Meditații Asupra Cărții Judecători
- VIII -
Samuel Ridout
6 Cântarea Deborei (Jud. 5)
Am ajuns acum la cântarea de triumf a Deborei. Barac este asociat cu ea, dar cuvintele sunt în mod evident ale profetesei. Este una din puținele cântări ale Vechiului Testament și singura din această carte a Judecătorilor. Așadar, fără îndoială, ne putem aștepta să găsim desfășurate aici gândurile lui Dumnezeu cu privire la biruință.
După cum am spus, găsim puține astfel de cântări în Scriptură. De fapt, cea mai asemănătoare este cea a fiilor lui Israel după trecerea Mării Roșii. Ambele descriu biruința, prima, numai a Domnului, iar aceasta, de asemenea, a Lui, dar prin instrumente umane. Există, de asemenea, o oarecare asemănare cu ultima cântare a lui Moise, chiar înainte de moartea lui, în care se vorbește despre eșecurile poporului. Dar trebuie să privim puțin la conținutul acestei cântări.
6.1 O cântare de laudă adusă lui Dumnezeu pentru eliberare
În primul rând avem tema generală : Lauda adusă lui Dumnezeu pentru eliberarea lucrată prin conducătorii care, împreuna cu un popor binevoitor, s-au oferit pentru lucrare. Dar gândul este îndreptat imediat către Acela care este sursa oricărei biruințe, Iehova Însusi. El ne este prezentat în măreția Sa când a ieșit din Edom, conducând, ca să zicem așa, pe poporul Său, după călătoria lor prin pustie, spre biruință. Această măreție este legată și de muntele Sinai, unde El a dat legea și a intrat în legământ cu ei. Sufletul este înălțat imediat în atmosfera de măreție. Cât de mărunte sunt lucrurile carnale, cât de slab este cel mai puternic adversar, în prezența unei astfel de măreții divine. Ne aducem aminte de începutul Psalmului 68 : "Să Se ridice Dumnezeu, să se împrăștie vrăjmașii Săi și să fugă dinaintea Lui cei care-L urăsc!"
Sau despre versurile sublime din capitolul 3 din Habacuc : "Dumnezeu a venit din Teman și Cel Sfânt de pe muntele Paran. Gloria Lui acoperă cerurile și pământul este plin de lauda Sa. Și strălucirea Lui era ca lumina. Raze ieșeau din mâna Lui ; și acolo era ascunsă puterea Lui. Înaintea Lui mergea ciuma și o flacără arzătoare ieșea la picioarele Lui. El a stat și a măsurat pământul ; El a privit și a tulburat națiunile ; și munții cei de veacuri s-au risipit, dealurile străvechi s-au afundat ; căile Lui sunt eterne. Am văzut corturile Cușanului în durere ; covoarele țarii Madianului au tremurat. S-a mâniat Domnul pe râuri ? Era mânia Ta împotriva râurilor ? Era vuietul Tău împotriva mării, de ai călărit pe caii Tăi și Te-ai suit în carele Tale de biruință ? Arcul Tău s-a dezgolit, nuielele disciplinării jurate după cuvântul Tău. Ai despicat pământul cu râuri. Munții Te-au văzut, erau în durerile nașterii ; șuvoaie de apă au trecut. Adâncul a făcut să i se audă glasul ; și-a ridicat mâinile în sus. Soarele și luna s-au oprit în locuința lor, la lumina săgeților Tale care zburau, la strălucirea suliței Tale scânteietoare. Ai pășit cu indignare prin țară ; ai treierat națiunile cu mânie" (3:3-12).
Cât de glorios este acest Dumnezeu puternic! Dar cât de minunat este, de asemenea, iubiți frați, să ne-amintim că buzele unei femei slabe rosteau această glorie. Cerurile de sus vorbesc în tăcere despre măreția Lui, dar din gurile pruncilor și ale sugarilor El Și-a întemeiat putere și laudă desăvârșită. "Domnul a dat Cuvântul" - totul este de la El - "mare este oștirea vestitoarelor (femei care aduc vești bune)" (Ps. 68:11). Slăbiciunea este cea care poate înălța puterea lui Dumnezeu, și numai prin slăbiciune se poate manifesta puterea.
6.2 Menționarea stării joase a poporului și cauzele sale, înainte ca Dumnezeu să intervină în favoarea lui
Venim să vedem acum starea joasă a poporului și cauzele stării lor nenorocite, înainte ca Dumnezeu să intervină în favoarea lor. În zilele lui Șamgar și ale Iaelei - care au locuit în cele două părți ale țării, în nord și în sud, și care au eliberat poporul fiecare în felul său - drumurile erau pustii, căci poporul, de frica vrăjmașului, mergeau pe căi strâmbe.
Ce imagine a rezultatelor robiei spirituale. Psalmistul putea spune : "El mă conduce pe cărări ale dreptății, datorită Numelui Său" (Ps. 23:3). Și, cu siguranță, pe calea lui Dumnezeu nu ar trebui să fie frica de vrăjmaș. În loc de legături (economice) între cetăți, oameni care să transporte produsele pământului către diferitele locuri de schimb, și să se întoarcă cu aur sau marfă, aici drumurile mari erau pustii. În loc ca familiile din Israel să meargă cântând spre locul unde Domnul Își pusese Numele - totul era singurătate, iar un călător singuratic, mânat de nevoia de a se deplasa din locul său, trebuia să se ascundă de vrăjmași mergând pe cărări singuratice. Aceste cărări "strâmbe" nu arată ele ezitarea și nesiguranța unei credințe slabe ? Sfinții lui Dumnezeu sunt aduși deseori la strâmtorări și la căi dificile atunci când peste ei stăpânește Iabin. Ce contrast cu calea cea largă a Domnului pentru Israel în ziua binecuvântării :
"Și acolo va fi un drum larg și o cale și ea se va numi Calea Sfințeniei, Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinți; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci.
Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.
Și cei răscumpărați ai Domnului se vor întoarce și vor veni cu cântări de bucurie în Sion; și o bucurie eternă le va încununa capul; veselia și bucuria îi va ajunge din urmă, iar durerea și suspinul vor fugi" (Isaia 35:8-10.
De asemenea, aflăm că "satele (sau "conducătorii") au încetat". Omul este o ființă socială și este o lege a naturii, precum și a harului, să nu fie singur. Dacă orașele evocă o exagerare artificială a acestei dorințe de companie, satele cu freamătul lor de activitate din mediul rural vorbesc în mod fericit despre o viață simplă, fără constrângeri.
Dar când vrăjmașul amenință sau asupritorul stăpânește, atunci satele trebuie să înceteze. Poporul ar trebui să fie concentrat în cetățile mari împrejmuite cu ziduri fie pentru o mai bună protecție, fie pentru a-l împiedica să scape din robie. Ah, iubiți frați, unde sunt satele, cetățile fără ziduri, cu case presărate printre copaci și câmpurile din jurul lor ? Ele vorbesc despre odihna și siguranță, dar când vrăjmașul amenință acestea dispar.
Nu este oare o necesitate trista de a ne refugia în cetăți împrejmuite cu ziduri de fiecare dată când poporul lui Dumnezeu este în robie ? Ar fi o nebunie să locuim în sate atunci când o putere vrăjmașă ar putea să năpustească în orice moment și să-i ia captivi pe toți. Zidurile și gratiile unei cetăți sunt necesare, și acolo ar trebui să se ducă toți cei care vor să fie în siguranță.
Auzim plângeri că părtășia este prea limitată și rigidă; că viața simplă, neîngrădită și informală sugerată de sat a lăsat loc rigorii stricte și provocării dintre prieten și dușman. Dar nu era necesar ? Daca raționalismul și infidelitatea au influență, putem permite ca astfel de oameni să pătrundă cu ușurință în mijlocul poporului lui Dumnezeu ? Dacă cineva discută (amiabil) cu vrăjmașul, poate avea el loc printre sfinți ?
Aici avem un principiu foarte important, și care este, fără îndoială, o mărturie a rușinii noastre, dar o protecție într-o zi de ruina. Să păstrăm, prin harul lui Dumnezeu, acest principiu și să acționăm potrivit lui. Să locuim în cetăți înconjurate de ziduri și să veghem cu atenție la porți, pentru că vrăjmașii noștri, și ai lui Dumnezeu, caută să obțină un punct de sprijin oriunde pot. Nu vorbesc doar de persoane, ci de principii. Nu le putem separa pe cele doua; o persoană care deține principii nescripturale, trebuie privită în lumina principiilor sale și nu a caracterului său personal. Dacă pierdem din vedere acest lucru atunci deschidem ușa pentru tot felul de rele. Istoria Biserici și starea actuală a lucrurilor din creștinătate mărturisesc deopotrivă acest lucru. Deci, iubiți frați, în loc să ignorăm situația și să deschidem larg ușile pentru o părtășie mai extinsă, să fim atenți și să recunoaștem cu tristețe că este nevoie de o grija deosebită în primirea celor care pretind că sunt și care ar putea fi copii ai lui Dumnezeu. Astfel, în timp ce satele nu sunt complet restaurate, poate exista totuși o mare măsură de restaurare, iar liniștea și creșterea mărturisesc despre înțelepciunea îndurării lui Dumnezeu.
Dar să ne întrebăm despre motivul acestei stări de lucruri din zilele Deborei, dar și din zilele noastre : "Își alegeau dumnezei noi; atunci războiul era la porți" (5:8). Ah, aceasta este vechea poveste despre îndepărtarea inimi de Dumnezeu și îndreptarea spre idolatrie, despre care am văzut deja. Să ne amintim că războiul vine după îndepărtarea de Dumnezeul nostru, parțial sau total, discret sau grav; orice lucru care uzurpă locul Său ne expune la atacurile vrăjmașilor noștri înverșunați.
și care este starea, pregătirea poporului pentru o astfel de invazie ? "Nu se vede nici scut nici suliță la patruzeci de mii în Israel" (5:8b). Fără arme de război, fără dotări din arsenalul adevărului divin! Iubiți frați, cum este astăzi ? Unde sunt soldații bine înarmați ai lui Hristos ? Cuvântul lui Dumnezeu este arsenalul nostru, și numai din această sursă putem obține "armele luptei noastre" (2 Cor. 10:4). Vai, cât de puțini au "toată armura lui Dumnezeu" (Efes. 6:11).
6.3 Răspunsul semințiilor
Dar acum trecem la o parte mai bună. După ce am văzut alegerea de dumnezei noi, acum vedem cum căpeteniile se oferă de bunăvoie. Vom vedea că și poporul face același lucru.
Ce responsabilitate îngrozitoare au cei care ocupă un loc de frunte și exercită influență printre sfinții lui Dumnezeu! Cât de solemn este să ne gândim la influența, spre bine său spre rău, a oamenilor cu dar care pot controla în mare măsura faptele fraților lor. Este un loc pe care niciun om nu l-ar râvni, dacă vrea pace și liniște, căci acest loc înseamnă muncă, rugăciune, responsabilitate, fermitate, dragoste; altfel exista alternativa îngrozitoare de a conduce poporul lui Dumnezeu în rătăcire.
Inima lui Dumnezeu, ca și a Deborei, este pentru acei conducători care se oferă de bunăvoie pentru slujirea sfinților. și cei care sunt credincioși vor avea bucuria, în zilele când va fi din nou pace, de a lauda biruințele Domnului și de a vedea din nou poporul în sate, fără ca nimeni să-i facă să se teamă. Din nefericire, nu ne putem aștepta să vedem acest lucru pentru toată Biserica până la venirea Domnului, dar, într-o oarecare măsură, o vom vedea oriunde există chiar și o biruință parțială.
Dar cântarea trece mai departe, de la versetul doisprezece, la popor și la conflictul care a dus la o biruință atât de glorioasă. Cu siguranță, biruința este doar a lui Dumnezeu, și totuși cât de exact subliniază El credincioșia tuturor celor pe care îi asociază cu Sine Însuși; și cu ce gelozie sfânta îi menționează El pe cei indiferenți și pe cei care au rămas în urmă.
Aici îi avem menționați în primul rând pe Efraim și Beniamin, și Machir, din seminția lui Manase, din Galaad, dincolo de Iordan. Zabulon și Isahar sunt menționați în mod deosebit ca fiind asociați cu Barac, și ca cei care au dus greul luptei. Din nou, Zabulon este menționat împreuna cu Neftali (v. 18), ca un popor care și-a pus viața în pericol. Și aceasta a fost nu din motive egoiste, pentru ca "nu au luat pradă de argint" (v. 19).
Ah, unde se mai găsește un astfel de curaj astăzi ? Unde sunt cei care sunt gata să "își dea viața pentru frați", pentru care nu există decât un singur motiv - gloria lui Hristos în eliberarea poporului Său ? Astfel de oameni sunt asociați cu cerul, și în imaginele îndrăznețe ale cântării : " De pe cărările lor, stelele s-au luptat cu Sisera", în timp ce pe pământ : "Râul Chison i-a măturat" (v. 20, 21).
Dar, din păcate, există și cealaltă parte, iar Duhul lui Dumnezeu menționează numele semințiilor care au stat pe loc și nu au ajutat. Prima dintre acestea este seminția lui Ruben, întâiul născut, conducătorul natural a cărui instabilitate l-a lipsit să fie conducătorul acestei lupte, poziție care i-a revenit lui Efraim. El își păstrează caracterul său precum, din nefericire, mulți dintre noi; și această șovăială și egoism îl marchează încă.
Ne amintim că Ruben, Gad și jumătate din seminția lui Manase au ales ca parte a lor țara de la răsărit de Iordan. Motivul pentru care au făcut acest lucru a fost : "slujitorii tăi au vite". Aici avem, de asemenea, behăitul oilor care îi ține pe loc. Pot exista motive împărțite, o dorință sinceră de a se alătura nobilei companii a celor credincioși, pot exista mari hotărâri și mari căutări ale inimii, dar nu există nicio decizie adevărată. Ei rămân cu staulele lor, așa cum Dan a rămas lângă corăbiile lui iar Așer cu comerțul său pe țărmul mării.
Iubiți frați, câți sunt astăzi care sunt cu totul indiferenți la incursiunile puternice ale puterii răului. Cum behăitul oilor îneacă gemetele celor captivi. Pot exista treziri de moment pe măsură ce "suspinul captivului" ajunge la urechile lor, făcându-i să simtă ca ar trebui să facă ceva. Dar, din nefericire, oile lor sunt mai importante decât oile lui Dumnezeu, interesele lor decât ale Lui, și astfel, oricât s-ar răsuci pe patul comodității lor, precum leneșul (Prov. 26:14), ei nu se hotărăsc niciodată cu adevărat la decizia credinței care îi va conduce să lase deoparte sinele și preocupările sale și sa dea prioritate lui Dumnezeu.
Noi nu vom valora niciodată nimic dacă nu vom căuta mai întâi interesele lui Dumnezeu. Nu are importanță cine suntem, sau cât de puțin trebuie să facem. S-ar putea ca să nu fim cu toții predicatori, s-ar putea să nu lucrăm cu toții în mod public în slujba lui Dumnezeu; dar, frații mei, dacă facem ca lucrurile noastre să fie mai importante decât ale lui Dumnezeu, dacă ne preocupăm de casele noastre, de familie, de afaceri - lucruri ale vieții de zi cu zi - dacă facem ca aceste lucruri să fie mai importante decât preocupările cu poporul lui Dumnezeu, atunci nu ne putem implica în conflicte pentru El.
Domnul Isus a spus : "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui". Despre ce vorbise El mai înainte ? Despre "ce vom mânca și cu ce ne vom îmbrăca" - lucruri necesare pentru viața noastră pământească. Acestea sunt lucruri necesare, dar, iubiți frați, având în vedere aceste necesități, Domnul nostru spune în mod intenționat : "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui". Ascultăm noi de acest cuvânt ? Ce este mai întâi în sufletele noastre ?
Dar avem un cuvânt mai solemn pentru Meroz; asupra lui se rostește o judecată solemnă : "Blestemați Merozul... pentru că ei nu au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre viteji" (5:23). De ce este menționat Merozul în acest fel ? Nu am nicio îndoială că lucrul acesta a fost din doua motive; în primul rând, pentru că erau așezați acolo unde ajutorul lor ar fi fost foarte eficient. Prin exemplul lor ar fi fost foarte utili pentru a-i ajuta pe frații lor într-un moment dificil. Dar, ca întotdeauna, falimentul are diferite cauze. Meroz înseamnă "construit din cedri" sau, am putea spune, locuitori în palate de cedru. Am putea spune că reprezintă luxul auto-mulțumirii spirituale în contrast cu smerenia de a sluji Domnului.
Ce contrast între palatele grandioasele de cedru din Meroz și cortul modest al Iaelei! Un palat de cedru și o perdea! Oh! câți din poporul lui Dumnezeu au adus asupra lor un blestem pentru că au avut un palat de cedru care le-a furat inima de la Hristos. Pe de altă parte, cortul unui pelerin și țărușul său sunt lucruri care pot fi folosite pentru a câștiga biruința. Și pentru a sublinia acest contrast Iael urmează imediat după Meroz, în cântarea de triumf. Iubiților, nu că vrem un loc, nu căutăm onoare și atenție, dar este un adevăr binecuvântat ca cei care sunt ca Iael, care își iau locul de partea lui Dumnezeu și lucrarea Lui, numele lor nu va fi uitat din acea cântare de triumf în ziua celebrării Domnului, în glorie.
Vrem să observăm, înainte de a încheia această parte, expresia remarcabilă folosită în descrierea comportamentului locuitorilor din Meroz : "ei n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre viteji" (v. 23). Gândiți-vă, fraților, că ceea ce suntem chemați să facem nu este doar să ne ajutăm unii pe alții, ci pe Domnul. Desigur, El nu are nevoie de ajutorul nostru pentru Sine; El poate, și într-o zi îi va nimici pe vrăjmașii Săi și ai noștri cu sabia care iese din gura Sa. Dar, așa cum Domnul nostru Se identifică cu sărmanii Săi frați care sunt chinuiți sau întemnițați, și consideră ajutorul dat lor ca și cum ar fi făcut personal pentru El Însuși, așa este și aici. A fi de ajutor Domnului împotriva celui puternic.
6.4 Iael și Sisera
Vedem cu ce apreciere se vorbește despre purtarea Iaelei; cum se spune despre detaliile de care am vorbit deja. Ea "este binecuvântată mai presus de femei" (v. 25), caci a ucis pe vrăjmașul cel mândru și puternic care ținea în robie pe poporul lui Dumnezeu. În final avem o ironie solemnă în descrierea mamei lui Sisera. Aceasta ne amintește de acel cuvânt îngrozitor : "Cel care locuiește în ceruri va râde, Domnul Își va bate joc de ei" (Ps. 2:4). Ce gând groaznic este batjocura Domnului!
Mama lui Sisera, căpetenia negării intelectuale a adevărului lui Dumnezeu, are pe lângă ea doamne înțelepte care îi pot oferi motive bune pentru întârzierea carului presupusului învingător. La fel, într-o zi viitoare, înțelepții pământului vor găsi multe motive cu privire la întârzierea marșului victorios al duhului omenesc. Ah, pentru om, în mândria răzvrătirii sale, nu există niciun triumf, nicio pradă, nicio haină brodată pentru a împodobi carnea. Când vor spune "pace și siguranță" (1 Tes. 5:3), atunci o nimicire bruscă va cădea peste ei și nu vor scăpa.
Atunci umila mireasă pelerină își va primi podoabele ei și va fi îmbrăcată așa cum se cuvine celei care va fi pentru totdeauna cu Hristos. Și odihna eternă va fi moștenirea noastră.
"Așa să fie nimiciți toti vrăjmașii Tăi, Doamne! Iar cei care Te iubesc să fie ca răsăritul soarelui în puterea sa!" (v. 31).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu