-a dat seama oarecum ce se întâmpla în mintea mea. Mâniat, a făcut un foc din Biblia, cărțile și tratatele mele. Mi-a spus: „Acum poate vei fi înțelept și vei lăsa aceste cărți creștine în pace.” I-am răspuns: „Tată, poți să-mi arzi Biblia, dar nu poți arde ceea ce este adânc în inima mea.”

      Lucrarea Duhului lui Dumnezeu este foarte reală. El Își desfășoară propria lucrare în suflet, dacă ne vom deschide inimile și Îl vom lăsa să ne vorbească din Scripturi. Cam în acea perioadă, câțiva creștini, care știau despre exercițiile mele, s-au întâlnit să se roage pentru mine în casa unui misionar. M-am alăturat lor și am simțit Duhul lui Dumnezeu îndemnându-mă să iau imediat pasul deciziei, orice s-ar întâmpla, bucurie sau tristețe, prieteni sau fără prieteni, tată sau fără tată. Acesta a fost un moment minunat din istoria mea. În timp ce mă rugam, am avut o viziune cu Hristos. Am simțit că El era totul pentru mine. A fost o mare bucurie în timp ce mă rugam: „Doamne, primește-mă. Sunt sub stăpânirea păcatului, izbăvește-mă de puterea lui.” Într-o clipă, răspunsul a venit în inima mea. A avut loc o mare schimbare. Nu puteam explica schimbarea. Era cu adevărat de nedescris. „Trecusem din moarte la viață” (Ioan 5: 24).

     După aceea m-am dus acasă. Sora mea, plină de milă pentru mine, a dezvăluit intențiile crude ale tatălui meu. Mi-a spus că acesta a decis să mă închidă într-o cameră și să nu mă mai lase niciodată să ies din casă. Ca să scap de acest tratament, nu am avut altă opțiune decât să plec imediat de acasă. Am plecat în liniște și am ieșit în întuneric, un vagabond din casa propriului meu tată. M-am dus la casa unui creștin, un englez, care m-a adăpostit cu amabilitate peste noapte. A doua zi dimineață a sosit poliția să afle de ce fugisem de acasă. Au ajuns la concluzia că ar trebui să părăsesc orașul imediat, așa că m-am dus la Madras. Am stat acolo câteva luni, luând legătura cu misionarii. I-am ajutat să traducă Scripturile în hindustană și persană.

     De acolo m-am dus la Kolar, în provincia Mysore, unde am fost botezat. Când musulmanii fanatici au auzit aceasta, furia lor nu a cunoscut limite. În timp ce eram condus de un colonel creștin al armatei britanice în trăsura sa, aproximativ două sute de bărbați înfuriați m-au scos din vehicul și m-au bătut cu bețe groase până am zăcut fără cunoștință la pământ. Crezând că m-au ucis, au plecat. Poliția era neputincioasă în prezența unui corp atât de mare de oameni hotărâți, dar l-au ajutat pe colonel să-mi ridice trupul fără cunoștință în trăsură. Colonelul amabil m-a dus la el acasă, unde mi-au fost pansate rănile. Superintendentul de poliție l-a îndemnat pe misionar să mă trimită afară din oraș, deoarece nu avea destui agenți pentru a face față unei asemenea mulțimi.

      Mulți ani a trebuit să fiu extrem de atent când stăteam în casele misionarilor din sudul Indiei, căci atunci când musulmanii aflau unde mă găseam, roiau în jurul casei pentru a mă ataca. Trebuia să mă deghizez și să scap pe un drum pe unde nu se așteptau, uneori sărind peste zidul curții și dispărând în junglă. Unele relatări despre munca mea pentru Domnul ar putea fi interesante. M-am întâlnit cu Armata Salvării. Am admirat modul simplu în care trăiau salviștii, cum se amestecau liber cu cei mai săraci din casele lor, seriozitatea cu care predicau Evanghelia, faptul că trăiau ca o singură familie mare, mâncând mâncare locală și stând pe podea ca băștinașii. În cele din urmă, m-am alăturat lor și am fost acceptat ca ofițer. Am petrecut treisprezece ani fericiți cu ei, până când sănătatea precară a soției mele m-a obligat să plec. M-am pensionat cu gradul de maior. În acest timp, am fost martor la sute de convertiri, majoritatea în rândul oamenilor de castă inferioară, care au renunțat la idolii lor din lemn și piatră, au fost botezați și au devenit urmași fervenți ai Domnului.

     Un tânăr ofițer și cu mine am fost aleși să mergem în Statele Unite ale Americii și Canada pentru a reprezenta Armata Salvării din India. Am petrecut câteva luni vizitând New York, Boston, Philadelphia și alte locuri, iar în Canada am vizitat Toronto, Montreal, Hamilton, Quebec și alte locuri. Am avut întâlniri intense și privilegiul de a vedea multe convertiri. Întorcându-ne în Anglia, am ajuns exact la timp pentru a fi purtători de sicriu la înmormântarea soției generalului William Booth, „Mama” Armatei Salvării. Aceasta se întâmpla în 1890.

     Întorcându-mă în India, am preluat conducerea lucrării misionare în regiunea Telugu, soția mea ocupându-se de un orfelinat. Munca noastră se desfășura în întregime în sate. Sediul nostru era la Nellore, pe coasta de est a Indiei, pe coasta Coromandel. Suprafața în care lucram era de aproximativ 750 de mile pătrate, cuprinzând aproximativ 400 de sate cu o populație medie de aproximativ 2.000 de suflete. Fiind satele împrăștiate, vizitarea era dificilă. Drumurile erau foarte proaste, în unele părți nu existau deloc drumuri. Călătoream adesea prin câmpuri accidentate în căruțe trase de boi. Nu puteau exista mijloace de transport mai dificile, mai ales călătorind toată noaptea, așa cum trebuia adesea să facem pentru a ajunge într-un sat îndepărtat. Zguduitul neîncetat al căruței dintr-o parte în alta te arunca dintr-o parte în alta și nu aveam odihnă. A doua zi, corpurile ne dureau, acoperite de multe vânătăi. Carul cu boi nu mergea cu mai mult de două mile pe oră.

     Nu puteam ține întruniri pe tot parcursul zilei, deoarece bărbații și adesea femeile lucrau la câmp toată ziua. La sfârșitul zilei trebuiau să se întoarcă acasă, să gătească o cină și să se odihnească. Adesea era ora 23:00 înainte să începem întrunirile. Acestea se țineau în aer liber, congregația stând pe jos și citind la lumina lămpilor cu parafină.

     Am avut niște aventuri vizitând aceste sate. Odată, când întâlnirea se terminase, eu și ajutoarele mele am început să mergem spre casă. Deși aveam felinare, ne-am rătăcit. În cele din urmă, în întunericul dens, ne-am trezit mergând în apă, din ce în ce mai adâncă. Alarmat, i-am chemat pe toți să stea nemișcați. Acolo am stat în apă până la brâu, în timp ce ne rugam și cântam imnuri pentru a ne păstra curajul. Când a venit în sfârșit dimineața, am descoperit că stăteam într-un lac adânc. Dacă am fi mers mai departe în lac, ne-am fi înecat cu toții.

     Într-o altă noapte, întorcându-ne acasă după o întâlnire, am fost pândiți de tâlhari. S-au întins peste drum, ținându-se de mână, formând o barieră pentru a nu putea trece. Ne-au cerut bani și ne-au amenințat că ne vor omorî dacă nu le vom da tot ce aveam asupra noastră. Ne-au spus că tocmai jefuiseră un om, l-au omorât și i-au furat carul cu boi. Știam că acest lucru este adevărat, pentru că l-am văzut pe mort și carul lui pe marginea drumului. Cu toții purtam bețe când vizitam satele din cauza șerpilor, așa că am chemat pe ajutoarele mele să se apere. Apoi i-am spus sever liderului bandei: „Lasă-ne să trecem, altfel ar putea fi mai rău pentru tine dacă unul dintre noi este rănit și vom informa Raj (Guvernul) și cum l-ai ucis pe acest om.” În timp ce făceam asta, mă rugam în tăcere către Dumnezeu pentru ajutor și protecție. Imediat, tâlharii și-au lăsat brațele jos, iar noi am trecut mai departe, lăudându-L pe Dumnezeu pentru marea eliberare.

     Am condus școli de zi pentru copiii din diferite sate. Învățătorul care locuia în sat preda la școală pe tot parcursul zilei și ținea întâlniri evanghelice seara, fie în școală, fie într-un șopron. Într-un sat a existat un caz remarcabil al unui tânăr băiat care le cânta tatălui și mamei sale imnuri și coruri, pe care le învățase la întâlnirile misionare. Acest lucru l-a mâniat pe tatăl său, care i-a interzis să cânte imnuri în casa lui. Băiatul era atât de fericit, încât simțea că trebuie să cânte, dacă nu acasă, atunci în aer liber. Acest lucru l-a nedumerit pe tatăl său, așa că într-o zi și-a anunțat intenția de a participa la întâlnirea misionarilor și de a auzi singur ce aveau de spus. A început să participe cu regularitate. Dumnezeu lucra în inima lui, până când într-o noapte a fost atât de influențat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, încât s-a supus Mântuitorului și s-a bucurat de cunoașterea păcatelor iertate. Soția sa a fost apoi convertită, și apoi, unul câte unul, toți membrii familiei sale. Erau închinători la idoli și acum totul se schimbase. Tânărul a dat o mărturie extrem de convingătoare, căci, în timp ce vorbea, fața lui strălucea de bucuria cunoașterii Domnului.

     În aceste sate au existat semne îmbucurătoare de renaștere. Au avut loc multe convertiri. Am deschis școli în două sate, Allur și Pollipunda, care promiteau să fie centre de lucrări creștine considerabile. Destul de mulți convertiți au fost botezați la Pollipunda în această perioadă. Într-o noapte, tot satul a ascultat povestea Evangheliei până la miezul nopții. Ne-au cerut să construim un lăcaș de cult creștin și o sală de școală.

     India este prin excelență o țară a satelor. Nouă din zece locuiesc în sate. Vă puteți întreba: Cum este un sat indian? Este o adunare de colibe mici, înghesuite de-a lungul aleilor înguste, fără instalații sanitare. Fiecare colibă ​​este construită pe un plan diferit, fără pretenția de ordine sau curățenie. Pereții sunt din lut copt de soarele indian, tencuiți și vopsiți alternativ în dungi albe și roșii. Acoperișurile sunt acoperite cu iarbă. Casa este întunecată în interior, deoarece nu există ferestre. Nu există coșuri de fum, așa că atunci când se aprinde un foc pe podeaua de lut, întreaga colibă ​​este plină de fum. Ușile sunt mici și joase, astfel încât un om care intră trebuie să se aplece. Mobilierul constă în general dintr-un scaun de lemn și un pat făcut din bușteni de lemn dur, o saltea din sfoară, țesută dintr-o parte în alta în mod încrucișat. Există un sortiment de vase de alamă și lut și câteva ustensile domestice simple. Câteva colibe au o verandă pentru a oferi adăpost de razele soarelui. Satele sunt de obicei înconjurate cu un gard viu de cactuși, de înălțimea streșinii caselor.

     Să vizităm un sat. Traversăm o potecă înălțată peste orezării și intrăm printr-o spărtură în gardul viu de cactuși. Într-una dintre colibe locuiește un Bhagath hindus, adică un bard sau poet de la țară. Numele său, Bhagwan Das, înseamnă Sclav al lui Dumnezeu! Este bine cunoscut în satele din jur. Intrăm în coliba lui și ne așezăm pe pat, practica obișnuită. Imediat ce ne-am așezat, auzim sunetul clopoțeilor, flautelor și oameni care strigă. Pe măsură ce umbrele serii cad, muncitorii se întorc de pe câmpuri după ziua lor de muncă. Printre ei observăm băieți cu pielea închisă la culoare, cu capul ras, fete cu brațe subțiri, fără acoperire a capului, expunându-și părul negru la soare.

     Bhagwan Das a fost de acord de bunăvoie să organizăm o întâlnire. În acest moment, o mare mulțime s-a adunat în aer liber. Ne-am adresat oamenilor în limba lor și le-am povestit povestea simplă a crucii de pe Calvar, care aduce iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu tuturor celor care își pun încrederea în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al lor. Trecuse o oră sau două când Bhagwan Das ne-a interogat. Am discutat cu el. L-am întrebat: Ce este religia hindusă? El a răspuns: Este religia strămoșilor mei. L-am întrebat: Ce este religia strămoșilor voștri? El a răspuns vag: Religia brahmană.

     De fapt, religia brahmanică poate însemna orice. Pentru unii este o colecție de superstiții absurde. Pentru alții este pur și simplu o chestiune de simple ritualuri exterioare, fără valori morale sau practice. Odată cu trecerea timpului, felul de a fi al lui Bhagwan Das s-a schimbat. A devenit un ascultător interesat de mesajul Evangheliei. I-am spus odată: „Bhagwan Das, îți amintești proverbul hindus: «Chiar dacă speli cărbune în lapte, nu va deveni niciodată alb, dar dacă îl pui în foc, va deveni imediat alb»? Mintea ta este ca acel cărbune. Raționamentele nu te vor schimba niciodată. Ai nevoie de focul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu în inima ta și de sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a te curăța de orice păcat.” Fără alte cuvinte, bătrânul Bhagath a căzut în genunchi și, cu capul plecat, a strigat: „Cred, cred. Vreau să fiu liber de păcat. Cred. Cred”, sentimentele sale găsindu-și ușurare într-un torent de lacrimi. Astfel, a intrat în pace cu Dumnezeu. Iată o mostră a nevoii Indiei. Fie ca inimile să fie mișcate pentru a satisface această nevoie.

     După aceea, m-am ocupat de un hostel pentru oameni de rând, albi și eurasiatici. Unii își pierduseră locurile de muncă din cauza băuturii și nu aveau bani să plătească pentru o noapte de adăpost și erau recunoscători că au profitat de invitațiile noastre de a rămâne la hostel până când își vor câștiga banii. Unii dintre acești bărbați au renunțat la băutură, au participat la întâlniri și unii, slavă Domnului, au fost convertiți complet.

     Mai târziu, am mers în Gujarat, o provincie din nord-vestul Indiei, care ne-a dus din nou la munca la sat. Aici am avut o experiență extraordinară. A trebuit să urcăm un deal foarte înalt pentru a ajunge la un sat de cealaltă parte. Era spre seară și soarele apunea. În India nu există amurg. De îndată ce apune soarele, pământul este acoperit imediat de întuneric. Când am ajuns în vârful dealului, ne-am rătăcit și nu am reușit să găsim calea cea dreaptă, care să ducă spre sat, unde ne așteptau pentru o adunare.

     Faptul că ne-am rătăcit calea a însemnat că am rămas toată noaptea pe vârful dealului în întunericul nopții, fără mâncare sau băutură și fără un loc unde să dormim. Ca să ne sporească suferința, în junglă se aflau animale sălbatice, cum ar fi tigri și leoparzi, pe lângă șerpi. Din fericire, aveam cu noi mai multe lămpi cu ulei. Tot ce puteam face a fost să ne strângem laolaltă și să așezăm lămpile în jurul nostru, căci animalele sălbatice și șerpii se tem de lumină și o evită. Ne-am rugat toată noaptea pentru ajutorul și protecția lui Dumnezeu și ca lămpile noastre să nu se stingă. Dimineața, când s-a luminat de ziuă și pericolul a trecut, L-am lăudat pe Dumnezeu pentru grija Lui protectoare.

     Cu o altă ocazie, în Gujarat, a trebuit să traversăm râul Cambay pentru a ajunge în niște sate unde stabiliserăm întâlniri. Când am ajuns la râu, spre consternarea noastră, am descoperit că era inundat puternic. Nu ne puteam întoarce, văzând că oamenii din sate ne așteptau. Am reușit să găsim un loc unde să putem traversa, ne-am scos hainele, le-am rulat în mănunchiuri și ni le-am pus pe cap, ținând mănunchiurile cu o mână și apucându-l de umărul bărbatului din fața noastră, și am început să traversăm în șir indian. Totul a mers bine până când un bărbat s-a împiedicat de o piatră în mijlocul râului, smulgându-ne mănunchiurile de haine de pe cap în apă. Hainele noastre erau ude leoarcă și am început să ne întrebăm cum vom putea conduce o întâlnire în noaptea aceea. Cu toate acestea, am ajuns în siguranță pe celălalt mal. Femeile din sat ne-au împrumutat sariurile lor. Un sari este veșmântul principal al femeilor indiene, constând dintr-o bucată lungă de bumbac sau mătase, de diferite culori, lungă de cinci sau șase metri, înfășurată în jurul mijlocului. Ne-am înfășurat în aceste sariuri, în timp ce hainele ni se uscau la soare, și astfel, până la urmă, am ținut întâlnirea stabilită.

     În țara Marathi, lucrarea era mai dificilă. Erau păgâni înrăiți, neștiind nimic în afară de închinarea la zeii lor. Am simțit că este un mare privilegiu să spunem povestea Evangheliei unor bărbați și femei care nu o mai auziseră niciodată. Am simțit atât de puternic nevoia de ajutorul lui Dumnezeu în această lucrare, încât petreceam toată noaptea în rugăciune o dată, și uneori de două ori, pe săptămână.

     Baboo a fost unul dintre acești oameni, adus la noi de Patel (șeful) unui sat din apropiere. Acest Patel a acționat ca detectiv al poliției feroviare. Era ciudat ca un musulman să ne aducă un tânăr hindus, știind că eram creștini. Acest tânăr a fost găsit rătăcind în satul Nundurbar. Când a venit prima dată la noi, nu știa nimic despre Dumnezeu și nu putea nici citi, nici scrie un cuvânt în limba sa marathi. La întâlnire, stătea cu gura deschisă, cu ochii ațintiți asupra vorbitorului, ascultând cu atenție tot ce se spunea. Când muncitorii mergeau în sate, Baboo îi însoțea. Cu o ocazie, a cerut permisiunea de a vorbi. Le-a spus oamenilor cum învățase despre Dumnezeu, să nu mai fure, să nu mai bea și să nu mai mintă. Oamenii au ascultat cu uimire. Îl înțelegeau mai bine decât muncitorii, pentru că le putea vorbi în dialectul lor bhil. Bhilii, putem adăuga, au fost împinși în dealurile și jungla din Rajputana, unul dintre statele independente de atunci ale Indiei. Baboo a studiat din greu până când, în cele din urmă, a putut să-și citească Biblia marathi. A trebuit însă să învețe că simpla reformare a caracterului, cum ar fi renunțarea la furt, minciună, băutură, nu este suficientă pentru a merita mântuirea. Toți trebuie să învățăm acest lucru, dacă vrem să fim mântuiți de Dumnezeu. Numai prin harul lui Dumnezeu, prin moartea ispășitoare atotsuficientă a Domnului nostru Isus Hristos și prin valoarea curățitoare a prețiosului Său sânge de a spăla orice păcat, putea acea binecuvântare să fie a lui sau a noastră. La timpul potrivit, a învățat această lecție, a fost convertit și a mers mai departe fericit.

     Iată, vai!, raportul meu despre lucrarea noastră pentru Domnul în India trebuie să înceteze brusc, căci draga mea soție suferea îngrozitor de un tip rău de febră a malariei, iar medicii i-au ordonat categoric să părăsească India. Văzând că s-a căsătorit în India, ea a implorat că, dacă locuiește în regiunea muntoasă, mult mai sănătoasă decât în ​​câmpie, nu ar fi fost suficient pentru a rezolva cazul. Medicii au insistat că trebuie să părăsească India.

     Așadar, în Anglia, țara natală a soției mele, am ajuns în 1912, lăsându-le pe cele două fiice ale noastre îngropate într-un mormânt indian. În Insulele Britanice, am intrat foarte curând în contact cu creștini care se întâlneau în modul simplu indicat de Noul Testament și, ocupându-mi locul printre ei, am învățat calea lui Dumnezeu mai desăvârșit și, în legătură cu ei, am fost angajat cu bucurie în slujba Domnului în Marea Britanie. De multe ori, îmbrăcat în costume locale, am povestit în fața unui public atent povestea convertirii mele de la mahomedanism la Hristos.

     În Anglia eram cunoscut sub numele de Sheik Elvin Aziz. Această modificare a fost făcută pentru a evita rătăcirea scrisorilor, deoarece Abdul Aziz este un nume foarte comun în India. Prin urmare, am folosit numele de fată al soției mele, Elvin. Menționez acest lucru unora dintre cititorii mei britanici, care s-ar putea întreba că în narațiunea mea folosesc numele meu indian, Sheik Abdul Aziz, în timp ce ei mă cunoșteau sub numele de Sheik Elvin Aziz.

     Fie ca Domnul să binecuvânteze cu bunăvoință și din belșug această narațiune despre cum am abandonat mahomedanismul și am îmbrățișat creștinismul, spre lauda și gloria Lui și binecuvântarea fiecărui cititor.

     NOTĂ. După ce a slujit Domnului cu fericire și sârguință în Insulele Britanice până la începutul anului 1947, fratele nostru, șeicul Elvin Aziz, a fost înmormântat din cauza bolii și slăbiciunii timp de aproximativ optsprezece luni, pe care le-a îndurat fără să murmure, considerând totul ca fiind voia lui Dumnezeu pentru el. Pe 26 octombrie 1948, a trecut în prezența Celui căruia îi dedicase viața și căruia îi slujise cu atâta credință. Soția sa mărturisește despre cea mai minunată pace care umplea casa și despre sentimentul prezenței constante a Domnului.

     „Acum, osteneala slujitorului s-a terminat,

     Acum, ziua bătăliei a trecut;

     Acum, pe celălalt țărm, debarcă în sfârșit călătorul.

     Tată, în mila Ta, îl lăsăm acum pe slujitorul Tău adormit.”