Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere
- III -
Walter Scott STEM Publishing
Introducere - Apocalipsa 1:1-8
7 "Iată, El vine cu norii și orice ochi Îl poate vedea și cei care L-au străpuns; și toate semințiile pământului se vor jeli din cauza Lui! Da, Amin" (Apoc. 1:7)
7.1 "El vine cu norii"
A doua venire a Domnului nostru este o parte vitală a mărturiei creștine, și niciodată nu a fost mai necesar să se insiste asupra ei ca acum, mai ales în lumina reflecției solemne că atât Biserica, cât și lumea sunt pe cale să intre în fazele lor finale de vinovăție acumulată, înainte de a fi tratate cu o aspră judecată. Dar este esențial să distingem cele două părți distincte în care se împarte venirea. Există o clasă de pasaje, limitate la Noul Testament, care se referă în mod direct la venirea Domnului pentru sfinții Săi, cum ar fi : Ioan 14:3 ; Filip. 3:20 ; 1 Tes. 4:15-17 și 1 Cor. 15:23). Dar mai există și un alt set de texte, comune ambelor Testamente, care învață la fel de distinct venirea împreună cu sfinții, precum Iuda 14 ; Zah. 14:5 ; Col. 3:4 și Apoc. 19:11-14). Acum, deși ambele aspecte ale unicei veniri a Domnului nostru ar trebui să fie din ce în ce mai mult în atenția creștinilor ca parte, și nicidecum cea mai puțin importantă, a credinței aleșilor lui Dumnezeu, totuși a doua parte sau etapă a venirii este cea la care ne referim aici. Prima, adică mutarea tuturor sfinților în timpul coborârii Domnului în văzduh (1 Tes. 4:17), are loc, în mod necesar, înaintea celei de-a doua, adică venirea Lui cu sfinții Săi (Iuda 14) și cu îngerii (Matei 25:31).
Mărturia apocaliptică "Iată, El vine cu norii" se identifică cu cea profetului evreu: "Am privit în viziunile de noapte și, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor" (Daniel 7:13); și, de asemenea, cu vestirea profetică a Domnului nostru de pe Muntele Măslinilor: "Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu glorie mare" (Matei 24:30). Toate aceste pasaje se referă la același timp și eveniment. Epifania Fiului Omului, într-o măreție cum nu a mai fost văzută niciodată de ochiul muritor, va îngrozi inimile tuturor celor de pe pământ, cu excepția celor din propriul Său popor.
Profeții din vechime, fiecare în felul său și potrivit caracteristicilor lor personale, dar toți sub îndrumarea Duhului, vorbesc despre cele două mari teme profetice: Judecata și Gloria.
Cu puțin timp înainte de zorii binecuvântării, națiunile, nu mai puțin evreii, vor fi învăluite într-un gros întuneric moral (Isaia 60:2); în timp ce, în loc să-I acorde o primire potrivită Aceluia care vine, națiunile vor fi găsite adunate într-o răzvrătire deschisă și armată, fie la apus, împotriva Mielului (Apoc. 19:19), fie la răsărit împotriva Ierusalimului (Zah. 14:2). Prin urmare, pământul trebuie curățat de oamenii răi și nelegiuiți înainte ca pașii sfinți ai Domnului său și ai noștri să-l facă să vibreze de o bucurie cu mult mai mare decât cea experimentată în timpul scurt și fără păcat din Geneza 2. Acesta este aspectul judecății venirii la care se referă văzătorul de pe Patmos în versetul 7.
Nicăieri nu se spune că Hristos vine cu norii ca să-i adune pe ai Săi. Dimpotrivă, ei se vor sui în nori (1 Tes. 4:17). Aceștia (norii, n.t.) sunt trăsurile regale prevăzute pentru a ne duce de pe pământ pentru a-L întâlni pe Domnul. Norul din vechime era simbolul binecunoscut al prezenței lui Iehova cu poporul Său (Exod 13:21 ; 40:34-38 ; Luca 9:35). Trebuie remarcat că nu se spune că Hristos vine în nori (Marcu 13:26), ci cu ei (Apoc. 1:7) și pe ei (Matei 24:30). Norii care însoțesc venirea Lui sunt simboluri ale măreției Sale (Ps. 18:9-12). El stă pe ei ca pe tronul Său (Matei 24:30). Noi vom fi răpiți în nori (1 Tes. 4:17). El S-a suit la cer într-un nor (Fapte 1:9) și va veni în nor (Luca 21:27). Astfel de distincții minore sunt interesante.
Aici, deci, suntem îndrumați spre punctul culminat al întregii profeții - sursa binecuvântării pentru Israel, Biserică și lume. Prima și ultima mărturie din carte sunt despre venirea Domnului (Apoc. 1:7 ; 22:20), și putem observa în continuare că termenul "repede", aplicat venirii (Domnului) îl întâlnim o singură dată în această profeție sublimă.
7.2 "Orice ochi Îl va vedea"
Venirea Domnului pentru a zdrobi puterea manifestată a răului de pe pământ, pentru a împrăștia forțele combinate adunate sub conducerea lui Satan, pentru a măcina în atomi orice putere ostilă, va fi un eveniment atât de public și copleșitor, încât este adăugat: "Orice ochi Îl va vedea". Ce priveliște în ceruri! Domnul coborând, cu multe diademe pe capul Său, îmbrăcat în însemnele regalității, cu sfinții și îngerii care Îi măresc triumful, înconjurat de nori de jur împrejur, va apărea atunci într-un mod potrivit maiestății Sale.
7.3 "Cei care L-au străpuns"
Dar, deși afirmația "Orice ochi Îl va vedea" trebuie acceptată în sens literal - trebuie adăugat, că nu în același timp - totuși, există o clasă separată din marea masa a omenirii, aflată atunci în răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său (Psalmul 2), și anume "cei care L-au străpuns". Sulița națiunilor care a străpuns coasta Mântuitorului este un fapt consemnat doar de "ucenicul pe care-l iubea Isus" (Ioan 19:33-37). Reprezentantul slab și șovăitor al Romei (Pilat, n.t.), în măreția sa imperială, și-a pătat lăudata reputație de justiție inflexibilă, poruncind ca augustul său Prizonier, pe care L-a declarat de trei ori nevinovat, să fie biciuit și răstignit. Dar iudeii s-au comportat și mai rău, cerând cu voce tare moartea Lui, moartea lui Mesia al lor, și provocându-l pe nefericitul guvernator să pronunțe sentința fatală. Copiii lor, care au moștenit vina lor și care refuză sângele vărsat al lui Hristos ca răspunsul lui Dumnezeu la păcatul lor, Îl vor vedea pe Cel care L-au străpuns, în timp ce Zaharia 12:10 arată cum îl va folosi harul (sângele lui Hristos, n.t.). Clasa specială la care se face referire aici, "cei care L-au străpuns", sunt deci iudeii.
7.4 "Toate semințiile pământului se vor jeli din cauza Lui"
"Toate semințiile pământului se vor jeli din cauza Lui", în special în țara și printre oamenii unde harul Său fost arătat atât de evident. Jalea, însă, nu se limitează la cele două seminții care se aflau atunci în țară, Iuda și Beniamin; nici la cele zece seminții aflate în afara Palestinei înainte de a intra în ea (Ezechiel 20), ci le cuprinde și pe națiuni. "Toate semințiile pământului". Înlocuirea cuvântului "țară" cu "pământ" este pur și simplu o chestiune de interpretare și nu de traducere. "Neamuri, familii" sau "seminții" din Apoc. 7:9 desemnează, fără îndoială, națiunile. Comparați cu Matei 24:30, care fixează momentul jelirii generale de durere, și anume, venirea Fiului Omului.
7.5 "Da, amin"
Afirmația dublă "Da, amin" este pecetea Duhului Sfânt pentru această mărturie profetică impresionantă. "Da-ul" este grec, iar "Amin-ul" ebraic (ambele înseamnă același lucru : "Așa să fie", n.t.). Atât pentru națiuni, cât și pentru iudei, Cuvântul Său este neschimbător.
Un anunț divin (Apoc. 1:8)
8 "Eu sunt Alfa și Omega, spune Domnul Dumnezeu, Cel care este și care era și care vine, Cel Atotputernic".
8.1 "Eu sunt Alfa și Omega"
Enunțarea acestor titluri divine alcătuiesc o concluzie potrivită acestei introduceri. Demnitatea vorbitorului și caracterul cuvintelor Sale necesită o atenție profundă. Nu auzim aici glasul lui Hristos ca Om, ci Dumnezeu Însuși este Vorbitorul. El Își anunță propriile titluri și glorii. "Eu sunt Alfa și Omega" - prima și ultima literă a alfabetului grecesc - face referire la relația Sa cu creația. Dumnezeu este sursa, începutul oricărui adevăr revelat, al oricărei promisiuni date și al oricărei mărturii încredințate oamenilor. În acest sens, El este "Alfa". Dar El este și scopul. Gloria Lui este scopul. Totul își găsește răspunsul în El. Calea noastră, încercarea noastră, se află între aceste puncte, Dumnezeu Alfa și Dumnezeu Omega. Toate gravitează, ca scop, către El. În mâinile noastre, ițele sunt rupte; în mâinile Sale, nu au fost niciodată rupte. În mijlocul unor circumstanțe eșuate și falimentare, iar Biserica fiind o ruină ecleziastică în mijlocul mărturiei distruse de-a lungul veacurilor, glasul lui Dumnezeu se aude deasupra zgomotelor și conflictelor. Începutul oricărei mărturii este în Dumnezeu, iar sfârșitul, de asemenea, se află în El. În El, ca Omega, este desăvârșit ceea ce a început ca Alfa.
8.2 "Cel care este și care era și care vine"
În continuare suntem introduși în măreția divină a Celui care vorbește, care nu este nimeni altul decât Domnul Dumnezeu din Vechiul Testament (Gen. 2, etc.).
Cine este Domnul Dumnezeu ? Iehova Elohim, Dumnezeul oamenilor și al lui Israel, Cel care a binevoit să intre într-o relație morală și cu unul și cu celălalt, vorbește încă odată din ceruri. Ce liniște pentru suflet în mijlocul agitației vieții! Murmurul din interior și vacarmul din afară se potolesc la glasul Celui Etern. În cuvintele explicative care urmează : "care este și care era și care vine", este afirmată natura esențială și eternă a Ființei Sale ca Iehova. Cele trei expresii formează interpretarea Numelui Iehova. A treia expresie a textului, "care vine", ar părea la prima vedere să indice o venire reală, dar nu este așa. Forța întregului este de a prezenta un "Este" etern, dar nu doar o existență eternă, ci o relație pozitivă cu trecutul și viitorul.
8.3 "Cel Atotputernic"
Cât de potrivit este ca această introducere, cu adevărat importantă, să se încheie cu titlul lui Dumnezeu ca " Cel Atotputernic", un titlu care a fost o stâncă de putere pentru poporul Său întristat din toate veacurile. "Cel Atotputernic" nu este doar martorul puterii omnipotente, ci înseamnă Atotputernic în "susținerea resurselor", iar pe parcursul acestei cărți se va constata că circumstanțele poporului lui Dumnezeu impun de multe ori acest Nume puternic; de unde și frecvența sa în Apocalipsă, întâlnit doar o dată în altă parte a Noului Testament (2 Cor. 6:18), și apoi ca citat din Isaia. "Atotputernic" folosit în mod individual sau asociat împreună cu alte nume apare de aproximativ șaizeci de ori, jumătate fiind în vechea carte a lui Iov. Dumnezeu Atotputernic este un titlu plin de putere și mângâiere. El este Atotputernic în susținerea poporului Său, dar la fel de Atotputernic în judecata asupra vrăjmașilor Săi.
Trebuie menționat că Versiunea Autorizată (King James) a versetului opt intercalează și omite deopotrivă. Cuvintele "începutul și sfârșitul" sunt corecte în textul din Apocalipsa 21:6 și 22:13, dar greșite aici. "Dumnezeu" după "Domnul" este, de asemenea, o omisiune importantă. Aceste greșeli și altele sunt corectate în Versiunea Revizuită din 1881. Trebuie ținut minte că oamenii deosebiți și, în general, evlavioși, care au tradus Scripturile în 1611 nu au avut avantajele succesorilor lor din 1881. Nici Vaticanul, Codex Sinaiticus (ambele fiind cele mai vechi manuscrise biblice), nici Codex Alexandrinus nu au fost disponibile traducătorilor nobilei noastre Versiuni Autorizate (King James 1611).
Viziunea glorioasă a lui Hristos (Apoc. 1:9-20).
9 "Eu, Ioan, fratele vostru și împreună-părtaș la necazul și împărăția și răbdarea în Isus, eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus".
9.1 "Eu Ioan"
Daniel, mai mult decât oricare alt profet evreu, tratează subiecte care intră în sfera viziunilor avute de Ioan. Există numeroase puncte de asemănare între cei doi. Astfel, atât profetul Daniel, cât și văzătorul Ioan dezvăluie caracterul ultimului deținător al puterii imperiale civile a Romei; ambii dezvăluie ultima fază a imperiului reînviat, precum și sfârșitul lui cumplit (comp. Daniel 7 cu Apoc. 17).
"Eu, Ioan", ne amintește de "Eu, Daniel" (Daniel 7:15, etc.). Primul nu este un stil de anunț împrumutat de cel de-al doilea, ci este o declarație independentă de demnitate liniștită, dar conștientă, potrivit caracterului viziunilor care urmează să fie dezvăluite.
9.2 "împreună-părtaș"
Apoi, Ioan sugerează o părtășie comună în viață și suferință cu poporul lui Dumnezeu greu încercat. Perioadele martirajului neronian și domițian au fost, probabil, cele mai aprige dintre toate persecuțiile păgâne, care, cu o perioadă de acalmie ocazională, au durat aproximativ 250 de ani. Potrivit unora, Ioan a suferit sub Nero; alții l-ar plasa în nobila armată de martiri sub Domițian. Nu este important care tradiție este adevărată (*). Trebuie remarcat faptul că Ioan nu vorbește aici nici ca apostol, nici ca bătrân, ci ca "frate și părtaș" (sau tovarăș) cu sfinții la "necazul și împărăția și răbdarea în Isus".
(*) Data atribuită în general "Apocalipsei" este cea din Biblia noastră engleză (autorul fiind englez, n.t.), anul 96 d.Hr., în timpul domniei lui Domițian. Unii, însă, atribuie o dată mult mai veche. A fost plasată în timpul lui Claudius, 41-54 d.Hr., iar alții, în timpul domniei lui Nero, 54-68 d.Hr. Data anterioară este extrem de improbabilă.
9.3 "la necazul"
"Necazul" indică un caracter clar al încercării, și nu doar dificultățile obișnuite ale vieții creștine. Există trei mari perioade de suferință determinată: (1) Sub Roma păgână; (2) Sub Roma papală în timpul Evului Mediu; (3) Sub persecuția comună a viitoarelor puteri civile și ecleziastice (Apoc. 6 și 13).
9.4 "Împărăția"
Este introdusă în continuare "Împărăția" ca fiind cea în care Ioan a avut o parte comună cu cei cărora le scrie. Există patru faze distincte în care Împărăția este prezentată în Scripturi: (1) În responsabilitate, așa cum este prezentată iudeilor, Împăratul fiind respins (Matei 1-12); (2) În taină printre națiuni, așa cum s-a dezvoltat (Matei 13); În necaz, așa cum este detaliat în partea centrală a Apocalipsei; și (4) În putere, la venirea Domnului în glorie (Matei 25:31), marele și mărețul subiect al profeților din vechime.
9.5 "Răbdarea"
Urmează "răbdarea" sau perseverența, căci răul domnește încă nestăvilit în lume și în Biserică. Cererea "vie Împărăția Ta", care se ridică zilnic din inimile și buzele a mii de oameni, este încă fără răspuns. Necazul este calea rânduită către Împărăție. Viața unora este una de suferință aproape neîntreruptă, a altora de slujire activă, în timp ce pentru majoritatea este una de rutină obositoare a datoriei zilnice. De aici și nevoia de răbdare din partea tuturor în îndeplinirea voii lui Dumnezeu în fiecare ceas. Tristețea și singurătatea de pe Patmos cereau "multă răbdare", o caracteristică esențială a fiecărui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2 Cor. 6:4). Mergi mai departe, sfânt obosit, până la ivirea zorilor, când Dumnezeu Se va arăta deschis și public în numele tuturor acelora care, între timp, în slăbiciune se agață prin credință de Numele Său binecuvântat!
9.6 "în Isus"
Dar nu numai că avem comuniune cu apostolul bătrân și onorat în aceste trei lucruri, și anume : "necazul", "Împărăția" și "răbdarea"(*), ci Domnul are partea Lui în ele, și una deosebită. Aceste lucruri sunt "în Isus". Introducerea Numelui, de cea mai dulce semnificație pentru urechea și inima credincioșilor, este plină de mângâiere și alinare pentru sfinții care trec prin suferință.
(*) Cele trei cuvinte, "necaz", "Împărăție" și "răbdare" sunt strâns legate, fiind unite sub un singur titlu printr-un singur articol în greacă, JND.
9.7 "insula numită Patmos"
Locul exilului lui Ioan era aproape necunoscut, chiar și după nume; de aceea, suntem informați că era o "insulă" și se numea "Patmos". Această insulă extrem de mohorâtă și neprimitoare din Marea Egee, situată în largul coastei de sud a Asiei Mici, are o circumferință de aproximativ 25 de kilometri. În Evul Mediu era cunoscută sub numele de Palmoso, acum fiind cunoscută sub numele de Patino. Populația sa actuală este de aproximativ 4000 de locuitori, toți creștini greci. Călugării ignoranți și leneși posedă o bibliotecă valoroasă pe care nu o pot folosi. Tischendorf, acel neobosit erudit biblic, a spus : "Mica insulă se întindea tăcută în fața mea în zorii dimineții. Ici și colo, câte un măslin sparge monotonia pustiului stâncos. Marea era nemișcată ca un mormânt. Patmos dormea ca un sfânt mort. Ioan - acesta este gândul insulei. Insula îi aparține; este sanctuarul lui. Pietrele vorbesc despre el, și el trăiește în fiecare inimă". Cât de potrivită era poziția geografică! Ioan, în Patmos, se afla, ca să spunem așa, chiar în centrul situației profetice. Ierusalimul se afla la sud, Roma în spatele văzătorului la vest, Babilonul la est, iar țara Magog (Rusia) la nord, în timp ce pe coastă, în fața lui, se aflau cele șapte adunări asiatice, a căror istorie urma să o relateze.
Superioritatea morală în circumstanțele sale este exprimată prin afirmația simplă: "Eram pe insula numită Patmos". Niciun cuvânt de reproș, nici de plângere. Arestarea, procesul și procedurile dinaintea sălbaticului împărat Domițian sunt trecute cu vederea în tăcere absolută, nefiind considerate demne de atenție.
Tradiția, care nu este un instructor sigur, ne-a furnizat relatări interesante despre un personaj legendar, care sunt mai numeroase și mai veridice decât cele relatate despre distinșii apostoli Petru și Pavel (*).
(*) Gloag, în lucrarea sa "Introducere în scrierile ioanine", vorbește despre aceste relatări legendare într-un duh calm și respectos. Poate exista o bază de adevăr în unele dintre ele, dar nu există certitudine.
9.8 "pentru Cuvântul lui Dumnezeu"
Dumnezeu a lucrat ca mânia împăratului arogant să-L laude. Împrejurările erau ceea ce era necesar pentru ca Ioan să aibă viziunile lui Dumnezeu, una dintre acestea înfățișând căderea măreției imperiale a Romei, renașterea ei viitoare și soarta finală (Apoc. 17:8 ; 19:20), în timp ce ea era încă în apogeul gloriei sale, stăpâna de necontestat a lumii.
Aceeași putere, care a dat sancțiunea legală răstignirii Domnului nostru, l-a etichetat pe "ucenicul pe care-l iubea Isus" drept criminal. Aici, însă, adevărata cauză a infracțiunii este menționată în termeni preciși ca fiind "Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus". Acestea vor stârni mereu ostilitatea lumii.
Ioan, deși lipsit de învățătură omenească (Fapte 4:13) și vorbind în limba vulgară a Galileii, a predicat și a învățat fără teamă și cu credință Cuvântul lui Dumnezeu, atât în public, cât și în particular. Apostolii nu învățaseră arta - una extrem de iscusită în acele vremuri - de a adapta adevărul la gusturile variate ale oamenilor. În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu este făcut cunoscut în plinătatea și integritatea sa, iar cerințele lui Dumnezeu sunt impuse conștiinței, vrăjmășia lumii este stârnită la acțiune.
9.9 "mărturia lui Isus"
"Mărturia lui Isus" este privită aici în special în aspectul ei profetic. Nașterea Împăratului iudeilor a trezit gelozia crudă a lui Irod și a tulburat Ierusalimul în centrul său (Matei 2). Mărturia drepturilor imperiale ale lui Isus a fost o crimă pe care nici legile Romei, nici măreția imperială nu au putut-o tolera, așa că Roma l-a răstignit pe Petru, l-a decapitat pe Pavel și l-a exilat pe Ioan.
10 "Eram în Duh în ziua Domnului" (Apoc. 1:10).
10.1 "În Duh"
Toți creștinii sunt "în Hristos", spre deosebire de starea lor anterioară "în Adam", și sunt "în Duh" spre deosebire de condiția lor anterioară "în carne". Niciun creștin nu va mai putea fi găsit vreodată nici în "Adam", nici în "carne", ambele descriind o condiție trecută. În prima, este semnificat faptul că faci parte din acea rasă al cărei cap este "Adam"; în cea de-a doua (în carne), este sugerată condiția decăzută moral în care se află rasa (primului om, Adam, n.t.). Dar a fi în Duh (Romani 8), așa cum este, fără îndoială, orice creștin, nu are același înțeles ca și afirmația lui Ioan: "Eram în Duh". Înțelesul este că Ioan era ținut, controlat și caracterizat de o supunere absolută față de Duhul. Scos din conștiența vieții și a împrejurărilor zilnice, el s-a aflat într-o altă stare de a fi. Lipsa articolului de la cuvântul "Duh" nu trebuie să ne facă să gândim că nu este vorba despre Duhul Sfânt. Nu se face referire la Duhul Sfânt ca Persoană, nici la propriul nostru duh, ci omiterea articolului marchează fraza ca indicând o stare caracteristică,, o stare caracterizată de Duhul Sfânt, și una în care duhul uman și întreaga ființă interioară erau pentru un timp absorbite (comp. Ez. 11:24 cu 2 Cor. 12:2-3). Pavel, în starea lui de extaz, nu a avut voie atunci, nici după aceea, să consemneze ceea ce a văzut și auzit. Ioan, dimpotrivă, a primit porunca să facă ambele lucruri.
Aceeași formă de cuvinte se găsește în introducerea viziunilor ulterioare consemnate în Apoc. 4:5, etc. Scena stării de extaz spiritual din Apocalipsa 1 este pe pământ, în timp ce, cea din capitolul 4 este în cer.
10.2 "Ziua Domnului"
Întregul conținut al cărții Apocalipsa a fost comunicat în viziune în cea mai importantă zi a săptămânii, "ziua Domnului". Cele opt viziuni detaliate în Zaharia au fost văzute într-o singură noapte (Zah. 1:8 la cap. 6). Viziunile lui Daniel au fost, de asemenea, văzute noaptea (Daniel 7).
"Ziua Domnului" apare o singură dată în Sfintele Scripturi, ulterior devenind denumirea comună a zilei speciale de odihnă și închinare a creștinului. Faptul că este vorba despre prima zi a săptămânii pare evident din următoarele considerații: În primul rând, diferența dintre expresia folosită în original și cea folosită pentru a descrie profetica "zi a Domnului", pentru care vedem 1 Cor. 5:5 ; 2 Cor. 1:14 ; 1 Tes. 5:2. În al doilea rând, caracterul primei viziuni (Apoc. 1:12-20), care are o aplicație prezentă. Hristos, glorificat în mijlocul bisericilor, nu putea avea niciun loc, nici semnificație în perioada judecății viitoare, despre care se vorbește în ambele Testamente ca fiind "ziua Domnului" și care depinde de punerea deoparte a Bisericii, ca martor public pentru Dumnezeu pe pământ. Aceste considerații, și altele, interzic aplicarea termenului disputat la "ziua Domnului", încă viitoare.
Două fapte mărețe își definesc caracterul în prima zi a săptămânii: învierea Domnului dintre morți (Ioan 20) și întemeierea Biserici la Cincizecime (Lev. 23:16 și Fapte 2). Astfel, "ziua Domnului" nu este o zi obișnuită, nici "cina Domnului" nu este o masă obișnuită. Atât "ziua", cât și "cina" sunt în mod deosebit ale Sale. Caracterul sacru al "zilei" și al "cinei" ar trebui menținut în deplină integritate. Mâna nelegiuită a prădătorului ne-ar jefui de aceste prețioase moșteniri care vorbesc în mod semnificativ despre Biserică, despre învierea și moartea Sa.
10.3 "Am auzit înapoia mea".
Poziția văzătorului este semnificativă. Spatele lui este spre Biserică, iar fața spre Împărăție. Ruina ecleziastică, prezisă de Pavel (Fapte 20:28-32 ; Rom. 11 ; 2 Tim. 3), își instalase deja existența. Elementul polemic din scrierile lui Ioan a fost îndreptat în principal împotriva lui Cerinthus (contemporan cu apostolul) și a altora, care începuse o cruciadă viguroasă și satanică împotriva creștinismului. Anumite erezii gnostice, ale căror principii au fost denunțate de Pavel în epistolele sale către Corinteni și Coloseni, au fost dezvoltate mai mult în zilele lui Ioan și, în secolul al doilea, aveau școlile lor speciale, toate în opoziție deschisă și flagrantă față de Persoana Domnului nostru Isus Hristos. La aceste pericole ale Bisericii se adăuga puterea persecutoare a lumii. Nu este de mirare, deci, că privirea prizonierului bătrân și onorat era îndreptată spre gloria și puterea Împărăției, când binele va fi îndreptățit și răul pedepsit. Dar Domnul nu terminase cu Biserica, dacă Ioan, în duh, îi întorsese spatele. El trebuia să audă și să vadă, așa că trebuia să se întoarcă și să se ocupe de ceea ce era prezent pentru Domnul.
10.4 "Un glas puternic ca de trâmbiță"
"Glasul puternic ca de trâmbiță" ar sugera că o chestiune de importanță publică trebuia comunicată, una de care întreaga Biserică era interesată. Mai mult, viziunea la care Ioan a fost chemat să fie martor în spatele lui este o introducere la întreaga serie revelată ulterior, stabilind astfel începutul acestor revelații. Cât de potrivit este ca prima viziune prezentată privirii captivate a văzătorului să fie a lui Hristos în umanitate, dar în putere și măreție în mijlocul bisericilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu