APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- II -
Walter Scott STEM Publishing
INTRODUCERE - Apoc. 1:1- 8
Caracterul cărții
În această carte deosebit de interesantă și exclusiv profetică a Noului Testament vălul este dat la o parte, iar viitorul este dezvăluit într-o serie de viziuni panoramice văzute de văzătorul apocaliptic. Lumina și întunericul, binele și răul, sunt forțele morale aflate în opoziție. Dumnezeu, Hristos și Satan; oamenii, mântuiți și nemântuiți; și îngerii, sfinți și căzuți, sunt actorii acestei cărți minunate care are un plan și un scop. Scenele se schimbă și se transformă, acum timpul, apoi eternitatea. Cerul, pământul, abisul și iazul de foc alcătuiesc platforma și teatrul spectacolului. Cântecul învingătorului și vaietul celui învins înveselesc și întristează în același timp. Prin urmare, Dumnezeu triumfă, iar gloriile milenare și eterne ale lui Hristos strălucesc într-o lumină neumbrită și nepieritoare. Atunci se va împlini cuvântul profetului evreu: "Va vedea din rodul sufletului Său și va fi satisfăcut" (Isaia 53:11).
Cerul și pământul cel nou (Apoc. 22:1) devin locuințele eterne ale tuturor lucrurilor sfinte și bune, în timp ce iazul de foc (Apoc. 21:8) va aduna în el tot ceea ce este necurat și contrar lui Dumnezeu.
Nota cheie a comunicărilor din epistolele anterioare este harul. Subiectul caracteristic al acestei cărți deosebit de interesante este guvernarea publică a lui Dumnezeu în tratarea răului și înălțarea binelui.
Titlul cărții
Scriitorii sacri nu și-au intitulat cărțile respective, iar toate titlurile cărților sacre din Bibliile noastre, cu excepția uneia sau două, sunt lipsite de autoritatea divină. Titlul dat Apocalipsei în Versiunea Autorizată (King James) și păstrat în Revizuirea din 1881 este eronat și înșelător. Nu este "Apocalipsa sfântului Ioan", ci, ca în text, "Apocalipsa lui Isus Hristos". Dacă epitetul "sfântul" a fost adăugat ca o expresie a presupusei sfințenii superlative a scriitorului și pentru a-l deosebi de apostolul Ioan, aceste sunt chestiuni de controversă neimportante. Avem libertate deplină să respingem titlul în ansamblu. Tradiția bisericească conform căreia apostolul Ioan a fost scriitorul Apocalipsei datează din anul 170 d.H. sau chiar mai devreme. Ioan, care a scris cea de-a patra Evanghelie și cele trei epistole care îi poartă numele, este, nu ne îndoim, scriitorul inspirat al acestei cărți; acolo, însă, el este descris, aici este numit în mod expres.
(*) Cartea Apocalipsa este numită uneori "Descoperirile, sau Revelațiile" (la plural, n.t.). Însă revelațiile conținute în carte sunt una și au fost comunicate prin viziune într- o singură zi, și anume, ziua Domnului (Apoc. 1:10). Unitatea întregului este exprimată în titlul "Apocalipsa".
PREFAȚĂ (Apoc. 1:1-3)
Introducerea conține o prefață (v. 1-3), un salut (v. 4-6), o mărturie profetică (v. 7) și un anunț divin.
Apoc. 1:1 - "Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi ce trebuie să aibă loc în curând; și a făcut-o cunoscut trimițând-o prin îngerul Său robului Său Ioan".
1.1 "Descoperirea lui Isus Hristos"
Aici, Isus Hristos este văzut ca Om, nu în Divinitatea esențială, așa cum vedem în Ioan 1:1-2. Natura divină și cea umană a Domnului nostru, ambele absolut perfecte, se disting prin funcție și acțiune, dar nu trebuie separate. Există un singur Mântuitor și un singur Mijlocitor, care este Dumnezeu și Om, iar pe acest adevăr fundamental se bazează întregul sistem al creștinismului. Credința crede și îl înțelege cu fermitate, fără a pretinde că rezolvă taina Dumnezeirii. Ființa noastră complexă este o taină, cu atât mai mult Ființa adorabilului nostru Domn.
Descoperirea este reprezentată în viziunile avute de văzătorul de pe Patmos. Cuvântul "Descoperire" (sau "Revelație", n.t.) dă unitate numeroaselor și diverselor comunicări, fie prin cuvânt, fie prin viziune, conținute în carte. Au mai existat revelații, dar aceasta formează un întreg compact, și aceasta Îi aparține lui Isus Hristos. Nu doar că este revelația lui Isus Hristos, așa cum I-a fost dată de Dumnezeu, ci El Însuși este obiectul central în acestea, ca în orice profeție. Razele lămpii profetice sunt îndreptate spre gloria milenară a lui Hristos, indiferent dacă lampa este ținută în mâinile lui Isaia cel Mare (*) sau ale lui Ioan cel iubit.
(*) Se poate face referire atât la sulul din cartea Isaia, unul dintre cele mai mari suluri descoperite în peștera Qumran de la Marea Moartă, dar și la Isaia, profetul, a cărui carte conține cele mai multe capitole, 66 (n.t.).
1.2 "Pe care I-a dat-o Dumnezeu"
Împărăția este a lui Isus Hristos prin drept, în virtutea a ceea ce este El; totuși, ca Om, El o primește de la Dumnezeu (Luca 19:15) și o va da lui Dumnezeu (1 Cor. 15:24). Așadar, revelația, care se referă în principal la Împărăție, este dată aici de Dumnezeu lui Isus Hristos ca Om.
1.3 "Ca să le arate robilor (slujitorilor) Săi ce trebuie să aibă loc în curând".
Termenul "robi" este aplicat într-un sens restrâns și restricționat în ambele Testamente. Profeții din vechime au fost desemnați astfel (Amos 3:7 ; Daniel 9:6 ; 2 Împ. 17:13), precum și apostolii și alții cu autoritate (spirituală) în Biserică (Filip. 1:1 ; Col. 1:7). Pe de altă parte, cuvântul este folosit în Noul Testament pentru a-i cuprinde pe toți credincioșii (Rom. 6:19-22). Credem că această aplicare largă și generală a termenului trebuie înțeleasă aici (comp. cu Apoc. 2:20 ; 7:3 ; 22:3).
Astfel, scopul Apocalipsei este de a le arăta slujitorilor sau robilor lui Hristos viitorul apropiat. Slujitorul arată caracterul mai îndepărtat al unei relații decât cel de fiu (poziție), de copil (relație, de familie) sau de prieten (intimitate) și se potrivește cel mai bine caracterului general al cărții, care se adresează fiecărui creștin în parte și în niciun caz în mod exclusiv unei clase oficiale.
A ignora, așadar, această carte, a o considera un studiu fără folos, a socoti viziunile ei drept fantezii și simbolurile ca inexplicabile înseamnă a suferi o pierdere serioasă, a-L dezonora pe Dumnezeu care a inspirat această carte, și a jefui sufletul de binecuvântarea specială promisă (v. 3). Acest avertisment se aplică fiecărui slujitor al lui Hristos, adică fiecărui creștin.
1.4 "În curând"
Această expresie ne atrage atenția. Iminența împlinirii evenimentelor prezise aici, precum și apropiata revenire a Domnului, punctul culminant al profețiilor, sunt enunțate în termeni preciși atât la începutul, cât și la sfârșitul cărții (Apoc. 1:1 ; 22:7, 12, 20), formând astfel o dificultate insurmontabilă pentru interpretarea ei pe baze istorice. O aplicare generală a profețiilor la anumite evenimente trecute și prezente este admisă cu sinceritate, căci istoria se repetă mereu. Faptele pot fi noi, dar principiile de bază, precum mândria, iubirea de bani, iubirea de putere, sunt aceleași în toate epocile și au produs întotdeauna un rezultat care a contribuit la formarea istoriei. Astfel, deși admitem pe deplin o împlinire parțială a părții strict profetice a cărții, adică Apocalipsa 6 la 22:5, suntem totuși forțați să concluzionăm că o criză viitoare și scurtă trebuie văzută în timpul peceților, trâmbițelor și potirelor, după mutarea sfinților din Vechiul și Noul Testament la cer ( 1 Tes. 4:17). Vor fi o serie succesivă de judecăți în timpul în care sfinții din epocile trecute și prezente sunt acasă în ceruri. Înainte ca acestea să înceapă (Apoc. 4), în timpul desfășurării lor (Apoc. 12) și după ce și-au încheiat cursul (Apoc. 19), poporul ceresc al lui Dumnezeu este văzut în casa lor de sus. Prin urmare, aplicația futuristă este baza interpretării noastre. Dacă Scriptura profetică, în ansamblu și în detaliu, trebuie interpretată cu sobrietate și pe deplin, atunci trebuie să renunțăm la eroarea predominantă și periculoasă conform căreia istoria este interpretul ei. Susținem că învățătorul întregii Scripturi este Duhul Sfânt: "El vă va călăuzi în tot adevărul" (Ioan 16:13). Împlinirea deplină a părții profetice a Apocalipsei este încă viitoare; și nu poate fi demonstrată ca împlinită. Să luăm un fapt central, fiara sau imperiul Romei. Profeția arată puterea latină în ultima fază a puterii sale, înainte de distrugerea sa și într-o stare în care nu s-a arătat încă. Ea este reprezentată ca o mare putere blasfemiatoare și persecutoare, împărțită în zece împărății conduse de zece împărați vasali, aserviți unui conducător puternic, cu toții domnind în subordonare de bunăvoie față de conducătorul suprem (Apoc. 13 și 17) și în alianță cu poporul iudeu din Palestina. Nici în dominația imperială (din trecut), nici după, Roma nu a mai apărut în această nouă formă - una esențială pentru viitorul profetic; mai mult, Roma a distrus comunitatea iudaică în loc să caute s-o ocrotească. Nici poporul iudeu nu și-a manifestat apostazia atunci când Roma era în ascensiune.
1.5 "Prin îngerul Său"
Se va observa că mijlocul de comunicare dintre Hristos și Ioan este un înger fără nume, fără îndoială o ființă spirituală proeminentă în ierarhia cerului - "îngerul Său". Cât de diferită este ca și caracter și mod de acțiune gândirea Domnului în timpul șederii Sale pe pământ. Atunci, Ioan a învățat voia Domnului în timp ce se odihnea la sânul Învățătorului (Ioan 13:23). Acum, totul este distant și, într-un fel, misterios, dar în perfectă concordanță cu caracterul acestor comunicări. Dumnezeu nu este văzut aici ca "Tatăl nostru", ci este afirmată de cinci ori relația lui Hristos cu Tatăl Său (Apoc. 1:6 ; 2:27 ; 3:5 ; 3:5, 21 ; 14:1). Avem o singură dată consemnată ocazia în care Domnul nostru, când era pe pământ, I Se adresează direct Tatălui Său cu "Dumnezeul Meu" (Matei 27:46), dar în această carte Îl auzim spunând atât "Tatăl Meu", cât și "Dumnezeul Meu", prima dată ca Fiu, în a doua ca Om. Dezvăluirea anumitor glorii și titluri guvernamentale nu slăbește în niciun fel adevărul binecuvântat al celor mai intime relații ale lui Hristos ca Fiu și ca Om.
Prin urmare, ordinea Apocalipsei este de la Dumnezeu la Hristos, apoi prin îngerul lui Hristos, oricare ar fi acela, la Ioan și apoi la noi, adică toți slujitorii sau robii lui Hristos.
1.6 "Robului Său Ioan"
Iubitul apostol scrie întotdeauna la persoana a treia în cele patru relatări inspirate care îi poartă numele. Aici el scrie la persoana întâi, numindu-se de trei ori în partea introductivă (Apoc. 1:1, 4, 9) și de două ori în finalul cărții (Apoc. 21:2 ; 22:8).
Apoc. 1:2 - "Care a dat mărturie despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia lui Isus Hristos, toate lucrurile pe care le-a văzut".
2.1 "Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos"
Ceea ce a reprezentat suma viziunilor avute de către văzător a fost "Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos". Omițând al doilea "și" din verset și, astfel, "toate lucrurile pe care le-a văzut" constituie pe scurt Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos. Al treilea element al textului este, de fapt, un rezumat al celor precedente. "Cuvântul lui Dumnezeu" se limitează la comunicările conținute în această carte, în timp ce "mărturia lui Isus Hristos" are aici un caracter profetic (vezi Apoc. 19:10). "Cuvântul lui Dumnezeu" din evanghelii este unul al harului, în timp ce "mărturia lui Isus Hristos" are ca sarcină revelarea Numelui și caracterului Tatălui. Dar, deoarece Apocalipsa tratează în principal despre guvernarea publică a lui Dumnezeu, atât "Cuvântul", cât și "mărturia" se referă în special la manifestarea autorității divine și a stăpânirii ei asupra pământului. Considerăm Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind ceea ce El exprimă în mod direct sau prin intermediari, iar mărturia lui Isus Hristos este ceea ce anunță El Însuși sau prin îngerul Său.
Apoc. 1:3 - "Ferice de cine citește și de cei care aud cuvintele profeției și păzesc cele scrise în ea, pentru că timpul este aproape".
3.1 "Ferice"
În acest verset, care completează prefața, binecuvântarea divină "Ferice" este rostită asupra celui care citește, celor care aud și asupra celor care păzesc aceste comunicări inspirate verbal. Faptul că binecuvântarea este repetată la sfârșit (Apoc. 22:7) și amenințarea judecății asupra oricui va modifica în totalitate sau o parte din această carte profetică (v. 18, 19), conferă un caracter neobișnuit de solemn acestei părți din Scriptură, care a fost ignorată foarte mult până acum. Nimeni nu o poate citi sau auzi fără să aibă parte de binecuvântare, și nimeni nu îndrăznește s-o disprețuiască fără să fie pedepsit. Dumnezeu rămâne întotdeauna credincios Cuvântului Său, fie în acordarea binecuvântării, fie în executarea judecății.
Fericirea divină, "Ferice", apare de șapte ori (Apoc. 1:3 ; 14:13 ; 16:15 ; 19:9 ; 20:6 și 22:7, 14).
3.2 "Cine citește"
Expresia "Cine citește" se referă probabil la citirea publică a Scripturii în adunări și, fără îndoială, îndemnul lui Pavel către Timotei: "Ia aminte la citire" (1 Tim. 4:13), vorbește despre aceeași practică veche și bună, una care, din nefericire, este ignorată. Fiecare cititor al Apocalipsei, fie în public, fie în privat, poate fi sigur de binecuvântarea Domnului. Sinagogile, autorizate de legea iudaică, oriunde puteau fi adunate zece persoane pentru a forma o congregație, aveau ca parte integrantă a serviciului lor citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu și îndemnul (Luca 4:16-20 ; Fapte 13:14, 27 ; 15:21). "Cei care aud" ar semnifica grupul prezent în aceste ocazii și în altele când se citea profeția. Pentru puterea expresiei "păzesc cele scrise în ea", vezi Ioan 14:21-24).
3.3 "Timpul este aproape"
Profeția anulează timpul, și toate circumstanțele care intervin și chiar se opun, și pun pe cititor în pragul împlinirii ei. Activitatea voinței divine nu are nevoie și nici nu cunoaște odihna. Dar pentru mintea noastră naturală și nerăbdătoare, obosită și preocupată de rău, ni s-ar putea părea uneori ca și cum Dumnezeu ar fi renunțat la frâiele guvernării și ar fi încetat să mai intervină în problemele umane. Dar nu este așa. Timpul, căile, oamenii și acțiunile lor sunt în mâinile Sale și sub controlul Său exclusiv. El este Domn și Stăpân suveran. "Timpul este aproape" și efectul fiecărei viziuni. Întârzierea prelungită a lui Dumnezeu de aproape 2000 s-a dovedit a fi un timp bogat de har pentru lume. Între timp, credința este sigură că mâna lui Dumnezeu, deși nevăzută, lucrează spre bine (Rom. 8:28), care va duce la gloria Sa eternă, adevărata țintă a tuturor.
UN SALUT DIVIN (Apoc. 1:4-6)
Am avut o introducere scurtă, dar consistentă. Acum avem un salut divin. Prima instruiește, ultimul ovaționează.
Apoc. 1:4 - "Ioan, către cele șapte adunări care sunt în Asia: Har vouă și pace de la Cel care este și care era și care vine și de la cele șapte Duhuri care sunt înaintea tronului Său".
4.1 "Ioan, către cele șapte adunări care sunt în Asia".
Ceea ce este denumit aici Asia nu este vechiul continent de vis în ansamblu, nici măcar Asia Mică, ci acea parte a acesteia din urmă, de pe partea vestică sau coasta mării a cărei renumită capitală era Efesul, Asia proconsulară. În această limitată zonă geografică, Biserica mărturisitoare urma să fie pusă la probă, iar trăsăturile importante ale istoriei sale au fost descrise într-o lumină deplină, așa cum sunt reprezentate de cele șapte biserici asiatice alese special pentru acest scop. Alte biserici importante din aceeași regiune sunt omise, în timp ce acestea șapte, și numai acestea, sunt numite, și aceasta, de asemenea, într-o ordine în care un călător le-ar vizita în mod natural. Cele șapte adunări selectate alcătuiesc o imagine a Bisericii în universalitatea ei în perioadele succesive ale istoriei sale, precum și în orice moment dat, până la respingerea sa finală ca martor necredincios al lui Hristos (Apoc. 3:16).
De ce șapte biserici ? Această cifră apare mai frecvent decât oricare alta. Există șapte sărbători ale Domnului (Lev. 23); șapte parabole ale Împărăției (Matei 13); șapte biserici, șapte peceți, șapte trâmbițe, șapte potire menționate în Apocalipsa. În fiecare dintre cele de mai sus există o diviziune marcată în trei și patru. Ceea ce este divin este exprimat în prima parte, elementul uman apare în a doua. Combinate, ele exprimă ceea ce este COMPLET. Astfel, Biserica mărturisitoare, ca purtătoare de lumină a lui Dumnezeu pe pământ, este văzută aici în totalitatea sa în orice moment dat, de la declinul ei (Apoc. 2:4) până la respingerea sa finală și publică de către Hristos (Apoc. 3:16). În poziția sa publică și responsabilă, ea este avertizată solemn. Amenințarea judecății, adică respingerea absolută, se aplică numai în ce privește caracterul colectiv. Credincioșii, în mod individual, sunt asigurați în mod repetat, de ocrotire și binecuvântare. În fiecare dintre primele șase biserici este recunoscută o ceată învingătoare de sfinți adevărați. Numărul mistic "șapte" din Apocalipsa este plin de semnificație.
Ioan se anunță aici pur și simplu pe nume. Nu se face nicio referire la apostolia sa. Nu se aude niciun sunet de trâmbiță pentru a atrage atenția asupra acestor profeții deosebite. Există o demnitate tăcută, potrivită introducerii și dezvăluirii subiectelor față de care s-au închinat cu o adorare sinceră zeci de mii de persoane.
Apoi, Dumnezeirea, fiecare în propria Sa Persoană, se unește într-un mesaj de har și de pace, și aceasta, mai mult, înainte ca murmurele furtunii care vine să fie auzite. Nicio pecete nu poate fi ruptă, nicio trâmbiță nu poate să sune, niciun potir vărsat până când sfinții nu sunt asigurați în mod divin că puterea și binecuvântarea lui Dumnezeu sunt peste ei. Dumnezeu pentru noi, în binecuvântarea Sa și în menținerea gloriei Sale în orice timp și în orice împrejurare, este puternica noastră fortăreață.
Uraganul judecății divine nu a putut să se rostogolească peste câmpiile Sodomei până când Lot nu a fost eliberat (Gen. 19), nici distrugerea Ierihonului prin foc nu a putut avea loc până când Rahav nu a fost salvată (Iosua 6). Dar în acest salut divin și în locul pe care îl ocupă, avem mult mai mult decât o garanție de ocrotire de judecata divină. Salutul nu vine între amenințarea judecății și executarea ei, ci înainte de a fi anunțată și de a dezvălui adevăratul caracter al lucrurilor din Biserică, din lume și din Israel; sfinții lui Dumnezeu sunt asigurați de interesul profund pe care El îl are față de ei.
4.2 "Har și pace"
Aceasta este binecuvântarea comună și necesară a celor răscumpărați. Nici lucrurile, nici persoanele nu-i pot jefui de ea, deoarece este dată și păstrată de Însuși Dumnezeu. Harul este sursa oricărei binecuvântări, iar pacea este starea dreaptă și fericită înaintea lui Dumnezeu. În saluturile apostolice (către adunări, n.t.) harul este întotdeauna înaintea păcii; în timp ce în epistolele individuale, precum cele către Timotei, Tit etc., este adăugată în general "îndurarea", deoarece aceasta din urmă are în vedere nevoile și circumstanțele personale.
Salutul, deși este deosebit de potrivit pentru a produce și a întări încrederea în Dumnezeu în vederea judecății iminente, are totuși un caracter guvernamental. Nu este vorba despre Tatăl și copiii Săi, nici de Dumnezeu și fii, ci de Domnul (Iehova) și sfinții; prin urmare, în numirea Persoanelor Dumnezeirii, ordinea diferă ce cea conținută în Matei 28:19 - acolo este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; aici este Domnul (Iehova), Duhul Sfânt și Isus Hristos. Pavel, doar o singură dată, la sfârșitul unei comunicări epistolare (2 Cor. 13:14), salută sfinții în Numele celor trei Persoane divine; Ioan face acest lucru aici la începutul cărții.
4.3 "Cel care este și care era și care vine"
Numele sacru și înfricoșător Domnul (Iehova) semnifică existență nederivată, Cel care există prin Sine Însuși. Pentru Israel Numele a fost explicat ca "EU SUNT CEL CE SUNT" (Exod 3:14) ; pentru națiuni ca "Cel care este și care era și care vine" (Apoc. 1:4 ; 4:8) (*). Este un Nume de o măreție de nespus și unul cu care Israel a fost pe deplin familiarizat de la începutul istoriei sale (Exod 6:3). Este Numele memorabil al lui Dumnezeu, chiar și pentru generațiile încă nenăscute. "Care este" implică o existență independentă, neschimbătoare. "Care era" sugerează relația Domnului (Iehova) cu trecutul. "Care vine" arată legătura Sa cu viitorul. Relația lui Dumnezeu cu universul în imensitatea și măreția sa, precum și în micimea sa, este un adevăr mare și înviorător.
(*) Păgânii au împrumutat de la iudei. Adevărurile Vechiului Testament stau la baza a tot ceea ce este bun în credințele și mitologia antică a păgânilor. Astfel, "Jupiter a fost, Jupiter este, Jupiter va fi" este preluat evident din explicația biblică a Numelor naționale ale Dumnezeului lui Israel, Domnul (Iehova.
În Apoc. 4:8, este inversată ordinea propoziției; "care este" urmează după "care era". Capitolul 4 are în vedere guvernarea întregului pământ și nu doar pe cea a lui Israel, de aceea, făpturile vii spun mai întâi "care era". Aceasta este o chestiune de timp; în timp ce în Apocalipsa 1 este prezentată pentru prima dată eternitatea Ființei lui Iehova prin cuvintele "care este". Astfel, și schimbarea în propoziție a expresiei "care era" lasă de înțeles că faptele de putere din trecut ale lui Iehova sunt o dovadă sigură și o garanție că existența eternă și puterea omnipotentă nu sunt atribute inactive ale Ființei divine, ci au fost exercitate de-a lungul tuturor veacurilor și în toate împrejurările.
4.4 "șapte Duhuri"
Apoi este numit Duhul Sfânt, dar aici nu este văzut în unicitatea Ființei Sale, ca "un singur Duh" (Efes. 4:4). În expresia "șapte Duhuri" sunt reprezentate plinătatea puterii Sale și activitatea Sa diversificată, plinătatea activității spirituale (comp. Isaia 11:2 ; Apoc. 3:1 ; 4:5 ; 5:6). "Înaintea tronului Său", deoarece gândul principal din Apocalipsa este guvernarea publică a pământului. În istoria creștinismului, în primii treizeci de ani, în perioada apostolică, Duhul Sfânt este văzut acționând cu energie și har cu persoanele, așa cum relatează pe deplin cartea Faptele Apostolilor; în timp ce în epistole, prezența și acțiunea Duhului în Biserică este principalul adevăr descoperit. Dar aici, după cum s-a observat deja, Duhul acționează în mod guvernamental, din cer pe pământ.
Caracterul guvernamental al cărții explică menționarea Duhului înainte de Hristos. Dacă ar fi fost pur și simplu o chestiune de har, atunci menționarea lui Hristos ar fi fost urmată de cea Duhului, după menționarea Tatălui, care L-a trimis (1 Ioan 4:14), și înaintea Duhului trimis de Fiul (Ioan 15:26).
Apoc. 1:5 - "Și de la Isus Hristos, Martorul credincios, Întâiul-născut dintre cei morți și Mai-Marele împăraților pământului. A Aceluia care ne iubește și ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său".
5.1 "de la Isus Hristos"
În continuare este menționat "Isus Hristos", unindu-Se cu Iehova și Duhul în salutul adresat sfinților. În combinația dintre Nume și titlu este sugerată unirea dintre umanitate și glorie (Fapte 2:36). Numele "Isus" este alcătuit din două silabe care înseamnă Iehova-mântuitor (Matei 1:21). A fost un nume care I S-a dat înainte de nașterea Sa și unul care descrie exact Persoana și lucrarea Sa. Cel mai mare dintre toate numele, Numele prin excelență, este cel al lui Isus (Filip. 2:9-11). Apare de peste 600 de ori în Noul Testament și nu este însoțit niciodată de un adjectiv (*); de remarcat că Domnul nu a fost apelat niciodată direct cu numele "Isus", în afară de demoni. Numele "Isus" apare în Apocalipsa de nouă ori și în combinație cu "Hristos" de trei ori. Hristos (în greacă) și Mesia (în ebraică) înseamnă același lucru, "Unsul", ca în Ps. 2 etc.
(*) Dezaprobăm cu tărie folosirea necuviincioasă (neintenționată, suntem siguri) a Celui mai prețios Nume pentru urechea și inima unui credincios. "Dragă Isuse" și alți termeni similari sunt o jignire la adresa Aceluia care este Domnul și Învățătorul nostru. Titlul Său de demnitate, "Domnul", ar trebui folosit în o mie și una din cazuri în loc de "Isus". Acesta din urmă, atunci când este folosit în combinație cu alte titluri divine este, cu siguranță, cu totul altceva (vezi Ioan 13:13-14).
Astfel, Îl avem pe Dumnezeu în măreția Ființei Sale, pe Duhul în plinătatea puterii Sale și pe Isus Hristos în sfânta umanitate acum glorificată, uniți în binecuvântarea sfinților cărora urmează să le fie descoperite sfaturile profetice ale lui Dumnezeu cu privire la pământ.
Apoi sunt introduse anumite atribute deosebite, inseparabile de Numele Isus; glorii pe care, ca Om, le-a câștigat și la care are dreptul. Există trei titluri folosite pentru El: primul, cu privire la o anumită relație cu Dumnezeu; al doilea, indicând o legătură specială cu toți cei morți, mântuiți și pierduți; în timp ce al treilea îndreaptă atenția către supremația Sa asupra autorităților guvernamentale de pe pământ.
5.2 "Martorul credincios"
Întreaga viață a Domnului nostru, de la iesle până la cruce, este cuprinsă în acest titlu complet. Epitetul "credincios" este în contrast puternic cu toți martorii lui Dumnezeu dinaintea Lui. Calea mărturiei omenești este presărată cu epave și ruine! Numai Hristos a trecut pe pământ pe calea Lui solitară și aspră a devotamentului neclintit față de Dumnezeu, fără întrerupere sau cusur și într-o totală și sfântă separare pentru Dumnezeu. "Eu pentru aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc (*) pentru adevăr" (Ioan 18:37).
(*) Cuvântul "martor", în forma sa substantivă sau verbală, se găsește de cel puțin șaptezeci și două de ori în scrierile atribuite lui Ioan. Este cuvântul său caracteristic în mod deosebit.
5.3 "Întâiul născut dintre cei morți"
Hristos este atât "pârgă", cât și "întâiul născut" dintre morți. Primul titlu sugerează că El este primul rod din timpul secerișului viitor al celor adormiți (1 Cor. 15:20-23). Ultimul titlu semnifică faptul că El este primul în rang dintre toți cei care vor învia dintre morți. "Întâiul născut" este expresia supremației, a celei mai înalte demnități și nu unul care ține de timp sau de o perioadă cronologică (Ps. 89:27). Indiferent când, unde, sau cum a intrat Hristos în lume, El va ocupa în mod necesar primul loc în virtutea a ceea ce este. Putem remarca aici că schimbarea pe care o vor suferi trupurile credincioșilor vii la venirea lui Hristos este echivalentă cu învierea morților adormiți. Amândouă (grupurile: cei vii și cei adormiți, n.t.) trebuie să fie asemenea lui Hristos din punct de vedere moral (1 Ioan 3:2) și trupește (Filip. 3:21).
5.4 "Mai-Marele (Prințul) împăraților pământului"
Mândrul monarh al Occidentului, arogantul despot al estului, fiecare Îl are ca Stăpân al său. Hristos este "mai mare decât împărații pământului". Împărățiile lumii sunt ale Lui prin drept și titlu, și toți trebuie să se plece înaintea Lui. El este "Domnul domnilor și Împăratul împăraților". Domnul tuturor celor care exercită autoritate și Împăratul celor care împărățesc. El nu Și-a manifestat încă puterea. Drepturile Sale suverane sunt încă în așteptare. Dar ele vor fi afirmate când va veni vremea Tatălui, iar guvernarea publică universală va trece în mâinile Sale. El zdruncină orice sceptru imperial, și frânge coroana oricărei autorități potrivnice. Atunci mândria omului va fi smerită, iar fala lui se veștejește în țărână.
Prin urmare, în aceste titluri avem un turn puternic pentru creștini și Biserică. Putem vedea pe Unul, acum în ceruri, care a pășit pe calea credinței și a ascultării fără oprire (Evrei 12:1-2); Pe Unul care S-a luptat cu moartea și Cel care avea putere asupra ei; care a biruit și acum este Mare în biruința Sa; și pe Unul care este Domn și Stăpân al tuturor autorităților de guvernare ale pământului. Dar acum salutul trece brusc la o doxologie.
5.5 "Aceluia care ne iubește și ne-a spălat (sau "ne-a eliberat") de păcatele noastre în sângele Său"
Binecuvântarea precedentă, împreună cu relatarea Duhului despre ceea ce este Hristos ca om, trezește dintr-o dată inima celor mântuiți. Afecțiunile sunt stârnite, iar prezentarea demnităților lui Hristos este expusă prin cântarea de bucurie: "Acela care ne iubește și ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său". El ne-a câștigat inimile prin dragostea Sa neschimbată și ne-a curățit conștiința prin prețiosul Său sânge. În această carte, care dezvăluie nimicirea în atomi a puterii consolidate a răului stabilită în locurile cerești, cât de înviorător să știm, înainte ca judecățile viitoare să fie anunțate, sau ca precursorii răzbunării divine să fie văzuți și auziți (Apoc. 4:5 ; 8:5), că întreaga ceată a celor mântuiți de pe pământ poate cânta triumfător despre dragostea prezentă și neschimbată a lui Hristos și despre prețiosul Lui sânge care i-a eliberat pentru totdeauna de păcatele lor.
Apoc. 1:6 - "Și ne-a făcut o împărăție, preoți pentru Dumnezeu și Tatăl Său: a Lui fie gloria și puterea în vecii vecilor! Amin".
6.1 "Ne-a făcut o împărăție, preoți pentru Dumnezeul și Tatăl Său"
Însă subiectele cântării nu sunt epuizate. Este celebrată în continuare înalta noastră demnitate, care este atribuită, de asemenea, Aceluia a cărui iubire și sânge sunt încrederea și odihna noastră. "(El) ne-a făcut o împărăție, preoți pentru Dumnezeul și Tatăl Său". Din expresia "ne-a făcut" s-ar putea deduce că trebuie să fim guvernați ca supuși, dar nu acesta este gândul. Sfinților cerești le este conferită suveranitatea și, de asemenea, într-o măsură mai mică, sfinților milenari evrei de pe pământ. Apoi, este sugerat caracterul în care vom domni : "ca preoți". Ceea ce putem înțelege de aici este unirea demnității imperiale cu harul preoției. Zaharia 6:13 precizează poziția exactă : "El va fi preot pe tronul Său". Dar noi vom domni împreună cu Hristos; prin urmare, caracterul domniei Sale determină în parte natura domniei noastre. În viitor lumea va avea parte de o guvernare dreaptă și plină de har timp de o mie de ani. Să nu uităm niciodată acest lucru și să nu coborâm, în practica vieții noastre, sub acest rang înalt. Amintirea permanentă a acestui lucru va da demnitate caracterului și va păzi de duhul iubitor de bani al acestui veac (1 Cor. 6:2-3).
6.2 "A Lui fie gloria și puterea în vecii vecilor! Amin"
Forma atribuirii este aproape aceeași ca în 1 Petru 5:11, cu excepția faptului că apostolul iudeu afirmă că gloria și stăpânirea sunt ale lui Hristos; întrucât Ioan sugerează dorința celor răscumpărați ca gloria vizibilă și vasta stăpânire prezise de profet, văzute de văzător și cântate de poeți, să fie ale Lui, Cel care singur este vrednic; și nu doar în timpul erei milenare, ci de-a lungul veacurilor sau măsurilor definite ale timpului, până în eternitate. Nici "Amin-ul" din cele două pasaje nu este folosit ca încheiere de rugăciune, "așa să fie", ci este adăugat ca o exprimare solemnă a adevărului afirmat.
Pe parcursul dezvăluirilor succesive conținute în această carte, și pe măsură ce caracterul lor se adâncește, doxologia crește în plinătate. Aici este dublă; în Apoc. 4:11 triplă ; împătrită în Apoc. 5:13 ; și înșeptită în Apoc. 7:12.
