L-am văzut pe Domnul - Ioan 20:19-29

                                                                    

                                                                        - I -

     Christian Briem

     Ioan 20 oferă o reprezentare atât de frumoasă a versetului din Matei 18 "Căci acolo unde doi sau trei sunt adunați pentru Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor", încât nu mă pot abține, cu ajutorul lui Dumnezeu, să atrag privirea cititorului asupra acestui aspect, înainte de a aborda apoi diferitele strângeri ca adunare. Ucenicii înșiși au descris mai târziu ceea ce au trăit în acea seară, a celei dintâi zile a săptămânii, cu cuvinte din care radiază toată fericirea lor : "L-am văzut pe Domnul".

     "Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, și ușile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit și a stat în mijloc, și le-a spus: Pace vouă! Și, spunând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat , văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând aceasta, a suflat (ca în Gen. 2:7) asupra lor și le-a spus: Primiți Duh Sfânt! Celor cărora le iertați păcatele, iertate e sunt. Celor cărora le țineți, ținute sunt" (Ioan 20:19-23).

     1     Patru apariții ale Domnului

     Dintre cele zece apariții ale Domnului în înviere pe care ni le relatează Scriptura, apostolul Ioan menționează patru în Evanghelia sa. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el a ales următoarele evenimente :

     1 - Întâlnirea cu Maria din Magdala, dimineața devreme, în prima zi a săptămânii (Ioan 20:1-18). Cronologic, aceasta este chiar prima apariție a Domnului.

    2 - Întâlnirea cu ucenicii în seara zilei de înviere a Domnului - eveniment descris în Ioan 20. Cronologic, este vorba despre a cincea apariție a Domnului.

    3 - Întâlnirea cu Toma (Ioan 20:26-29), care are loc o săptămână mai târziu. Cronologic, este vorba despre a șasea apariție a Domnului.

     4 - Întâlnirea de la Marea Tiberiadei (Ioan 21). Este vorba despre a șaptea apariție a Domnului, ultima relatată de Ioan.

     Dar cât de ciudat este aceasta ! Deși Ioan însuși descrie patru apariții ale Domnului în înviere, el spune, descriind-o pe a patra, care era de fapt a șaptea : "Aceasta a fost a treia oară când S-a arătat Isus ucenicilor Săi, după ce a înviat dintre morți" (Ioan 21:14). De ce aceasta ? Nu putea fi vorba de ignoranță. Răspunsul constă oare în faptul că Ioan nu socotește aici, printre cele patru apariții, doar pe cele la care a asistat în mod personal ? Răspunsul la aceasta ciudată formă de exprimare se găsește, cred, în altă parte.

     Ioan a primit în mod clar de la Dumnezeu misiunea de a da, încă odată la sfârșitul evangheliei sale, o scurtă prezentare a evenimentelor profetice și a vremurilor viitoare (considerate viitoare în acel timp), așa cum el a făcut-o la început. Pentru a face aceasta, el folosește anumite evenimente în care Domnul S-a descoperit alor Săi. Primul din aceste evenimente, apariția Sa la Maria din Magdala, nu are totuși caracter profetic. De aceea el nu-l socotește. Căci în Maria din Magdala, vedem o imagine a rămășiței iudaice din acel timp. Ea gândea că ar putea continua în înviere relațiile sale anterioare cu Domnul. Dar Domnul trebuie să-i spună că aceasta nu era posibil, și de aceea El nu-i permite să-l atingă. Pe baza lucrării de răscumpărare pe care a împlinit-o, El avea să introducă acum pe credincioșii din Israel în relații cu totul noi, mult mai excelente, cu caracter ceresc. Misiunea pe care El i-a dat-o pentru "frații Săi" o arată clar : "Mergi la frații Mei și spune-le: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru" (Ioan 20:17).

     Aceste relații noi, această nouă perioadă sunt reprezentate în acest pasaj de care ne ocupăm (Ioan 20:19-23), în care Îl vedem pe Domnul Isus în mijlocul ucenicilor. Aceasta este o imagine foarte potrivită pentru timpul adunării lui Dumnezeu pe pământ. Am spus "imagine" pentru că Adunarea însăși nu exista încă în acel moment. Și cu atât mai puțin învățăturile cu privire la Adunare.

     După o perioadă clar definită - "după opt zile" - Domnul Isus apare din nou la ucenici, și de această dată, Toma, care nu a vrut să creadă fără dovezi vizibile, este cu ei. Domnul Se face cunoscut și lui, îndepărtându-i toată îndoiala : "Adu degetul tău aici și vezi mâinile Mele; și adu mâna ta și pune-o în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20:27). În Toma, care exclamă apoi cu adorare "Domnul meu și Dumnezeul meu", avem o imagine a rămășiței iudaice viitoare. Căci vor privi spre Cel pe care L-au străpuns, mai întâi vor privi, și apoi vor crede. Ori, Domnul numește fericiți pe cei "care nu au văzut și au crezut".

     Împrejurarea de la Marea Tiberiadei ne dă o imagine a Împărăției milenare. Domnul are deja câțiva pești pe foc - un simbol pentru rămășița iudaică în Împărăție. Apoi, vedem în numeroșii pești aduși la țărm în urma pescuitului făcut la porunca Învățătorului, o imagine a națiunilor care vor fi introduse în Împărăția vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ. Contrar cu Luca 5 (v. 6), aici plasa nu s-a rupt. Porunca administrativă stabilită de Dumnezeu pentru  a face ca oamenii să intre nu va eșua din nou, căci Domnul Isus este prezent în Persoană ca Cel Înviat, iar aceasta schimbă totul și asigură orice binecuvântare.

     După această scurtă prezentare profetică, ne vom întoarce acum spre timpul care, în cursul evenimentelor și al căilor lui Dumnezeu, se situează între înălțarea Domnului la Tatăl Său și reluarea noilor Sale relații cu Israel, - acest timp care este de-o importanță extremă pentru noi, timpul harului, timpul adunării lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta este o scenă deosebit de mișcătoare care se desfășoară acum înaintea noastră, și aș dori mai întâi să pun și să răspund la câteva întrebări, pentru a profita la maximum de această scenă. Prima este următoarea :

     2     În ce zi erau ei adunați ? (Ioan 20:19a)

     Era seara celei dintâi zile a săptămânii, duminica noastră, ziua învierii Domnului. În această zi, Domnul înviat a venit în mijlocul ucenicilor și S-a arătat lor. Într-un anumit sens, Domnul Isus dă aprobarea Sa cu privire la faptul ca ai Săi să fie adunați în această zi. Bineînțeles, nu are importanță în ce zi și la ce oră ne strângem, dar cea dintâi zi a săptămânii este prevăzută în mod special pentru acest scop. La început, creștinii se adunau în această zi pentru a frânge pâinea. Expresia folosită în Fapte 20:7, "Și, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunați să frângem pâinea", pare să indice că primii creștini, după ce au frânt pâinea în fiecare zi la început (Fapte 2:46), aveau obiceiul de a nu mai frânge pâinea decât în prima zi a săptămânii. Ar putea fi ceva mai potrivit decât aceasta : de a se preocupa cu Cel care a murit pentru noi tocmai în ziua învierii Sale glorioase ? De asemenea, apostolul Pavel a insistat pentru ca credincioșii să pună de-o parte la ei acasă, în fiecare primă zi a săptămânii, bani pentru lucrarea Domnului și pentru săracii dintre frații lor (1 Cor. 16:2).

     Această zi, care era deja desemnată în Vechiul Testament ca "a doua zi după sabat" (Lev. 23: 11, 16), poartă în Noul Testament titlul semnificativ de ziua Domnului sau ziua dominicală (Apoc. 1:10). În greacă expresia semnifică ziua care aparține Domnului. Găsim aceeași expresie în ceea ce privește "Masa Domnului" (Cina) în 1 Corinteni 11. Nu riscăm noi să uităm că această zi aparține Domnului ? Dacă Dumnezeu ne acordă astăzi harul de a fi în general eliberați de obligațiile profesionale în această zi, nu ar trebui să o folosim pentru El, de a fi preocupați cu interesele Sale ? Sau ar trebui să facem precum lumea, care adesea se complace în trândăvie sau, în cel mai bun caz, la relaxare ? Nu putem să nu ne gândim că Satan face totul pentru a degrada și a face cât mai lumească ziua Domnului. Dacă astăzi anumite persoane  care își zic creștine folosesc această zi pentru a face tot felul de lucrări sau activități, aceasta este rezultatul acestor eforturi ale lui Satan. Dar pentru noi, credincioșii, această zi nu este, la drept vorbind, o "zi de odihnă", căci unii dintre noi sunt foarte ocupați în această zi, nu cu lucrurile lumii, ci cu lucrurile divine. Și aceasta este bine ! 

     De asemenea, din acest punct de vedere, prima zi a săptămânii este în contrast cu ziua a șaptea, sabatul, care era o zi de odihnă dăruită poporului Israel. Dumnezeu S-a odihnit în a șaptea zi de toată lucrarea Sa pe care a făcut-o (Geneza 22-3) și a "sfințit ziua a șaptea", adică a deosebit-o și a separat-o de celelalte zile ale săptămânii. Mai târziu, sabatul a devenit o parte integrantă a legii lui Moise. El vorbește de lucrarea și osteneala omului sub lege, cu perspectiva odihnei dacă omul s-ar conforma cerințelor legii. Noi știm că această odihnă nu a venit niciodată din cauza păcatului. Așadar, a șaptea zi este caracteristică sistemului iudaic, dar prima (sau a opta) zi a săptămânii este caracteristică creștinismului.

     Învierea lui Hristos este începutul unei creații noi, fundamentul noului legământ. Dumnezeu a fost glorificat pe deplin prin El și prin lucrarea pe care a împlinit-o, și ca răspuns la aceasta El L-a înviat dintre morți. În El, Hristosul înviat, își găsește acum creștinul adevărat odihna și bucuria sa. Astfel, ziua Domnului, prima zi a săptămânii, care vestește întotdeauna din nou învierea Sa, este un dar prețios al lui Dumnezeu pentru noi. Nu avem noi toate motivele să ne bucurăm din toată inima de acest dar, și de a folosi această zi într-un mod special pentru a-L adora pe Tatăl și pe Fiul ? Nu ar trebui să folosim această zi pentru a ne bucura în mod deosebit de comuniunea cu Domnul, și pentru a-L sluji ?

     3     Ce i-a adunat pe ucenici împreună ? (Ioan 20:19)

     Ucenicii erau adunați în seara zilei de înviere a Domnului, poate chiar în camera de sus unde El a celebrat Paștele împreună cu ei și unde apoi a instituit Cina, și apoi a rostit toate cuvintele prețioase care ne sunt relatate în Ioan 14. Dar cine sau ce i-a adunat împreună ? Nu ne este ușor să ne imaginăm starea de spirit a ucenicilor. Ceea ce este sigur, este că ei erau întristați și că plângeau, și că la început nu au crezut vestea învierii Domnului, transmisă de martori oculari (Marcu 16:10-11). Dar pe parcursul zilei, credința lor s-a întărit, și a devenit o certitudine că Domnul a înviat cu adevărat, așa cum El le-a spus mai înainte.

     Aceasta este, fără îndoială, revelația acestui adevăr, a faptului învierii Domnului, care i-a făcut să se adune. Ei nu știau că Domnul avea să vină în mijlocul lor. Dar ei știau acum că El era viu. Lucrul acesta era suficient, și ei s-au adunat deci pe baza acestui adevăr. Nu este la fel și pentru noi astăzi ? Numai că există această diferență : noi știm că atunci când suntem astfel adunați, El este în mijlocul nostru. Minunat lucru de știut !

     4     Cine erau cei adunați ? (Ioan 20:19)

     Această întrebare nu este atât de nesemnificativă după cum pare la prima vedere. Amintesc pur și simplu cuvântul Domnului de la sfârșitul pasajului nostru : "Celor cărora le iertați păcatele, iertate sunt. Celor cărora le țineți, ținute sunt" (Ioan 20:23). Oricare ar fi semnificația acestei fraze, se referă ea la apostoli, adică la oameni cu un statut special pe care noi nu-l mai avem astăzi ? De unde și întrebarea următoare : este vorba despre o adunare apostolică  (alcătuită doar din apostoli, n.t.)?

     Nu ! Persoanele adunate acolo în acea seară nu erau doar apostoli. O comparație cu Luca 24 arată că au fost prezenți și alți credincioși. De fapt, atunci când cei numiți "ucenicii din Emaus" s-au întors la Ierusalim după întâlnirea lor cu Domnul, "i-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei împreună cu ei, spunând: Domnul a înviat cu adevărat și S-a arătat lui Simon" (Luca 24:33-34). Apoi, Luca descrie aceeași împrejurare ca Ioan aici. Putem să deducem că era vorba de o mare adunare amestecată. Câteva săptămâni mai târziu, găsim o mulțime de aproximativ 120 de persoane adunate în camera de sus la Ierusalim, unde femeile erau de asemenea prezente (Fapte 1:13-15).

     Dar era unul care nu se afla acolo : Toma ! Nu știm de ce era absent. Dar știm un lucru : El a lipsit de la întâlnirea atât de prețioasă, el nu a primit mesajul Domnului pentru ai Săi, și nu a auzit cuvintele Domnului : "Primiți Duh Sfânt". Nu există o lecție de învățat de aici ? Uneori sunt lucruri mici și nesemnificative care ne împiedică să fim prezenți acolo unde Domnul a promis prezența Sa. Să fim siguri de aceasta : Marii perdanți vom fi întotdeauna noi. După cum Toma a pierdut o ocazie unică, vom pierde poate și noi revelația cea mai prețioasă a Persoanei Domnului dacă vom absenta cu ușurință de la strângere. 

     5     Cum erau adunați ucenicii ? (Ioan 20:19b)

     În spatele ușilor încuiate ! Cu siguranță, ele erau încuiate de frica iudeilor, care L-au omorât pe Învățătorul lor. Dar atunci când s-au adunat din nou, opt zile mai târziu, se vorbește din nou de uși încuiate, dar adăugarea "de frica iudeilor" lipsește.

     Lucrul acesta este o aluzie la un principiu important pentru dispensația creștină și pentru strângerea credincioșilor : separarea de lume, și în special de lumea religioasă, care L-a respins pe Hristos și Îl respinge încă. Ai Săi sunt în lume, dar nu din lume. Noi aparținem fie celor ai "Săi", care sunt în lume (Ioan 13:1), fie "lumii", care trece împreună cu toată pofta ei (1 Ioan 2:17). Strângerea celor două grupe împreună pentru adorare este ceva total incompatibil cu gândul lui Dumnezeu. Ce are de-a face Biserica cu lumea ? Ea are o misiune în lume, dar acesta este un alt subiect.

     6     Isus a venit și a stat în mijlocul lor (Ioan 20:19c)

     Ceea ce Duhul Sfânt ne comunică acum este minunat ! "...Isus a venit și a stat în mijloc". Așteptat sau neașteptat, Domnul Isus a venit dintr-o dată la ai Săi prin ușile încuiate, și a stat în "mijloc" - nu oriunde, pe lateral sau la ușă, ci direct "în mijloc". Nu este aceasta o reprezentare mișcătoare a ceea ce avem în Matei 18:20 ? El ocupă locul central în adunare. 

     Ce mângâiere și pentru noi astăzi ! După aproape două mii de ani de eșecuri din partea noastră, El vine încă în mijlocul nostru când suntem adunați în Numele Său, și putem să ne bucurăm de prezența Sa la fel de reală precum ucenicii atunci. Poate nu mai avem astăzi anumite lucruri, și chiar nu mai avem ceea ce aveau ei la început : Apostoli și profeți, bătrâni rânduiți, semne și minuni ale Duhului Sfânt, unitatea practică a tuturor copiilor lui Dumnezeu, etc. - dar putem să ne bucurăm de ce este mai bun decât toate acestea, și anume de Hristos Însuși și de prezența Sa personală. Conștiența prezenței Sale divine nu va reglementa ea oare tot ceea ce privește comportamentul nostru, îmbrăcămintea noastră, felul nostru de gândire și cuvintele noastre ? De exemplu, vom întârzia cu ușurință dacă realizăm că El este prezent ? Putem să ne manifestăm cu o anumită indiferență în comportamentul nostru știind că El este acolo ? Putem să lăsăm carnea să acționeze dacă credem cu adevărat că El este în mijloc ? Vom putea noi să așteptăm mai degrabă de la frații dotați (cu daruri, n.t.) decât de la El Însuși, de la Care vine orice binecuvântare ? Și am putea pleca de la o strângere fără a păstra sentimentul profund al prezenței Sale pentru viața ulterioară ?         

 

                                  Umanitatea Domnului Isus Hristos

     Mark Grasso

     1     Elemente esențiale ale profețiilor

     Biblia afirmă clar și în mai multe rânduri că Domnul Isus a devenit Om venind în lume.

     Profețiile Vechiului Testament cu privire la cel care va răscumpăra pe Israel, anticipează un om (sămânța unei femei, Gen. 3:15), care va suferi mult și va fi respins de către propriul său popor (de exemplu Isaia 52:14 ; 53), dar care va fi apoi încununat cu glorie și onoare și va primi autoritate pe pământ (Ps. 8:4-6). Pe bună dreptate, cei doi ucenici care se întorceau la Emaus în ziua învierii Domnului au crezut că profețiile se vor împlini în Isus Nazarineanul (Luca 24:19-21).

     2     Om adevărat

     Atunci când a venit timpul pentru ca Dumnezeu să Îl trimită în lume pe Fiul Său, Dumnezeu a pregătit trupul Domnului prin Duhul Sfânt care a venit peste Maria, care era fecioară și nu cunoscuse bărbat (Evrei 10:5 ; Luca 1:34-35 ; Isaia 7:14). Maria s-a aflat atunci însărcinată de la Duhul Sfânt, și apoi a dat naștere unui fiu - un prunc, care, puțin după aceea, a fost descris ca "un copil înfășat" (Matei 1:23 ; Luca 2:6-7, 12). De la nașterea Sa, Domnul Isus a fost supus legii, deoarece era o ființă umană născută într-o familie iudaică (Galateni 4:4).

     Pe scurt, fiind Cuvântul (= Verbul) devenit carne, El a fost "Omul Hristos Isus" (Ioan 1:14 ; 1 Timotei 2:5). El a fost dintotdeauna, și rămâne pentru totdeauna, Dumnezeu, dar El a devenit, și va rămâne pentru totdeauna, un Om. 

     3     Fără păcat

     Bineînțeles, umanitatea Domnului Isus are ceva unic în raport cu a noastră. Căderea lui Adam a avut consecințe pentru întreaga rasă umană ieșită din el, din Adam (Rom. 5), și de aceea rezumatul pe care David îl face despre sine însuși, se aplică nouă tuturor : "Am fost născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea" (Ps. 51:5). Cu toate acestea, atunci când Domnul Isus era descris de către alții ca fiul lui Iosif (Ioan 6:42), și că, după ordinea pământească a lucrurilor, El era deci "născut din sămânța lui David " (Rom. 1:3), Biblia nu zice niciodată că Iosif a născut pe Domnul (vezi Matei 1:16). Încă odată, Cel care a fost zămislit în Maria era de la Duhul Sfânt (Matei 1:20). Prin urmare, ceea ce noi am moștenit de la Adam, ca urmași ai săi, și anume o natură păcătoasă, nu a fost moștenit de către Domnul Isus. El era deci sfânt, fără răutate și fără pată (Evrei 7:26). El nu a făcut păcat și nu a cunoscut păcatul, iar păcatul nu era nicidecum în El (1 Pet. 2:22 ; 2 Cor. 5:21 ; 1 Ioan 3:5). În această privință, Domnul Isus era unic, dar aceasta nu știrbea cu nimic din umanitatea Sa. Încă odată, El era "Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu" (Fapte 2:22). Umanitatea Domnului Isus Hristos este un adevăr esențial al creștinismului. A-l tăgădui sub orice formă este o gravă eroare (1 Ioan 4:2-3).

     4     În chip de Dumnezeu... în asemănarea oamenilor...

     Termenii "chip" (sau formă), "asemănare" și "înfățișare" din Filipeni 2:7-8 nu arată că umanitatea Domnului era diferită de a noastră. Înainte de toate, epistola către Filipeni în general, nu prezintă învățătura (de aceea Pavel nu face referire la apostolatul său în primele versete ale epistolei). Bineînțeles, orice parte a Bibliei este folositoare pentru a cunoaște învățătura (2 Tim. 3:16), dar învățătura care reiese din Filipeni 2:7-8 este că Domnul Isus nu a venit în lume în rolul sau în poziția de Dumnezeu sau a unui înger, ci ca rob. Înfățișarea Sa exterioară a fost la fel ca a oricărui om, și condiția în care El S-a aflat era cea de om.

     5     În asemănarea cărnii păcatului

     Atunci când termenul "asemănare" este folosit în Romani 8:3, învățătura este diferită. Pentru ca Domnul Isus să fie "pentru păcat" (adică "jertfă pentru păcat"), trebuia ca El să vină în asemănarea noastră - "asemănarea cărnii păcatului" - dar folosind cuvântul "asemănare" se subliniază că El nu a luat o carne păcătoasă.

     Principalul motiv pentru care Domnul Isus a devenit om, era pentru a fi Substitutul (sau Înlocuitorul) nostru pe cruce (Evrei 2:14), după cum indică 1 Petru 2:24. 

     6     Pentru a fi un mare preot milos și credincios

     Dar mai există un alt motiv pentru care Mântuitorul nostru a devenit om - mai exact, ceva care este prezentat ca o obligație pentru el. "Trebuia în toate să fie făcut asemenea fraților Săi, ca să fie un mare preot milos și credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispășire pentru păcatele poporului; căci, în ceea ce El a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiți" (Evrei 2:17-18). El S-a făcut om ca să fie capabil să simpatizeze cu noi și să ne ajute în tot ce ar putea să ni se întâmple ca ființe omenești.

     7     Toate elementele unei ființe umane

     Deoarece era un Om, Domnul Isus avea lucrurile care sunt adesea considerate a constitui o ființă umană : trup, suflet și duh (1 Tes. 5:23) - a se vedea de exemplu Evrei 10:5 ; Ioan 12:27 ; 11:33). Atunci când acești termeni sunt folosiți în legătură cu Domnul Isus în timpul vieții Sale pe pământ, ei fac referire la trupul Său omenesc, sufletul Său omenesc și la duhul Său omenesc. 

     7.1     Trupul

     Noi am fost salvați prin jertfirea (sau "darul") trupului Domnului (Evrei 10:10). El a suferit fizic pentru păcatele noastre (1 Petru 2:24). Mai mult, Domnul a suferit și alte lucruri în trupul Său, precum foame (Matei 4:2), boală (luând asupra Lui bolile altora atunci când îi vindeca : Matei 8:16-17), agresiuni (Mat. 26:67). În toate întristările noastre, Domnul Isus a fost la fel de întristat (Isaia 63:67). Niciuna din experiențele noastre nu sunt în afara propriei Sale experienței personale. Ceilalți pot părea că nu înțeleg încercările noastre, dar Domnul, El, le înțelege. Și cine le poate înțelege mai bine decât El?

     7.2     Sufletul

     Domnul a simțit o gamă largă de emoții în sufletul Său, inclusiv cele mai apăsătoare și mai dureroase (de exemplu Ioan 12:27 ; Matei 26:38). Chiar și în cea mai profundă suferință, fiecare dintre noi are privilegiu minunat de a-și deschide inima înaintea Domnului. El vrea ca noi să cunoaștem și să experimentăm simpatia Sa și ca noi să avem odihnă în sufletele noastre încredințând totul Lui (Mat. 11:29).

     7.3     Duhul

     Duhul nostru este adesea tulburat de întrebări, griji, frustrări și sentimente de nedreptate. Astfel de modele de gândire ne pot asalta adesea din cauza lipsei de credință sau chiar datorită păcatului, ceea ce nu ar putea fi niciodată cazul pentru Domnul, dar El a simțit în duhul Său duritatea vieții pe un pământ întinat de păcat. De exemplu, a fost profund mișcat și tulburat văzând pe cei care plângeau la moartea lui Lazăr, și El Însuși a plâns (Ioan 11:33-35). Când oamenii gândeau împotriva Lui, aceasta apăsa asupra duhului Său, întocmai cum ar apăsa asupra duhurilor noastre într-o situație asemănătoare (Marcu 2:8). 

     8     Pe deplin capabil să simpatizeze și să sprijine în dificultăți 

     Orice ni s-ar putea întâmpla din punct de vedere fizic, oricare ar fi întristarea noastră, descurajarea noastră, sentimentul nostru de respingere sau singurătatea noastră, oricare ar fi gândurile care ne copleșesc (lăsând deoparte categoria ispitelor descrise în Iacov 1:13-15), Domnul Isus a trăit același lucru. În timpurile Vechiului Testament, marii preoți erau aleși dintre oameni pentru a fi mijlocitori eficienți (Evrei 5:1-2). Cu toate acestea, nu era garantat că orice mare preot ar fi putut să trăiască deja toate experiențele fiecărui israelit. Cu alte cuvinte, marii preoți din Vechiul Testament nu erau mereu în măsură să simpatizeze cu toată națiunea. În harul lui Dumnezeu, și ca urmare a dorinței Domnului de a simpatiza cu noi și a ne sprijini în toate dificultățile noastre în așteptarea venirii Sale, noi "nu avem un mare preot care să nu aibă parte (sau "să nu simpatizeze") cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în același fel (sau "asemenea nouă"), în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare  și să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit" (Evrei 4:15-16).

         Cerul spre oameni se apleacă 

      1. Cerul spre oameni se apleacă:                  

          Emanuel jos a venit.

          Ce dragoste dumnezeiască:

          Dumnezeu Om a devenit!

      2. Cine-nţelege-a Lui iubire?

          La păcătoşi jos a venit

          El, Dumnezeu plin de mărire,

          S-a făcut Rob desăvârşit.

      3. Şi mai adânc L-a dus iubirea:

          El locul nostru a luat.

          Şi pentru toată omenirea

          A fost pe cruce atârnat.

      4. Slăvite Dumnezeu, azi, Ţie,

          Cum am putea să-Ţi mulţumim?

          Isus e a Ta bucurie:

          Cu El şi noi Te preamărim.

      5. Cerul spre oameni se apleacă:

          Emanuel jos a venit.

          Ce dragoste dumnezeiască:

          Dumnezeu Om a devenit!

      

     

 

         Hristos, Purtătorul păcatelor noastre - 1 Petru 2:24

     Ernst-Augustus Bremicker

     1     1 Petru 2:24 - Ceea ce Domnul Isus a îndurat

     Suntem întotdeauna profund mișcați să reflectăm la ceea ce Domnul și Mântuitorul nostru a îndurat și a suferit pe crucea Calvarului. Noi nu putem măsura profunzimea a ceea ce a trăit El acolo, dar noi Îl adorăm, pe El care a răbdat până acolo încât, după ce a sfârșit lucrarea pe care Tatăl Său I-a dat-o s-o facă (Ioan 17:4), a putut striga : "S-a împlinit" (Ioan 19:30). 

     Aprecierea și admirația noastră pentru lucrarea Domnului pe cruce cresc și mai mult când reflectăm la motivul pentru care era El acolo. Nevoile noastre sunt cele care L-au condus acolo, și că El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi. Printre numeroasele glorii ale crucii (Ioan 13:31), nu vom uita niciodată că păcatele noastre au fost cele pe care El le-a purtat acolo în timpul celor trei ceasuri de întuneric, și pentru care El a suferit judecata Unui Dumnezeu sfânt și drept. El a devenit Substitutul (Înlocuitorul) nostru, iar pedeapsa care ar fi trebuit să ni se aplice nouă a fost pusă asupra Lui în acel moment.

     Apostolul Petru vorbește despre această lucrare a Mântuitorului nostru în acești termeni : "Care a purtat El Însuși păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru dreptate" (1 Petru 2:24). Doar câteva scurte cuvinte, dar cât de bogate sunt în substanță care fac să medităm asupra lor, și în conținut pentru a aduce mulțumiri și adorare.

     2     Ispășirea făcută de El Însuși

     Înainte de toate, ne este spus că Domnul Isus a realizat această lucrare de ispășire (sau propițiere) de El Însuși. Nimeni altul decât El nu ar fi putut să împlinească această lucrare. Niciun înger, nici o simplă ființă umană, oricât de virtuoasă ar fi fost, nu ar fi putut să poarte păcatele altuia. Mai mult, chiar cuvântul puternic al Creatorului nu putea să înlăture păcatele noastre. Încă odată, numai Domnul Isus a putut să o facă. De aceea El a venit pe pământ pentru a muri pentru noi. Ne minunăm citind cuvintele lui Pavel : "Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine" (Gal. 2:20). 

     3     El a purtat păcatele

     În al doilea rând, Petru ne amintește că păcatele noastre sunt cele pe care Domnul Isus le-a purtat asupra Lui. Domnul Isus nu a murit doar ca martir. Nu, El Și-a dat viața pentru păcatele noastre. Fiecare acțiune rea, fiecare gând rău, fiecare minciună, fiecare vorbă rea... toate acestea au fost puse asupra Lui. Ce munte de păcate! Câte miliarde de păcate a purtat El! Și ce suferință profundă I-au provocat aceste păcate, păcatele noastre. Pentru Domnul Isus, păcatul era ceva complet străin naturii Sale. Era ceva pe care El nu putea decât să-l urască. El n-a făcut păcat, în El nu era păcat, și El nu a cunoscut păcatul. Cu toate acestea, El a devenit Purtătorul păcatelor noastre. Cât de groaznic a trebuit să fie pentru El lucrul acesta, mai întâi să ia aceste păcate prin îndurare față de noi, apoi să sufere pentru ele talazurile judecății divine care s-a abătut asupra Lui în timpul celor trei ceasuri de întuneric. Fie ca El să primească lauda și mulțumirea noastră eternă.

     4     El a purtat păcatele în trupul Său

     În al treilea rând, Duhul Sfânt ne informează că Domnul a purtat păcatele credincioșilor în trupul Său. Dumnezeu nu poate să moară. Prin urmare, Domnul Isus nu putea împlini lucrarea de la cruce decât devenind om, pentru a putea să-Și dea sufletul Său la moarte (Isaia 53:12). Totuși, El a rămas Dumnezeu. Acest lucru ne aduce la faptul de neînțeles că Dumnezeu a devenit om. "Mare este taina evlaviei, Dumnezeu manifestat în carne" (1 Tim. 3:16). Și astfel, Domnul Isus a suferit ca Om pentru păcatele noastre. Și ca Om a devenit singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2:5). Dar, din nou, deși păcatul a fost și este o urâciune pentru El, a făcut ca vina noastră în judecată să fie ca a Lui Însuși, căci nu era un alt mijloc pentru noi de a fi mântuiți. Aleluia, ce Mântuitor!

     5     El a purtat păcatele pe cruce

     În al patrulea rând, ni se spune în mod expres că Domnul Isus a purtat păcatele noastre pe cruce. Faptul că Domnul Isus a fost pironit pe o cruce demonstrează starea total coruptă a inimii și a rasei umane (vezi și Ioan 12:31 ; Gal. 6:14). L-am considerat pe Domnul Isus dat la moarte, dar aceasta a fost moartea rușinoasă a crucii. Nu putea exista o dovadă mai mare a vrăjmășiei omului față de Dumnezeu, și a răutății inimilor noastre naturale. Cu toate acestea, în același timp, aceasta făcea parte din planul lui Dumnezeu ca Domnul să moară pe o cruce. Crucea este simbolul blestemului păcatului. De aceea Pavel a scris : "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (căci este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn)" (Gal. 3:13). Cât de recunoscători Îi suntem că a purtat blestemul care, altfel, ar fi căzut, pe drept, peste noi.

     6     Păcatele au fost purtate

     În final, versetul nostru afirmă că Domnul Isus a purtat păcatele noastre. Pe lângă ispășire, nu ne face aceasta să ne gândim la toată greutatea poverii pe care Domnul a trebuit să o poarte ? L-am văzut în Ghetsimani, cu fața la pământ, în luptă grea. Pe măsură ce se apropia ceasul când trebuia să poarte păcatele noastre și că aceasta povară apăsa greu asupra sufletului Său, El Se ruga Tatălui Său pentru ca, dacă este posibil, sa treacă acest pahar de la El (Matei 26:36-39). Cât de grea trebuie să fi fost, pentru întreaga Sa ființă, povara în timpul celor trei ceasuri de întuneric de pe cruce, - părăsit de Dumnezeul Său și suferind ca Purtător al păcatelor noastre.

     7     Pentru ca noi să trăim pentru dreptate

     Prin moartea Sa, Domnul Isus a obținut o răscumpărare eternă (Evrei 9:12). Am fost spălați de păcatele noastre prin sângele Său, și am fost făcuți desăvârșiți pentru totdeauna prin jertfa Sa (Apoc. 1:5 ; Evrei 10:14). Cu toate acestea, Petru insistă să lege faptul că Hristos a purtat păcatele noastre de o consecință foarte practică pentru viața noastră zilnică (la fel cum Pavel o face în 1 Corinteni 6:20). El precizează : "pentru ca, fiind morți față de păcate, să trăim pentru dreptate".

     La prima vedere, această afirmație ar putea părea că urmează învățătura lui Pavel în epistola către Romani, unde este scris că noi suntem morți față de păcat (6:2) și că dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat (3:21 și următ.). Totuși, gândirea lui Petru este diferită. Romani tratează poziția noastră, adică din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Așa cum ne vede Dumnezeu în Domnul Isus, noi suntem - potrivit poziției noastre - morți față de păcat și îndreptățiți de către Dumnezeu (acestea sunt cele două mari fapte ale mântuirii noastre). Dumnezeu ne vede în acest fel, chiar dacă păcătuim încă în viața noastră, deși putem și ar trebui să înțelegem perspectiva lui Dumnezeu prin credință și să ne bucurăm de ea. Dar, în același timp, viața noastră pe pământ trebuie să reflecte ceea ce suntem deja înaintea lui Dumnezeu potrivit poziției noastre. În termeni practici, ar trebui să o sfârșim cu păcatul, de a fi morți față de păcat (adică de a nu mai păcătui) și de a duce o viață de dreptate practică. Acesta este argumentul lui Petru în versetul nostru. Ar trebui să-L urmăm pe Domnul Isus și să devenim tot mai mult asemenea Lui. El este Modelul nostru, iar noi suntem îndemnați să umblăm pe urmele Sale, urmele Celui care nu a făcut păcat (1 Petru 2:22).

     8     Morți față de păcate și vii pentru dreptate în viața noastră de fiecare zi

     Să ne socotim pe noi înșine ca morți față de păcat și vii pentru dreptate este ceva care se aplică în viața noastră de fiecare zi. Este o responsabilitate zilnică. Aceasta poate părea o responsabilitate imensă, căci știm cu toții cum suntem, întotdeauna schimbători, tentați să păcătuim și să ne purtăm altfel de cum ar vrea Dumnezeu. Dar avem aici un ajutor real : a privi la Mântuitorul suferind. Cu cât mai mult ne vom opri asupra Domnului Isus și asupra suferințelor sale pentru păcatele noastre pe cruce, cu atât vom deveni mai sensibili față de păcat. Când suntem tentați să păcătuim, ar trebui să gândim la cruce. Fiecare păcat pe care îl facem, chiar ca credincioși, a adăugat la suferința Aceluia care a fost atârnat. O conștiență profundă a acestui fapt extraordinar ne va face mai atenți cu privire la faptul de a păcătui.

     Dar, pe lângă acest aspect negativ (de a fi sensibili față de păcat), a privi la cruce ne va ajuta să trăim în dreptatea practică, adică a practica dreptatea și a trăi în conformitate cu ceea ce se găsește în Dumnezeu. Este ceea ce Dumnezeu caută în viețile noastre. Noi stăm înaintea Lui ca îndreptățiți, dar El vrea ca noi să trăim această dreptate în fiecare zi, așa cum Mântuitorul nostru, care a suferit, a făcut-o în viața Sa.

         Mântuitorule, noi cu toţi Te slăvim

      1. Mântuitorule, noi cu toţi Te slăvim,

          Când vedem dragostea Tatălui

          Pe-a Ta Faţă lucind şi în lume vestind

          Cât de-nţelept e şi puternic!

      R:

          Ce iubire! Căci venit-ai din cer,

          Ca să mori pentru noi toţi,

          Pentru-a noastră vină!

      2. Cât ai fost de smerit, când în iesle-ai fost pus!

          Şi-ai pribegit apoi ca străin

          Fără niciun locaş pe al nostru pământ,

          Tu, Cel ce-Atotstăpânitor eşti.

      3. Apoi, când Te vedem suferind pentru noi,

          Când Te rugai în Ghetsimani,

          Stăm uimiţi de-al Tău har, când Te ştim cât de sfânt,

          De curat şi de nepătat eşti!

      4. Şi-apoi, când Te privim pironit pentru noi,

          Purtând osânda şi vina grea,

          Te slăvim şi-Ţi cântăm, căci al Tău sânge scump

          Ne-a curăţit de orice pată.

                                                                                                                                                                https://cantarile-adunarii.crestine.ro/CC/16-Mantuitorule-noi-cu-toti-Te-slavim