temelia si adevarul

 

               Intrebari cu privire la dispensationalism  

     Mark Grasso

     In Efeseni 1:10 cuvantul grec "oikonomia" este tradus uneori transliterat prin "economie" ; Darby l-a tradus prin "administrare", iar versiunea engleza autorizata KJV l-a tradus prin "dispensatie".

     Termenul "mileniu" desemneaza Imparatia de o mie de ani a lui Hristos evocata in Apocalipsa 20

     1     S-a razgandit Dumnezeu ?

     Chiar daca suveranitatea lui Dumnezeu Ii permite, intr-un anumit sens, de a actiona dupa cum are placere, Dumnezeu nu Si-a schimbat niciodata gandurile Sale, mai ales cu privire la calea mantuirii. Dispensatiile au tratat diferitele moduri prin care Dumnezeu a ales sa regleze relatiile Sale cu omenirea in diferite perioade de timp. Niciuna dintre ele nu a fost, nici nu va fi intreprinsa ca o experienta pentru a vedea daca fiintele omenesti pot si vor sa faca ceea ce Ii place Lui, si trecerea de la o dispensatie la alta nu sugereaza nicidecum ca Dumnezeu incearca ceva nou. Ideea ca invatatura despre dispensatii arata ca Dumnezeu Se razgandeste, poate proveni dintr-o abordare a Bibliei care pune omenirea in centru, sau un gand gresit potrivit caruia, in fiecare dispensatie, Dumnezeu a testat omenirea intr-un mod nou pentru a vedea daca rezultatul se schimba. Dumnezeu a cunoscut dintotdeauna sfarsitul de la inceput (Isaia 46:10), inclusiv ca nu va fi nimeni care sa faca binele in nicio dispensatie (Rom. 3:9-19). In indurarea Sa, Dumnezeu L-a randuit pe Domnul Isus Hristos sa fie Pastele nostru, care va indeparta pacatele noastre (1 Pet. 1:18-20 ; 1 Cor. 5:7).

     Faptul de a vedea diferitele moduri de a lucra a lui Dumnezeu fata de omenire de-a lungul diferitelor dispensatii, ne ajuta sa intelegem ca fiecare dintre noi era, prin natura, intr-o stare disperata, fara speranta, si deci nu meritam nimic altceva decat judecata lui Dumnezeu, si ca acesta a fost si este cazul pentru fiecare fiinta omeneasca, oricare ar fi maniera prin care Dumnezeu a reglat relatiile Sale cu omenirea. De asemenea, aceasta mareste rabdarea lui Dumnezeu fata de omenire si dovedeste ca drumul mantuirii a fost intotdeauna prin har din partea lui Dumnezeu si prin credinta din partea oamenilor. Oamenii din Vechiul Testament stiau aceasta (vezi de exemplu Ps. 51:16-17). Dumnezeu a trecut peste pacatele lor deoarece Domnul Isus trebuia sa vina si lucrarea Lui de la cruce trebuia sa faca ispasirea acestor pacate (sau mai degraba propitierea pentru aceste pacate ; Rom. 3:25) (*). Credinta lor a putut fi diferita de a noastra in sensul ca ei si-au pus increderea doar in ceea ce Dumnezeu a revelat despre Sine Insusi inainte sau in timpul dispensatiei lor. Cu toate acestea, in fiecare dispensatie, cei drepti au trait si traiesc inca prin credinta (Hab. 2:4 ; Rom. 1:17 ; 3:26-28 ; Gal. 3:11 ; Evrei 10:38).

     Acestea fiind spuse, si in timp ce noi am primit mantuirea  prin credinta in lucrarea lui Hristos si ca un dar din partea lui Dumnezeu (Rom. 3:24-30 ; Efes. 2:8-9), si binecuvantarile pe care noi le-am primit ca crestini sunt diferite (si mult mai inalte) de cele cunoscute si gustate in trecut (adica in alte dispensatii). Acest subiect este tratat in 1 Petru 1:9-12.

     (*) Cuvantul si subiectul despre "propitiere" a mai fost tratat pe acest blog. Poate fi vazut in postarea din 16.01.2018 "Viata cea noua a credinciosului in Hristos ", n.t. 

     2     Cum se potrivesc dispensatiile cu legamintele ?

     Legamintele sunt un subiect tratat in alte locuri. Putem vedea in special cele opt legaminte din Biblie. Cu exceptia legamantului cu Noe, a carui promisiune era in beneficiul intregii omeniri ( si anume ca Dumnezeu nu va mai nimici niciodata orice carne printr-un potop : Gen. 9:8-17), fiecare legamant a avut o insemnatate limitata (de exemplu, legamantul cu David era ca el va avea un fiu care va imparati pe tronul sau : Ps. 89:3-4). Legamintele aveau in vedere inainte de toate binecuvantari pamantesti. Singurul legamant care se intinde dincolo - adica noul legamant pe care Dumnezeu il va incheia cu poporul sau pamantesc in mileniu si prin care le va da iertarea pacatelor  si o natura noua (Ier. 31:31-34) - este intemeiat pe lucrarea Domnului pe cruce (Luca 22:20).

     Prin urmare, legamintele si dispensatiile sunt distincte, desi istoria lui Israel sub vechiul legamant si legamantul din tara Moabului (ambele legaminte conditionate ; Ex. 19 ; Deut. 29) au dovedit ca ei nu au putut realiza ceea ce s-au angajat sa faca la muntele Sinai  - adica sa implineasca legea.

     Pentru a fi complet, ceea ce se numeste "teologia legamantului" nu prea are nimic de-a face cu legamintele decrise in Scriptura. El se bazeaza mai degraba pe trei legaminte care nu se gasesc in Biblie. De asemenea, el implica "spiritualizarea" Vechiului Testament si ignorarea interpretarii naturale a Cuvantului lui Dumnezeu.

     3     Nu a aplicat Domnul Isus si apostolii Scripturile Vechiului Testament la Adunare (de exemplu Fapte 2:16-17 ; Evrei 10 ; 1 Pet. 2:9) ?

     Atunci cand Dumnezeu a dat profeti in perioada Vechiului Testament, El a avut in vedere ca cei care ii aud sa interpreteze dupa sensul natural al cuvintelor folosite. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa spuna altceva printr-unul din profetii Sai (de exemplu, ca o referire la Israel era de fapt o referire la Biserica, care era o taina nerevelata in Vechiul Testament : Efes. 3), atunci Dumnezeu ar fi fost un inselator. Este clar ca Dumnezeu nu a lucrat niciodata astfel. 

     Exista numeroase exemple de profetii in Vechiul Testament care sunt intelese dupa termeni prin care ele au fost date si care se implinesc in acelasi mod. De exemplu, ceea ce Dumnezeu i-a zis lui Avraam cu privire la samanta sa in Geneza 15:13-16 trebuie sa fi fost intelese de Avraam ca insemnand ceea ce cuvintele Sale au revelat in mod clar. Aceasta profetie s-a implinit apoi la litera. Pentru a lua un alt exemplu, preotii de seama si carturarii stiau ca Hristosul Se va naste la Betleem pentru ca era ceea ce a profetit Mica (Matei 2:4-6). In acest caz, chiar si necredinciosii stiau ca Dumnezeu a vrut sa spuna ceea ce a spus.

     In niciun moment Domnul Isus sau apostolii nu au sugerat ca vreo Scriptura a Vechiului Testament nu se va implini conform termenilor sai. Daca abordarea interpretarii Bibliei asociata cu dispensationalismul (in special asteptarea unei Imparatii literale de 1000 de ani a lui Hristos pe pamant) ar fi fost gresita, atunci Domnul ar fi dat un raspuns total diferit la intrebarea ucenicilor din Fapte 1:6-7.

     Cu toate acestea, faptul ca profetiile Vechiului Testament se vor implini dupa termeni (cuvintele) lor nu inseamna ca ele nu pot avea o implinire spirituala intre timp. Promisiunile lui Dumnezeu fata de persoane sau fata de grupuri de persoane sunt intemeiate intotdeauna pe har. Prin urmare, harul care va permite unei profetii din Vechiul Testament sa-si gaseasca implinirea in viitor, poate da loc intre timp la o binecuvantare similara (de exemplu Fapte 2 :16-17 ; 15:13-18). De fapt, implinirea spirituala a unei profetii in timpul harului este adesea mult mai binecuvantata decat implinirea ei completa in vremea viitoare. De exemplu, credinciosii de astazi sunt poporul special al lui Dumnezeu (1 Petru 2:9) intr-un mod mult mai profund decat a fost sau va fi Israel vreodata, datorira relatiei noastre mult mai intime cu Dumnezeu si datorita caracterului pretios pe care il are Adunarea pentru Fiul Sau.

     4     Este Adunarea "Israelul lui Dumnezeu" (Gal. 6:16) ?

     Pavel a recunoscut ca iudeii, natiunile si Adunarea erau separate si distincte (1 Cor. 10:32). De fiecare data cand in scrisorile sale se refera la Israel, este vorba despre Israel (de exemplu Rom. 9:3-4 ; 11:1 ; Efes. 2:12). Faptul ca, printre cei care sunt in Hristos Isus nu exista deosebire intre iudei si natiuni in timpul harului nu schimba cu nimic situatia - cuvintele cheie din versetele alaturate (Efes. 2:6, 7, 10, 13) arata ca ei sunt "in Hristos Isus".

     Cu toate acestea, Pavel stia de asemenea ca "nu toti cei din Israel sunt Israel" (Rom 9:6) - altfel spus, toti  cei care erau "din Israel" prin nastere si nu aveau credinta in Dumnezeu, nu faceau parte cu adevarat din poporul Sau. "Israelul lui Dumnezeu" despre care este vorba in Galateni 6:16 este acea parte dintre iudei care s-au pocait , si-au pus increderea in Dumnezeu si au devenit madulare ale Adunarii (adica "ramasita potrivit alegerii harului" despre care este vorba in Rom. 11:5). Pe aceasta baza ei sunt cu adevarat poporul Sau.

     Contextul imediat in care apare versetul demonstreaza, de asemenea, ca "Israelul lui Dumnezeu" nu poate fi sinonim cu Adunarea, caci Pavel face referire la unii credinciosi zicand "cei care vor umbla" la inceputul acestui verset 16. Contextul mai larg al scrisorii arata ca "cei care" (la care face referire Pavel,n.t.), sunt credinciosi dintre natiuni (Pavel a scris unei adunari  dintre natiuni). Israelul lui Dumnezeu este deci celalalt grup dintre cele doua grupuri care alcatuiesc un singur trup (Efes. 2:14-16)

     5     Cum pot pretinde dispensationalistii ca interpreteaza Biblia in mod literal, in timp ce dau o interpretare neliterala cuvantului "etern" din Vechiul Testament (de exemplu Daniel 7:14) ?

     Dispensationalismul este asociat adesea cu interpretarea literala a Scripturii, ceea ce inseamna, nu ca fiecare cuvant din Biblie este aplicat de-o maniera absolut literala fara referire la contextul sau, ci ca cuvintelor, versetelor si pasajelor li se da semnificatia lor naturala bazata pe contextul lor imediat si pe contextul lor mai larg, care cuprinde ansamblul Scripturii.  Aceasta se mai numeste si metoda "istorico-gramaticala" (*). Aceasta abordare recunoaste, printre altele, ca profetiile simbolice sunt interpretate in functie de sensul metaforelor folosite.

     (*)  Metoda istorico-gramaticala este o metoda hermeneutica crestina care cauta sa descopere in text sensul initial al autorilor biblici, n.t.

     Din punct de vedere cronologic, revelatia Vechiului Testament acopera in special perioada de la creatia cerurilor si a pamantului (Gen. 1:1) pana la Mileniu. Lucrurile anterioare sau posterioare acestei perioade, si mai general lucrurile eterne, nu sunt revelate in Vechiul Testament sau, in rarele cazuri cand ele pot fi evocate, ele nu sunt descrise decat intr-o maniera voalata (de exemplu Prov. 8:22-31). Mai mult, profetia Vechiului Testament se concentreaza asupra pamantului, si nu a cerului.

     Daniel se refera la stapanirea Domnului peste pamant ca la o Imparatie "eterna" (de exemplu Dan. 7:14) deoarece sfintii din Vechiul Testament, inclusiv oamenii evlaviosi ca Daniel, nu au primit nicio revelatie cu privire la lucrurile eterne viitoare dupa ce Domnul va da Imparatia Sa in mainile Tatalui la sfarsitul domniei Sale de 1000 de ani si ca pamantul va fi nimicit prin foc (1 Cor. 15:24 ; Apoc. 20:4, 6 ; 2 Pet. 3:10).

     Pentru Daniel, stapanirea Domnului ar fi implinirea profetiilor lui Dumnezeu cu privire la pamant. In dispensatia in care el a profetit, Dumnezeu nu a facut cunoscut faptul ca stapanirea se va sfarsi. De aceea Duhul lui Hristos l-a inspirat pe Daniel sa o descrie ca o Imparatie eterna. Cu toate acestea, cu ajutorul Noului Testament, noi stim ca Imparatia la care face referire Daniel, se va sfarsi dupa cum indica Apocalipsa 20, dupa care va fi un cer nou si un pamant nou (care se deosebesc de "cerurile noi" si de "pamantul nou" despre care este vorba in Vechiul Testament, de exemplu Isaia 65:17) - acesti termeni facand, de asemenea, referire la mileniu din cauza marilor schimbari care se vor produce pe pamant si in cer dupa ce Domnul Isi va intemeia Imparatia Sa.

     Mai mult, pasajul cheie despre legamantul cel nou (numit si legamantul etern) confirma ca el va dura atata timp cat va dura universul (Ier. 31:31-36 ; 32:40).

     6     Daca, pe parcursul lucrarii Sale pamantesti, Domnul a prezentat Imparatia Sa iudeilor, aceasta inseamna ca El nu ar fi mers la cruce sau nu ar mai fi trebuit sa mearga la cruce daca ei L-ar fi acceptat ?

    Intr-un mod general, Biblia nu raspunde la intrebari de felul "ce s-ar fi intamplat daca" care pot fi puse de mintea noastra omeneasca. De aceea este de preferat sa nu dezbatem astfel de intrebari ca cea de mai sus, caci aceasta nu aduce nici cea mai mica valoare spirituala.

     Dupa cum am spus deja, stim ca Dumnezeu nu este luat niciodata prin surprindere. Datorita omniscientei si intelepciunii Sale, El este capabil sa faca in asa fel incat nenumaratele fire ale istoriei lumii sa se combine pentru gloria Sa. In ce priveste subiectul evocat in intrebare, Domnul Isus a venit la propriul Sau popor deoarece Dumnezeu i-a promis un eliberator, dar respingerea Lui a servit ca baza ca El sa devina adevaratul sau Mantuitor dandu-Si viata Sa pe cruce (ceea ce este si implinirea profetiei din Vechiul Testament precum cea din Isaia 53). Mai mult, aceeasi respingere, si aceeasi jertfa, L-au condus pe Dumnezeu si pe Domnul Isus sa inceapa ceva nou, si anume sa deschida calea mantuirii pentru lumea intreaga si sa cheme pe cei credinciosi afara din lume pentru a alcatui Adunarea Sa (Matei 13 ; Col. 1:25-27). Cand se privesc lucrurile din acest unghi, atunci se vede ca intrebarea "ce s-ar fi intamplat daca" este fara importanta. Ceea ce este mult mai important de a vedea, si pretios de a lua in seama, este gloria lui Dumnezeu.

     7     Argumentul referitor la rapirea inainte de necaz (cel mare, n.t.) in opozitie cu rapirea dupa necaz (cel mare, n.t.) are el vreo importanta ?

     In 1 Tesaloniceni 1:10, Domnul Isus este descris ca Cel "care ne scapa de mania care vine". Apocalipsa 3:10 contine promisiunea Sa ca El "va pazi (Adunarea) de ceasul incercarii, care va veni peste tot pamantul locuit, ca sa-i incerce pe cei care locuiesc pe pamant". Unii au sugerat ca mania si incercarea despre care este vorba in aceste versete se refera la judecata eterna (adica "mania" despre care este vorba in Ioan 3:36), si continua argumentand ca Adunarea trebuie sa treaca prin necaz (cel mare, n.t.).

     Cu toate acestea, timpul necazului si judecatile pe care Domnul le va aduce pe pamant inaintea intemeierii Imparatiei Sale (adica "mania" despre care este vorba in mai multe versete din Apocalipsa) sunt indreptate impotriva poporului Sau pamantesc, impotriva lumii si impotriva unei parti din crestinatatea marturisitoare (care nu are si continutul marturiei, pe Hristos, n.t.) care va ramane pe pamant dupa rapire. Dumnezeu nu a randuit Adunarea la manie (1 Tes. 5:9). Nu este in planurile Lui ca Adunarea sa fie judecata in asa fel. Nici nu ar fi in concordanta cu sfaturile (planurile) Sale ca o adunare chemata sa fie separata si cereasca sa aiba parte de judecati care sunt indreptate spre pamant (Fapte 17:31).

     Dupa cum indica versetele citate mai sus, o parte a lucrarii Domnului pentru credinciosii de astazi consta in a ne scapa de mania care vine. Sugestia ca Biserica va trece prin necaz este o jignire serioasa fata de dragostea Lui pentru Adunarea Sa.

     Adevarata asteptare a fiecarui credincios este rapirea, care nu va fi precedata decat de un singur lucru :  strigatul de comanda (sau de strangere, n.t.) al Domnului (1 Tes. 4:16). A-l astepta mai intai pe Antihrist, ar fi o viziune pervertita pentru un crestin, si nu ar fi potrivita pentru implinirea 1 Ioan 3:3.

     Domnul Isus nu a incheiat Scripturile sugerand ca ar trebui sa asteptam cel putin sapte ani inainte de intoarcerea Sa. Dimpotriva, ne-a lasat promisiunea minunata ca El va veni pentru noi foarte curand (Apoc. 22:20).