Comuniunea crestina 

                                                                      - V -


          Arend Remmers


          1     Comuniunea cu demonii ?

          Pavel vorbeste despre jertfa de pace pe care o gasim in Vechiul Testament pentru a face mai clar ceea ce vrea sa le puna inainte : caracterul idolatriei pagane. Darurile erau aduse idolilor inainte de a fi mancate in comun. Cu siguranta, apostolul le-a spus in capitolul 8 ca un idol - si la fel si lucrurile care ii erau aduse - nu este nimic. Totusi, el ridica aici o problema destul de serioasa, si anume comuniunea cu demonii ascunsi in spatele idolilor. Prin intrebarile sale : " Deci ce spun eu ? Ca ceea ce este jertfit unui idol este ceva ? Sau ca un idol este ceva ? " ( v.19), el raspunde obiectiilor care ar fi putut veni din partea Corintenilor : Tu ne scrii ca un idol nu este nimic ( 8:4), pentru ce trebuie sa-i dam o astfel semnificatie ?

          Apostolul le explica atunci ce se ascunde in spatele idolilor : " Dar ceea ce jertfesc ei , jertfesc demonilor, si nu lui Dumnezeu. " ( v. 20). De alta parte, un idol nu este decat un chip fara viata sau mai mult o lucrare omeneasca de arta, si o jertfa adusa unui astfel de idol nu semnifica altceva decat o carne normala. Dar aceasta nu este totul. Idolii sunt imagini ale puterilor invizibile ale rautatii. Faptul de a manca dintr-o jerfa adusa unui idol semnifica comuniune cu demonii, asa cum participarea la Masa Domnului exprima comuniunea cu Hristos. Cu siguranta, crestinii din Corint nu voiau sa aiba comuniune cu demonii. Si totusi, participand la mesele in cinstea idolilor, aceasta era situatia. Mancand impreuna, aveau comuniune, chiar daca aceasta era doar in exterior. Daca aveau cunostinta sau nu, aceasta nu schimba cu nimic situatia. Ei lasau impresia tuturor participantilor la astfel de mese si eventualilor observatori prezenti ca ei au comuniune cu demonii. Mai mult, o participare frecventa la astfel de mese ii expunea pericolului de a deveni indiferenti in interiorul lor sau de a fi influentati. " Nu va amagiti : Tovarasiile rele strica obiceiurile bune ! " ( 1 Cor. 15;33).

       De asemenea apostolul contiuna : " Si eu nu vreau ca voi sa aveti comuniune cu demonii. Nu puteti bea paharul Domnului si paharul demonilor ; nu puteti lua parte la masa Domnului si la masa demonilor " ( v. 20,21). In virtutea autoritati sale apostolice ( 1 Cor.1:1), Pavel interzice Corintenilor orice comuniune cu demonii, lucru pe care ei il faceau participand la mesele in cinstea idolilor. Cel care gandea ca are aceasta libertate trebuia sa fie constient ca Il provoca la o sfanta gelozie pe Dumnezeu (v.22 ; Deut. 32:16).

          Noi nu ne vom intalni probabil cu vreo situatie care cere aplicare literala a unei astfel de porunci. In adevar, imprejurarile de atunci nu erau ca cele pe care le intalnim astazi in tarile noastre. Dar sa nu uitam ca ocultismul, care ia amploare in lumea occidentala, nu este altceva decat inchinarea la demoni.

          Putem trage o anumita invatatura din citirea acestui pasaj ? Sa ne gandim la chemarea facuta de Domnul atunci cand ne cere sa pazim nu doar " poruncile ", cerintele Sale exprese, dar si " cuvantul " Sau care descopera gandurile Sale ( Ioan 14:21,23) ; intelegem atunci aici acelasi principiu ca in 2 Cor.6:14 : " Ce comuniune are lumina cu intunericul ? " si in Efes. 5:11 : " Si nu aveti comuniune cu lucrarile neroditoare ale intunericului ... ". Daca se motiveaza de o maniera superficiala, indepartarea de la instructiunile divine care privesc adunarea si Masa Domnului poate parea o schimbare nesemnificativa ; in realitate, inseamna neascultare fata de Cuvantul lui Dumnezeu si, in consecinta, se manifesta vointa proprie, a carnii. Astfel, de exemplu, profetul Samuel a trebuit sa-i spuna odinioara imparatului Saul ca vointa proprie pe terenul inchinarii este asemanatoare pacatului ghicirii si al idolatriei ( 1 Sam.15:23). Ce i s-a reprosat lui Saul ? Atunci cand Dumnezeu a poruncit Israelitilor sa omoare tot ce apartinea lui Amalec, Saul si poporul au crutat viata imparatului Agag si au pastrat cele mai bune animale - sa le aduca jertfa lui Dumnezeu, dupa cuvintele imparatului.

          De asemenea si astazi, pe terenul crestismului, vedem abateri, indreptatite adesea prin argumente care par a fi foarte valabile inteligentei omenesti. Dar care este aprecierea lui Dumnezeu ? Existenta diferitelor denominatiuni crestine - unele se gasesc chiar partial in legatura cu invataturi gresite - nu este aceasta in contradictie flagranta cu adevarul unicului Trup al lui Hristos si al unitatii Duhului ? Si totusi numerosi copii ai lui Dumnezeu nu-si dau seama ca, comuniunea la Masa Domnului nu poate fi realizata pe o alta temelie decat cea din Scriptura.

          Doar Dumnezeu este indreptatit sa judece drept motivele si gradul de cunoastere al fiecaruia in parte ; sa ne ferim sa judecam in graba starea de inima a copiilor lui Dumnezeu. Totusi Cuvantul lui Dumnezeu este si ramane singura baza pentru orice credincios, si in el trebuie sa cautam raspuns la aceste intrebari, si altele asemanatoare. Chiar daca argumentele omenesti pot parea convingatoare multor credinciosi, chiar daca, intr-un duh de ingaduinta, s-ar putea motiva printr-un " mod diferit de a vedea lucrurile ", orice abatere de la Cuvantul lui Dumnezeu inseamna neascultatre si, atunci cand invatatura nu este acceptata, copilul lui Dumnezeu care acorda o importanta comuniunii cu Domnul nu poate primi aprobarea Sa.      

                           Comuniunea crestina 

                                                                 - IV -


          Arend Remmers



          1     Comuniunea la Masa Domnului ( 1 Cor. 10:14-24)

          Crestinii de la inceput staruiau in invatatura si comuniunea apostolilor, dar de asemenea in frangerea painii si in rugaciuni ( Fapte 2:42). Ordinea in care aceste activitati sunt infatisate este remarcabila. Confirma ceea ce am vazut mai inainte, si ne conduce sa facem un pas mai departe. Comuniunea personala a celor credinciosi cu Dumnezeu este temelia a ceea ce realizeaza unii cu altii, si aceasta dubla comuniune isi gaseste expresia cea mai inalta in frangerea painii.

         In noaptea dinaintea suferintelor si rastignirii Sale, Domnul Isus a instituit aceasta masa de aducere aminte a mortii Sale. Impreuna cu ucenicii Sai, a mancat pentru ultima data pastele, pentru ca apoi sa mearga sa-l implineasca ca adevaratul miel pascal ( 1 Cor.5:7). Atunci cand Domnul Le-a dat ucenicilor Sai painea si paharul ca simbol al trupului pe care L-a dat si a sangelui Sau varsat, Le-a spus : " Faceti aceasta in amintirea Mea " ( Luca 22:19). Totusi, invitatia Domnului : " Beti toti din el ", relatata in Matei 26:27, arata deja ca o astfel de masa nu trebuie sa fie o problema strict personala, fiecare mancand si band pentru sine ; ea este expresia comuniunii celor rascumparati. La Masa Domnului, ei vestesc moartea Mantuitorului lor pana cand El va veni, si adora impreuna pe Fiul si pe Tatal. De asemenea acolo, ceea ce este Dumnezeu, lumina si dragoste, trebuie sa fie aratate in unitatea si comuniunea copiilor Sai, lucrata prin Duhul Sfant. Domnul Isus este Centrul spre care sunt indreptate toate inimile ; de asemenea la Masa Sa lucrarea carnii si lumea nu trebuie sa aiba loc.

          2     Masa Domnului

          In prima sa epistola catre Corinteni, Pavel le prezinta privilegiul comuniunii celor credinciosilor la Masa Domnului, si responsabilitatile legate de aceasta ( 10:14-22). Si astazi, pentru noi, gandul lui Dumnezeu cu privire la acest subiect si-a pastrat toata valabilitatea.

          Cei dintai crestini din cetatea greceasca Corint aveau cu siguranta multa cunostinta ( 1 Cor.1:5), dar, in practica, existau printre ei diviziuni, certuri si alte manifestari negative. Printre acestea din urma, amintim legatura lor cu idolii pe care i-au slujit inainte de convertirea lor, si de asemenea purtare nepotrivita fata de frangerea painii. Astfel, in a doua parte a primei sale epistole, Pavel trebuie sa le dea Corintenilor invataturile de baza cu privire la comuniunea lor ca madulare in Trupul lui Hristos.

          Apostolul le prezinta mai intai partea pozitiva a comuniunii. Atunci cand ei se adunau la Masa Domnului, lucru care avea loc cu regularitate in prima zi a saptamanii ( Fapte 20:7), aratau, prin participare la paine si la pahar, unitatea si comuniunea cu Domnul si intre ei. Cea mai inalta comuniune la care oamenii au putut fi chemati, aceea de  rascumparati impreuna cu Rascumparatorul lor, isi gaseste acolo expresia cea mai frumoasa. Corintenii se pare ca ignorau faptul ca a manca impreuna din aceeasi paine si a bea din pahar reprezinta o forma de comuniune. Dupa cum am aratat mai sus, comuniunea nu inseamna doar o parte interioara ; de asemenea exista si o parte exterioara. Aceste doua aspecte fac in mod special obiectul versetelor 14 la 22 din 1 Corinteni 10.

       Indepartandu-se de ordinea stabilita, Pavel mentioaneaza mai intai " paharul binecuvantarii " (v.16), care ofera contrastul infinit cu ceea ce Domnul Isus la crucea a trebuit sa bea pana la fund ( Luca 22:42). In timpul jertfelor din Vechiul Testament, mai intai se stropea sangele pe altar ; la fel in pasajul nostru, primul lucru citat este paharul, ca imagine a " comuniunii cu sangele lui Hristos ". Continutul paharului este un simbol al sangelui pretios al lui Hristos varsat pentru noi, acest sange care ne-a castigat o rascumparare desavarsita si eterna de pacatele noastre si de dreapta judecata a lui Dumnezeu, si ne-a dat o intrare libera in Locul prea sfant, in prezenta intima a lui Dumnezeu ( 1 Pet. 1:19 ; Efes. 1:7 ; Evrei 10:19). Beau din pahar, toti cei care, prin credinta, au parte de rezultatele binecuvantatului sange al lui Hristos si pot in principiu sa exprime comuniunea lor cu El. In exprimarea colectiva a acestui act, vedem de asemenea ca toti cei care au fost rascumparati prin acest sange pretios au comuniune unii cu altii.

          " Painea, pe care o frangem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos ? " (v. 16). Painea, de asemenea este un simbol, si de fapt in dublu aspect. Reprezinta odata trupul sfant al Domnului care S-a dat pentru noi, si trupul Sau spiritual, care este Adunarea. Mancand dintr-o singura paine, exprimam deci o dubla unitate si o dubla comuniune, mai intai cu Domnul Isus care si-a dat trupul Sau ca jertfa pentru noi, si apoi, intre noi, ca madulare ale trupului Sau intr-un sens spiritual.

          Pavel explica acest al doilea aspect al frangerii painii in versetul 17. Privind la cei credinciosi care mananca dintr-o singura paine, apostolul le spune ca ei exprima prin aceasta un fapt : cei multi alcatuiesc un singur trup. Aceasta este o aluzie la Adunarea lui Dumnezeu, alcatuita din toti cei care cred in Domnul Isus si sunt botezati prin Duhul Sfant intr-un singur trup. Expresia folosita " un singur trup " exprima in mod special unitatea celor credinciosi ( 1 Cor. 12:12,13). Este clar ca adunarea din Corint nu reprezenta Trupul lui Hristos in totalitate. In Noul Testament, trupul este privit sub trei aspecte :

          - Dupa gandul lui Dumnezeu, care isi va avea implinirea sa in glorie, Trupul cuprinde pe toti cei credinciosi de la Cincizecime si pana la rapire ( Efes. 1:22,23) ;

          - De asemenea, Trupul este alcatuit din multime tuturor credinciosilor care traiesc pe pamant la un moment dat, din lumea intreaga ( Efes. 4:4) ;

          - Local, Trupul este reprezentat prin adunarea care se strange intr-un anumit loc, adica de toti credinciosii care locuiesc in acel loc ( 1 Cor. 1:2 ; 12:27).

          In pasajul nostru, acest ultim aspect este luat in mod special in considerare, dar nu-l putem desparti de primele doua, mai ales de al doilea. Mancand impreuna dintr-o singura paine, credinciosii vestesc, ca adunare locala din Corint, unitatea lor si comuniunea lor cu Hristos si cu toate madularele Trupului Sau de pe intregul pamant. Masa Domnului este unica reprezentare unde este posibil sa vedem un singur trup, Adunarea.

          Prin moartea Sa la cruce, Domnul Isus a " adunat intr-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiti " ( Ioan 11:52). Potrivit voiei Sale, ei nu alcatuiesc mai multe familii sau case diferite, ci ei alcatuiesc un singur trup, in care Domnul ca om glorificat in cer este Capul. Acum El doreste ca toti cei rascumparati sa proclame unitatea lor la Masa Sa, pana cand El va veni ca sa ii rapeasca pentru a-i duce in casa Tatalui. Strans legat de acest fapt capital, pasajul acesta are si alte lectii serioase care cer o atentie deosebita din partea noastra.

          In sine, frangerea painii este un act exterior. Prin paine si pahar, Domnul a lasat a lor Sai semne vizibile. Acestea le amintesc de fiecare data cand ei se strang la Masa Sa, de moartea Domnului ca temeliea tututror binecuvantarilor ; si, impartindu-le intre ei, exprima intr-o maniera exterioara si vizibila comuniunea cu El si intre ei. Nu este vorba aici de un act nesemnificativ sau secundar ! Atunci cand duhul si sufletul sunt preocupate cu Domnul Isus, trupul nu poate ramane indiferent facand lucruri care sunt in contradictie cu un astfel de memorial, cum era cazul printre Corinteni. Totusi, pentru sustinerea argumentelor sale, si inainte de a ajunge la punctul care reprezinta adevaratul motiv al expunerii apostolului, el aduce un exemplu scos din istoria poporului Israel.

        Atunci cand Israelitii mancau din jertfa de pace ( singura jertfa la care fiecare putea in pricipiu sa ia parte dupa Levitic 7:19), ei erau in comuniune cu altarul lui Dumnezeu. Preotul facea stropirea cu sangele jertfei de pace pe altar, ca simbol de ispasire ; apoi ardea grasimea, elementul cel mai pretios al darului, un miros placut pentru Dumnezeu. Era mancarea Sa, painea Sa. Pieptul si spata dreapta reveneau preotilor, iar cel care aducea darul putea sa manance din restul de carne impreuna cu oricine era curat potrivit legii ( Lev.3 si 7:11-38). Avem aici inaintea noastra o masa sfanta luata in comun intr-un loc sfant.

          Chiar daca, in Vechiul Testament, cuvantul comuniune nu este folosit, sensul pe care il exprima reiese clar din acest loc. Masa luata impreuna, in care Dumnezeu, preotii si in cele din urma orice Israelit curat primea o parte, este o imagine miscatoare a comuniunii cu Dumnezeu pe temelia singurei jertfe a lui Hristos. Dar comuniune cu Dumnezeu este ceva sfant. De aceea existau cerinte stricte cu privire la curatia celor care participau.

          In Maleahi 1:7 si 12, altarul arderii de tot este de asemenea numit " Masa Domnului " - aproape patru sute de ani inaintea folosirii aceluiasi termen in Noul Testament. Pavel se foloseste fara nicio indoiala de asemanarea dintre faptul de a manca jertfa de pace si participarea la Masa Domnului, pentru a pune in evidenta sfintenia comuniunii, la care credinciosii din Corint au fost chemati, si care isi gaseste expresia sa cea mai inalta la Masa Domnului. In cele doua cazuri, este vorba de un act exterior imbracat cu o semnificatie importanta. A manca impreuna este in fapt o forma de comuniune. Daca asa era pentru poporul pamantesc al lui Dumnezeu, cat de mult ar trebui cei rascumparati sa se bucure de un astfel de privilegiu, ei care, prin credinta in Fiul lui Dumnezeu, au fost introdusi intr-o unire si comuniune atat de minunata cu El !

          Expresia " Masa Domnului " nu se gaseste, in Noul Testament, decat in 1 Cor. 10:21. Desigur, ea nu desemneaza mobilierul pe care sunt asezate painea si paharul. Altarul din Vechiul Testament nu era mai mult decat o masa in sens propriu. Masa Domnului este un simbol. Ea arata comuniunea cu Hristos si cu madularele Trupului Sau in virtutea jertfei si mortii Sale pe cruce. Dupa dorinta Domnului, actul vizibil trebuie sa reflecte comuniune si credinta noastra interioara. Comuniune interioara cu El fara o participare exterioara la frangerea painii reprezinta cu siguranta ceva incomplet, nedesavarsit inainte Domnului ;  dar cat de nepotrivit este mentinerea unei relatii exterioare atunci cand nu exista o comuniune interioara cu El. Era cazul credinciosilor mentionati in 1 Cor. 11:29,30, pe care Dumnezeu a trebuit sa-i pedepseasca, sau situatia unui om care traieste in pacat, asa cum este cel despre care se vorbeste in 1 Cor.5 ; o astfel de persoana trebuie sa fie exclusa de la orice forma de comuniune                        

    

                           Comuniunea crestina 

                                                                  - III -


               Arend Remmers



           1     Comuniunea unii cu altii ( 1 Ioan 1:7)

          Comuniunea noastra cu Tatal si cu Fiul constituie fundamentul a ceea ce cunoastem ca si copii ai lui Dumnezeu. Avem o parte comuna in virtutea comuniunii noastre personale cu Tatal si cu Fiul. Am vazut in 1 Ioan 1:3, unde apostolul scrie : " Ce am vazut si am auzit va vestim si voua, ca si voi sa aveti comuniune cu noi ; si comuniunea noastra este in adevar cu Tatal si cu Fiul Sau, Isus Hristos ". Continuarea capitolului o confirma din plin.

          Citim mai intai, in versetul 5, ca " Dumnezeu este lumina si in El nu este nicidecum intuneric ". Omul care traieste in intuneric nu poate avea comuniune cu El. Oricine afirma contrariul minte si nu practica adevarul ( v.6). Urmatorul verset ne arata pozitia copiilor lui Dumnezeu : " Dar, daca umblam in lumina, dupa cum El este in lumina, avem comuniune unii cu altii si sangele lui Isus Hristos, Fiul Sau, ne curateste de orice pacat " (v.7). Dupa cum am vazut, umblarea in lumina ( cum de asemenea umblarea in intuneric ) este caracteristica pozitiei noastre inaintea lui Dumnezeu, si nu vietii noastre practice. In lumina Sa , avem comuniune unii cu altii, si suntem sub puterea curatitoare a sangelui lui Hristos. ( Cu privire la umblarea practica, avem apa cuvantului lui Dumnezeu care ne curateste, nu sangele lui Hristos, a se compara cu Ioan 13 ; Efes. 5:26).

 La inceput, primii crestini traiau intr-o comuniune stransa, minunata. " Si ei staruiau in invatatura si comuniunea apostolilor, in frangerea painii si in rugaciuni " ( Fapte 2:42-47). Am atras deja atentia asupra semnificatiei si a importantei pe care o are invatatura apostolilor. Staruinta in comuniune este vazuta ca a doua caracteristica a crestinilor din Ierusalim. Cuvantul comuniune este folosit in acest pasaj deosebit fara nicio adaugare, aratand nu doar comuniunea cu Tatal si cu Fiul, ci si comuniunea intre frati si surori, care, dupa versetele care urmeaza, vedem ca predomina. Acesti credinciosi nascuti din nou erau legati de Domnul lor de o maniera atat de stransa incat voiau sa se bucure impreuna de comuniune cu El. Astfel staruiau in aceeasi masura in cele doua activitati ale credintei numite in acest verset : frangerea painii si rugaciuni.
 Efectul comuniunii asupra gandurilor lor se traduce prin " staruind intr-un gand " ( v.46). In capitolul 4, unde este mentionata o situatie asemanatoare, citim : " Iar inima si sufletul multimii care crezuse erau una " (v.32). " Staruind intr-un gand " nu putea rezulta decat din comuniunea fiecaruia cu Dumnezeu. Aveau cu totii acelasi scop, acelasi obiect era inaintea inimi lor, si aceasta era ceea ce ii unea. Comuniunea cu Tatal si cu Fiul ii ferea de egoismul si vointa proprie, cele doua piedici ale oricarei comuniuni spirituale. Astfel, isi suportau reciproc, in dragoste, slabiciunile, chiar acelea pe care le intalnim si la noi astazi. Cu toate acestea, mai tarziu, invocand comuniunea Duhului, Pavel trebuie sa-i indemne pe credinciosi din Filipi, care erau tineri in credinta, sa aiba acelasi gand ( Filip. 2:1-4)
In exterior, comuniunea primilor crestini din Ierusalim se manifesta prin faptul ca erau toti impreuna in acelasi loc, si nu doar cu ocazia strangerilor ca adunare, dar si in restul timpului ( Fapte 2:44). Ei experimentau in toata simplitatea nevoia de a fi impreuna cu fratii si surorile lor in Domnul. Punerea la dispozitie a bunurilor lor era in aceeasi masura manifestarea practica a comuniunii spirituale care ii caracteriza de o maniera particulara pe primii credinciosi. Daca unul dintre ei era in nevoie, primea ajutor de la ceilalti care, pentru aceasta, isi vindeau proprietatile lor. Aceasta maniera exceptionala de a lucra s-a limitat la momentele de inceput ale adunarii din Ierusalim, nemaifiind practicata de credinciosi din alta parte. Dar mai tarziu, in epistolele din Noul Testament, cu privire la nevoile materiale ale credinciosilor se vorbeste de " contributie " ( Rom.15:26), de " darnicie " ( 2 Cor. 9:13) si de " binefacere si darnicie " ( Evrei 13:16), cuvantul folosit in original este totdeauna acelasi, care se traduce in general prin " comuniune " ! Sustinerea materiala a fratilor si surorilor noastre care se afla in nevoie nu este doar un gest de simpatie ; este o adevarata expresie a comuniunii crestine.
Dar sa revenim pe scurt la adunarea din Ierusalim. Scena atat de miscatoare care ne este infatisata nu dureaza mult timp. Prin fatarnicia lor, Anania si Safira aduc o atingere asupra acestei prospetimi, asupra vietii si autenticitatii comuniunii, astfel ca Dumnezeu trebuie sa-i pedepseasca pe cei doi prin moarte ( Fapte 5). Ei aduc la apostoli o parte din pretul terenului vandut, pretinzand ca au adus intreaga suma, pentru a da impresia unei comuniuni fara rezerve. Nimeni nu ar fi stiut de aceasta inselatorie daca Duhul Sfant  nu ar fi descoperit acest pacat impotriva comuniunii, care era in realitate un pacat impotriva lui Dumnezeu.
Acest incident trist si umilitor ne invata o lectie importanta, ca o forma exterioara nu garanteza existenta unei adevarate comuniuni de inima. De asemenea ne arata ca incetarea comuniunii cu Dumnezeu va avea efecte asupra relatilor cu fratii si surorile noastre, chiar daca aceasta nu se simte imediat.  

             

                            Comuniunea crestina 

                                                                     - II -


               Arend Remmers



           1     Comuniunea cu Tatal si cu Fiul ( 1 Ioan 1:3)

          Am privit pana aici conditiile preliminare care sunt necesare pentru stabilirea comuniunii ; ne vom ocupa acum de subiectul in sine, si vom incepe cu comuniunea noastra cu Tatal si cu Fiul. In Noul Testament, vom gasim multe feluri si forme ce definesc comuniunea crestina, toate bazate pe ceea ce Ioan numeste comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos ; vom reveni asupra acestui lucru.

          Cuvantul lui Dumnezeu nu ne spune ca Tatal are comuniune cu noi, ci ne arata ca am fost adusi in comuniune cu Tatal. Ar putea fi altfel ? Este usor de inteles ca un pacatos nu poate avea comuniune cu Dumnezeul cel Sfant. Dar ca rascumparati, vedem de asemenea inca in noi prezenta carnii si a dorintelor sale, desi omul nostru cel vechi a fost judecat de Dumnezeu la cruce. In consecinta, doar lui Dumnezeu Il apartine sa stabileasca nivelul si caracterul comuniunii, si nu creaturii, nici chiar celor rascumparati. Imediat dupa ce ne arata despre comuniunea noastra cu Tatal si cu Fiul, Ioan vorbeste despre esenta lui Dumnezeu :  " Si acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El si pe care vi-l vestim, ca Dumnezeu este lumina si in El nu este nicidecum intuneric" (1 Ioan 1:5). Tatal care, in dragostea Sa fara margini, ne-a adus in comuniune cu El este in acelasi timp Dumnezeu cel Sfant. Astfel este vorba de o comuniune divina, sfanta. Teritoriul acesteia nu este pamantul, ci lumina, venita la noi in persoana Fiului ca " lumina vietii " ( Ioan 1:4,9 ; 8:12), si devenind acum, prin credinta in El, si sfera noastra de viata.

          Ioan scrie : " Ce am vazut si auzit va vestim si voua, ca si voi sa aveti comuniune cu noi ; si comuniunea noastra este in adevar cu Tatal si cu Filu Sau , Isus Hristos " ( 1 Ioan 1:3). Apostolii, care au vazut si atins, in persoana Fiului lui Dumnezeu devenit carne, viata eterna, au fost primii care au gustat comuniunea cu Tatal si cu Fiul dupa coborarea Duhului Sfant la Cincizecime. Ei au transmis ceea ce au primit, pentru ca toti adevaratii copii ai lui Dumnezeu sa se poata bucura de aceasta minunata comuniune. Putem cunoaste aceasta bucurie deplina inca de acum, fara a astepta sa fim in casa cereasca a Tatalui.

          Atunci cand Ioan scria aceste cuvinte, deja primele curente anticrestine erau vizibile printre credinciosi ; si de atunci, in ciuda diverselor treziri care au avut loc in cursul secolelor, falimentul a inaintat in mod constant si de neoprit. Dar cu toate atacurile din ce in ce mai violente duse de anticristi impotriva persoanei Fiului lui Dumnezeu, si in ciuda abandonarii tot mai mari, din cauza necredinciosiei noastre, a caracterului ceresc al adunarii si al despartirii sale de lume, comuniunea cu Tatal si cu Fiul ramane, intr-un mod individual, izvorul unei bucurii adanci si stranse pentru copii lui Dumnezeu pana la venirea Domnului.

          Domnul Isus este centrul comuniunii noastre. Ca unicul Fiul care este in sanul Tatalui, L-a descoperit deplin pe Dumnezeu, Tatal, si ne-a dobandit, in virtutea lucrarii Sale de la cruce, viata eterna si orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti. Avem comuniune cu Tatal prin cunoasterea Fiului Sau, si comuniune cu Fiul prin cunoasterea Tatalui. Participam la bucuria Tatalui in Fiul, caci Acela in care Tatal a gasit totdeauna placerea Sa este Obiectul adorarii noastre. Luam parte la bucuria Fiului in Tatal, avand intrare libera ca fii si fice prin Fiul. Aceasta comuniune prezenta este scopul cel mai inalt, obiectul cel mai pretios al vietii celei noi, divina, si inimile noastre gasesc in ea o bucurie deplina. Dar ce va fi la venirea Domnului cand vom fi transformati, pentru a-L vedea asa cum este, si pentru a ne bucura etern de o comuniune desavarsita si fara nicio limita cu El si cu Tatal !

          Atunci cand Pavel scria : " Credincios este Dumnezeu, prin care ati fost chemati la comuniunea cu Fiul Sau Isus Hristos, Domnul nostru " (1 Cor.1:9), el pune inaintea inimilor noastre comuniunea la modul care ii este propriu. In scrierile apostolului Ioan, relatia de copii ai lui Dumnezeu, devine partea noastra prin nasterea din nou si viata eterna, care ocupa primul loc ; Pavel, pune accent mai mult pe pozitia in care am fost introdusi prin identificarea noastra cu Hristos glorificat in cer. Este Acelasi Dumnezeu, Acelasi Fiu, dar Ioan ne vede ca si copii ai lui Dumnezeu in comuniune cu Tatal si cu Fiul, in timp ce Pavel ne vede in comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. In alta parte Pavel scrie : " Pentru ca, prin El, avem si unii si altii intrare la Tatal, intr-un singur Duh " mai mult, " in care avem indraznela si intrare cu incredere, prin credinta in El " ( Efes.2:18 ; 3:12).

           2     Bucuria comuniunii

          In pasajele pe care le-am privit, cei doi apostoli prezinta comuniune cu Fiul lui Dumnezeu si cu Tatal intr-un mod nelimitat. Ea este privilegiul oricarui credincios, si nu doar pentru unii, ca si siguranta mantuirii, posesiunea Duhului Sfant, apartenenta la Trupul lui Hristos sau rapirea credinciosilor inainte de necazul cel mare, chiar daca sunt copii ai lui Dumnezeu care nu cunosc toate aceste binecuvantari legate de aceste adevaruri, si nu se bucura de ele. Asadar, pentru ca aceasta este pozitia lor, toti cei care L-au primit pe Domnul Isus prin credinta au fost adusi in comuniune cu Tatal si cu Fiul, chiar daca masura de cunoastere si de bucurie difera de la unul la altul.

          Invatatura cu privire la pretiosul privilegiu al comuniunii ocupa un loc important. Nu pot sa ma bucur de ceea ce nu cunosc. Primii credinciosi nu aveau Cuvantul lui Dumnezeu complet, dar ei staruiau " in invatatura si comuniunea apostolilor " ( Fapte 2: 42). Vedem ca invatatura este urmata de comuniune. Aceasta din urma este asezata pe o temelie solida, cunoscuta si recunoscuta de toti. O invatatura incorecta, incompleta sau chiar falsa cu privire la comuniune antreneaza consecinte triste si greseli grave.

          Totusi, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, lipsa de cunostinta sau de intelegere nu reprezinta neaparat o piedica pentru Duhul Sfant care locuieste in credinciosi. Vedem uneori ca tineri credinciosi, care nu au multa invatatura, se bucura de o stransa comuniune zilnica cu Domnul Isus. Bucuria mantuirii ii face sa se bucure in Mantuitorul. Persoana Sa este atat de importanta pentru ei, si El ocupa primul loc in viata lor.

          In ce ne priveste, dorinta de a gusta comuniunea practica cu Dumnezeu este necesar mai mult decat invatatura. Constatarea din Fapte 2:42 : " Ei staruiau in invatatura si comuniunea apostolilor...", ca si dorinta de binecuvantare exprimata in 2 Cor.13:14 : " comuniunea Sfantului Duh fie cu voi toti ! " care arata ca ea (comuniunea) nu este spontana si ca nu se pastreaza prin ea insasi ; in umblare, trebuie sa o dorim si sa o cautam. In greaca, verbul a starui mentionat in primul pasaj, este derivat dintr-o radacina folosita pentru cuvantul " tare", si inseamna in special " a tine cu tarie " si " a se ocupa asiduu de anumite lucruri ". Este intocmai ceea ce faceau primii crestini in Ierusalim referitor la comuniune, dar si in ce priveste invatatura apostolilor, frangerea painii si rugaciune. Si, in al doilea verset citat, indemnul apostolului Pavel de asemenea ar fi fost de prisos daca Corintenii s-ar fi bucurat permanent de aceasta comuniune. Din nefericire, le lipsea realizarea practica a harului Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu si comuniunea Duhului Sfant. De asemenea Pavel adreseaza tututror acest indemn de la sfarsitul epistolei sale.

          Unii cititori ai acestor randuri ar putea gandi astfel : " Atunci cand am de facut ceva care necesita multa atentie sau efort fizic, nu pot in acelasi timp sa citesc Cuvantul lui Dumnezeu, sa meditez si sa intretin, prin rugaciune sau adorare, o comuniune constienta si sustinuta cu Tatal si cu Fiul ". Este adevarat. Oricat ar fi de pretioase momentele de comuniune constienta, totusi, pentru mare parte dintre noi ele sunt destul de rare, datorita obigatiilor noastre cotidiene. Dar nu ar trebui sa veghem a ne rezerva totdeauna momente de intretinere in liniste cu Domnul si cu Dumnezeu si Tatal nostru ? Numai asa comuniunea noastra poate fi insufletita, temeinica si tare. Cu toate acestea, chiar daca astfel de momente sunt rare, pot sa-mi implinesc munca cu dorinta de ai place Domnului, si a-mi trai viata zilnic privind la mana Sa, ca sa zicem asa, ca un copil care tine strans mana tatalui in timp ce merge alaturi de el. Se poate vorbi de o comuniune " inconstienta ", sursa permanenta de bucurie si de tarie spirituala pentru noi. Dar o astfel de comuniune presupune, de asemenea, in adancul inimii mele, dorinta de a umbla cu Domnul si de a fi pazit de orice pacat.

           3     Efectele comuniunii

          Comuniunea practica cu Tatal si cu Fiul Sau nu va ramane fara rezultat asupra vietii noastre spirituale. Dupa ce a prezentat comuniunea, Ioan mentioneaza un efect direct : " Si va scriem aceste lucruri, ca bucuria voastra sa fie deplina " (1 Ioan 1:4). A fi ocupati cu Tatal si cu Fiul, aceasta produce in noi o bucurie profunda.

          In parabola fiului risipitor, bucuria comuniunii cu Tatal este descrisa pe scurt, dar in cuvinte foarte miscatoare. Plin de mila, tatal a cazut pe gatul fiului sau pocait si l-a acoperit de sarutari. Haina cea mai buna, inelul si incaltamintea erau doar inceputul a ceea ce il astepta pe acest fiu. Tatal a taiat vitelul cel ingrasat, apoi s-au asezat impreuna la masa si " au inceput sa se veseleasca " ( Luca 15:22-24). Cuvintele " au inceput " nu arata o bucurie fara sfarsit ? Aceasta este bucuria comuniunii la care Ioan indeamna pe destinatarii epistolei sale : " Si va scriem aceste lucruri, pentru ca bucuria voastra sa fie deplina ". Bucuria in Domnul, pe care o gasim mentionata de multe ori in epistola catre Filipeni, este de asemenea rezultatul comuniunii cu Dumnezeu Tatal si cu Domnul Isus, Fiul Sau. Este acelasi lucru pentru bucuria infatisata in Galateni 5:22 ca roada a Duhului.

          Bucuria comuniunii cu Tatal si cu Fiul produce de asemenea inauntrul nostru o pace adanca. De cate ori inimile sunt tulburate si nemultumite ! Cat de usor ingrijorarile zilnice, dar mai ales nemultumirea fata de imprejurarile prin care trecem, vin sa ne rapeasca pacea inimilor noastre ! Totusi, daca traim in comuniune practica cu Domnul, si daca aruncam asupra Lui ingrijorarile noastre, pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere, va pazi inimile si gandurile noastre in Hristos Isus, si pacea lui Hristos, la care am fost chemati cu toti cei care apartinem unui singur trup, va stapani in inimile noastre ( Filip. 4:7 ; Col. 3:15).

          Poate lumea din jurul nostru sa exercite o atractie asupra noastra, atunci cand partea cereasca si eterna din Tatal si din Fiul a devenit practic si partea noastra ? Putem sa urmarim interese care nu sunt in acord cu aceasta minunata comuniune ? Comuniunea practica cu Dumnezeu ne fereste de atractiile lumii, in timp ce comuniunea cu lumea ne indeparteaza de comuniunea cu Dumnezeu. Corintenilor care nu au inteles acest lucru, Pavel este nevoit sa-i intrebe : " Ce comuniune are lumina cu intunericul ? " (2Cor.6:14).

          Dar daca, in comuniune cu Domnul, luam jugul Sau usor asupra noastra, decat sa ne punem sub un jug nepotrivit impreuna cu lumea, si daca primim invataturile Celui care este bland si smerit cu inima ( Matei 11:29), vom arata totdeuna, in practica vietii noastre, caracterele Sale ca roade ale comuniunii noastre. Nu avem noi atunci o dorinta arzatoare de a fi in casa Tatalui, unde ne vom bucura etern de o comuniune desavarsita cu Tatal si cu Fiul, comuniune pe care nici lumea nici carnea nu pot sa o tulbure vreodata ?

         
           

                            Comuniunea crestina

                                                                     - I -


               Arend Remmers

          Comuniunea poate fi definita ca urmarirea in comun de interese si scopuri identice. Implica in aceeasi masura, pe plan interior, o uniune intima si, in exterior, faptul de a fi impreuna. In consecinta, o comuniune ideala se bazeaza pe o identitate de ganduri sau de sentimente, dar exprimata intr-o colectivitate vizibila si armonioasa. Comuniunea se realizeaza deci pe diferite planuri, si poate astfel, in domeniul uman, sa inglobeze relatii foarte complexe si variate.

           1     Comuniunea cu Dumnezeu

          Totusi, comuniunea de care vorbeste Noul Testament depaseste de departe orice comuniune pamanteasca. Este vorba de forma cea mai inalta care ar putea fi conceputa. Prin ea, ca rascumparati suntem introdusi in relatia cea mai intima posibila cu Dumnezeu si unii cu altii. Desi aceasta comuniune este partea noastra aici jos, ea imbraca un caracter ceresc si spiritual. Gasim aici motivele pentru care aceasta notiune nu apare in Vechiul Testament, care ne prezinta mai degraba binecuvantarile temporare ale poporului pamantesc al lui Dumnezeu. Cu siguranta, Avraam, "prietenul lui Dumnezeu", si alti credinciosi care, ca si el, au umblat inaintea lui Dumnezeu, au cunoscut practic comuniunea cu Dumnezeu. Dar privilegiul, pentru creaturi, de a se bucura de o parte comuna si trainica cu Dumnezeu, a implicat venirea Fiului Sau ; Domnul Isus care i-a introdus pe toti cei care cred in El in comuniune cu Sine si cu Tatal Sau.

          Astfel Domnul Isus ne-a dat exemplul cel mai frumos si desavarsit de comuniune cu Dumnezeu Tatal. Desi nu a folosit niciodata aceasta expresie, Domnul a trait ca om intr-o comuniune permanenta cu Acela care L-a trimis. Una cu Tatal in ce priveste fiinta si natura Sa (Ioan 10:30), bucurandu-se de comuniune neintrerupta cu Tatal. Cand Il privim la varsta de doisprezece ani in templu, raspunzand cu mirare mamei Sale : "Nu stiati ca trebuie sa fiu in cele ale Tatalui Meu ? " (Luca 2:49), in numeroase imprejurari atunci cand se ruga ( de zece ori numai in Evanghelia dupa Luca), sau la sfarsitul drumului Sau pe acest pamant, cand toti L-au lasat singur, si cand totusi putea sa spuna cu incredere : "Dar nu sunt singur, caci Tatal este cu Mine" (Ioan 16:32), toate arata o comuniune intima si permanenta a Fiului cu Tatal.

          Cei credinciosi sunt chemati si ei de asemenea la comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau. Apostolul Ioan scrie : "Si comuniunea noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos. Si va scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastra sa fie deplina" (1Ioan 1:3,4). Aceste cuvinte sunt foarte simple, dar de o profunzime nemarginita. Putem masura intinderea acestui adevar pe care il contine ea ? Dumnezeu Tatal ne-a ales pentru a avea o parte comuna cu El si cu Fiul Sau, Domnul si Mantuitorul nostru !

        Siguranta iertarii pacatelor noastre si bucuria odihnei depline a constiintei, constituie deja o parte minunata. Dar Dumnezeu nu se multumeste sa ne dea doar aceste binecuvantari, totusi atat de glorioase. El vrea sa ne aiba cu Sine, in apropierea Lui, atat cat poate fi posibil pentru creaturile care Le-a rascumparat cu un pret atat de mare. Si acesta nu este totul. Un rob sau un servitor poate fi foarte apropiat de stapanul sau, fara a avea cea mai mica comuniune cu el. Dar Dumnezeu nu a cautat doar servitori : El vrea copii cu care sa poata gusta o comuniune intima si reala, acum si pentru toata eternitatea. Prin lucrarea Domnului Isus, a oferit tot ceea ce era necesar in acest scop. Noua ne revine, prin credinta, aceasta plinatate de binecuvantari.

           2     Conditii pentru comuniune

          Cel care nu a trecut prin experienta nasterii din nou, cu siguranta nu poate avea comuniune cu Dumnezeu : lipseste baza necesara pentru a se bucura de acest privilegiu. Nu doar ca omul natural nu este in stare sa cunoasca aceasta comuniune, dar el nu este dispus ; nu vrea sa stie de Dumnezeu, il evita. Prima reactie a omului dupa cadere, a fost sa se ascunda dinaintea lui Dumnezeu. Intreaga istorie a umanitati  arata atat de clar ca "gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu se supune legii lui Dumnezeu ; pentru ca nici nu poate" (Rom.8:7).

          Versetul 6 din 1 Ioan 1 confirma acest adevar : "Daca zicem ca avem comuniune cu El si umblam in intuneric, mintim si nu practicam adevarul". Este adevarat ca aceste cuvinte sunt aplicate adesea la crestinii care se aseamana cu lumea ; dar nu citim nicaieri in Noul Testament ca un credincios adevarat se gaseste sau umbla in intuneric. El a fost adus din intuneric la lumina lui Dumnezeu odata pentru totdeauna (1Pet.2:9), iar comuniunea nu poate fi realizata decat in aceasta lumina divina. In 1 Ioan 1, este vorba despre persoane care traiesc inca departe de Dumnezeu, in intuneric spiritual. Daca afirma ca au comuniune cu Dumnezeu, atunci ei mint.

           3     Nasterea din nou si viata eterna

          A avea comuniune cu Tatal si cu Fiul este necesar pentru om posesiune vietii divine, asemenea naturii divine. Aceasta nu poate rezulta decat dintr-o schimbare fundamentala. Este nevoie de nasterea din nou, adica nastere de o maniera cu totul noua (Ioan 3:3,5). Multi copii ai lui Dumnezeu ar putea sa se intrebe : Cum as putea sa am aceeasi natura ca a lui Dumnezeu, in timp ce constat zilnic in mine nedesavarsiri, si chiar pacate in ganduri, cuvinte si fapte ? Toate acestea, sunt adevarate ! In harul Sau, Dumnezeu a dat fiecaruia din cei care s-au pocait sincer de pacatele sale, si care L-au primit prin credinta pe Domnul Isus ca Mantuitor al lor, tot ceea ce este necesar ca sa aiba parte de natura divina (2 Pet.1:4). Dumnezeu a transmis oricarui credincios esenta Sa morala, care se gaseste rezumata in aceste doua cuvinte : lumina si dragoste (1 Ioan 1:5 ; 4:8,16). " Pentru ca odinioara erati intuneric, dar acum, lumina in Domnul "(Efes.5:8). " Pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant " (Rom.5:5). Este adevarat ca, in practica, avem permanent nevoie de a fi indemnati sa traim intr-un fel potrivit cu aceasta lumina si dragoste (Efes.5:2,8), dar in ce priveste pozitia celui credincios, partea sa este sigura ; chiar aceste indemnuri sunt dovada.

           In acelasi timp, Dumnezeu nu numai ca ne-a dat o viata noua, dar ne-a si introdus intr-o relatie noua cu El. Toti cei care sunt nascuti din nou, au acum dreptul sa se numeasca copii Sai. " Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu : celor care cred in Numele Lui, care au fost nascuti ... din Dumnezeu " (Ioan 1:12,13). Daca sunt copii, Dumnezeu este in mod necesar Tatal lor. Aceasta binecuvantare minunata ne-a fost data de asemenea prin Fiul lui Dumnezeu. In timpul vietii Sale pe pamant, Domnul Isus L-a descoperit pe Tatal (Ioan 1:14,18 ; 14:6-10), dar dupa inviere, i-a introdus pe ucenici in aceasta relatie de copii fata de Tatal, atunci cand spune Mariei din Magdala : " mergi la fratii Mei si spune-le : Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru " (Ioan 20:17). Tatal Sau era acum si Tatal lor. Pana in acel moment, o astfel de relatie constienta de copii ai lui Dumnezeu era necunoscuta credinciosilor. Erau cu siguranta nascuti din nou, dar nu-L cunosteau pe Dumnezeu intr-un mod atat de personal, ca Tatal lor ceresc. Gasim aici o diferenta fundamentala intre credinciosii din vremea Vechiului Testament si cei din perioada Noului Testament. Trebuia mai intai ca Dumnezeu sa-L trimita pe Fiul Sau Prea iubit intr-o lume vrajmasa fata de Sine, si ca Fiul lui Dumnezeu coborand aici jos, sa moara pentru pacatosii pierduti. Doar atunci oamenii au putut, prin credinta, sa devina copii ai lui Dumnezeu, beneficiind de viata eterna, si facuti capabili sa aiba comuniune cu Fiul lui Dumnezeu si cu Tatal.

          Ioan vorbeste de " viata eterna, care era la Tatal si ni s-a aratat " (1 Ioan 1:2). Ne este greu sa intelegem insemnatatea acestei afirmatii, atat de inalta in raport cu scurtimea si simplitatea sa. Viata eterna nu este numai o existenta fara sfarsit ; este viata Dumnezeului etern, care este lumina si dragoste, dar care, de asemenea, nu are nici inceput si nici sfarsit. Atunci cand Dumnezeu se numeste " Inceputul si Sfarsitul " in Apocalipsa 21:6, aceasta inseamna ca nimic nu poate fi conceput fara El, cel Etern. Numai El este " Dumnezeul cel viu ". Tot ce priveste planul Sau de mantuire si binecuvantare ne-a fost descoperit ; de asemeni, viata eterna a venit la noi aici jos in persoana singurului Fiu ; si oricine crede in El, are acum viata eterna (Ioan 3:15, 16, 36 ; 17:2). Si pentru a indeparta orice indoiala, Dumnezeu o confirma in mod expres : " Si aceasta este marturia : ca Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine Il are pe Fiul are viata ; cine nu Il are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viata. " (1 Ioan 5:11,12). Cu toate acestea, viata eterna nu este doar in Fiul lui Dumnezeu, ci " El este adevaratul Dumnezeu si viata eterna " (1 Ioan 5:20). Prin credinta, suntem una cu El, astfel ca Hristos este acum viata noastra ( Col.3:4). Avand viata eterna in Fiul lui Dumnezeu,  prin credință, putem deveni mereu mai conștienți si bucurosi.

          Din cuvintele Domnului,  in Ioan 17:3, viata eterna implica, de asemenea, cunoasterea singurului Dumnezeu adevarat ca Tatal nostru si, in persoana lui Isus Hristos, pe Fiul Sau pe care ni L-a trimis. Putem intelege ceva despre persoanele Divine in suveranitatea lor eterna, absoluta, dar si dragostea lor vrednica de toata adorarea. Viata eterna este deci nu numai o persoana, ci de asemenea un domeniu minunat de relatie in interiorul Divinitati, deschis credinciosului prin cunoasterea Fiului si a Tatalui. Viata eterna este aratata aici ca atmosfera casei Tatalui, descoperita prin Fiul Tatalui, si in care ne-a introdus pentru propria Sa bucurie, dar si pentru a noastra.

           4     Duhul Sfant

          Pentru a ne bucura de comuniunea cu Dumnezeu ca Tatal nostra si cu Fiul Sau, cunostinta nu este suficienta, trebuie de asemenea puterea. Aceasta ne este data prin Duhul Sfant care a venit sa locuiasca in fiecare din cei care au primit, prin credinta, evanghelia mantuirii. Ca om, Domnul Isus Insusi a fost uns de Dumnezeu cu Duhul Sfant si putere, si a umblat de la inceputul slujbei Sale publice in puterea Duhului (Luca 4:14 ; Fapte 10:38). In momentul intoarcerii la Tatal, le-a spus ucenicilor ca vor primi si ei Duhul Sfant. Dupa plecarea Domnului, nu trebuia sa ramana singuri si parasiti ca niste orfani, ci vor fi imbracati cu putere de sus, atunci cand Duhul Sfant va veni peste ei (Luca 24:49 ; Fapte 1:8). Duhul ne da puterea sa experimentam viata cu Domnul si sa gustam comuniunea. Astfel Pavel, putea sa vorbeasca de " comuniunea Duhului Sfant " (2 Cor.13:13 ; Filip.2:1). In aceasta expresie, trebuie inteles nu doar o cumuniune cu Duhul Sfant, ci mai degraba comuniunea cu Tatal, cu Fiul si cu ceilalti copii ai lui Dumnezeu, lucrata de Duhul Sfant si specifica Lui.

          Tot Duhul Sfant ne introduce in binecuvantarile si privilegiile spirituale care constituie domeniul comuniunii noastre. " Dar, cand va veni Acela, Duhul adevarului, El va va calauzi in tot adevarul ; pentru ca nu va vorbi de la Sine Insusi, ci va vorbi ce va auzi si va va face cunoscut cele viitoare. Acela Ma va glorifica, pentru ca va primi din ce este al Meu si va va face cunoscut. Tot ce are Tatal este al Meu ; de aceea am spus ca va primi din ce este al Meu si va va face cunoscut "(Ioan 16:13-15). Duhul Sfant este deci Mijlocitorul si Puterea comuniunii, intre cei rascumparati, cu Tatal si cu Fiul. Izvorul gandurilor si sentimentelor vietii celei noi, El trezeste in noi ganduri in armonie cu cele ale Tatalui si ale Fiului. Aceasta inseamna comuniune.

       
       
         
       
         

 

                                              Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                  - IV -


          Henri Rossier

          In final ajungem la Laodiceea unde gasim pretentia de a fi ceva, multumirea de sine. Intalnim o anumita cunostinta, iesita, nu ma indoiesc, din adevarurile Filadelfiei ; - cunostinta pe care Laodiceea si-o atribuie si pe care crede ca o poate primi prin vointa omului cazut si prin abilitatile care apartin vechii creatii stricate ; - adevaruri pe care le-a stricat in asa fel incat a provocat greata pentru Domnul.

            In Laodiceea Hristos este lepadat ; in locul Lui este inaltat omul si gloria lui desarta. Dar El, ramane ceea ce Biserica a incetat sa fie, "Martorul credincios si adevarat", ca si la Sardes, El are ceea ce Biserica a incetat sa aiba. Referitor la cei credinciosi, nu mai gasim "cateva nume" ca in Sardes, sau "doi sau trei" ca in Filadelfia, ci doar "cineva" (3:20) : persoane credincioase care deschid Domnului, cand El sta in afara si bate la usa.

          Astazi Biserica merge spre aceasta stare de lucruri. Mii de simptome indica, si marturia din mijlocul raului care creste, devine din ce in ce mai individuala. Totusi, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, caracterul filadelfian va ramane pana la sfarsitul acestei istorii umilitoare : niciodata binecuvantata prezenta a Domnului in mijlocul celor doi sau trei adunati in Sfantul Sau Nume nu va fi pierduta.

          In Laodiceea era mai putin decat "putina putere" si se poate afirma ca "Amin-ul, Martorul credincios si adevarat, Inceputul creatiei lui Dumnezeu", a fost abandonat pentru a fi inlocuit cu omul si puterea sa, pentru El ne ramanad nimic. Astfel credinciosul care este chemat sa auda vocea Sa, si Il lasa sa intre la el, va cina cu Domnul.

          Daca autoritatea Bisericii a disparut pentru totdeauna, partea celui credincios din Laodiceea nu va fi mai mica decat a celor din Tiatira si Filadelfia, intr-o vreme viitoare. La Tiatira era autoritate guvernamentala cu Hristos (2:26,27) ; la Laodiceea, autoritate imperiala cu El (3:21) ; la Filadelfia, autoritate cereasca in noul Ierusalim (3:12).

          Prin acestea, vrem sa aratam ca, Biserica responsabila in ansamblu, a pierdut intreaga autoritate, de la inceput, nemai avand legatura cu Hristos ca singura sursa de putere.

          Dar, imi veti spune, autoritatea nu este incredintata astazi adunarii locale, celor doi sau trei care sunt " adunati in Numele Sau" ?

          Fara nicio indoiala ; si nu contestam in niciun fel puterea administrativa incredintata de Domnul adunarii locale, adica intr-un cadru restrans, si mijloacele pe care le foloseste pentru a mentine ordinea. Acest subiect atinge disciplina si unitatea de actiune a adunarii, care a fost tratat de mai multe ori. Astazi, in acest timp de faliment, puterea administrativa pentru a lega si a deslega, a primi si a indeparta din mijlocul sau, si alte actiuni asemanatoare, este incredintata la doi sau trei care sunt adunati in Numele Sau, desi Cuvantul, prevazand ca s-ar putea abuza, nu foloseste, pentru a o desemna, termenul "autoritate". Aceasta administrare, adunarea locala o exercita in virtutea prezentei lui Hristos in mijlocul ei, si puterea sa depinde doar de aceasta prezenta. Este adevarat ca Dumnezeu foloseste, pentru orice decizie care trebuie luata, instrumente omenesti, persoane din adunare, dar nu ei sunt cei care hotarasc, chiar daca activitatea lor este recunoscuta. Adunarea hotaraste, doar ea, pentru ca Hristos este acolo. Este foarte important de remarcat ca in Matei 18, expresia "va spun" din v. 18 (exercitarea disciplinei) si "din nou va spun" din v. 19 (raspunsul la rugaciune) se leaga una de alta prin faptul ca adunarea locala este alcatuita si caracterizata, in v. 20, prin prezenta lui Hristos in mijlocul ei. Deci, autoritatea (nu ma poticnesc de acest cuvant daca este inteles bine) adunarii are un cu totul alt caracter decat, de exemplu, autoritatea apostolului Petru, care era, in ce priveste administrarea, singura succesiune apostolica. Petru sau Pavel, exercitau din partea Domnului aceasta autoritate pe care El a pus-o in mainile lor ; adunarea locala nu o poate exercita decat avandu-l pe Domnul in mijlocul ei, si daca nu realizeaza acest adevar, nu are nicio autoritate, niciun fel de drept ; mai mult, ea nu poate fi o adunare.

           Dar de asemenea, un adevar care este de mare importanta, afirmarea acestei prezente este doar o pretentie falsa, daca sfintenia Aceluia in Numele Caruia adunarea se strange este tagaduita, fie prin cuvant, fie prin purtarea sa. Pentru a se bucura de autoritatea pe care Domnul o exercita, si a avea parte de ea, trebuie mai intai, ca si la Filadelfia, recunoscut si reprodus caracterul Sau. Hristos este prezent la Filadelfia ca folosind cheia lui David, dupa ce s-a facut cunoscut ca Cel Sfant si Cel Adevarat, si a constatat ca ea raspunde, in umblare, acestui caracter - pazind cuvantul Sau si netagaduind Numele Sau.

          Toate acestea, scump cititor, sunt de o mare importanta. Niciun act de administrare al adunarii nu este confirmat, asa cum este raspunsul la rugaciune (Matei 18:19,20), daca Isus nu este in mijlocul ei si caracterul Celui Sfant si Adevarat nu este pastrat, si daca adunarea nu corespunde acestui caracter. In sine, nu a avut niciodata, nici in timpul prezent, nicio putere, niciun drept si nicio autoritate fara Hristos ; adunarea nu poate pretinde ca exercita aceasta autoritate, fara a pastra caracterul Aceluia in jurul caruia este adunata.

          Aceasta prezenta nu consta in a face afirmatia ca El este acolo, caci aceasta afirmatie poate fi falsa. Prezenta Sa nu poate fi despartita de caracterul Sau. Niciodata Cel Sfant si Cel Adevarat nu va ingadui in adunare vreo nedreptate, un act de vointa proprie sau faradelege. Este un gand solemn care ar trebui sa ne umple de teama fata de Dumnezeu.

          Dar, iarasi imi veti spune, in aceasta situatie, vazand slabiciunile noastre, nu va pierde adunarea orice posibilitate de a exercita disciplina sau de a lua o hotarare oarecare ? Nicidecum.

           Este perfect adevarat ca adunarea locala, avand putina putere, ca si Filadelfia, este in stare sa actioneze in multe feluri, si orice adunare care este in comuniune cu Domnul este profund convinsa de aceasta ; singura salvare, si El o ofera, este sa se increada in puterea si in dragostea Sa. Daca este lipsa de sfintenie si discernamant spiritual, pentru a corecta aceste lucruri, nu sunt acestea in El Insusi ? El are mii de resurse si poate sa le folosesca in acest scop "ajutoare, autoritati", o suta de diverse instrumente. Niciodata acest ajutor nu va lipsi, daca, asemeni Filadelfiei, o adunare locala, oricat de putina putere ar avea, isi indreapta privirea spre El, bazandu-se in smerenie pe El si Lui fiindu-i credincioasa. Dar daca, in loc sa priveasca spre El, adunarea locala se lasa condusa de motive sau considerente personale, prin influenta sau autoritatea omului, se expune la cea mai serioasa disciplina si devine adesea o cauza de tulburare si dezordine, in loc sa pastreze in casa lui Dumnezeu ordinea potrivita Lui. In rest nu ne trebuie decat putin mai multa "randare" ; timpul de incercare va lua sfarsit. Domnul vine, si slaba ramasita din Filadelfia va fi pazita, dupa fagaduinta Sa, de ceasul cumplitei incercari universale care va veni pe pamant.

          Scumpi cititori, sa nu punem niciodata inainte autoritatea noastra. De cate ori nu-i dam, in mod gresit, titlu de autoritatea adunarii, pentru a fi liberi sa facem voia noastra. Ceea ce avem de pastrat, este autoritatea lui Hristos in dragoste, in sfintenie si in adevar in Adunarea Sa, prezenta Duhului Sfant printre sfinti. A pretinde autoritate, facand abstractie de Hristos si de caracterul Sau in mijlocul a lor Sai, duce in mod necesar la pedepsirea raului sub orice forma ar fi : lipsa dragostei, mandrie, ura, neascultare, invidie, despartire, secte. Ah ! cat de departe am fi, in acest caz, de starea Filadelfiei, care purta dragostea frateasca gravata pe fruntea sa, comuniunea si asteptarea Domnului sapate in inima sa, sfintenia ca pecete in umblarea sa.

        El sa ne dea, in aceste vremuri grele, un adevarat duh filadelfian. Sa ne pazeasca sa gandim ca putem avea vreo putere in afara dependentei de Hristos. Sa evitam sa folosim numele de autoritate in adunare la orice ar fi rodul independentei  si al vointei noastre. Daca ne-am indepartat urmand propriile noastre ganduri, sa ne grabim pentru a ne pocai. Umilinta este binevenita ; trebuie ca ierburile amare sa preceada sarbatoarea azimilor (paine fara aluat) - sfintenia restabilita in umblarea noastra.

          De alta parte, sa ne pazim de intinarea vesmintelor ca in Sardes. Mondenitatea, sub orice forma ar fi, strica comuniunea si lasa sufletul neputincios cand vine "ziua cea rea". Vestirea Numelui Celui Sfant nu poate fi in acord cu vesminte intinate. Suntem chemati sa facem parte din cei "cateva nume", cunoscuti bine de Hristos, care, la Sardes, umblau in comuniune cu El in hainele albe ale sfinteniei, in haine de in subtire ale dreptatii practice.

                                                       

           
           

                                          Despre voia lui Dumnezeu (fragment)


               J. N. Darby

          ... cand noi facem voia noastra, sau suntem neatenti in umblare, Dumnezeu in indurarea Lui poate sa ne faca atenti printr-o piedica ce ne opreste pe loc, daca ne uitam cu bagare de seama la ea, pe cand "cel nebun merge inainte si este pedepsit". Dumnezeu poate ingadui, acolo unde este multa activitate si osteneala, ca Satan sa ridice piedici, pentru ca noi sa putem fi tinuti in dependenta de Domnul ; dar Dumnezeu nu ingaduie niciodata ca Satan sa lucreze altfel, decat prin firea pamanteasca (carne). Daca lasam "usa deschisa", daca ajungem sa ne departam de Dumnezeu, Satan ne poate face rau. Dar altminteri, silintele lui sunt doar incercarea credintei, ca sa ne instiinteze de un pericol sau cursa - de ceva care ne-ar face sa ne inaltam in ochii nostri.

          Incercarea lui devine un instrument pentru corectarea noastra. Adica, Dumnezeu ingaduie sa ne intristeze si sa ne fac sa suferim in firea pamanteasca (carne), pentru ca omul dinauntru sa fie pazit de rau.