Am vazut cerul deschis Apoc. cap. 21:3
- XIV -
Christian Briem
7.3 Cortul lui Dumnezeu cu oamenii - 21:3
Un glas puternic venit din cer atrage acum atentia vazatorului:
"Si am auzit din cer un glas puternic, spunand: Iata cortul lui Dumnezeu este cu oamenii si El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Sau, si Dumnezeu Insusi va fi cu ei, Dumnezeul lor" (21:3).
Dorim sa privim bogatia gandurilor continute in acest verset sub cinci aspecte care pot fi reduse la intrebarile urmatoare:
1 - Ce trebuie sa intelegem prin imaginea "cortului lui Dumnezeu"?
2 - Cine sunt "oamenii" de pe pamantul cel nou?
3 - De ce nu se mai face mentiune despre "Miel"?
4 - De ce este vorba de "cort" si nu de un "templu"?
5 - In ce constau relatiile celor rascumparati cu Dumnezeu in noua creatie?
Bineinteles, toate aceste intrebari complexe se suprapun partial. Cu toate acestea, dorim sa le cercetam atat cat este posibil, si sa le privim succesiv. Primul aspect priveste "cortul" lui Dumnezeu.
7.3.1 Din cine este alcatuit cortul lui Dumnezeu?
Multe ganduri au fost emise si scrise referitor la ce trebuie sa se inteleaga prin imaginea "cortul lui Dumnezeu". Trebuie spus ca o gama larga de consecinte depind de raspunsul dat. Cu toate acestea, raspunsul la aceasta intrebare nu prezinta nicidecum o dificultate, daca luam in considerare legatura care leaga v. 3 de versetul precedent.
Vazatorul vede cetatea sfanta, noul Ierusalim, coborand din cer de la Dumnezeu. Si in timp ce el urmareste acest fenomen, aude un glas puternic venind din cer si care vorbeste despre cortul lui Dumnezeu. In modul cel mai natural trebuie luat in considerare ca glasul vorbeste despre acelasi lucru spre care privea vizionarul. Nu este niciun dubiu ca, cortul lui Dumnezeu este acelasi lucru cu cetatea sfanta, noul Ierusalim - adica Adunarea lui Dumnezeu in glorie.
"Cortul lui Dumnezeu" este un simbol al locuintei lui Dumnezeu. Multe pasaje din epistolele Noului Testament vorbesc despre Adunare, in timpul dispensatiei harului, ca fiind "casa" si "templul lui Dumnezeu". Sa luam unul din pasajele cele mai importante si cele mai complete cu privire la acest subiect, deosebit de important pentru noi datorita faptului ca in el sunt descrise binecuvantarile celor care, in timpul harului, au devenit credinciosi dintre natiuni si care au fost adaugati la Adunare: "Asadar nu mai sunteti straini si locuitori temporari, ci sunteti impreuna-cetateni cu sfintii si ai casei lui Dumnezeu, fiind ziditi pe temelia apostolilor si a profetilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Insusi, in care toata zidirea, imbinata impreuna, creste spre a fi un templu sfant in Domnul, in care si voi sunteti ziditi impreuna, pentru a fi o locuinta a lui Dumnezeu in Duh" (Efes. 2:19-22).
Iata deci ce a fost Adunarea atunci cand ea era inca pe pamant: o locuinta a lui Dumnezeu in Duh. Si aceasta locuinta crestea continuu, si ea a crescut pentru a fi un templu sfant in Domnul. Cu toate acestea, cresterea zidirii s-a incheiat cu rapirea credinciosilor, si in starea eterna aceasta zidire se infatiseaza acum ca locuinta (sau cortul) lui Dumnezeu, care coboara din cer pe pamantul innoit. Cat de maret este acest lucru! Dumnezeu a locuit astfel prin Duhul Sau in aceasta locuinta atunci cand ea era inca pe pamant. Si in starea eterna, nimic nu se schimba in principiu in aceasta privinta: ea este locul in care va locui Dumnezeu in mod direct pentru eternitate.
Faptul ca locuinta lui Dumnezeu vine atunci pe pamant este lucrul de care ne vom ocupa in continuare. Pentru moment, este suficient sa recunoastem ca acest lucru reprezinta un contrast clar cu timpul domniei milenare. Caci atunci, intr-adevar, cetatea cea sfanta, Ierusalimul, cobora la fel din cer, de la Dumnezeu, dar ea nu pare sa ajunga direct pe pamant; ea pare sa ramana deasupra pamantului (Apoc. 21:9 si urmat.).
7.3.2 Oamenii pe pamantul cel nou
Cine sunt oamenii de pe pamantul cel nou, si cum au ajun ei acolo, acest lucru nu este dezvaluit in mod explicit in Sfanta Scriptura. dar, plecand de la ce se spune aici si in alte pasaje, putem trage concluzii care corespund adevarului.
Am mentionat deja ca este vorba in mod exclusiv de oameni rascumparati, si de fapt, aceasta se intelege de la sine. Este la fel de evident ca ei nu vor putea sa ramana cu trupurile lor naturale pe scena eterna a harului si a gloriei lui Dumnezeu. Caci "carnea si sangele nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" - adica Imparatia lui Dumnezeu de cealalta parte a mortii (1 Cor. 15:50). Deci, acesti rascumparati vor fi pe pamntul cel nou cu trupuri schimbate (sau: transformate) si glorificate.
Dar pentru ce sunt ei numiti in mod simplu "oameni" (fara nicio alta precizare)? Pe de-o parte aceasta arata clar ca, in starea eterna, nu vor mai fi natiuni deosebite unele de altele. Granitele si diferentele nationale vor inceta sa mai existe. Ceea ce este in timp este dimpotriva caracterizat prin separarea oamenilor in popoare si natiuni, si aceasta va fi situatia chiar si in timpul domniei milenare (Apoc. 21:24-26 ; 22:2).
Aceasta abolire a diferentelor nationale este deja astazi o realitatea imbucuratoare in sens spiritual. Daca un iudeu se converteste, el inceteaza sa mai fie un iudeu. Daca vreunul dintre natiuni vine la credinta in Hristos, el inceteaza sa mai fie unul dintre natiuni. Noi apartinem fie "iudeilor", fie "grecilor", fie "Adunarii lui Dumnezeu", asa cum 1 Cor. 10:32 ne invata. "Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este barbat si femeie; pentru ca toti sunteti una in Hristos" (Gal. 3:28).
Dar, pe de alta parte, folosirea termenului "oameni" stabileste o distinctie intre acesti sfinti si cei rascumparati din timpul harului, cei din "locuinta lui Dumnezeu". In starea eterna, nu vor fi decat doua grupe de rascumparati. Ele vor fi diferentiate clar una de alta in ceea ce priveste locul lor de binecuvantare.
Pe de-o parte, in "oameni", sunt vazuti deci toti sfintii care nu apartin Adunarii, sotia Mielului. Toti sfintii se vor bucura de binecuvantarile noi creatii intr-o fericire eterna, - ca este vorba de sfintii de la Adam pana la prima venire a Domnului, sau de cei care vor fi mantuiti in perioada dupa rapirea Bisericii pana la sfarsitul domniei de o mie de ani, ca ei provin din poporul Israel sau dintre natiuni.
Pe de alta parte, "locuinta lui Dumnezeu" este deosebita de cei care sunt numiti "oameni". Invatam prin aceasta ca Adunarea nu-si va pierde niciodata propria sa pozitie, pe care a primit-o prin harul lui Dumnezeu. Ea va fi vazuta in starea eterna ca ceva diferit de oamenii de pe pamantul cel nou. Va exista intre cele doua grupe relatii binecuvantate, lucru de care ne vom ocupa in continuare. Cu toate acestea, distinctia in sine va exista etern. In suveranitatea Sa, Dumnezeu a vrut aceste distinctii, si El le va pastra pentru eternitate. Ele nu fac decat sa arate propria Sa perfectiune si harul Sau. De aceea credem ca toti vor fi fericiti, si unii si altii. Dar, preaiubitilor, suntem noi suficient de fericiti si recunoscatori ca apartinem Adunarii Dumnezeului celui viu? Binecuvantarile care sunt acordate acesteia vor depasi cu mult tot ceea ce oamenii se vor putea bucura pe pamantul cel nou. Sederea in "casa Tatalui" va fi privilegiul unic al acelora care au fost mantuiti in timpul harului (Ioan 14:2-3).
7.3.3 De ce nu este mentionat "Mielul lui Dumnezeu"?
Este izbitor ca aici, in descrierea starii eterne, nu auzim nimic cu privire la Domnul Isus, "Mielul lui Dumnezeu", ci se vorbeste decat de "Dumnezeu". Poate ca unul sau altul dintre noi au o anumita deceptie. Dar aceasta n-ar trebui sa fie deloc, atunci cand invatam sa cunoaste motivele profunde.
Pasajul din 1 Cor. 15:24-28, mentionat deja la inceputul acestui capitol, ne da raspunsul. In acest pasaj, invatam tocmai detaliile despre starea eterna, care nu ne sunt aratate in Apocalipsa. Dupa ce autorul a facut un salt mare de la venirea lui Hristos, rapirea Bisericii, direct pana la sfarsit, el descrie ceea ce va caracteriza "sfarsitul". "Cand El va da Imparatia Celui care este Dumnezeu si Tata, cand va fi desfiintat orice stapanire si orice autoritate si putere. Pentu ca El trebuie sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale" (1 Cor. 15:24-25).
Domnul Isus trebuie sa imparateasca, si El va imparati in timpul domniei milenare si dupa. Am vazut deja aceasta. El va stapani ca Fiul Omului, si nu ca Dumnezeu, Fiul. In conformitate cu aceasta, aceasta stapanire I-a fost conferita de "Cel Batran de zile" (Dan. 7:13-14). Sfarsitul acestei stapaniri va atinge punctul sau culminant atunci cand toti cei drepti vor fi introdusi in binecuvantarile noii creatii, si cand toti nelegiuitii vor fi aruncati in iazul de foc. Iata prin ce se sfarseste Imparatia. Odata ce acest punct final a fost atins, Hristos va da Imparatia lui Dumnezeu Tatal, pentru ca El va fi adus totul in acord perfect cu El (Dumnezeu), si ca astfel, nu va mai fi nimic de reglementat.
Dar Domnul Isus va ramane Om pentru eternitate, fara sa renunte vreodata la Dumnezirea Sa. Faptul ca El va ramane Om se va recunoaste in aceea ca, in glorie, va lua un loc de supunere fata de Tatal Sau, asa cum a facut-o atunci cand era in smerenie pe pamant. Acesta este lucrul minunat care nu ne este de fapt dat sa-l cunoastem decat in acest pasaj. "Dar, cand Ii va supune toate, atunci si Fiul Insusi va fi supus Celui care i-a supus toate, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti" (1 Cor. 15:28) (*). Scopul final a toate este deci ca Dumnezeu sa fie "totul in toti". Sensul acestei expresii este acesta: In eternitate, Dumnezeu ca atare va avea suprematia absoluta asupra tuturor lucrurilor. Cand am zis "Dumnezeu ca atare", aceasta inseamna Dumnezirea ca intreg - Tatal, Fiul si Duhul Sfant. In ceea ce ne este astfel aratat, si care este de-o intindere extraordinar de vasta, gasim de asemenea motivul pentru care Persoana Fiului nu mai este mentionata in mod specific in descrierea starii eterne din cartea Apocalipsa. Dumnezeu va fi atunci totul in toti.
(*) Faptul ca Domnul Isus va ramane "Om" in eternitate este, de asemenea, dintr-un alt punct de vedere, de cea mai inalta importanta pentru noi: Vom putea sa-L vedem totdeauna, pe El. El este si ramane "chipul lui Dumnezeu cel nevaut" (1 Col. 1:15). In El, Il vom contempla pe Dumnezeu in toata eternitatea. Aceasta va fi pentru noi cea mai mare fericire.
Poate este bine, in acest context, sa aratam inca aici: Chiar si dupa sfarsitul stapanirii mijlocitoare a lui Hristos ca Om, va exista totdeauna o stapanire divina eterna. Cei rascumparati vor avea parte de ea, dupa cum ne arata Apoc. 22:5: "Si ei vor imparati in vecii vecilor" (in germ. "din eternitate in eternitate"). Expresia : "vor domni in viata printr-Unul singur, Isus Hristos", nu este limitata de timp (Rom. 5:17).
7.3.4 Referitor la expresia "cortul" (sau: "locuinta") lui Dumnezeu
Aceasta chestiune a preocupat pe multi copii ai lui Dumnezeu: sa inteleaga, de ce, in starea eterna, se vorbeste de "locuinta" sau de "cortul" lui Dumnezeu,, dar nu, dupa cum ne-am fi astepta, de un "templu". In timp ce totul, in creatia cea noua, poarta marca stabilitatii, de ce se foloseste de imaginea unui "cort" pentru locuinta lui Dumnezeu, acest termen vorbind de pelerinajul prin pustie?
Ori, a locui printre oameni, a face din ei locul locuintei Sale, acesta a fost planul lui Dumnezeu de la inceput. Nu putem decat sa contemplam in adorare acest plan al lui Dumnezeu. Totusi, in gradina Eden, Dumnezeu nu a putut sa locuiasca impreuna cu primul om, El doar il vizita. Inainte de toate, trebuia clarificata chestiunea responsabilitatii omului; trebuia verificat daca el asculta de Dumnezeu. Noi stim ce s-a intamplat cu aceasta punere la incercare. El nu a fost ascultator si a fost alungat.
Dupa ce pacatul a intrat in lume, Dumnezeu nu mai putea, bineinteles, sa locuiasca cu omul. De aceea nu auzim vorbindu-se de locuinta lui Dumnezeu in timpul patriarhilor. Dumnezeu l-a vizitat pe Avraam si i-a dat promisiuni pretioase (Gen. 17 si 18). El i s-a aratat, dar nu a locuit impreuna cu el. Acest lucru s-a intamplat doar atunci cand poporul Israel a fost eliberat din Egipt si a traversat Marea Rosie (imagine a rascumpararii dobandite prin moartea si invierea lui Hristos), cand Dumnezeu a zis lui Moise: "Si sa-Mi faca un locas sfant, ca sa locuiesc in mijlocul lor" (Ex. 25:8). Acest sanctuar a fost, in mod efectiv, ridicat in pustie, si Dumnezeu a binevoit sa Se coboare pentru a locui (Ex. 40:34-38), simbolic in aceasta "locuinta" (Ps. 76:2 ; 2 Sam. 11:11), in acest "cort" (Ex. 27:21 ; Deut. 31:15). Si, deoarece "cortul" a fost primul loc unde a locuit Dumnezeu printre oameni, este, cred, motivul pentru care se face referire in Apocalipsa.
Apoi, cand cele dousprezece semintii mergeau prin pustie cu sanctuarul lui Dumnezeu in mijlocul lor (Num. 10), Dumnezeu le-a dat israelitilor promisiuni noi pentru timpul cand vor intra in tara Canaanului, aceste promisiuni fiind, este adevarat, conditionate de purtarea lor: "Si Eu voi pune locasul (sau "cortul") Meu intre voi si sufletul Meu nu va va dispretui. Si Eu voi umbla intre voi si voi fi Dumnezeul vostru" (Lev. 26:11-12). A fost construit templul de catre Solomon, dar din cauza necredinciosiei poporului, promisiunile lui Dumnezeu nu au fost niciodata implinite in toata intinderea lor. Si pentru ca Dumnezeu nu lasa nimic si pe nimeni sa se interpuna in calea planurilor Sale de har, El a repetat ceea ce a promis, prin profetul Ezechiel, pentru timpul Imparatiei milenare: "Si voi incheia un legamant de pace cu ei, va fi un legamant etern cu ei. Si-i voi aseza si-i voi inmulti si voi pune locasul Meu cel sfant in mijlocul lor pentru totdeauna. Si cortul Meu va fi peste ei; si Eu le voi fi Dumnezeu, si ei Imi vor fi popor. Si natiunile vor cunoaste ca Eu, Domnul, sunt Cel care sfintesc pe Israel, cand locasul Meu cel sfant va fi in mijlocul lor pentru totdeauna" (Ez. 37:26-28).
Este izbitor ca Ezechiel foloseste aproape aceleasi cuvinte ca cele din pasajul nostru din Apoc. 21, in afata ca, in descriere starii eterne, ele nu mai poarta caracterul unei promisiuni. Aici ele stabilesc mai de graba ca un fapt hotarat, ce va fi acordat in eternitate, celor rascumparati pe pamantul cel nou.
Daca legam cele trei citate din Exod, din Levitic si din Ezechiel, intelegem ca, din toate timpurile, planul lui Dumnezeu era ca sa fie inconjurat de un popor rascumparat si ca sa locuiasca in mijlocul lui - un scop care va fi atuns de-o maniera absoluta in eternitate. Folosirea expresiei "cortul (sau "locuinta") lui Dumnezeu" din al treilea verset al nostru face sa recunoastem clar ca locasul pamantesc din pustie si din tara era o imagine nu adoar a Adunarii, locuinta lui Dumnezeu prin Duhul, ci, de asemenea, a starii eterne.
Cat de mare va fi binecuvantarea oamenilor pe pamantul cel nou, si cat de mare si nemarginit va fi harul lui Dumnezeu! Dumnezeu va locui impreuna cu creaturile Sale rascumparate - cu siguranta nu in mod direct, ci prin mijlocul "cortului" Sau, - totusi El va locui cu ei. "Si ei vor fi poporul Sau, si Dumnezeu Insusi va fi cu ei, Dumnezeul lor". Cine poate descrie fericirea care caracterizeaza aceasta relatie de incredere a lui Dumnezeu cu oamenii care nu va lua sfarsit niciodata?
7.3.5 Doua forme de binecuvantari
Am vazut ca cetatea sfanta coboara din cer pentru a fi locuinta (cortul) lui Dumnezeu cu oamenii. Dumnezeu Se va folosi de Adunarea glorificata pentru a locui cu oamenii pe pamant. El nu va locui peste ei (comp. Apoc. 7:15), ci cu ei, si ei vor fi poporul Sau.
Doua forme de binecuvantari sunt vizibile aici. Ambele erau in inima lui Dumnezeu pentru creaturile Sale. Pe de-o parte, era planul Sau de a avea in mod direct oameni ca "locuinta" a Sa, ca "sanctuarul" Sau. Dar, pe de alta parte, El voia sa aiba un "popor" in mijlocul caruia El sa poata locui. Si aceste doua dispozitii care si-au gasit realizarea, una in Adunare si cealalta in Israel, vor exista pentru totdeauna (*). Cu siguranta, exista o diferenta intre Israel si Adunare, in masura in care Israel a avut un caracter tranzitoriu, mai de graba figurativ, si care era caracterizat de relatii naturale, in "carne". Adunarea, dimpotriva, a fost de la inceput ceva durabil, real, divin. Ori, va fi aratat in starea eterna ca aceste tipuri de binecuvantari - Israel sau "poporul lui Dumnezeu" si Adunarea sau "cortul lui Dumnezeu" - sunt eterne potrivit naturii lor. Acolo, ambele axe de binecuvantari, care se confunda de multe ori astazi, isi vor gasi implinirea lor deplina. In toata eternitate, ambele vor exista intr-o armonie absoluta una cu cealalta, si isi vor urma cursul in paralel.
(*) Este remarcabil ca despre"Adunarea" lui Dumnezeu, in Noul Testament, nu se spune in mod direct ca fiind "poporul" lui Dumnezeu. Aceasta intareste ceea ce s-a spus.
Toate acestea sunt de cel mai mare interes pentru noi. Si cu cat meditam mai mult la gandurile de nepatruns ale lui Dumnezeu, cu atat mai mult vom admira harul si dragostea Sa in Hristos. Nu vrem sa uitam, si nu vom uita niciodata ca Hristos este Cel care, prin jertfa Lui de la Golgota, a pus temelia pentru toate planurile de har ale lui Dumnezeu. El este Cel caruia Ii oferim deja de astazi adorarea inimilor noastre, si prin El, lui Dumnezeu Tatal. Si, in timp ce totul de pe pamant se va sfarsi mai devreme sau mai tarziu, aceasta adorare, ea, va dainui etern in caracterul ei. Bineinteles, ea va fi atunci perfecta, dar ea incepe deja de aici de pe pamant, si va continua in toata eternitatea. Si este bine de remarcat aceasta: ea va fi oferita lui Dumnezeu in Adunare: "A Lui fie gloria in Adunarea in Hristos Isus, pentru toate generatiile veacului veacurilor! Amin" (Efes. 3:21). Adunarea va fi pentru eternitate instumentul special pentru a da glorie lui Dumnezeu. De fapt, ea este inca de astazi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu