Meditatii Asupra Cartii Judecatori
- VIII -
Samuel Ridout
6 Cantarea Deborei (Jud. 5)
Am ajuns acum la cantarea de triumf a Deborei. Barac este asociat cu ea, dar cuvintele sunt in mod evident ale profetesei. Este una din putinele cantari ale Vechiului Testament si singura din aceasta carte a Judecatorilor. Asadar, fara indoiala, ne putem astepta sa gasim desfasurate aici gandurile lui Dumnezeu cu privire la biruinta.
Dupa cum am spus, gasim putine astfel de cantari in Scriptura. De fapt, cea mai asemanatoare este cea a fiilor lui Israel dupa trecerea Marii Rosii. Ambele descriu biruinta, prima, numai a Domnului, iar aceasta, de asemenea, a Lui, dar prin instrumente umane. Exista, de asemenea, o oarecare asemanare cu ultima cantare a lui Moise, chiar inainte de moartea lui, in care se vorbeste despre esecurile poporului. Dar trebuie sa privim putin la continutul acestei cantari.
6.1 O cantare de lauda adusa lui Dumnezeu pentru eliberare
In primul rand avem tema generala : Lauda adusa lui Dumnezeu pentru eliberarea lucrata prin conducatorii care, impreuna cu un popor binevoitor, s-au oferit pentru lucrare. Dar gandul este indreptat imediat catre Acela care este sursa oricarei biruinte, Iehova Insusi. El ne este prezentat in maretia Sa cand a iesit din Edom, conducand, ca sa zicem asa, pe poporul Sau, dupa calatoria lor prin pustie, spre biruinta. Aceasta maretie este legata si de muntele Sinai, unde El a dat legea si a intrat in legamant cu ei. Sufletul este inaltat imedia in atmosfera de maretie. Cat de marunte sunt lucrurile carnale, cat de slab este cel mai puternic adversar, in prezenta unei astfel de maretii divine. Ne aducem aminte de inceputul Psalmului 68 : "Sa Se ridice Dumnezeu, sa se imprastie vrajmasii Sai si sa fuga dinaintea Lui cei care-L urasc!"
Sau despre versurile sublime din capitolul 3 din Habacuc : "Dumnezeu a venit din Teman si Cel Sfant de pe muntele Paran. Gloria Lui acopera cerurile si pamantul este plin de lauda sa. Si stralucirea Lui era ca lumina. Raze ieseau din mana Lui ; si acolo era ascunsa puterea Lui. Inaintea Lui mergea ciuma si o flacara arzatoare iesea la picioarele Lui. El a stat si a masurat pamantul ; El a privit si a tulburat natiunile ; si muntii cei de veacuri s-au risipit, dealurile stravechi s-au afundat ; caile Lui sunt eterne. Am vazut corturile Cusanului in durere ; covoarele tarii Madianului au tremurat. S-a maniat Domnul pe rauri ? Era mania Ta impotriva raurilor ? Era vuietul Tau impotriva marii, de ai calarit pe caii Tai si Te-ai suit in carele Tale de biruinta ? Arcul Tau s-a dezgolit, nuielele disciplinarii jurate dupa cuvantul Tau. Ai despicat pamantul cu rauri. Muntii Te-au vazut, erau in durerile nasterii ; suvoaie de apa au trecut. Adancul a facut sa i se auda glasul ; si-a ridicat mainile in sus. Soarele si luna s-au oprit in locuinta lor, la lumina sagetilor Tale care zburau, la stralucirea sulitei Tale scanteietoare. Ai pasit cu indignare prin tara ; ai treierat natiunile cu manie" (3:3-12).
Cat de glorios este acest Dumnezeu puternic! Dar cat de minunat este, de asemenea, iubiti frati, sa ne-amintim ca buzele unei femei slabe rosteau aceasta glorie. Cerurile de sus vorbesc in tacere despre maretia Lui, dar din gurile pruncilor si ale sugarilor El Si-a intemeiat putere si lauda desavarsita. "Domnul a dat Cuvantul" - totul este de la El - "mare este ostirea vestitoarelor (femei care aduc vesti bune)" (Ps. 68:11). Slabiciunea este cea care poate inalta puterea lui Dumnezeu, si numai prin slabiciune se poate manifesta puterea.
6.2 Mentionarea starii joase a poporului si cauzele sale, inainte ca Dumnezeu sa intervina in favoarea lui
Venim sa vedem acum starea joasa a poporului si cauzele starii lor nenorocite, inainte ca Dumnezeu sa intervina in favoarea lor. In zilele lui Samgar si ale Iaelei - care au locuit in cele doua parti ale tarii, in nord si in sud, si care au eliberat poporul fiecare in felul sau - drumurile erau pustii, caci poporul, de frica vrajmasului, mergeau pe cai strambe.
Ce imagine a rezultatelor robiei spirituale. Psalmistul putea spune : "El ma conduce pe carari ale dreptatii, datorita Numelui Sau" (Ps. 23:3). Si, cu siguranta, pe calea lui Dumnezeu nu ar trebui sa fie frica de vrajmas. In loc de legaturi (economice) intre cetati, oameni care sa transporte produsele pamantului catre diferitele locuri de schimb, si sa se intoarca cu aur sau marfa, aici drumurile mari erau pustii. In loc ca familiile din Israel sa mearga cantand spre locul unde Domnul Isi pusese Numele - totul era singuratate, iar un calator singuratic, manat de nevoia de a se deplasa din locul sau, trebuia sa se ascunda de vrasmasi mergand pe carari singuratice. Aceste carari "strambe" nu arata ele ezitarea si nesiguranta unei credinte slabe ? Sfintii lui Dumnezeu sunt adusi deseori la stramtorari si la cai dificile atunci cand peste ei stapaneste Iabin. Ce contrast cu calea cea larga a Domnului pentru Israel in ziua binecuvantarii :
"Si acolo va fi un drum larg si o cale si ea se va numi Calea Sfinteniei, Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinti; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rataci.
Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiara rapitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei rascumparati vor umbla pe ea.
Si cei rascumparati ai Domnului se vor intoarce si vor veni cu cantari de bucurie in Sion; si o bucurie eterna le va incununa capul; veselia si bucuria ii va ajunge din urma, iar durerea si suspinul vor fugi" (Isaia 35:8-10.
De asemenea, aflam ca "satele (sau "conducatorii") au incetat". Omul este o fiinta sociala si este o lege a naturii, precum si a harului, sa nu fie singur. Daca orasele evoca o exagerare artificiala a acestei dorinte de companie, satele cu freamatul lor de activitate din mediul rural vorbesc in mod fericit despre o viata simpla, fara constrangeri.
Dar cand vrajmasul ameninta sau asupritorul stapaneste, atunci satele trebuie sa inceteze. Poporul ar trebui sa fie concentrat in cetatile mari imprejmuite cu ziduri fie pentru o mai buna protectie, fie pentru a-l impiedica sa scape din robie. Ah, iubiti frati, unde sunt satele, cetatile fara ziduri, cu case presarate printre copaci si campurile din jurul lor ? Ele vorbesc despre odihna si siguranta, dar cand vrajmasul ameninta acestea dispar.
Nu este oare o necesitate trista de a ne refugia in cetati imprejmuite cu ziduri de fiecare data cand poporul lui Dumnezeu este in robie ? Ar fi o nebunie sa locuim in sate atunci cand o putere vrajmasa ar putea sa napusteasca in orice moment si sa-i ia captivi pe toti. Zidurile si gratiile unei cetati sunt necesare, si acolo ar trebuie sa se indrepte toti cei care vor sa fie in siguranta.
Auzim plangeri, de exemplu, ca partasia este prea limitata si rigida; ca viata simpla, neingradita si informala sugerata de sat a lasat loc rigorii stricte si provocarii dintre prieten si dusman. Dar nu era necesar ? Daca rationalismul si infidelitatea au influenta, putem permite ca astfel de oameni sa patrunda cu usurinta in mijlocul poporului lui Dumnezeu ? Daca cineva discuta (amiabil) cu vrajmasul, poate avea el loc printre sfinti ?
Aici avem un principiu foarte important, si care este, fara indoiala, o marturie a rusinii noastre, dar o protectie intr-o zi de ruina. Sa pastram, prin harul lui Dumnezeu, acest principiu si sa actionam potrivit lui. Sa locuim in cetati inconjurate de ziduri si sa veghem cu atentie la porti, pentru ca vrajmasii nostri, si ai lui Dumnezeu, cauta sa obtina un punct de sprijin oriunde pot. Nu vorbesc doar de persoane, ci de principii. Nu le putrem separa pe cele doua; o persoana care detine principii nescripturale, trebuie privita in lumina principiilor sale si nu a caracterului sau personal. Daca pierdem din vedere acest lucru atunci deschidem usa pentru tot felul de rele. Istoria Biserici si starea actuala a lucrurilor din crestinatate marturisesc deopotriva acest lucru. Deci, iubiti frati, in loc sa ignoram situatia si sa deschidem larg usile pentru o partasie mai extinsa, sa fim atenti si sa recunoastem cu tristete ca este nevoie de o grija deosebita in primirea celor care pretind ca sunt si care ar putea fi copii ai lui Dumnezeu. Astfel, in timp ce satele nu sunt complet restaurate, poate exista totusi o mare masura de restaurare, iar linistea si cresterea marturisesc despre intelepciunea indurarii lui Dumnezeu.
Dar sa ne intrebam despre motivul acestei stari de lucruri din zilele Deborei, dar si din zilele noastre : "Isi alegeau dumnezei noi; atunci razboiul era la porti" (5:8). Ah, aceasta este vechea poveste despre indepartarea inimi de Dumnezeu si indreptarea spre idolatrie, despre care am vazut deja. Sa ne amintim ca razboiul vine dupa indepartarea de Dumnezeul nostru, partial sau total, discret sau grav; orice lucru care uzurpa locul Sau ne expune la atacurile vrajmasilor nostri inversunati.
Si care este starea, pregatirea poporului pentru o astfel de invazie ? "Nu se vede nici scut nici sulita la patruzeci de mii in Israel" (5:8b). Fara arme de razboi, fara dotari din arsenalul adevarului divin! Iubiti frati, cum este astazi ? Unde sunt soldatii bine inarmati ai lui Hristos ? Cuvantul lui Dumnezeu este arsenalul nostru, si numai din aceasta sursa putem obtine "armele luptei noastre" (2 Cor. 10:4). Vai, cat de putini au "toata armura lui Dumnezeu" (Efes. 6:11).
6.3 Raspunsul semintiilor
Dar acum trecem la o parte mai buna. Dupa ce am vazut alegerea de dumnezei noi, acum vedem cum capeteniile se ofera de bunavoie. Vom vedea ca si poporul face acelasi lucru.
Ce responsabilitate ingrozitoare au cei care ocupa un loc de frunte si exercita influenta printre sfintii lui Dumnezeu! Cat de solemn este sa ne gandim la influenta, spre bine sau spre rau, a oamenilor cu dar care pot controla in mare masura faptele fratilor lor. Este un loc pe care niciun om nu l-ar ravni, daca vrea pace si liniste, caci acest loc inseamna munca, rugaciune, responsabilitate, fermitate, dragoste; altfel exista alternativa ingrozitoare de a conduce poporul lui Dumnezeu in ratacire.
Inima lui Dumnezeu, ca si a Deborei, este pentru acei conducatori care se ofera de bunavoie pentru slujirea sfintilor. Si cei care sunt credinciosi vor avea bucuria, in zilele cand va fi din nou pace, de a lauda biruintele Domnului si de a vedea din nou poporul in sate, fara ca nimeni sa-i faca sa se teama. Din nefericire, nu ne putem astepta sa vedem acest lucru pentru toata Biserica pana la venirea Domnului, dar, intr-o oarecare masura, o vom vedea oriunde exista chiar si o biruinta partiala.
Dar cantarea trece mai departe, de la versetul doisprezece, la popor si la conflictul care a dus la o biruinta atat de glorioasa. Cu siguranta, biruinta este doar a lui Dumnezeu, si totusi cat de exact subliniaza El credinciosia tuturor celor pe care ii asociaza cu Sine Insusi; si cu ce gelozie sfanta ii mentioneaza El pe cei indiferenti si pe cei care au ramas in urma.
Aici ii avem mentionati in primul rand pe Efraim si Beniamin, si Machir, din semintia lui Manase, din Galaad, dincolo de Iordan. Zabulon si Isahar sunt mentionati in mod deosebit ca fiind asociati cu Barac, si ca cei care au dus greul luptei. Din nou, Zabulon este mentionat impreuna cu Neftali (v. 18), ca un popor care si-a pus viata in pericol. Si aceasta a fost nu din motive egoiste, pentru ca "nu au luat prada de argint" (v. 19).
Ah, unde se mai gaseste un astfel de curaj astazi ? Unde sunt cei care sunt gata sa "isi dea viata pentru frati", pentru care nu exista decat un singur motiv - gloria lui Hristos in eliberarea poporului Sau ? Astfel de oameni sunt asociati cu cerul, si in imaginele indraznete ale cantarii : " De pe cararile lor, stelele s-au luptat cu Sisera", in timp ce pe pamant : "Raul Chison i-a maturat" (v. 20, 21).
Dar, din pacate, exista si cealalta parte, iar Duhul lui Dumnezeu mentioneaza numele semintiilor care au stat pe loc si nu au ajutat. Prima dintre acestea este semintia lui Ruben, intaiul nascut, conducatorul natural a carui instabilitate l-a lipsit sa fie conducatorul acestei lupte, pozitie care i-a revenit lui Efraim. El isi pastreaza caracterul sau precum, din nefericire, multi dintre noi; si aceasta sovaiala si egoism il marcheaza inca.
Ne amintim ca Ruben, Gad si jumatate din semintia lui Manase au ales ca parte a lor tara de la rasarit de Iordan. Motivul pentru care au facut acest lucru a fost : "slujitorii tai au vite". Aici avem, de asemenea, behaitul oilor care ii tine pe loc. Pot exista motive impartite, o dorinta sincera de a se alatura nobilei companii a celor credinciosi, pot exista mari hotarari si mari cautari ale inimii, dar nu exista nicio decizie adevarata. Ei raman cu staulele lor, asa cum Dan a ramas langa corabiile lui iar Aser cu comertul sau pe tarmul marii.
Iubiti frati, cati sunt astazi care sunt cu totul indiferenti la incursiunile puternice ale puterii raului. Cum behaitul oilor ineaca gemetele celor captivi. Pot exista treziri de moment pe masura ce "suspinul captivului" ajunge la urechile lor, facandu-i sa simta ca ar trebui sa faca ceva. Dar, din nefericire, oile lor sunt mai importante decat oile lui Dumnezeu, interesele lor decat ale Lui, si astfel, oricat s-ar rasuci pe patul comoditatii lor, precum lenesul (Prov. 26:14), ei nu se hotarasc niciodata cu adevarat la decizia credintei care ii va conduce sa lase deoparte sinele si preocuparile sale si sa dea prioritate lui Dumnezeu.
Noi nu vom valora niciodata nimic daca nu vom cauta mai intai interesele lui Dumnezeu. Nu are importanta cine suntem, sau cat de putin trebuie sa facem. S-ar putea ca sa nu fim cu totii predicatori, s-ar putea sa nu lucram cu totii in mod public in slujba lui Dumnezeu; dar, fratii mei, daca facem ca lucrurile noastre sa fie mai importante decat ale lui Dumnezeu, daca ne preocupam de casele noastre, de familie, de afaceri - lucruri ale vietii de zi cu zi - daca facem ca aceste lucruri sa fie mai importante decat preocuparile cu poporul lui Dumnezeu, atunci nu ne putem implica in conflicte pentru El.
Domnul Isus a spus : "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui". Despre ce vorbise El mai inainte ? Despre "ce vom manca si cu ce ne vom imbraca" - lucruri necesare pentru viata noastra pamanteasca. Acestea sunt lucruri necesare, dar, iubiti frati, avand in vedere aceste necesitati, Domnul nostru spune in mod intentionat : "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui". Ascultam noi de acest cuvant ? Ce este mai intai in sufletele noastre ?
Dar avem un cuvant mai solemn pentru Meroz; asupra lui se rosteste o judecata solemna : "Blestemati Merozul... pentru ca ei nu au venit in ajutorul Domnului, in ajutorul Domnului printre viteji" (5:23). De ce este mentionat Merozul in acest fel ? Nu am nicio indoiala ca lucrul acesta a fost din doua motive; in primul rand, pentru ca erau asezati acolo unde ajutorul lor ar fi fost foarte eficient. Prin exemplul lor ar fi fost foarte utili pentru a-i ajuta pe fratii lor intr-un moment dificil. Dar, ca intotdeauna, falimentul are diferite cauze. Meroz inseamna "construit din cedri" sau, am putea spune, locuitori in palate de cedru. Am putea spune ca reprezinta luxul auto-multumirii spirituale in contrast cu smerenia de a sluji Domnului.
Ce contrast intre palatele grandioasele de cedru din Meroz si cortul modest al Iaelei! Un palat de cedru si o perdea! Oh! cati din poporul lui Dumnezeu au adus asupra lor un blestem pentru ca au avut un palat de cedru care le-a furat inima de la Hristos. Pe de alta parte, cortul unui pelerin si tarusul sau sunt lucruri care pot fi folosite pentru a castiga biruinta. Si pentru a sublinia acest contrast Iael urmeaza imediat dupa Meroz, in cantarea de triumf. Iubitilor, nu ca vrem un loc, nu cautam onoare si atentie, dar este un adevar binecuvantat ca cei care sunt ca Iael, care isi iau locul de partea lui Dumnezeu si lucrarea Lui, numele lor nu va fi uitat din acea cantare de triumf in ziua celebrarii Domnului, in glorie.
Vrem sa observam, inainte de a incheia aceasta parte, expresia remarcabila folosita in descrierea comportamentului locuitorilor din Meroz : "ei n-au venit in ajutorul Domnului, in ajutorul Domnului printre viteji" (v. 23). Ganditi-va, fratilor, ca ceea ce suntem chemati sa facem nu este doar sa ne ajutam unii pe altii, ci pe Domnul. Desigur, El nu are nevoie de ajutorul nostru pentru Sine; El poate, si intr-o zi ii va nimici pe vrajmasii Sai si ai nostri cu sabia care iese din gura Sa. Dar, asa cum Domnul nostru Se identifica cu sarmanii Sai frati care sunt chinuiti sau intemnitati, si considera ajutorul dat lor ca si cum ar fi facut personal pentru El Insusi, asa este aici. A fi de ajutor Domnului impotriva celui puternic.
6.4 Iael si Sisera
Vedem cu ce apreciere se vorbeste despre purtarea Iaelei; cum se spune despre detaliile de care am vorbit deja. Ea "este binecuvantata mai presus de femei" (v. 25), caci a ucis pe vrajmasul cel mandru si puternic care tinea in robie pe poporul lui Dumnezeu. In final avem o ironie solemna in descrierea mamei lui Sisera. Aceasta ne aminteste de acel cuvant ingrozitor : "Cel care locuieste in ceruri va rade, Domnul Isi va bate joc de ei" (Ps. 2:4). Ce gand groaznic este batjocura Domnului!
Mama lui Sisera, capetenia negarii intelectuale a adevarului lui Dumnezeu, are pe langa ea doamne intelepte care ii pot oferi motive bune pentru intarzierea carului presupusului invingator. La fel, intr-o zi viitoare, inteleptii pamantului vor gasi multe motive cu privire la intarzierea marsului victorios al duhului omenesc. Ah, pentru om, in mandria razvratirii sale, nu exista niciun triumf, nicio prada, nicio haina brodata pentru a impodobi carnea. Cand vor spune "pace si siguranta" (1 Tes. 5:3), atunci o nimicire brusca va cadea peste ei si nu vor scapa.
Atunci umila mireasa pelerina isi va primi podoabele ei si va fi imbracata asa cum se cuvine celei care va fi pentru totdeauna cu Hristos. Si odihna eterna va fi mostenirea noastra.
"Asa sa fie nimiciti toti vrajmasii Tai, Doamne! Iar cei care Te iubesc sa fie ca rasaritul soarelui in puterea sa!" (v. 31).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu