Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                                 - I -

     Samuel Ridout

     1     Prefață

     Cartea Judecători este o verigă importantă în istoria lui Israel. Ea prezintă schimbarea regimului teocratic de la început, la împărăția care sfârșește în captivitate. Această perioadă de tranziție este marcată de necredință și de declinul care alcătuiesc cadrul acestei relatări ; vedem aici răbdarea neobosită a lui Dumnezeu care, în ciuda incompetenței totale a poporului și a necredinței sale, vine în ajutorul lor de multe ori. În același timp, Dumnezeu Își descoperă planurile Sale care își vor găsi împlinirea doar în Hristos, și pe care El le va  finaliza în "ziua aceea" care este acum atât de aproape.

     În punerea sa la probă, Israel reprezintă umanitatea, de aceea principiile morale întâlnite aici se extind la toți oamenii, căci fiecare va da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Cartea Iosua abundă în relatări tipice din care se pot trage învățături pentru creștinism, și vom vedea că această carte aprofundează aceste învățături tipice. Ele se ocupă în principal cu declinul și restaurarea ; asemănarea lor cu istoria profetică a Bisericii mărturisitoare, prezentată în capitolele 2 și 3 din Apocalipsa este remarcabilă.

     Vom vedea încă de la început că această carte are o importanță practică considerabilă pentru Biserică. Din nefericire, cunoaștem prea bine, din experiențele noastre dureroase, ce este declinul. În zilele de ruină generalizată, fie ca noi să pătrundem tot mai mult în taina restaurării și a puterii divine care lucrează prin instrumente slabe, ale căror exemple le găsim din belșug în această carte.

     Această carte are deci o însemnătate foarte practică. Dacă ea va produce efectul dorit, ne va face să ne aruncăm, individual și colectiv, cu fața la pământ la "Bochim-ul" nostru, pentru a găsi aici îndurarea tandră a Celui a cărui inimă manifestă, încă și astăzi, față de Biserica Sa iubită, aceeași iubire care L-a făcut să dea pe Fiul Său pentru răscumpărarea ei. Ceea ce este ruinat nu va fi niciodată reconstruit ; cu toții trebuie să așteptăm venirea Domnului. Dar dacă vom reține învățătura prezentată în această carte, ne va fi posibil întotdeauna să dăm mărturie pentru Dumnezeu, de a păstori în pace turma lui Hristos, și de a-i scăpa pe ai Săi din mâna Vrăjmașului.

     Meditațiile următoare au ca scop expunerea acestor învățături, nădăjduind ca din citirea lor vor rezulta adevărate roade pentru Dumnezeu. Vom întâlni aici simplitatea și imperfecțiunea limbajului vorbit - un stil ușor de înțeles, dar și o tendință la digresiuni atrăgând atenția asupra unei învățături particulare, pe care cititorul o poate studia el însuși.

     Rugăciunea autorului este ca Dumnezeu să folosească această modestă lucrare pentru a prezenta adevărul Său, la fel ca țepușa pentru boi a lui Șamgar și ca făcliile lui Ghedeon.

     2     Introducere

     Prima parte a Vechiului Testament este Pentateuhul (*) ; în el, sfaturile lui Dumnezeu, voia și autoritatea Sa sunt principalele caracteristici. Deși voința omului se arată adesea aici, este totuși clar că Dumnezeu are totul sub control, căci voia Lui este suverană. Ea este evidentă în mod particular în Pentateuh ; de aceea numim pe bună dreptate aceste 5 cărți "Cărțile Legii".

     (*) Această denumire vine din limba greacă. În limba ebraică se numește "Tora", care vine de la verbul "yara", care înseamnă "a preda", "a instrui" (n.t.).

     A doua parte din Vechiul Testament, cărțile istorice din care cartea Judecători este a doua, alcătuiesc grupul de cărți cel mai mare din Vechiul Testament. Aici este văzut mai degrabă omul decât Dumnezeu. Este de la sine înțeles că Dumnezeu nu este dat deoparte, dar El a pus responsabilitatea guvernării în mâinile omului pentru a împlini voia Sa. Prin urmare, ele sunt numite în mod corect "Cărțile legământului", unde este dezvoltarea voinței exprese a lui Dumnezeu dată în Pentateuh.

     În plus, aceste cărți istorice au fiecare particularitatea lor. Ne vom opri în mod special asupra cărții Judecători care imprimă caracterul ei asupra tuturor cărților istorice. Este cartea istoriei omului, arătând evoluția sa. Va fi istoria declinului, a îndepărtării de Dumnezeu, a diviziunilor mai degrabă decât a unității, a slăbiciunii mai degrabă decât a puterii, și în consecință, necesitatea intervenției lui Dumnezeu pentru a fi eliberat. Deși această caracteristică se regăsește în toate cărțile istorice, de la Iosua la Estera, ea este marcată în mod deosebit în cartea Judecători.

     2.1     Legătura cărții Judecători cu cea a lui Iosua

     Cartea Iosua se leagă de sfârșitul Pentateuhului când Moise, pe punctul de a muri, îl numește pe Iosua ca succesor, cedându-i autoritatea sa din partea lui Dumnezeu ; astfel, de la începutul cărții, Iosua, ales de Dumnezeu, continuă lucrarea pe care a început-o Moise ; el nu este decât un alt conducător.

     Sfârșitul cărții Iosua este legat de cartea Judecători : Iosua cheamă tot poporul, și pune înaintea lor istoria căilor lui Dumnezeu și îndurarea Lui din trecut, apoi îi avertizează împotriva pericolului apostaziei și a îndepărtării de Dumnezeu.

     În calitate de profet, Iosua,  având în vedere istoria Judecătorilor, a avertizat poporul cu privire la pericolul care îi amenința, și de consecințele care vor urma dacă nu iau seama la avertisment. Cartea Iosua ne arată puterea lui Dumnezeu, omul credinței și, în imagine, Conducătorul divin. Ca tip, Iosua, succesorul lui Moise, corespunde Duhului Sfânt care Îl reprezintă pe Hristos ca și conducător al nostru în moștenirea noastră.

     2.2     Moștenirea lui Israel în Canaan, o imagine a "moștenirii" noastre în Hristos în locurile cerești

     La fel cum ne este spus în epistola către Efeseni că Dumnezeu "ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești în Hristos" (Efes. 1:3), așa ne este spus și în Iosua că totul aparține poporului. Ei trebuiau să ia în stăpânire cu energia credinței moștenirea pe care le-a dat-o Dumnezeu.

     Dar trebuia ca Dumnezeu să le desemneze un conducător pentru a le dobândi moștenirea ; pentru aceasta este mandatat Iosua. El este desemnat conducător al întregului popor, și nu există decât unul în această carte. Iosua este un tip al lui Hristos văzut ca și conducător pe terenul învierii, la fel cum Moise a fost un tip al lui Hristos văzut ca și conducător al poporului Său când El era pe pământ. De aceea, ca tip, era necesar ca Moise, conducătorul pământesc, să dispară, pentru ca poporul să poată intra în moștenirea sa cerească. Astfel, a trebuit ca Hristos să moară pentru ca să poată, ca înviat dintre morți, să conducă poporul Său în bucuria moștenirii sale cerești.

     Dar chiar mai mult, Iosua este un tip al lui Hristos înviat care continua să-Și conducă poporul în luptă pentru a lua stăpânire ceea ce le aparține. Prin urmare, Hristos care locuiește în inimile noastre prin Duhul Sfânt, este Cel care ne conduce cu o energie divină ca să apucăm tot ceea ce ne este dat. Moștenirea ne aparține, dar totuși trebuie să mergem să intrăm în ea : "Orice loc pe care-l va calcă talpa piciorului vostru vi l-am dat" (Ios. 1:3). Trebuie s-o stăpânim practic. Numai prin Duhul Sfânt intrăm în bucuria a ceea ce avem : toți avem aceeași sursă de bucurie, toți suntem ai lui Hristos, și tot ce este al lui Hristos este al nostru. Cu toții avem aceeași parte, și totuși, cât de diferită poate fi măsura de care ne bucurăm ! Moștenirea noastră este în Hristos, dar ne putem bucura de ea doar prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi și care ne conduce ca s-o luam în stăpânire. Acesta este Iosua.

     2.3     Biruințele poporului Israel și luarea în stăpânire a țării de către diferitele seminții

     Poporul intra în țara Canaan și câștigă biruințe de la Ierihon până la Hațor, până când ultimul împărat va fi supus și toată țara va fi în mâinile lor ; totul este al lor.

     Apoi, în a doua parte a cărții Iosua, țara este repartizată între diferitele seminții, fiecare din ele obținând partea pe care i-a atribuit-o Dumnezeu. Este foarte instructiv și înviorător să vedem că atunci Dumnezeu este suveran, și că Duhul lui Dumnezeu lucrează și conduce poporul, totul depinde de El și de credința care Îl urmează.

     Dar există un alt gând. Duhul Sfânt a venit peste apostoli ca peste întreaga Biserică. În capitolul 4 din epistola către Efeseni, citim că atunci când Hristos S-a suit la cer, El a dat daruri oamenilor, și mai întâi pe apostoli care au pus temelia Bisericii (v. 8, 11). Astfel, deși fiind un tip al Duhului Sfânt care Îl reprezintă practic pe Hristos, Iosua este, de asemenea, un tip al Duhului care locuiește cu autoritate în oamenii inspirați. Altfel spus, această carte prezintă istoria Bisericii apostolice care intră în stăpânirea moștenirii sale, condusă de oameni inspirați divin, prin energia Duhului Sfânt.

     În cartea Judecători, dimpotrivă, nimeni nu corespunde lui Iosua ca și conducător ales în mod divin pentru a-i succeda. Conducătorii care s-au ridicat, au fost investiți pentru o lucrare punctuala, necesară, apoi au dispărut. Este important să înțelegem că apostolii au fost o clasă aparte, doar scrierile lor au rămas. Cel care crede în succesiunea apostolică nu are decât să compare semnificația spirituală a cărților Iosua și Judecători, și va vedea că, dacă apostolii i-au introdus pe sfinți în adevărul Bisericii și în moștenirea lor cerească, ei nu mai sunt ca să-i țină în această poziție. Aceasta este istoria cărții Judecători.

     La sfârșitul cărții Iosua, se poate crede că bătrânul conducător privește moștenirea lui cereasca cu deplină siguranță la ceea ce se afla înaintea lui. Unii au spus că nu există nicio revelație cu privire nemurire în Vechiul Testament, și într-un anumit sens este adevărat. Dar, considerând atitudinea lui Moise și a lui Iosua față de moarte, îi vedem renunțând la tot ceea ce aveau mai scump în această lume, fără a arata cea mai mică nesiguranță. Fără nicio teamă, fără nicio umbră de îndoială, ei dau instrucțiuni celor pe care îi lasă în urma lor când ei vor pleca. Unde ? Cine se poate îndoi, cu o revelație precum cea referitoare la Avraam : "(El) aștepta cetatea care are temelii, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu" (Ev. 11:10) ? Cine se poate îndoi că Moise și Iosua știau unde merg părăsind această lume, și că ei erau conștienți că merg acasă, la fericitul Dumnezeu pe care L-au văzut și slujit prin credință și în prezența Căruia aveau să intre acum ? Lucrul acesta este foarte important. Preocuparea cu aspectele nemuriri în tot Vechiul Testament ar fi un subiect de studiu foarte interesant, pentru cel mai mare folos al nostru.

     2.4     Avertismentul dat de Iosua la sfârșitul cărții sale

     Bătrânul conducător adună poporul în jurul lui, și îi avertizează despre ceea ce îi așteaptă (Ios. 23-24). El le spune ce era în inimile lor, căci Duhul lui Dumnezeu i-a descoperit. El îi anunță că sunt în pericol de apostazie, și merge până acolo încât să le spună : "Îndepărtați dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru" (Ios. 24:23). Acești dumnezei aveau deja un loc printre ei și semințele ruinei și ale îndepărtării de Dumnezeu erau deja prezente chiar în mijlocul poporului. 

     Un pasaj din Noul Testament corespunde cu această stare, când Pavel, reprezentând pe apostoli și apostolatul în general, adună pe bătrânii din Efes și le spune ceea ce se va întâmpla : "Știu că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma; și dintre voi se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei" (Fapte 20:29-30). Apostolatul pe care Iosua îl reprezintă ca tip ia sfârșit odată cu el. Avertismentul dat atenționează că atunci când conducătorii inspirați sunt retrași, apare riscul de îndepărtare.

     Aceasta ne duce la cartea Judecători. A fost important să insistăm asupra celor de mai sus pentru a înțelege mai bine cadrul cărții și de a înțelege gândurile Duhului din ea.

     2.5     Falimentul poporului responsabil de a intra în stăpânirea moștenirii sale

     Cartea Iosua prezintă moștenirea care aparține poporului ; cea a Judecătorilor prezintă poporul responsabil de a intra în stăpânirea acestei moșteniri, iar istoria lui ar fi trebuit să arate acest lucru. Pe parcursul cărții Iosua ni se reamintește "că rămăsese o mare parte din țară care trebuia luată în stăpânire". Era vorba pur și simplu despre cucerirea țării în ansamblul ei și nu în detalii. Între seminții au fost trasate diferite hotare, și totuși, de fapt, un număr mare de dușmani se aflau încă în stăpânirea cetăților și fortărețelor din mijlocul semințiilor.

     Unul din gândurile importante din cartea Judecători este incapacitatea de a progresa. Dacă ar fi fost după Dumnezeu, această istorie ar fi trebuit să arate progrese, dar în realitate este foarte diferită. De ce este atât de grav ? Pentru că a nu crește spiritual este cauza falimentului total al poporului  și a îndepărtării sale de Dumnezeu.

     2.6     Declinul poporului Israel, o imagine a istoriei Adunării pe pamant

     Cartea Judecători este plină de eșecuri rușinoase și amare. Pe măsura ce istoria se derulează, până la ultima pagină, ea face să iasă în evidență întunericul mai degrabă decât lumina. Nu putem noi recunoaște că dacă aceasta este istoria omului, daca aceasta este istoria Bisericii mărturisitoare, da, dacă aceasta este istoria noastră, doar rușine și întristarea ni se potrivesc ?

     Unde ne aflăm noi ? Suntem noi incapabili de a face progrese ? A ști că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în Hristos, și de a vorbi numai despre poziția noastră în El, în locurile cerești, fără a intra acolo, este aceasta suficient ? Ne bazăm noi în mod simplu pe ce a făcut Hristos ? În ce privește mântuirea, nu putem face nimic altceva decât să ne bazam în mod simplu pe lucrarea lui Hristos. Dar pentru a ne însuși în mod practic ceea ce ne aparține, și de a ne bucura, nu ne putem baza pe ceea ce El a făcut ; nu, noi trebuie să continuăm lucrarea în energia și puterea Duhului Sfânt.

     Să privim acest gând sub aspectul individual și colectiv raportat la Adunare. Dacă, individual, nu mai înaintăm, atunci noi suntem îndepărtați de Dumnezeu. Dacă avem sentimentul de a fi îndepărtați de Dumnezeu, că părtășia noastră cu El este întreruptă, este că după ce am fost salvați și aduși la Hristos ne-am oprit. După ce am realizat plinătatea binecuvântării noastre în El, în loc de a stărui pentru a ne bucura din ce în ce mai mult de această poziție binecuvântată, am lăsat brațele jos. Când Satan vede că i se lasă câmp liber, el profită ; el găsește intrarea în inimă, pentru a semăna acolo sămânța a ceea ce ne îndepărtează tot mai mult. Cine poate să spună ce se va întâmpla cu un creștin al cărui suflet s-a îndepărtat de Dumnezeu ?

     "Stagnare în loc de progres ! " este ceea ce am putea scrie la începutul cărții Judecători. Toate eșecurile ulterioare, fie ele individuale sau colective, sunt rezultatul.

     La fel este și cu Adunarea ieșită din mâinile apostolilor. Chiar înainte ca aceștia să părăsească pământul, înainte ca Pavel să fie luat în glorie, el a anunțat nu doar ce se va întâmpla dacă creștinii nu vor stărui și nu vor ține cu tărie, dar că, de fapt, acest declin începuse deja. El a scris în a doua epistolă către Tesaloniceni : "taina fărădelegii lucrează deja" (2:7), și în a doua epistolă către Timotei : "toți cei din Asia m-au părăsit" (1:15). Apostolul Ioan a scris în prima sa epistolă : "acum s-au ridicat mulți antihriști" (2:18). Și aceasta în sânul Bisericii ! Aceasta ne arată cât de mult Biserica, de la început, a eșuat în datoria ei, neglijând să ia deplin în stăpânire moștenirea sa și, în consecință, a fost expusă puterii lui Satan.

     Să reținem că nu doar lumea a pătruns pentru a lua în stăpânire ceva, ci Satan însuși. În toate doctrinele false și atacurile împotriva Bisericii, care au marcat paginile de început ale istoriei sale, Satan este cel care lucrează folosind ceea ce Biserica nu a luat în stăpânire. Aceasta este istoria declinului și a îndepărtării de Dumnezeu.

     În această carte a Judecătorilor, glasul lui Dumnezeu se adresează și nouă pentru timpul actual. Dacă privim în jurul nostru și în noi înșine, nu putem vedea decât eșecuri. Atunci să auzim ce vrea Duhul lui Dumnezeu să ne spună, nouă care am falimentat deseori atât de lamentabil și care, din nefericire, suntem gata să ne poticnim din nou dacă nu învățăm lecția pe care Dumnezeu ar vrea s-o scrie pe tablele inimilor noastre.            

     

   

 

                                              Creștinul și serviciul militar

                                                                                  - II -

     Henry Rossier

     3     Ascultarea creștinului față de autorități este limitată

     Cu toate acestea, este de maximă importanță să înțelegem că această ascultare este limitată, deoarece magistratul sau guvernatorul, oricare ar fi, este o autoritate subordonată, și că eu datorez, mai mult decât acesteia, ascultare față de autoritatea supremă care a rânduit-o. Este ceea ce au spus apostolii Petru și Ioan mai-marilor și bătrânilor poporului : "Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu". "Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni" (Fapte 4:19 ; 5:29). Dumnezeu ne-a revelat gândurile Sale în Cuvântul Său ; autoritatea Sa este cea care trebuie să conducă toate deciziile noastre, toată activitatea vieții noastre creștine. Luând în considerare doar chestiunea care ne preocupă, ne întrebăm în ce fel ordinele comandamentului militar ar trebui să cedeze față de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață, și față de ascultarea pe care i-o datorăm. Ne învață Dumnezeu că avem vrăjmași pământești cu care să luptăm sau o patrie de apărat împotriva lor ? Toate acestea au avut loc sub regimul legii ; nimic asemănător sub economia harului. Un creștin nu are de luptat în această lume (vom reveni la aceasta) decât cu vrăjmași spirituali, el nu va lupta deci cu vrăjmașii săi, nici cu cei ai patriei sale, deoarece el este prieten cu vrăjmașii săi și pentru că el nu are o patrie aici jos. El nu va asculta deci de o  autoritate militară decât în măsura în care aceasta este compatibilă cu voia Dumnezeului său, revelată în Cuvântul Său.

     4     Rolul serviciului militar în Noul Testament

     Să cercetăm deci mai de-aproape ceea ce Noul Testament ne revelează cu privire la serviciul militar. Noul Testament vorbește adesea despre oameni de război. Ioan Botezătorul, care nu era doar înainte-mergătorul, dar și ultimul și cel mai mare profet al legii, recunoscând, ca în tot Vechiul Testament, vocația omului pentru război, ca soldat în Israel și nu l-a învinuit. Când soldații au venit la botezul pocăinței (practicat de Ioan, n.t.), el nu a condamnat profesia lor, ci i-a îndemnat să evite păcatele care însoțesc de obicei această profesie : "Nu asupriți pe nimeni, nici nu acuzați fără temei și fiți mulțumiți cu solda voastră" (Luca 3:14). Domnul Însuși păstrează aceeași tăcere în privința stării militare când unul sau altul dintre oamenii de război dintre națiuni se prezintă înaintea Lui, dar motivul este cu totul altul : este vorba despre credința lor, și este dovedit, în cazul centurionului, că profesia armelor, la acest străin, nu este nicidecum incompatibilă, chiar cu o credință foarte mare pe care Domnul o apreciază și care face de rușine credința pe care a întâlnit-o în Israel (Luca 7:1-10 ; Mt. 8:5-13). În Luca 23:47, vedem pe centurionul roman glorificând pe Dumnezeu, la piciorul crucii, zicând : "Într-adevăr, Omul acesta era drept". În Matei 27:54, cuprins împreună cu tovarășii săi de o teamă foarte mare, a zis : "Cu adevărat, Acesta era Fiu al lui Dumnezeu !" Inima lui era mai accesibilă la credință decât cea a fariseilor și a mulțimii iudaice care și-au bătut joc de Isus, zicând : "(El) a spus : Sunt Fiul al lui Dumnezeu" (Matei 27:43). Exemplul centurionului Corneliu, din Fapte, vine să întărească ceea ce tocmai am spus. La omul de război dintre națiuni nu se are în vedere profesia sa, ci evlavia, teama de Dumnezeu, rugăciunea permanentă, prin care a primit, ca o pecete a credinței sale, darul Duhului Sfânt.

     De atunci, adică de la coborârea Duhului Sfânt, Noul Testament tace în ce privește lucrarea lui Dumnezeu în inima soldaților, deși mai mulți au arătat sentimente naturale de bunăvoință și umanitate (vezi Fapte 27:3, 43) ; fără îndoială, această lucrare nu a avut loc în toate timpurile, iar relatările istorice ne oferă multe exemple în acest sens, dar trebuie remarcat faptul că, de la coborârea Duhului Sfânt, Noul Testament păstrează tăcerea asupra lucrării în inima soldaților. Prin urmare, forța armată apare doar ca un mijloc de constrângere și violență, mărturii ale diverselor incidente din istoria apostolilor Petru și Pavel.

     Pe de altă parte, este foarte remarcabil că aluziile la război abundă în epistole, pentru a scoate în evidență contrastul dintre războaiele națiunilor și cel al poporului lui Dumnezeu. Toate manevrele armatelor, atât de des menționate în Vechiul Testament, sub regimul legii, nu mai sunt aplicabile de acum în lupta credinței. "Lupta noastră", spune apostolul, "nu este împotriva sângelui și a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităților, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutății în locurile cerești" (Efes. 6:12). Și iarăși : "Nu ne luptăm potrivit cărnii. Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:3-5). Primul capitol al epistolei către Filipeni este foarte instructiv în această privință. Toți termenii folosiți aici pentru război sunt aplicați mulțimii credincioșilor care alcătuiesc oștirea lui Hristos. Astfel, în acest capitol, lupta noastră are uneori caracterul defensiv : "apărarea Evangheliei" (v. 7) ; iar apostolul este rânduit de Dumnezeu pentru a conduce această apărare, în care el este căpitanul (v. 16). Alteori oștirea lui Dumnezeu trebuie să câștige teren și să ia ofensiva : "Înaintarea Evangheliei" (v. 12) ; păstrarea poziției dobândite : "întărirea Evangheliei" (v. 7) ; a rezista atacurilor , "stați tari într-un singur duh" (v. 27) ; onorând steagul pe care Dumnezeu i l-a încredințat, "umblând într-un chip vrednic de Evanghelie lui Hristos" (v. 27). Apoi vine lupta însăși : "cu un singur suflet, luptând împreună cu credința Evangheliei" (v. 27) ; căci această biruință, eliberarea deplină de rău și introducerea în glorie ca preț al luptei, este numită "mântuire" în epistola către Filipeni.

     Dacă, de la lupta colectivă, vom trece la lupta individuală, epistolele sunt la fel de bogate în referiri războinice. Cap. 6 din epistola către Efeseni ne oferă, în toate detaliile sale, exemplul remarcabil, și mereu în opoziție cu lupta carnală. Ce contrast găsim, într-adevăr, în picioarele oamenilor "grabnice să verse sânge" (Rom. 3:15), și picioarele credinciosului "încălțate cu râvna Evangheliei păcii" (Efes. 6:15). Îi va permite vreodată conștiința creștinului să împace lucruri atât de opuse ? - În 1 Corinteni 9:26, apostolul se compară pe sine însuși cu un luptător. În 2 Timotei îl îndeamnă pe preaiubitul său copil în credință să ia "partea sa de suferințe ca un bun soldat al lui Isus Hristos" și adaugă : "Nimeni, slujind ca ostaș, nu se încurcă în treburile vieții, ca să placă celui care l-a înrolat" (2:3-4). Să citim și 2 Tim. 4:5-7 ; 1 Tim. 1:18-19 ; 6:12 ; 1 Tes. 5:8 ; Rom. 13:12, și vom fi departe de a epuiza toate citatele. Acestea sunt suficiente pentru a dovedi că, de la venirea darului Duhului Sfânt, Noul Testament vede războiul doar ca fiind ceva spiritual pentru creștini și se abține de la a-i reprezenta ca jucând vreun rol în conflictele dintre națiuni.

     Acest lucru este atât de adevărat încât, de îndată ce timpul harului și al locuirii Duhului Sfânt aici jos se încheie în Apocalipsa prin răpirea Bisericii în cer (Apoc. 5), vedem reapărând mențiunea de războaie neîncetate între oameni. Această perioadă se sfârșește  la cap. 19 prin apariția, în Persoana lui Hristos, a Dumnezeului oștirilor cerești, câștigând biruința asupra tuturor oștirilor împăraților pământului.

     5     Creștinul și serviciul militar

     După ce am stabilit până aici, după Cuvânt, care este poziția creștinului față de o patrie pământească, față de autorități, și care este, de la venirea darului Duhului Sfânt, caracterul, în întregime spiritual, atribuit războiului, pentru creștin, ne este ușor să abordăm în final chestiunea responsabilității creștine cu privire la serviciul militar.

     Aici, doresc să amintesc în primul rând un principiu de toată importanța, stabilit la începutul acestei scrieri, referitor la purtarea copiilor lui Dumnezeu. Această purtare este influențată de gradul lor de libertate față de lume sau față de lege, și de aceea nu o putem aprecia după o regula uniformă. Ar fi o nebunie. Am putea la fel de bine să condamnăm toate războaiele lui Israel sub regimul legii. Creștinii, neeliberați de lege, precum locuitorii de altădată a văilor valdeze, s-au luptat, în ignoranța lor, cu vrăjmașii lui Hristos, cu armele cărnii (firești, n.t.), și au fost susținuți de Dumnezeu în măsura credinței lor și a cunoștinței lor. Dar nu ar trebui să tragem concluzia că Dumnezeu aprobă la copiii Săi lipsa libertății, pentru că El o susține și răsplătește întotdeauna credința, în orice mediu s-ar produce ea. Mulți creștini nu merg atât de departe încât să vadă un semn al aprobării divine în diferențele de opinii care ne separă. Ei reprezintă poporul lui Dumnezeu ca atâtea regimente care luptă pentru un scop comun, fiecare sub un steag diferit. Această afirmație este o gravă eroare. Oștirea creștină și lupta creștinului nu are decât un singur steag și decât o acțiune colectivă. "Purtați-vă", spune apostolul, "într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că vin și vă văd, fie că sunt absent, să aud despre voi că stați tari într-un singur duh, cu un singur suflet, luptând împreună cu credința Evangheliei" (Filip. 1:27) ; și din nou : "Împliniți-mi bucuria să gândiți la fel, având aceeași dragoste, cu un suflet, gândind una" (2:2).

     Acesta este singurul caracter pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl aprobă. Dar dacă divergențele de apreciere  și de purtare dintre copiii lui Dumnezeu nu pot fi justificate în niciun fel, ele pot fi totuși explicate. Ele depind adesea de necunoașterea gândurilor lui Dumnezeu revelate în Cuvântul Său și Dumnezeu ține seama de această necunoaștere cu toată răbdarea și cu o bunătate infinită. Alteori ele sunt rodul neascultării și a lipsei de supunere față de gândurile Sale ; în aceasta, ele sunt nescuzabile, căci Dumnezeu ne-a revelat gândurile Sale în Cuvântul Său cu un scop. Creștinii îl înțeleg diferit, se obiectează. Această obiecție îi condamnă în mod categoric pe cei care o fac. Cuvântul lui Dumnezeu nu este de neînțeles. El este dat, nu savanților, ci la cei simpli, pentru a-i face inteligenți. Inteligența omenească nu-l poate înțelege, dar Duhul Sfânt, în creștin, ni-l învață, ni-l aplică și ne cercetează, pentru intenția noastră, chiar "lucrurile adânci". Scripturile sunt precum oceanul : sonda nu poate atinge fundul, dar la suprafața sa, cea mai fragilă  barcă poate ajunge în port.

     Aceste divergente există, dar Cuvântul lui Dumnezeu ne învață cum trebuie să ne comportăm față de ele : "Deci câți suntem desăvârșiți să gândim aceasta; și, dacă gândiți ceva altfel, Dumnezeu vă va descoperi și aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, să umblăm pe aceleași urme" (Filip. 3:15-16).

     Dacă deci există diferențe între creștini în ceea ce privește serviciul militar, tratat în aceste pagini, în loc să se lupte unii cu alții, să așteptăm ca Dumnezeu să ne învețe, și să căutăm unirea sfinților în adevărurile care le sunt comune, în loc să accentueze dezbinarea în lucrurile care nu sunt cunoscute tuturor.

     De asemenea, pentru minți conștiincioase, marea întrebare care se pune în legătură cu serviciul militar se referă la gradul de supunere datorat autorităților. Unii, după cum am văzut mai sus, recomandă această supunere în măsura în care ea nu intră în conflict cu voia lui Dumnezeu ; alții cred că această voie nu este destul de clar exprimată în Cuvânt pentru a-i împiedica să răspundă la chemarea la arme și la obligațiile pe care aceasta o presupune. Ei cred că trebuie să se supună autorităților militare în toate cazurile. Ori, întreb, este posibil lucrul acesta pentru un creștin ? Credeți că, dacă ar fi existat un ucenic al lui Hristos printre soldații care, sub autoritatea militară, Îl duceau pe Domnul la cruce, ar fi trebuit să se supună (acestei autorități militare, n.t.) și să pironească mâinile și picioarele lui Isus ? Nu, nu-i așa ? Dar, remarcați că, în drum spre Golgota, Isus a zis : "Toți cei care i-au sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Deci nu este îngăduit de a scoate sabia. Este îngăduit unui creștin să verse sânge ? Cu totul diferit de economia legii, ceea ce face ca acest cuvânt să fie aplicabil economiei creștine, Dumnezeu i-a zis lui Noe, într-un fel în care îi cuprinde pe toți oamenii : "Din mâna fratelui fiecărui om voi cere viața omului. Celui care varsă sânge de om, de către om i se va vărsa sângele lui" (Geneza 9:5-6). Este îngăduit unui creștin să se răzbune pe vrăjmașii săi ? Cuvântul lui Dumnezeu răspunde : "Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților, ci dați loc mâniei (sau : lăsați mânia; n.t.), pentru că este scris: A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, spune Domnul. Deci, dacă vrăjmașului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui" (Romani 12:19-20). - Este îngăduit unui creștin să-l arunce pe vrăjmașul său în iad, în eternitatea unui loc de chin, departe de Dumnezeu, în loc să-l scape de abis ? Este suficient de a pune întrebarea și găsim răspunsul. - Vedeți deci că Cuvântul lui Dumnezeu, care îl scoate pe om în afara regimului legii, este pozitiv în această privință. Dar, din păcate ! nu vedeți, fiind legați, pe de-o parte de conștiința voastră, iar pe de alta de robia față de "elementele lumii", care vă face să vă supuneți autorităților, indiferent de preț. Eu vă respect motivele (de conștiință, n.t.), dar ascultarea față de Cuvântul lui Dumnezeu are mai multă importanță pentru mine decât toate aceste motive.

     6     Sfaturi practice

     Înseamnă că această întrebare este rezolvată în practică pentru creștin la fel de ușor pe cât ar părea să indice paginile de mai sus ? Nu, și iată de ce :

     În cele mai multe țări serviciul militar este obligatoriu, pentru toți, fără deosebire. În țările unde nu este, chestiune nu suferă nicio dificultate : creștinul, conștient de chemarea sa cerească, nu va merge în armată.

     În unele țări unde serviciul militar este obligatoriu, statul ține cont de motivele de conștiință ale creștinilor (motive care, de altfel, este trist de spus, sunt decât faptul unei infime minorități), și le permite să se înroleze în trupele sanitare. Această libertate este spre lauda guvernelor care, prin acest mijloc, respectă conștiința subordonaților lor. Creștinul fidel care se folosește de această libertate se va achita de misiunea sa pe câmpurile de bătălie fără a-și cruța viața ; nu se va teme să se expună la cele mai mari pericole pentru a-și împlini datoria sa de iubire față de toți, prieteni și dușmani, trecând prin gloanțe și schije, dând astfel un exemplul unui devotament care nu ezită, după exemplul Mântuitorului, să-și dea propria viață pentru a o salva pe cea a altora. Va avea astfel ocazia să realizeze acest cuvânt al lui Isus : "Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața eternă. Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Și, dacă cineva Îmi slujește, Tatăl îl va onora" (Ioan 12:25-26). Serviciu admirabil ca acela, smerit și fără aparențe, făcut din sacrificiu de sine, din curaj moral, mult mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât isprăvile militare ale celor care sunt numiți eroi creștini !

     Dar, în alte țări, unde serviciul militar este obligatoriu, nu este lăsată nicio libertate de alegere celor care sunt încorporați. Cu toate acestea, suntem siguri că Dumnezeu va binecuvânta credința și curajul moral al celor care, la recrutare, declară ca sunt gata să-și sacrifice viața pentru a-i ajuta pe răniți, dar că Cuvântul lui Dumnezeu le interzice să verse sânge. Dacă, cu toate acestea, tânărului creștin i se impune de a purta arme, neavând de ales la necesitatea de a se supune oamenilor, totuși el nu este fără resurse : să se roage, să se roage neîncetat. Dumnezeu are în vedere, la copiii Săi, dependența de El, exprimată prin rugăciune, dependență care se potrivește atât de bine cu incapacitatea noastră absolută de a asculta de El prin noi înșine. "Mare putere are cererea fierbinte a celui drept" (Iacov 5:16). De câte ori nu am văzut în războiul actual (primul război mondial, n.t.) un răspuns de la Dumnezeu, printr-o rănire oportună care l-a făcut pe un creștin incapabil să tragă primul său foc de armă, răspuns la cererea celui drept și la rugăciunile adresate lui Dumnezeu de către frații săi. De câte ori creștinii fideli nu au probat, în mijlocul pericolelor, adevărul acestui cuvânt : "Un păr de pe capul vostru nu va pieri nicidecum" (Luca 21:18), în același timp fiind feriți de orice act de violență (din partea lor față de alții, n.t.) (*). De câte ori, dimpotrivă, nu am văzut, în aceleași lupte creștini care erau pradă "entuziasmului național", ambiției de "a fi onorați în ochii comandanților", dorinței de "a-și apăra patria", de a "birui și zdrobi pe dușman", acești creștini, spun, loviți de glonțul ucigaș sau de schijele obuzelor care, fără îndoială, i-au dus imediat în prezența Mântuitorului lor, dar punând capăt unei slujiri care ar fi fost folositoare pentru El, și care l-a făcut pe apostol să spună : "Dacă (trebuie să) trăiesc în trup, merită să trăiesc !" (Filip. 1:22).

     (*) O scrisoare scrisă din tranșee, pe frontul de bătălie, și primită când aceste rânduri erau la tipar, confirmă această frază de-o manieră izbitoare. Am transcris un fragment :

     5 noiembrie 1914.

     "... Individual, și ori de câte ori pot, mă strâng împreună cu doi prieteni din V. și Îi cerem mult Domnului ca El să ne cruțe de lupta corp la corp și ca să ne păzească de a face uz de armele noastre. Ar fi îngrozitor, dacă ar trebui să-l lovim pe aproapele nostru, poate chiar un frate ! ce remușcări dacă trebuie să devii "ucigaș" ! Domnul, în neobosita Lui bunătate, ne-a păzit în această privință până astăzi. Și, referitor la aceasta, câte experiențe bogate am avut. De câte ori am fost pregătiți pentru asalt. Atunci am strigat către Domnul să ne ocrotească, dar L-am rugat, de asemenea, că să nu trebuiască să "lovim". Întotdeauna El a răspuns cu mult peste ceea ce I-am cerut în slăbiciune, și deseori, ca să nu zic întotdeauna, prin mijloacele prin care nimeni nu s-ar fi așteptat. Ce experiențe mișcătoare, minunate, ale intervenției divine, atât de vizibile pentru credincios și, lucru minunat, recunoscute chiar de cei care nu voiau să știe de Dumnezeu, și care erau uimiți, precum mulțimile necredincioase de altădată care, din curiozitate, Îl urmau pe Isus ca să vadă minunile pe care El le făcea, fără să vrea să creadă in El". Elie Sagnes

    Acestea sunt sfaturile practice ale experienței creștine bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu, cu privire la serviciul militar. Fie ca ele să fie utile unui număr mare de tineri creștini care se confruntă în prezent cu aceste dificultăți serioase. Și dacă, în ciuda a toate, au de suferit, fie ca ei să dea o mărturie credincioasă în mijlocul vieții tulburi, adesea indiferentă, adesea nelegiuită sau violentă, din tabere și tranșee. Fie ca ei să caute comuniunea cu frații lor în Hristos, și (avem atâtea exemple) Dumnezeu Se va lăsa găsit în armată dacă Îl vor căuta ; fie ca ei să se păzească de orice act de violență, de execuții, de împușcături care li s-ar ordona, chiar dacă pierderea vieții lor ar trebui să fie consecința nesupunerii lor ; fie ca ei să fie de ajutor celor nefericiți, fugari și asupriți ; cu riscul vieții lor să-i scape pe dușmanii lor de cei care îi urmăresc ; să evite cel mai mic act de prădare și jaf... Dacă fac așa, Dumnezeul păcii va fi cu ei, îi va păzi și îi va binecuvânta !

     7     Apendice

     Când am terminat această mică lucrare, un prieten mi-a amintit de o scrisoare a unui scump slujitor al lui Dumnezeu pe care am publicat-o în 1877 și uitată de atunci. Scrisă în anul 1870, în timpul războiului franco-german, ea mi se pare că exprimă, mult mai bine de cât am știut eu s-o fac, o parte din gândurile expuse în această broșură, așa că nu ezit de a o reproduce aici.

     Domnului C. E. (1870)

     Scump frate,

     ... Este clar pentru mine, că un creștin, liber să facă ce vrea, nu ar putea niciodată să fie soldat, cu excepția cazului când se află în partea cea mai de jos a scării și nu cunoaște poziția creștină. Este altceva când ești forțat s-o faci. Atunci întrebarea este aceasta : Este conștiința atât de puternic angajată, cu privire la partea negativă a întrebării, încât nu se poate a fi soldat fără a încălca ceea ce este regulă pentru conștiință : Cuvântul lui Dumnezeu ? În acest caz se suportă consecințe; trebuie să fii credincios.

     Cea ce mă doare este modul în care ideea de "patrie" a pus stăpânire pe inimile unor frați. Înțeleg foarte bine că sentimentul de patrie este puternic în inima unui om. Nu cred că inima este capabilă de afecțiune față de întreagă lume. De fapt, afecțiunile omenești trebuie să aibă un centru care este sinele (sau : "eul"). Eu pot spune : "patria mea", căci nu este cea a unui străin. Eu spun : "copiii mei, prietenul meu" ; și lucrul acesta nu este un "eu" pur egoist. Cineva și-ar putea sacrifica viața, totul (nu însă sinele, onoarea sa), pentru patria sa, pentru prietenul său. Eu nu pot să zic : "lumea mea".

     Dar Dumnezeu ne-a eliberat de "eu" : făcând pe Dumnezeu, și pe Dumnezeu în Hristos, centrul a toate, iar creștinul, dacă este consecvent, declară cu tărie că el caută o patrie, una mai bună, adică o patrie cerească. Afecțiunile sale, legăturile sale, dreptul său de cetățenie, sunt sus. În această lume, el se retrage în umbră, ca în afara vârtejului care amenință să invadeze totul, să ia totul. Domnul este un locaș sfânt (Ez. 11:16).

     Că un creștin ezită dacă trebuie să se supună sau nu, îl înțeleg și îi respect conștiința ; dar, că se lasă dus de ceea ce se numește patriotism, aceasta nu este potrivit cerului. "Împărăția Mea", spune Isus, "nu este din lumea aceasta; dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat" (18:36).

     Patriotismul este duhul lumii, sub o formă onorabilă și atractivă, dar războaiele vin din poftele care se luptă în mădularele noastre.

     Ca om, aș fi luptat cu îndârjire pentru patria mea și nu aș fi abandonat niciodată - Dumnezeu știe - dar, ca creștin, cred și mă simt în afară de toate acestea. Aceste lucruri nu mă mai mișcă. În acest război este mâna lui Dumnezeu și o recunosc : El a ordonat totul dinainte ; îmi plec capul înaintea acestei voințe. Dacă Anglia ar fi invadată mâine, eu m-aș încrede în El. Aceasta ar fi o pedeapsă pentru acești oameni care nu au văzut niciodată război, dar m-aș pleca înaintea voii Lui.

     Mulți creștini lucrează în teatrul de război. Pentru aceasta primesc mari sume de bani. Toate acestea nu mă atrag. Dumnezeu să fie binecuvântat că toți acești sărmani soldați să fie ocrotiți, dar aș prefera mai mult să văd frați mergând pe străzile orașului și să-i caute pe săraci acolo unde se găsesc ei în toate zilele. Există mai multă lepădare de sine, mai multă slujire ascunsă, într-o asemenea lucrare. Noi nu suntem din această lume, dar suntem reprezentanții lui Hristos în mijlocul lumii. Fie ca Dumnezeu să păzească pe ai Săi !

     J. N. Darby