Meditatii asupra cartii a doua Imparati

                                                                - XVIII -


          Henri Rossier


                    Capitolul 8:7-15 - Ben Hadad si Hazael

          Poate parea ciudat pentru multi cititori ca Ilie nu a urmat porunca Domnului data la Horeb (1 Imp.19:117), de a unge pe Hazael, Iehu si Elisei. De fapt Ilie l-a intalnit mai intai pe Elisei, asezat de Domnul in calea sa. El i-a aruncat pentru prima data mantaua sa de profet, renuntand, ca sa zicem asa, la mandatul sau, pentru a-l transfera lui Elisei, desi misiunea sa profetica nu era inca incheiata. Din moment ce Elisei a fost desemnat, lui ii revenea obligatia sa implineasca cele doua fapte. Ungerea cu care Elisei este pecetluit ca profet este ungerea Duhului Sfant, pe care o gasim in cap. 2 din aceasta carte. Aceasta ungere, cu o dubla masura din duhul lui Ilie, nu-i putea fi data decat de Ilie in momentul cand urca la cer. Daca ar fi fost uns atunci cand l-a intalnit Ilie prima data, ar fi fost randuit ca profet al judecatii, ca si stapanul sau, dar, dupa cum am vazut, de-a lungul istoriei sale, in afara de situatia deosebita a copiilor din Betel, Elisei este profetul harului si al eliberarii pentru ramasita credincioasa si chiar pentru natiuni.

          Elisei era obligat acum, urmandu-si misiunea sa, sa-l unga pe Hazael si pe Iehu, care trebuiau sa exercite judecata ; dar, in pasajul care ne spune despre intalnirea dintre Elisei si Hazael, ungerea acestuia din urma este trecuta sub tacere. De fapt, nuiaua lui Dumnezeu este asezata prin cuvantul profetic in mainile lui Hazael, dar ungerea nu putea fi mentionata atunci cand omul lui Dumnezeu, venit in har, plangea cu amar despre raul pe care Hazael avea sa-l faca fiilor poporului sau.

          Ungerea lui Iehu (cap.9) corespunde mai mult cu porunca Domnului data lui Ilie, dar Elisei renunta la o actiune personala si incredinteaza aceasta misiune unuia din fiii profetilor. Nu este aceasta o dovada izbitoare cu privire la caracterul de har si nu de judecata al lui Elisei ? Cuvantul lui Dumnezeu trebuia sa se implineasca, dar nu in detrimentul caracterului de har pe care il purta profetul.

          La fel a fost si cu profetul prin excelenta, Domnul nostru Isus Hristos. El care a venit sa fie botezat de Ioan Botezatorul, trebuia sa boteze cu Duhul Sfant si cu foc. Dupa ce a primit botezul cu Duhul Sfant in virtutea perfectiunii Sale omenesti, El boteaza cu Duhul Sfant in virtutea inaltarii Sale la cer. Aceasta ungere caracterizeaza timpul in care traim, iar botezul cu foc, adica de judecata, nu a avut inca loc. Domnul nu a trimis inca nuielile maniei Sale impotriva lui Israel si a lumii. O va face mai tarziu, dar acum El nu vrea si nici nu poate sa-Si piarda caracterul Sau de Mantuitor venit in har.

          Daca este astfel, ce semnifica aceste cuvinte spuse lui Ilie : "Cel care va scapa de sabia lui Iehu il va ucide Elisei" ? Ne trebuie, pentru a le vedea implinite, sa anticipam relatarea din cap.13. Intamplarea care ne este relatata este atat de izbitoare pentru ca il vedem pe Elisei ajuns la sfarsitul lucrarii sale : "S-a imbolnavit de o boala de care a murit". Si atunci Ioas, imparatul lui Israel, a venit sa-l vada. Vom relua, la momentul respectiv, aceasta relatare in detaliu, dar aceasta este ceea ce profetul ii incredinteaza lui Ioas, din partea Domnului, judecata peste ceea ce a scapat de sabia lui Iehu, adica asupra lui Hazael si a succesorului sau. Iehu nu a fost in stare sa apere in totalitate teritoriul lui Israel impotriva Siriei, dar intervine Elisei, si Israel va invinge pe dusmanii sai. Totusi, chiar cu acest prilej, profetul, vestind judecata, nu-si va pierde caracterul sau de har. Profetic, el exercita judecata de sine, caci pune mainile sale pe mainile imparatului pentru a trage cu arcul si a bate pe sirieni, dar in vederea eliberarii lui Israel.

          Sa reluam acum cursul pasajului nostru. Ben-Hadad (*), imparatul Siriei, era bolnav. "Si i s-a spus , zicand: Omul lui Dumnezeu a venit aici. Si imparatul a zis lui Hazael: Ia un dar in ,mana ta si mergi in intampinarea omului lui Dumnezeu si intreaba prin el pe Domnul, zicand: Ma voi ridica din boala aceasta ?" (v.7,8). Exact aceleasi cuvinte pe care Ahazia, imparatul lui Israel, le-a rostit cand a trimis pe solii sai sa-l intrebe pe Baal-Zebub (1:2). Aceasta arata doua lucruri. Primul, arata ca toti oamenii, fie pagani, fie cunoscatori ai adevaratului Dumnezeu, au aceeasi preocupare cu privire la moarte. Neavand nici o nadejde decat cea a lucrurilor vizibile, ei sunt adanc miscati la gandul ca pot sa le paraseasca, fara sa mai vorbim de nesiguranta cu privire la viitor, cuvant care intuneca mintea lor. Al doilea, arata ca asa zisele resurse religioase pe care le au la dispozitie nu ii multumesc. Un imparat din Israel, cu anumite cunostinte despre adevaratul Dumnezeu, dar amestecate cu superstitie si idolatrie, nu gaseste nici o siguranta in aceasta cunostinta exterioara si prefera sa se adreseze unui demon pentru a primi un raspuns satisfacator. Un inchinator al soarelui, care nu gaseste nuciun raspuns la dumnezeul sau, prefera sa se adreseze omului lui Dumnezeu care se afla in cale sa, sa-l intrebe pe Domnul prin el, nu pentru a gasi un raspuns la nevoia constiintei lui, ci doar pentru a sti daca va mai avea de trait. Situatia imparatului lui Israel este cu mult mai grava decat a lui Ben-Hadad, caci este vorba de un apostat, dar imparatul Siriei se adreseaza omului lui Dumnezeu impins de nevoi reale. Acesta care a fost instrumentul vindecarii lui Naaman, nu va putea sa vindece el o boala obisnuita, nu a aratat el atunci puterea divina in eliberare ? Ben-Hadad il cunostea atat de putin pe profetul care a refuzat darurile lui Naaman, incat el a trimis prin Hazael un dar imperial, cu gandul sa-l faca binevoitor.

          (*) Acest Ben-Hadad este, evident, cel care a asediat Samaria, in capitolul precedent, si probabil, desi nu este mentionat, imparatul Siriei care l-a trimis pe Naaman la imparatul lui Israel, si ale carui cete atacau teritoriul celor zece semintii. Totusi, nu trebuie sa uitam ca Ben-Hadad este un nume caracteristic imparatilor Siriei. El semnifica "fiul (inchinatorul) lui Hadad", probabil al soarelui. Gasim, in timpul lui Asa, imparatul lui Iuda (1 Imp.15:20), apoi in timpul lui Ahab (1 Imp.20:1), un alt Ben-Hadad, apoi, sub Ioram, Ben-Hadad care a asediat Samaria, de care ne ocupam acum, si in final (13:24) Ben-Hadad care-i succede lui Hazael.

          Hazael ajunge la omul lui Dumnezeu si repeta cuvintele imparatului, dar deja, inauntrul lui era framantat de un gand, o dorinta ascunsa, o pofta, un plan, poate vag, dar care astepta sa se confirme. Elisei a citit in aceasta inima ; gandurile ascunse nu au scapat ochiului lui Dumnezeu. Raspunsul Sau  ar parea confuz pentru altcineva ; dar pentru Hazael, el avea sensul de a grabi decizia sa. Pofta care era in el va da nastere la pacat. Elisei "Si-a indreptat fata spre el si s-a uitat tinta la el pana s-a simtit jenat" Sub aceasta privire intensa care a patruns in constiinta lui, Hazael, descoperit, se simte jenat. Cu siguranta il va descoperi : era tocmai de ce se temea Hazael. Daca imparatul se va vindeca, ce se va alege de planurile si dorintele lui ascunse ? "Dar Domnul mi-a aratat ca va muri negresit". Da, intr-adevar, isi zice el, singura mea sansa este sa scap de stapanul meu ; si din moment ce Dumnezeu stie si nu impiedica, aceasta ma justifica. Presupunem ca astfel trebuie sa se fi gandit acest om, deja un ucigas in gandurile sale. Patruns pana in adancul inimii lui, jenat sub privirea lui Dumnezeu, el nu abandoneaza vointa sa rea si justificata prin faptul ca Dumnezeu o cunoaste.

          Dupa aceste cuvinte, Elisei plange gandind la raul pe care avea sa-l faca Hazael poporului sau. Vom spune ca daca i-a descoperit acest fapt la incurajat sa-l implineasca ? Hazael se tradeaza putin in prezenta profetului care i-a spus adevarul in intregime : "Dar ce este robul tau, caine, ca sa faca acest lucru mare ?" Simtim, mai mult decat se poate dovedi, ca ciuda aceste naturi fatarnice si ascunse, nimicirea lui Israel era un lucru important pentru Hazael. Ii este usor sa-si dea un rol de caine atunci cand vine vorba de ce avea sa faca ; nu are decat ambitia ca sa o implineasca. In final, Elisei ii descopera de ce este trimis la Damasc : "Domnul mi-a aratat ca vei fi imparat peste Siria" (v.13). Elementele din care este alcatuit acest suflet intunecat sunt acum complete. Tot ce era in mintea lui la starea de dorinte intunecate si de ambitii se gasesc acum fixate. "Imparatul poate sa se vindece, dar el va muri. Eu voi fi imparat in locul lui si il voi asupri pe Israel". De aici pana la implinire nu este decat un pas. Hazael l-a omorat pe imparat si a imparatit in locul sau. Dumnezeu pregateste astfel nuiaua care va pedepsi pe poporul Sau, pana la momentul cand El va zdrobi nuiaua insasi.

                                           SUBIECTE  BIBLICE  ACTUALE
                                            - VII -

                                                    Fragmente din scrierile lui J.N.Darby



                               PERICOLUL MANDRIEI

          Urmatoarea scrisoare a fost scrisa de J.N.Darby catre un frate care tradusese si publicase una din scrierile lui. In prefata cartii, respectivul frate remarcase ca Darby este unul din cei mai avansati in viata crestina si un eminent slujitor al lui Hristos. Reactia lui Darby cu privire la aceasta remarca o avem in cele ce urmeaza :

          Dragul meu prieten si frate in Isus Hristos,

          Imi face mare placere sa vad traducerea ta a             . Imi rezerv placerea de a o citi, sau mai degraba de a-mi fi citita, in momente in care Domnul ne spune, ca odinioara apostolilor, "veniti la o parte sa va odihniti putin". Totusi nu pot sa nu spun, dragul meu prieten, ca placerea prilejuita de aceasta lucrarea a ta a fost intr-o oarecare masura diminuata de opinia mult prea favorabila pe care ai exprimat-o in prefata cu privire la mine. Inainte ca sa citesc un singur cuvant in traducerea ta, am facut cadou un exemplar unui foarte drag si sincer prieten al meu, care mi-a transmis ulterior ca, in prefata, tu ai vorbit in termeni de lauda cu privire la evlavia mea. Pasajul respectiv a produs acelasi efect asupra prietenului meu, pe care l-a produs asupra mea cand, ulterior, l-am vazut. Prin urmare, nadajduiesc ca nu-mi vei lua in nume de rau ceea ce-ti voi spune in continuare cu privire la acest subiect, care vor fi lucruri rezultate dintr-o destul de lunga experienta.

          Mandria este cel mai mare rau dintre toate relele care ne pandesc, iar dintre vrajmasii nostrii ea este acela care moare cel mai incet si cel mai greu. Chiar si fiii veacului acestuia isi pot da seama de acest lucru. Madame de Stael a spus pe patul de moarte: "Stiti care este ultimul lucru care moare in om ? Este iubirea de sine". Dumnezeu uraste mandria mai mult decat orice, pentru ca ea da omului locul care apartine Aceluia care este inaltat mai presus de toti. Mandria intrerupe comuniunea cu Dumnezeu si aduce disciplinarea Lui, pentru ca "Dumnezeu sta impotriva celor mandri". El va distruge numele celor mandri, si ni se spune ca este randuita o zi cand "trufia omului va fi coborata si mandria oamenilor va fi ingenuncheata". Sunt incredintat deci, dragul meu prieten, ca cineva nu poate face un mai mare rau semenului sau decat sa-l laude si sa-i alimenteze mandria. "Cel ce linguseste pe semenul lui ii intinde o cursa sub picioare" si "O gura lingustoare lucreaza caderea". Mai mult, fii sigur ca vederea noastra este prea scurta ca sa putem judeca masura de evlavie a fratelui nostru. N-o putem evalua cum trebuie fara cantarul din Locul Sfant, si acesta este in mana Aceluia care cerceteaza inimile. Prin urmare, sa nu judecam nimic inante de vreme, pana va veni Domnul si va da pe fata gandurile inimii, si cand fiecare isi va primi lauda de la El. Pana atunci, sa nu judecam pe fratii nostri, nici pentru bine, nici pentru rau, ci sa fim moderati si sa ne aducem aminte ca cea mai sigura si buna judecata este aceea pe care ne-o aplicam noua insine atunci cand ii socotim pe ceilalti mai presus de noi.

          Daca ar fi sa te intreb de unde stii ca sunt unul din cei mai avansati in viata crestina si un eminent slujitor al lui Dumnezeu, fara indoiala ca nu ai sti ce sa-mi raspunzi. Probabil ca ai cita lucrarile pe care le-am publicat; insa nu stii, dragul meu frate - tu care poti rosti o predica ziditoare la fel de bine cum o pot face si eu - ca ochii vad mai departe decat pot merge picioarele ? Ca, din nefericire, noi nu suntem intotdeauna, nici in toate lucrurile, ceea ce sunt predicile noastre, si ca "purtam aceasta comoara in vase de lut, pentru ca puterea aceasta nemaipomenita sa fie de la Dumnezeu si nu de la noi" ? Nu-ti voi spune ce parere am eu insumi despre mine, pentru ca, facand asa, as cauta probabil tot timpul gloria personala, iar in timp ce as cauta-o as incerca sa par smerit, lucrul care nu sunt. Iti voi spune mai degraba ce crede Stapanul nostru despre mine, Cel care cerceteaza inimile si care vorbeste adevarul, care este "Amin si Martorul credincios" si care Si-a facut adesea auzit glasul in partile cele mai tainice ale sufletului meu, si Ii sunt recunoscator pentru aceasta. Crede-ma deci, ca El niciodata nu mi-a spus ca sunt "un crestin eminent si avansat in caile evlaviei". Din contra, El imi spune foarte simplu ca daca mi-as cunoaste locul, as vedea ca el este acela al celui dintai dintre pacatosi si al celui din urma dintre sfinti. Cu siguranta dragul meu prieten ca voi prefera parerea Lui mai degraba decat pe a ta.

          Cel mai cu vaza crestin este unul dintre aceia de care n-a auzit nimeni vreodata vorbindu-se, un slujitor sau un lucrator sarac, al carui tot este Hristos, si care face totul pentru ochiul lui Hristos, si numai pentru al Lui. Cel dintai va fi cel din urma. Sa fim tot mai hotarati, dragul meu, in a-L lauda numai pe Domnul. El singur este vrednic de lauda, cinste si adorare. Bunatatea Lui nu este niciodata indeajuns de laudata. Cantarea celor binecuvantati - Apoc 5 - nu inalta pe nimeni decat pe Acela care i-a rascumparat cu sangele Lui. Nu contine nici macar un cuvant de lauda la adresa vreunuia dintre ei - niciun cuvant care sa-i claseze in eminenti si mai putin eminenti - toate distinctiile sunt inghitite intr-un titlu comun: cei rascumparati, titlu care constituie fericirea si gloria intregului trup. Sa ne grabim dar sa ne aducem aminte la unison cu acel cantec pe care cu toti nadajduim ca il vor canta si vocile noastre slabe. Aceasta va fi fericirea noastra, chiar aici jos, si va contribui la gloria lui Dumnezeu, glorie care este adesea stirbita de lauda pe care crestinii si-o dau unii altora. Nu putem avea doua guri - cu una sa-L laudam pe Dumnezeu si cu cealalta pe om. Prin urmare, fie ca sa facem si noi ceea ce serafimii fac in ceruri, care cu doua aripi isi acopera fetele, ca semn al perplexitatii lor inaintea prezentei sfinte a Domnului, cu doua isi acopera picioarele ca sa-si ascunda pasii dinaintea lor, iar cu ultimele doua zboara pentru a implini voia Domnului, in timp ce striga: "Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor; tot pamantul este plin de gloria Lui"

          Iarta-mi aceste cateva randuri de indemn, care sunt sigur ca mai devreme sau mai tarziu iti vor fi de folos, devenind parte a propriei tale experiente. Adu-ti aminte de mine in rugaciunile tale, dupa cum si eu ma rog ca binecuvantarea Domnului sa fie din belsug asupra ta si asupra lucrarilor tale. Daca vreodata vei mai tipari o alta editie - si nadajduiesc ca o vei face - elimina, te rog, cele doua pasaje asupra carora ti-am indreptat atentia, si numeste-ma simplu "un frate, slujitor in Domnul". E destula cinste in aceste cuvinte, si nu mai necesita nici o adaugire.

                                                                                                          J.N.D.


          "Foloseste un cutit ascutit pentru tine insuti, vorbeste putin, slujeste tuturor, treci neobservat. Aceasta inseamna sa fii cu adevarat mare: sa slujesti in anonimat si sa lucrezi fara sa fii vazut."

                                                                                                         J.N.Darby

                                            SUBIECTE  BIBLICE  ACTUALE
                                                 - VI -

                                                     Fragmente din scrierile lui J.N.Darby



                                                    CALEA LUI DUMNEZEU


          Draga frate,

          Ma bucur mult sa aflu ca Domnul cel credincios ti-a indreptat gandurile si pasii in directia fratilor, sau mai degraba, asa cum cred, spre calea randuita de Dumnezeu. Sunt convins ca un asemenea lucru este o chestiune de ascultare de Cuvantul lui Dumnezeu, nu de a umbla cu mine sau cu oricine altcineva, ci categoric de a face voia lui Dumnezu. La inceput, cand am parasit biserica anglicana, nu era nimeni cu care sa umblu ; nu ma gandeam decat sa-mi satisfac constiinta potrivit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Lucrarea s-a extins, si asta peste tot, si sunt puternic incredintat ca ea reprezinta o marturie pe care Dumnezeu Insusi a ridicat-o pentru aceste zile din urma. Umblu pe aceasta cale de cincizeci de ani ; am vazut slabiciune in mine si greseli, fara indoiala, in felul de umblare; dar nu m-am indoit niciodata, nici macar pentru o clipa, ca aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Este insa necesar ca fiecare sa fie convins el insusi cu privire la acest lucru prin Cuvantul lui Dumnezeu. Este o cale a credintei, si numai credinta poate sustine sufletul pe aceasta cale; stiu insa ca pacea si aprobarea lui Dumnezeu sunt aici, iar cei care umbla pe ea cu credinta se bucura de aceste doua lucruri. Nadajduiesc ca dragostea mea pentru fratii cu care nu pot umbla sa creasca neincetat. Nu ne putem da seama de binecuvantarile care ne apartin daca nu-i cuprindem pe toti sfintii in afectiunile noastre crestine (Efeseni 3:18). A nu umbla impreuna cu ei pe o cale care nu este potrivita cu Cuvantul nu inseamana ca nu-i iubesti, dimpotriva. Nu doresc altceva decat sa cercetezi Cuvantul lui Dumnezeu in prezenta Lui si El te va calauzi cu siguranta. Macar ca sa fi fericit sa te vad pe calea care cred ca este de la Dumnezeu, totusi nu voi inceta sa te iubesc chiar daca m-ai condamna. Este o bucurie pentru mine sa aud ca Dumnezeu te-a binecuvantat in lucrarea ta in mijlocul acelor suflete dragi in Italia.

          Unitatea adunarii lui Dumnezeu, a celor care sunt uniti cu Hristos prin Duhul Sfant, a fost lucrul care m-a fortat sa parasesc biserica anglicana si care m-a pazit de a ma alatura alteia; si am gasit in Cuvantul lui Dumnezeu toate instructiunile necesare pentru a umbla potrivit cu voia Lui, in mijlocul ruinei si a confuziei care ne inconjoara. Prin urmare, consider pe orice crestin adevarat a fi un madular al trupului lui Hristos, insa nu pot umbla impreuna cu ei atunci cand ei nu umbla potrivit cu voia lui Dumnezeu, in conformitate cu Cuvantul. Fie ca Dumnezeul nostru sa-ti binecuvinteze sufletul si lucrarea, si sa te calauzeasca pe calea lui Hristos si a credintei, catre acea "voie buna, placuta si desavarsita a lui Dumnezeu"! El binecuvinteaza lucrarea aici unde ma aflu (New York); multi vestesc Cuvantul si asteptarea Domnului este in continua crestere.

                                                                        Cu afectiune, J.N.Darby

                               Meditatii asupra cartii a doua Imparati

                                                                 - XVII -


          Henri Rossier


                    Capitolul 8:1-6 - Din nou, Sunamita

          Capitolul 7 tocmai ne-a prezentat adevaruri care pot fi aplicate Evangheliei ; versetele pe care le avem sub ochii nostri ne readuc, impreuna cu Sunamita, pe terenul credinciosilor din Israel. Este necesar sa folosim cu sobrietate imaginile din Scriptura, pentru a nu forta interpretarea, dar, de alta parte, sa nu uitam ca aici avem scrieri profetice, avand doar o semnificatie istorica partiala, si care de descopera de exemplu, principiile evenimentelor de la sfarsit.

          Regasim aici, ca in toata aceasta istorie, caracterul de har al profetului Elisei. Ca si la cap.7, adevaratul slujitor anunta vestea buna pentru toti, vestea buna pentru tot poporul fara nici o deosebire, ocupandu-se aici, in har, de unul din ramasita credincioasa, de Sunamita, a carei inima era atat de legata de Dumnezeu. Aceasta femeie evlavioasa este obiectul grijii deosebite a lui Dumnezeu, care o ocroteste in timpul cand judecatile Sale au cazut asupra intregii tari. Profetul stia dinainte anii de foamete ce aveau sa vina ; el a instiintat-o pe Sunamita, asa cum el stia dinainte sfarsitul foametei din Samaria, si l-a anuntat intregului popor, mari si mici. A transmis taina lui acestui suflet apreciat de el si pe care voia s-o puna la adapost impreuna cu casa ei. Capitolul anterior si acesta mentioneaza doua timpuri de foamete. Prima foamete, cea din Samaria, era locala si partiala ; ea era judecata lui Dumnezeu, si dusmanul era folosit ca instrument pentru a o produce. A doua, de care ne ocupam, mult mai grava, este o judecata directa a lui Dumnezeu si se intinde pe intreg teritoriu lui Israel. Aceleasi situatii se vad in Apocalipsa, unde judecatile au mai intai un caracter providential la care se adauga apoi o intensitate extrema cand ele vin direct din partea lui Dumnezeu.

          "Ridica-te", ii zice profetul Sunamitei, "si pleaca, tu si casa ta, si locuieste temporar unde vei putea locui". Trebuia ca femeia aceasta, a carei bucurie era "sa locuiasca in mijlocul poporului ei", sa-si abandoneze bunurile si mostenirea sa, si sa fuga dinaintea judecatii iminente, punandu-se la adapost unde va putea. O perioada completa, o saptamana de ani, ii era atribuita ca refugiu intr-un teritoriu strain. Nu era vorba sa ramana, ca si Avraam in Canaan, in mijlocul foametei, nici ca Isaac, de a face o scurta calatorie la filisteni, caci niciunul nici altul din acesti patriarhi nu trebuia sa coboare in Egipt. Nu, ea trebuia sa plece unde va putea, cu o singura conditie, ca aceasta sa nu fie in Canaan. Judecata lui Dumnezeu avea sa se intinda pe intreg teritoriu lui Isarel, ca in timpul lui Iosif, in tot Egiptul ; Pentru Canaan, nici o dispozitie providentiala nu mai remedia raul. Sunamita trebuia sa stea in afara acestui loc cand necazul avea sa vina peste intreg Israelul. Aceasta este in imagine istoria ramasitei credincioase de la sfarsitul timpului, in timp ce Biserica, in contrast, va fi pazita de ceasul incercarii.

          Putem afirma ca in acel moment, Sunamita era vaduva. Profetul nu ar fi putut sa-i spuna, daca i-ar fi trait sotul, "tu si casa ta". Pierdu-se deci pe aparatorul ei ; ea era obligata sa abandoneze bunurile sale, destul de semnificative altadata si care acum aveau sa intre pe mana unor straini ; ajunsa in saracie, ea a plecat sa fie hranita de Domnul, in locul pe care il va gasi. Dar l-a luat cu ea pe fiul pe care profetul l-a inviat.

         Toate aceste detalii prefigureaza istoria ramasitei credinciose din Israel, de la sfarsitul timpului. Ea va face experienta puterii de inviere inainte de a fugi departe de tara sa. Ea va fi adevaratul Israel dupa gandul lui Dumnezeu, femeia din Apocalipsa care va naste pe fiul ei de parte barbateasca, si care va fugi in pustiu, unde va avea un loc pregatit de Dumnezeu, pentru a fi hranita acolo (Apoc.12). Destinul acestui popor va fi exact ca cel al Sunamitei ; apoi el va reveni ca si ea la mostenirea sa, la timpul de la sfarsit, cand judecatile lui Dumnezeu peste teritoriul lui Israel vor lua sfarsit.

          In aceste limite putem intelege sensul tipic al relatarii de care ne ocupam. Ceea ce parea fara importanta, intr-o zi  s-a intamplat ca Ioram sa interesat de minunile facute de Elisei. Constiinta lui nu era nicidecum atinsa ; a dovedit-o din plin in timpul vietii lui, dar poate fi foarte departe de Dumnezeu, in timp ce se intereseaza de El si de lucrarea Sa. Este un caracter izbitor al vremurilor din urma. Niciodata, mai mult ca in zilele noastre, nu sa intrebat de minuni si de cuvantul lui Dumnezeu. Aceste lucruri au un mare interes chiar pentru inimile in care nu este niciun loc pentru credinta. Se poate intelege deci ca imparatul dorea sa se informeze despre lucrarile deosebite ale profetului. Ghehazi, necredinciosul sau slujitor, de care se lipise pentru totdeauna lepra lui Naaman, Ghehazi este acum la curtea imparatului. Un lepros, sub judecata lui Dumnezeu, la dispozitia imparatului necredincios. Ce schimbare a intervenit in viata lui ! Altadata, impartind saracia impreuna cu profetul, a fost intermediarul sau binecuvantat inaintea celor credinciosi, si a celor credinciosi din Israel inaintea lui Elisei. El putea povesti lumii, al carei slujitor devenise, minunile de altadata, cunoscand destul de bine aceste lucruri pentru a le expune cu exactitate, dar el nu putea sa faca mai mult.

          Pozitie asemanatoare se intalneste cu usurinta in crestinatatea de astazi. Oameni care, asemenea lui Ghehazi, preferand avantajele pe care lumea le ofera, pot fi acreditati sa expuna lucrurile lui Dumnezeu. Ei spun adevarul, dar fara puterea de al aplica constiintei lor ; consiinta lor fiind rea, neputand astfel sa atinga pe ale altora. Erau, fara indoiala, subiecte pe care Ghehazi evita sa le discute, si care ii erau in mod deosebit interzise. Cum sa vorbeasca de vindecarea lui Naaman, cand el insusi era plin de lepra ; si ce intrebari indiscrete s-ar fi putut naste in mintea imparatului in urma relatarilor sale ? Si totusi, Dumnezeu se foloseste de toate, de curiozitatea imparatului, de prezenta lui Ghehazi la curtea sa, pentru a implini planurile Sale de har fata de preaiubitii Lui. Femeia apare impreuna cu fiul ei chiar in momentul cand se vorbea despre ea. Cine deci a condus lucrurile in acest punct anume ? Dumnezeu Insusi, caci trebuia ca ea sa primeasca, din gura unui martor ocular, marturia identitatii sale. Aici se sfarseste rolul lui Ghehazi. Imparatul nu mai are nevoie de el ; el o intreaba pe femeie care ii relateaza totul (v.6). Dumnezeu care a condus lucrurile, atinge de asemenea inima imparatului, restituind tot, acelei care pierdu-se totul.

          Odata cu ea istoria profetica se incheie. Judecata lui Israel se sfarseste, ea si casa ei intra deplin in mostenirea lor la sfarsitul zilelor. Imparatul zice "Intoarce-i tot ce era al ei si tot venitul ogorului ei, din ziua care a parasit tara pana acum". "Pana acum !" Zilele de incercare pentru ramasita credincioasa au trecut, regasind acum toate binecuvantarile de care a fost lipsita, de la exodul sau printre natiuni, cu toate veniturile pierdute, fara ca sa-i lipseasca ceva.  

                                          SUBIECTE  BIBLICE  ACTUALE
                                                  - V -

                                                    Fragmente din scrierile lui J.N.Darby
                    



                   DESPRE  DIVINITATEA  LUI  HRISTOS

          Scumpul meu Domn,

          Tratatul dvs., mi-a oferit o ocazie sa ma preocup putin mai mult cu dovezile scripturale despre Dumnezeirea Domnului.

           Intrebarea este simpla : Ce zice Scriptura ? Niciun crestin nu neaga ca trebuie sa se roage Tatalui, dar este la fel de sigur ca rugaciunile sunt adresate si Domnului, si chiar "cheama Numele Domnului nostru Isus Hristos" care este, ca sa zicem asa, o definitie a crestinului (1 Cor.1:2). Stefan ii cere Domnului Isus sa primeasca duhul sau, si Pavel se roaga ca tepusul sa-i fie indepartat (2 Cor.12:8). Un copil al lui Dumnezeu se roaga Tatalui sau, dar administarea casei lui Dumnezeu este in seama Domnului. Este un cuvant strain sa afirmi ca Scriptura nu spune ca Isus este Dumnezeu, si va rog sa remarcati ca intrebarea se leaga strans cu aceasta : "Ce a fost El inainte de a deveni om ?" Dar citim : "Cuvantul era cu Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu". Apoi : "Si Cuvantul S-a facut carne si a locuit printre noi". Nu puteti nega ca este vorba despre Isus. Fiind Dumnezeu - caci asa era Isus - a incetat El sa fie Dumnezeu ? El era "in chip de Dumnezeu", a pus deoparte gloria Sa si a luat "un chip de rob" ; dar El este numit totdeauna Dumnezeu : Emanuel, Dumnezeu cu noi (Mat.1:23). Astfel Scriptura Il numeste Dumnezeu. Mai mult, Isus inseamna Iah sau Iehova Mantuitor. Numele Sau chiar afirma ca El este Iehova (Iahve) ; nu este Iehova Dumnezeu ? Isus a primit acest Nume, pentru ca trebuia sa mantuiasca "pe poporul Sau de pacatele sale" - poporul cui ? De aceea, in Ioan 12, evanghelistul citeaza un pasaj din Isaia 6, unde este descoperita gloria mareata a lui Iehova, si zice (v.41) ca profetul a vazut gloria Lui si a vorbit despre El. Pentru acelasi motiv Domnul spune Iudeilor : "Daramati templul acesta si in trei zile il voi zidi la loc".

          Intrebarea dvs. relativa cu privire la Fiul lui David nu semnifica nimic. Nimeni nu a zis ca Dumnezeu este Fiul lui David : orice crestin recunoaste ca Hristos a fost nascut in lume ca om ; ceea ce se spune este ca Fiul lui David era de asemenea Dumnezeu. Luati sfarsitul capitolului doi din prima epistola a lui Ioan, si inceputul din al treilea. La v. 28 din capitolul doi, citim : "Se va arata El" ; El, este Hristos ; la v.29, sfintii sunt vazuti ca nascuti "din El", dar la cap. 3:1, ei sunt "copii ai lui Dumnezeu" ; apoi lumea "nu L-a cunoscut", este spus, adica nu a cunoscut aceasta Persoana care era Hristos pe pamant. Nimeni nu poate citi acest pasaj, fara sa vada ca Hristos si Dumnezeu a fost unul si acelasi Obiect, una si aceeasi Persoana, in gandirea apostolului. La fel este si la sfarsitul epistolei : "Noi suntem in Cel adevarat, in Fiul Sau, Isus Hristos. El este adevaratul Dumnezeu si viata eterna".

          Acest adevar se gaseste chiar si in Vechiul Testament. In Daniel 7, Fiul omului vine pana la Cel Batran de zile (v.13), dar, mai departe, Batranul de zile este Cel care vine (v.22). La fel in Apocalipsa (1:17), "Cel dintai, si Cel din urma" este Cel care este "viu" si care a fost "mort". La cap. 1:8, Alfa si Omega, este Cel Atotputernic ; si la cap.22:12 si 13, Alfa si Omega, este Hristos care vine. In 1 Tim.6:14-16, "fericitul si singurul Stapanitor" este "Imparatul imparatilor si Domnul domnilor", si in Apoc.19:16, acest "Imparat al imparatilor si Domn al domnilor" este Hristos. In Ioan 17, Isus cere sa fie glorificat la Tatal, dar aceasta glorie El o avea inainte de a fi lumea. Ceea ce spune este ca El nu a facut si nu poate face nimic ca venind de la El Insusi (Ioan 5:19). Acelasi lucru este spus despre Duhul Sfant (16:13) : "Nu va vorbi de la Sine Insusi" - din partea Lui, ca sursa. Niciun crestin nu neaga ca Isus a luat un chip de rob si permanent a trait astfel pe pamant ; dar cine "a luat un chip de rob" ? Nu a fost un inger. Un inger este un slujitor, si nu poate sa-si paraseasca starea sa initiala. Hristos "S-a smerit pe Sine" atunci cand era in chip de Dumnezeu ; era acesta un chip fals ? Fie ca Domnul sa-mi ierte aceasta intrebare ; am pus-o din dragoste pentru dvs., scumpul meu domn. Hristos putea sa zica : "Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt". Plinatatea Dumnezeirii, recunosteti ca locuieste in El. Fiul lui Dumnezeu era mai mult decat Fiul lui David ; "Dumnezeu era in Hristos impacand lumea cu Sine". De unde erau gandurile si cuvintele lui Hristos ? Nu erau omenesti, si totusi de unde erau ele ? A putut spune cu privire la El Insusi : "Fiul Omului care este in cer". Ce a fost El inainte sa coboare aici pe pamant ? Cuvantul care a devenit carne, era El Dumnezeu sau nu, inainte de aceasta ?

          A dovedi ca El a fost om, nu arata nimic ; noi il credem ca fiind un adevar de temelie. Dar a fost El doar om ? Cu siguranta, nu. El era "Cuvantul" ; El a "coborat din cer". Ce a fost deci inainte de a deveni om ? A afirmat ca este una cu Tatal (Ioan 10:30) ; poate sa afirme aceasta o creatura ? Daca El nu a fost o creatura, era deci Dumnezeu. Sau, cineva care nu a fost creat, care exista prin el insusi, si care totusi nu este Dumnezeu ; aceasta este o confuzie si un lucru imposibil. "Prin El au fost create toate lucrurile", cine este acesta ? El este "Cel intai-nascut din intreaga creatie", pentru ca El a creat-o ; mai mult, "toate se mentin prin El" (Col.1:16-17). El era de la inceput, si, prin El, toate au fost facute ; fara El n-a fost facut nimic din ce a fost facut (Ioan 1:1,3) : deci El nu a fost facut. Existau doi Dumnezei ? El a pus temeliile pamantului, si cerurile sunt lucrarea mainilor Sale ; ele vor pieri, dar El ramane (Evrei 1:10,11). Toti ingerii lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine (v.6). "ferice de toti care se incred in El" (Ps.2:12), in El, Fiul ; si "Binecuvantat este omul care se increde in Domnul", dar "Blestemat este omul care se increde in om" (Ier.17:7,5). El si Tatal una sunt ; exista vreo creatura care poate sa spuna asa ceva ? Gasesc deci ca Isus este numit Dumnezeu inainte de a veni in lume (Ioan 1), si dupa ce a venit in lume : El este "Dumnezeu cu noi". El a creat toate, si "toate se mentin prin El" ; El trebuie adorat ca Cel dintai, si Cel din urma, Alfa si Omega, care este titlul dat in special Celui Atotputernic, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, si celui Batran de zile. Si ca nu cumva sa ne gandim ca El ar fi un Dumnezeu inferior, ne este spus ca "in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Col.2:9). Invatatura morala a Scripturii o confirma. "Hristos este totul" pentru crestin, astfel daca El nu este Dumnezeu, Dumnezeu n-ar fi nimic. El este Obiectul supremului devotament al inimii : eu vreau sa traiesc pentru El (2 Cor.5:15). Ar fi potrivit aceasta , daca El este doar o creatura ? Aceasta este adevarata intrebare : "Este El o creatura sau Creatorul ?" Niciun crestin nu neaga ca El a fost om cu adevarat, si ca a luat o pozitie de inferioriate fata de Tatal ; dar pentru aceasta, S-a smerit pe Sine Insusi atunci cand era in chip de Dumnezeu, si a luat un chip de rob ; nici o creatura nu putea sa faca asa ceva.

          Era, asa cum v-am spus, al doilea Adam care a fost randuit, dar acest al doilea Adam era Domnul venit din cer (1 Cor.15:47).

          Nu a venit, cu siguranta, pentru a face voia Sa ; ca om, locul Sau era cel de ascultare si de dependenta, dar El a venit intr-un trup pe care Dumnezeu I l-a pregatit, oferindu-se El Insusi pentru aceasta. Puteti  spune ca El este Fiul lui Dumnezeu. Ce vreti sa spuneti prin aceasta ? "Sarutati pe Fiul, ca sa nu Se manie" ;

          "Dumnezeu ne-a vorbit in Fiul" (Evrei 1:1 ; lit. in Fiu). Inaltarea lui Isus, despre care vorbiti, a avut loc dupa ce El a fost facut "cu putin mai prejos decat ingerii datorita mortii pe care a suferit-o", fiind "facut asemenea fratilor Sai in toate". Dumnezeu "care-i face pe ingerii Sai duhuri...dar cu privire la Fiul, zice : Tronul tau, Dumnezeule,...etc.". El nu face sa fie altceva. Sangele unui om, al Celui care nu ar fi decat un om, ar putea sa curateasca toate pacatele ?

          Eu nu pot sa inteleg cum puteti zice ca Sriptura nu spune ca El este Dumnezeu. Ea proclama de multe ori, direct si indirect, in termeni asemanatori, nu am citit si pasajele : "Dumnezeu aratat in carne" si "Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvantat pentru totdeauna", pentru ca criticii ar putea argumenta asupra lor. Ultimul totusi (Rom.9:5), este o marturie de asemenea destul de clara pe care o putem intelege, si expresia este de asa fel ca nu se poate aplica decat la Hristos. Nu este de mirare ca ati putut sa treceti peste toate pasajele la care m-am referit, si ca le-ati citat doar pe cele care arata ca Hristos a fost om cu adevarat, ceea ce nimeni nu neaga, si fara de care, in fapt, Dumnezeirea Sa nu ar fi folosit la nimic pentru noi ?

          Nu pot, in spatiul scurt al unei scrisori, sa am pretentia de a discuta deplin un astfel de subiect. Dar toata Scriptura confirma acest adevar, ca Isus este Iehova. Ioan Botezatorul era "glasul celui care striga in pustiu : pregatiti calea Domnului", adica lui Iehova. La fel este in Luca 7:27, comp. cu Maleahi 3:1 ; si chiar cu Luca 1:76 ; si de asemenea atunci cand El zice leprosului : "Vreau, fi curatit". In Isaia 66:15, Iehova vine cu foc si sabie, dar stim ca Cel care vine este Hristos. Care este semnificatia din Mica 5:2 ? Cine este tovarasul lui Iehova ? Curatirea leprosului era lucrarea lui Iehova ; inmultirea painilor pentru a hrani cei cinci mii de oameni se refera la Psalmii care vorbesc de Iehova ; si desi Isus le-a facut ca Fiu al Omului (Luca 9:10-17 si urmatoarele), El implineste Ps.132:15, care vorbeste de Iehova. Nu doar ca El a facut minuni, ceea ce Dumnezeu poate sa dea oricui sa faca, daca Ii este placut, dar Isus a incredintat altora, prin propria Sa autoritate, puterea de a le implini, ceea ce omul nu poate sa faca (Luca 4). Am mentionat toate aceste pasaje, pentru a confirma marturiile directe pe care Scriptura le da cu privire la divinitatea Sa ; si ele nu se pot asocia cu nici o alta doctrina. Si am putea sa le inmultim cu referire la fiecare pagina din Evanghelie. "El da viata cui vrea" (Ioan 5:21) ; poate fi spus aceasta despre un simplu om, de o creatura ?Vechiul Testament spune ca Domnul trebuie sa vina, si ca drumul Sau trebuie pregatit, dar acesta a fost Hristos. Evrei 12:25,26, arata in mod clar ca Hristos este Iehova de pe muntele Sinai... Va rog sa cantariti aceste pasaje ; caci aceasta este cea mai mare din toate mangaierile, de a sti ca Dumnezeu a coborat atat si a devenit om - ca El S-a descoperit atat de aproape de noi. Eu Il cunosc pe Dumnezeu cunoscandu-L pe Hristos, gasesc astfel ca El este har si dragoste, si nu pot sa-L cunosc altfel. Fie ca El sa va faca sa-L vedeti !

                                                                                         J.N.Darby    

          

                                            SUBIECTE  BIBLICE  ACTUALE
                                                - IV -

                                                   Fragmente din scrierile lui J.N.Darby
                               
                                     

                         DESPRE UMANITATEA LUI HRISTOS

          Draga dl  X,

          A intra in chestiuni subtile cu privire la Persoana Domnului Isus, tinde sa usuce si sa tulbure sufletul, sa distruga duhul de inchinare si afectiunea, si sa aduca in loc intrebari spinoase, ca si cum duhul omului ar putea descifra modul in care umanitatea si divinitatea lui Isus au fost unite una cu alta. Acesta este sensul in care s-a spus : "Nimeni nu cunoaste pe Fiul afara de Tatal". E inutil sa spun ca nu am o asemenea pretentie. Umanitatea lui Isus nu poate fi comparata. A fost o umanitate adevarata si reala, trup, suflet, carne si sange, ca ale mele, atat cat priveste natura umana. Hristos insa a aparut in circumstante cu totul diferite de cele in care s-a gasit Adam. El a venit in mod expres ca sa poarte suferintele si durerile noastre. Adam n-a trebuit sa poarte nimic de genul acesta ; nu ca natura lui n-ar fi putut avea asa ceva, insa el nu s-a aflat in imprejurarile care le-au pricinuit. Dumnezeu il asezase intr-o pozitie inaccesibila raului fizic, inainte ca el sa cada raului moral.

          De alta parte, Dumnezeu nu a fost in Adam. El a fost in Hristos in mijlocul a tot felul de neajunsuri si necazuri, osteneli si suferinte, pe care Hristos le-a traversat potrivit cu puterea lui Dumnezeu, si cu ganduri al caror izvor a fost intotdeauna Duhul Sfant, desi ele au fost cu adevarat umane in calitatea lor de a simpatiza. Adam n-a suferit deloc inainte de cadere, Dumnezeu n-a fost in el, nici Duhul Sfant n-a fost izvorul gandurilor lui ; dupa cadere, pacatul a constituit acest izvor. Niciodata nu s-a intamplat asa cu Domnul Isus.

          In alta ordine de idei, Isus este Fiul Omului, ceea ce Adam n-a fost. Insa, in acelasi timp, Isus a fost nascut prin puterea divina, asa incat lucrul sfant care s-a nascut din Maria a fost numit fiul lui Dumnezeu : ceea ce nu mai este valabil pentru numeni altul. El este Hristosul nascut din om, dar chiar ca om nascut din Dumnezeu, astfel ca starea umanitatii in El nu este ceea ce a fost Adam inainte de cadere, nici ceea ce a devenit el dupa aceasta.

          Insa ceea ce s-a schimbat in Adam prin cadere n-a fost umanitatea ci starea acestei umanitati. Adam a fost la fel de mult om inainte ca si dupa, si dupa ca si inainte. Pacatul a intrat in umanitate, care s-a instrainat astfel de Dumnezeu ; ea este fara Dumnezeu in lume. Nu asa stau insa lucrurile cu Domnul Isus. El a fost intotdeauna in mod perfect alaturi de Dumnezeu, mai putin in timpul cand a suferit pe cruce in sufletul Sau parasirea de catre Dumnezeu. De asemenea, Cuvantul a devenit trup, Dumnezeu a fost manifestat in trup (carne). Actionand astfel in aceasta umanitate reala, prezenta Lui era incompatibila cu pacatul in unitatea aceleiasi persoane.

          Este o greseala sa presupui ca Adam a avut nemurirea in el insusi. Nici o creatura nu poseda asa ceva. Toate sunt sustinute de Dumnezeu, care "singur are nemurirea" in esenta. Cand Dumnezeu n-a mai gasit de cuviinta sa sustina aceasta lume, omul a devenit muritor si puterea lui s-a epuizat. De fapt, potrivit cu caile si voia lui Dumnezeu, el a atins varsta de aproape o mie de ani cand asa a vrut Dumnezeu, si saptezeci cand El a gasit de cuviinta.

          Dumnezeu era in Hristos, ceea ce schimba totul (nu in ce priveste realitatea umanitatii Sale, impreuna cu toate afectiunile, simtamintele si nevoile ei sufletesti si trupesti ; toate acestea au existat in Domnul Isus si au fost in consecinta afectate de tot ceea ce L-a inconjurat, numai ca, potrivit Duhului, si fara pacat). Nimeni nu I-a luat viata ; El Si-a dat-o, insa la momentul voit de Dumnezeu. A fost abandonat, in fapt, efectului nelegiuirii omului, fiindca El venise sa implineasca voia lui Dumnezeu ; S-a lasat rastignit si omorat. Numai ca in momentul in care El sfarseste, duhul Sau este in propriile Sale maini. Nu face nici o minune pentru a impiedica mijloacele crude de a ucide pe care omul le-a folosit, ca astfel sa-Si puna umanitatea la adapost de efectele lor ; El lasa ca toate sa-si faca efectul. Divinitatea Sa nu este folosita pentru a Se pazi de aceste lucruri, nu a facut uz de ea pentru a Se feri de moarte ; insa ea a avut rolul de a oferi acestei morti intreaga Lui valoare morala, de a conferi toata perfectiunea Sa, ascultarii Sale. El n-a facut nici o minune ca sa nu moara, insa a facut o minune murind. A actionat potrivit cu drepturile Sale divine murind, insa nu dandu-Se la o parte dinaintea mortii, caci Si-a incredintat sufletul Tatalui Sau, de indata ce totul a fost savarsit.

          Prin urmare, deosebirea umanitatii Lui nu a stat in faptul ca ea n-a fost realmente si deplin cea a Mariei, ci in faptul ca a fost asa printr-un act al puterii divine, astfel incat sa fie fara pacat ; si mai mult, in faptul ca, in loc sa fie separat de Dumnezeu in sufletul Sau, ca orice om pacatos, Dumnezeu era cu El, care era de la Dumnezeu. El a putut spune : "Mi-e sete", "sufletul Meu este tulburat", "inima Mi s-a facut ca ceara si se topeste inaintrul Meu" ; insa El a putut spune si "Fiul Omului care este in cer" si "inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt". Inocenta lui Adam n-a insemnat Dumnezeu aratat in trup ; n-a insemnat Omul supus - in ce priveste imprejurarile in care umanitatea Lui s-a aflat - tuturor consecintelor pacatului.
          De alta parte, umanitatea omului cazut era sub robia puterii pacatului, a unei vieti contrare lui Dumnezeu si a poftelor care sunt in vrajmasie cu El. Hristos a venit ca sa faca voia lui Dumnezeu : in El nu a fost pacat. Dumnezeu era in umanitatea lui Hristos, aceasta nefiind in ea insasi separata de Dumnezeu. Nu era o umanitate in imprejurarile in care Dumnezeu il asezase pe om atunci cand l-a creat, ci in imprejurarile unde l-a asezat pacatul, insa fiind lipsita de pacat in aceste imprejurari ; nu in starea in care pacatul l-a adus pe om, ci in starea in care puterea divina L-a remarcat in toate caile Lui in aceste circumstante, stare pe care Duhul Sfant a imprimat-o umanitatii Sale. Nu a fost imaginea omului acolo unde nu exista raul, precum Adam inocent, ci omul in mijlocul raului ; nu a fost omul rau in mijlocul raului, precum Adam cazut, ci omul perfect, desavarsit in conformitate cu Dumnezeu, in mijlocul raului, Dumnezeu aratat in trup ; a fost vorba de o umanitate in adevaratul sens al cuvantului, reala, insa sufletul Lui a avut intotdeauna gandurile pe care Dumnezeu le produce in om, si a fost in comuniune absoluta cu Dumnezeu, mai putin cand a suferit pe cruce parasirea de catre Dumnezeu ; insa a fost mai perfect acolo, in ce priveste masura desavarsirii si gradul de ascultare, decat in oricare parte, fiindca a implinit voia lui Dumnezeu in fata maniei Sale, in comparatie cu a face acest lucru in bucuria partasiei cu El. De aceea a cerut ca paharul acela sa treaca de la El, lucru pe care nu l-a mai facut nicaieri. El n-a putut sa-si gaseasca mancarea (sau placerea !) in mania lui Dumnezeu.
          Scumpul nostru Mantuitor a fost un om la fel de real cum sunt eu, atat cat priveste ideea simpla si abstracta despre umanitate, insa fara pacat, nascut in chip miraculos prin putere divina ; si, mai mult, El a fost Dumnezeu aratat in trup.
          Si acum, draga dl  X , dupa ce am spus deja prea multe, iti recomand cu toata inima sa eviti sa definesti si sa discuti despre Persoana binecuvantatului nostru Mantuitor. In caz contrar, vei pierde savoarea lui Hristos din gandurile tale si vei gasi in locul ei uscaciunea duhului omenesc amestecat in lucrurile lui Dumnezeu si in afectiunile care tin de ele. Asa ceva devine un labirint pentru om, fiindca el lucreaza acolo pe cont propriu. E ca si cum cineva ar diseca trupul prietenului sau, in loc de a se bucura de afectiunile si caracterul acestuia. As vrea sa mai adaug ca sunt asa de profund convins de incapacitatea omului in aceasta privinta, si de faptul ca a dori sa definesti cum sunt unite in Isus divinitatea si umanitatea, nu face parte din invatatura Duhului, incat sunt cu totul gata sa presupun ca, cu toata dorinta de a evita acest lucru, poate am cazut in aceasta capcana si, cazand in ea, am spus ceva fals in ceea ce ti-am scris. Ca El este cu adevarat om, Fiul Omului, dependent de Dumnezeu ca atare, si fara pacat in aceasta stare de dependenta, cu adevarat Dumnezeu in perfectiunea Sa negraita - la aceasta tin, nadajduiesc, mai mult decat la propria-mi viata. Insa nu ma incumet sa definesc. "Nimeni nu cunoaste pe Fiul, afara de Tatal". Daca as intalni ceva care sa puna in umbra unul din aceste adevaruri, sau care sa necinsteasca obiectul lor, m-as opune lucrului respectiv, daca Dumnezeu m-ar chema la asta, cu toata puterea mea.
          Dumnezeu sa-ti dea harul sa crezi tot ceea ce invata Cuvantul cu privire la Domnul Isus ! A intelege tot ceea ce Duhul ne ofera spre intelegere constituie pacea si hrana noastra, nu a cauta sa definim ceea ce Dumnezeu nu doreste ; ci mai degraba sa ne inchinam, sa ne hranim si sa traim in orice privinta potrivit harului Duhului Sfant.
                                                                             
                                                                                Cu afectiune,  J.N.Darby  

          

                                Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                - XVI -

          Henri Rossier

                    Capitolul 6:24  la  cap. 7  -  Asedierea Samariei

          Niciodata dusmanul poporului lui Dumnezeu nu se da batut. Daca cetele siriene, convinse de puterea Dumnezeului lui Israel, inceteaza sa mai faca incursiuni in tara, Ben- Hadad, din contra, aduna intreaga sa ostire pentru a asedia Samaria, si aceasta asediere a dus la o foamete mare. Acestea sunt consecintele pacatului lui Israel. Vrajmasul, fara sa stie, era trimis de Dumnezeu ca judecata pentru acest popor, dar el este in acelasi timp imaginea printului mortii, de care omul pacatos nu poate scapa. Foametea era consecinta prezentei dusmanului care, cu siguranta, nu visa vreodata ca avea sa-i hraneasca pe cei care ii asuprea. Ea era ca o alta forma a mortii care apasa asupra acestui popor vinovat. In tot acest capitol, moartea este cea care domina, soarta groaznica si inevitabila, meritata de omul pacatos. Dar Dumnezeu are resurse chiar si impotriva mortii ; o face prin profet si, daca El anunta ca va indeparta foametea, vedem ca ca va indeparta si pe dusman, instrument al judecatii Sale. Aceasta ne introduce in domeniul harului si al Evangheliei.

           Dupa acest scurt rezumat, sa examinam in detaliu continutul acestui interesant capitol.

          Samaria era capitala si centrul unei lumi religioase, care pastra inca aparenta inchinarii fata de Domnul, dar pervertind aceasta inchinare. Aceasta lume, o intalnim si in zilele noastre sub o alta forma, si in special din cauza pretentiei sale religioase, care va fi obiectul judecatii lui Dumnezeu. Orice jertfa era ingaduita in Samaria, si foametea, in loc sa dea de gandit poporului si imparatului sau, nu facea decat sa iasa in evidenta egoismul inspaimantattor al inimii omenesti care, pentru a evita sa nu moara de foame, sacrificau chiar pe copiii lor, in loc sa se sacrifice pe ei insisi. Daca astfel de lucruri puteau sa se intalneasca in acest loc, nu insemna ca aparentele religioase au fost alungate. Imparatul insusi, purta un semn de doliu si de umilire, probabil in speranta indepartarii acestui pericol, "un sac pe carnea sa", dar fara sa aiba atinsa constiinta sau inima sa-i fie schimbata. Vedem aceleasi fapte care se produc in crestinatate, atunci cand natiunile sunt lovite de anumite calamitati.

          Imparatul se umilea chiar in momentul cand, plin de ura, cauta sa-i ia viata profetului Elisei. "Si a zis: Asa sa-mi faca Dumnezeu si inca mai mult, daca va ramane pe el astazi capul lui Elisei, fiul lui Safat!" (v.31). El, care a fost obligat sa-i spuna femeii intristate : "Daca Domnul nu te salveaza, cum sa te salvez eu?" si care si-a sfasiat hainele inaintea oribilei realitati, respinge cu violenta pe singurul om prin care un mijloc de salvare ii este oferit. Cum a uitat el ca profetul i-a salvat viata "nu odata, nici de doua ori", si ca Domnul, cu o rabdare fara margini i-a intins o mana de ajutor ? Toate acestea nu aveau nici o importanta pentru el, pentru ca singurul lucru pe care nu vrea sa-l admita, si cel mai important, era ca pacatele sale au atras asupra lui judecata si moartea.

          In timp ce se petreceau aceste lucruri, profetul statea in casa si discuta in liniste cu batranii ; dar ca "vazator", el nu avea nevoie ca Dumnezeu sa-i deschida ochii pentru a cunoaste intentiile omului, sau sa vada ocrotirea lui Dumnezeu. Credincios juramantului sau, imparatul trimite un sol cu porunca de al decapita pe Elisei si, insetat de razbunare, urmareste cu pasii lui executarea sentintei. Inainte ca sa ajunga, profetul l-a vazut : "Vedeti ca acest fiu de ucigas (Ahab) a trimis sa-mi ia capul?". Omul gasind usa blocata, nu poate sa-si implineasca misiunea si se intoarce la stapanul sau. Vazandu-si planul dejucat, imparatul zice : Renunt sa ma mai incred in Dumnezeu ! "Iata, de la Domnul este raul acesta; de ce sa mai astept pe Domnul?" (v.33). De cate ori omul, in starea sa de razvratire fata de Dumnezeu, gandeste ca Ioram ! Deoarece Dumnezeu nu-mi da ceea ce doresc, nu-mi da vindecare pentru o fiinta draga, nu ma ajuta in dificultatile mele materiale, ma debarasez de obligatiile mele fata de El ; El nu mai exista pentru mine ! Ah ! aceasta se intampla deoarece, ca si in cazul lui Ioram, inima omeneasca nu vrea sa vada radacina raului care este pacatul si sa recunoasca consecintele sale. El nu vrea sa se pocaiasca ; in mandria sa refuza sa se puna sub jugul Sau, si sa recunoasca ca El are motiv sa-l condamne. Chiar chemarile lui Dumnezeu ii dau o noua ocazie sa se impietreasca.

          Cum va raspunde Dumnezeu la o astfel de rautate si razvratire ?...El vesteste harul Sau chiar prin omul caruia imparatul cauta sa-i ia viata ! "Si Elisei a zis: Ascultati cuvantul Domnului. Asa zice Domnul: Maine, pe timpul acesta, la poarta Samariei, masura de floare a fainii se va vinde cu un siclu si doua masuri de orz cu un siclu" (7:1). Da, Dumnezeu proclama pentru ziua urmatoare ca va da belsug si va satura pe saracii infometati, chiar daca pacatul lor a fost cauza acestei foamete. 

          La anuntul acestei vesti bune, unul din cei prezenti isi bate joc de Dumnezeu. "Si capetenia, pe mana caruia se rezema imparatul, a raspuns omului lui Dumnezeu si a zis: Iata, daca ar face Domnul ferestre in ceruri, ar putea fi lucrul acesta?" (v.2). Imparatul era necredincios fata de acest mesaj, si aceasta se vede din ceea ce a urmat (v.12) ; el pastra intacte in inima ura si razvratirea sa, si totusi  starea lui era mai putin rea decat a acestui batjocoritor, atunci cand vestea buna a harului lui Dumnezeu este proclamata prin profetul Sau. Elisei ii zice : "Iata, vei vedea cu ochii tai, dar nu vei manca din ea". Dumnezeu rabda pe orice pacatos cu o mare indurare, dar cei care isi bat joc de El  si de Cuvantul Sau sunt pierduti definitiv. Vom vedea la sfarsitul capitolului ca acest om este singurul care, intr-o scena de eliberare si belsug, este nimicit fara sa aiba vreo parte. 

          De asemenea, caracterul batjocoritorilor nu este, si astazi,  rar cum se crede ; am putea spune, din contra, ca el caracterizeaza timpurile in care traim. Petru zice : "Cunoscand intai aceasta, ca in zilele din urma vor veni batjocoritori cu batjocura, umbland potrivit propriilor lor pofte. Si spunand: Unde este promisiunea venirii Lui ? Pentru ca, de cand au adormit parintii, toate raman asa cum erau de la inceputul creatiei. Pentru ca ei insisi isi ascund prin propria lor voie aceasta: ca, prin Cuvantul lui Dumnezeu, erau ceruri din vechime, si pamant, avandu-si existenta din apa si in apa, prin care lumea de atunci, inecata de apa, a pierit. Dar cerurile si pamantul de acum sunt pastrate prin Cuvantul Sau, pentru foc, tinute pentru o zi a judecatii si a pieirii oamenilor neevlaviosi" (2 Pet.3:3-7). Sa nu ne gandim ca batjocoritorii sunt oameni care neaga orice evlavie. Necredinta care exista de un secol si jumatate poate sa imbrace acest caracter, dar vremurile sau schimbat. Batjocoritorii de astazi sunt foarte calculati in necredinta lor ; ei argumenteaza. Cuvantul lui Dumnezeu este pentru ei nul si fara importanta, ca pentru capetenia lui Ioram, si nu au nici o incredere in el, increzandu-se in stabilitatea lucrurilor vizibile, si afirmand ca ele nu vor inceta niciodata sa existe. Ei ignora intr-un mod voit - si acesta este caracterul batjocorii lor - ceea ce Dumnezeu a descoperit prin Cuvantul Sau. Judecata lor este la usa.

        Si acum Dumnezeu ne arata ca, daca omul nu vrea sa tina seama de El, nu doar ca El pregateste, ca in capitolul anterior, un ospat mare pentru dusmanii Sai, dar ca El pregateste de asemenea suflete, pentru a se bucura de acest ospat. 

       "Si erau patru oameni leprosi la intrarea portii. Si au zis unul catre altul: De ce sedem aici pana vom muri?". Acesti patru oameni erau necurati, caci lepra este eticheta pacatului care intineaza pe om. Asa cum erau, ei nu puteau sa locuiasca impreuna cu poporul ; necuratia lor ii plasa in afara portii Samariei. Erau, din acelasi motiv, ca orice lepros, alungat din prezenta lui Dumnezeu. Mai mult, starea lor era de asa natura, ca nu puteau s-o ignore ; boala lor avea aceasta particularitate, prin faptul ca era remarcata corespunzator in Israel, ca nu puteau s-o ascunda de Dumnezeu, nici de altii, si nici chiar de ei insisi. In final, daca nu intervenea direct Dumnezeu, fara niciun ajutor oamenesc, ea ar fi condus in mod inevitabil la moarte.

        Astfel era starea personala a acestor patru oameni, de la intrarea portii Samariei. Ceea ce era si mai inspaimantator, era faptul ca moartea ii inconjura din toate partile. "Daca vom zice: Sa intram in cetate, foametea este in cetate si vom muri acolo; iar daca vom sedea aici, vom muri. Si acum veniti sa ne aruncam in tabara sirienilor: daca ne vor lasa vii, vom trai; si daca ne vor omori, vom muri" (v.4). Daca ar fi putut sa intre in cetate, ar fi gasit foamete si moarte. Sa ramana acolo, erau, fara indoiala, sortiti mortii. Sa se duca la dusmani, care reprezentau judecata lui Dumnezeu si care tineau sabia, nu era si aceasta moarte ? Dar, din aceasta parte, cel putin, exista o licarire de speranta. "Daca ne vor lasa vii, vom trai". Viata lor depindea de bunavointa dusmanului. Poate nu ne va omori...

        Nu trecem si noi astazi prin aceleasi imprejurari ? Pacatosul, convins de pacat, nu poate gasi ajutor si eliberare inaintea lumii, chiar sub aspectul ei religios. Nu gaseste decat foamete si moarte. Nu poate sa ramana nici in starea sa actuala ; aceasta inseamna moarte. Are inaintea lui amenintarea judecatii lui Dumnzeu, si aceasta inseamna moarte, moarte groznica si inevitabila... dar poate judecatorul va avea mila de el...Deci, sa mearga si sa se arunce la picioarele judecatorului ! Sa mearga ; el invata ca acest Dumnezeu judecator este Dumnezeul dragostei, Dumnezeul Mantuitor !

        Dar relatarea noastra nu merge mai departe. Acesti leprosi nu merg sa-L intalneasca pe Dumnezeu. Inaintand, nesiguri si cu teama, ajung "la marginea taberei sirienilor; si iata, nu era nici un om acolo". Ce s-a intamplat ? "Domnul facuse sa se auda in tabara sirienilor un vuiet de care, un tropot de cai si zarva de ostire mare" si, crezand ca este un atac din partea aliatilor lui Israel, au fugit, abandonand corturile, magarii si caii, si tabara asa cum era, pentru a-si salva viata.

          Dusmanul insusi, instrument al judecatii lui Dumnezeu, a disparut. Judecata a cazut asupra lui. Nu mai era nici o judecata. Cum a putut sa se intample aceasta ? Un zgomot de ostire mare s-a facut auzit, dar acesta nu a fost decat un zgomot, in realitate un lucru slab si nesemnificativ, care nu se poate compara cu caii si carele de foc de la Dotan, dar, lucru de mare putere, pentru ca el provenea de la Domnul Insusi. El era in acel zgomot, si acesta era suficient pentru a nimici toata puterea lui Ben-Hadad.

        Pentru noi, scump cititor crestin, acest zgomot s-a facut auzit la cruce, unde Fiul lui Dumnezeu a avut de-a face cu toata puterea printului mortii si a ostirilor sale. El l-a biruit prin propriile lui arme, dar fara nici o desfasurare de forte. In moartea unui singur om, rastignit in slabiciune, se afla puterea lui Dumnezeu pentru a birui, a nimici, a desfiinta acest ingrozitor dusman. Astfel a fost moartea lui Hristos. Satan tinea pe om in robie cu teama de moarte, si el a fost biruit prin propriile sale arme, asa cum capul lui Goliat a fost taiat altadata de David chiar cu sabia uriasului.

        Moartea a fost biruita, si judecata desfiintata pentru acesti patru leprosi. Ei mergeau, tremurand, inaintea acestor lucruri ; au gasit in locul lor viata, belsug de bunuri si bogatii, si cu ce sa-si potoleasca foamea, toate acestea abandonate de dusman, fara ca sa-i coste ceva. Au cules roadele victoriei care pentru noi este cea a Domnului. Pacea era in tabara ; nimeni nu li s-a impotrivit ; ei se satura, descoperind comori pe care si le insusesc. Dar pot sa taca si sa pastreze doar pentru ei ? Nu, bucuria mantuirii este comunicativa ; acesti oameni devin pentru altii mesageri de vesti bune. "Ziua aceasta este o zi de veste buna si noi tacem".

        Ceea ce caracterizeaza acest capitol, este faptul ca avem de-a face cu un Dumnezeu care nu indeparteaza necuratia pacatului, altfel acesti leprosi, ca si Naaman, nu ar fi ramas ceea ce au fost ; ci cu un Dumnezeu care indeparteaza judecata in persoana dusmanului si nimiceste in acelasi timp puterea mortii, astfel ca bietele fiinte necurate pot sa traiasca si sa se bucure de binecuvantarile de care au fost lipsiti.

        Remarcam inca aici unul din caracterele Evangheliei. Cand Elisei anunta pentru "maine" ca foametea va inceta, el zice : "Ascultati" (v.1). Acest cuvant se adreseza la toti, fara deosebire : popor, imparat, capetenie batjocoritoare, asa cum samanta semanatorului cade fara deosebire pe orice pamant. La fel este si cu biruinta castigata. Sunt invitati toti ; rezultatele sale sunt oferite fara deosebire tututror. Poporul, intreaga cetate, imparatul si slujitorii sai, sunt invitati la ospat. Acest faimos "maine", anuntat de profet, s-a schimbat in "astazi". Toti vin, mananca si se imbogatesc, dar sunt departe de a impartasi bucuria leprosilor. Acestia, in prezenta minunii mantuirii lor, nu pot sa ramana muti ; ei trebuie sa vorbeasca : "Sa nu tacem". Vedem cum imparatul si slujitorii sai primesc anuntul eliberarii (v.12-15). Pentru ei, aceasta mantuire care nu i-a costat nimic, ascunde o cursa. Sa facem cel putin, zic ei, cateva lucruri din partea noastra, si incep sa urmareasca pe dusman cu doua care si cinci cai epuizati ! Tot ceea ce puteau sa faca, era sa intarzie ceasul eliberarii, cautand sa constate ceea ce credinta leprosilor a inteles inaintea lor. Gandirea lor, in prezenta acestei vesti bune, este pura necredinta. Imparatul zice : "Sa va spun ce ne-au facut sirienii. Ei stiu ca suntem flamanzi si au iesit din tabara ca sa se ascunda in camp, zicand: Cand vor iesi din cetate, ii vom prinde vii si vom intra in cetate" (v.12). Apoi, la propunerea unui slujitor, el adauga : "Duceti-va si vedeti". Vederea, pentru ei, inlocuia credinta, si, daca au parte ca si ceilalti de rezultaul eliberarii, nu vederea i-a salvat ; ea nu salveaza niciodata pe nimeni. Capetenia este un exemplu miscator. Profetul i-a zis : "Iata, vei vedea cu ochii tai, dar nu vei manca din ea" (v.19). "Si asa i s-a intamplat, pentru ca l-a calcat poporul in picioare la poarta si a murit". Vederea a fost pentru el preludiul imediat al mortii !