Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere
- X -
Walter Scott STEM Publishing
Scrisoarea Duhului către Sardes - Apoc. 3:1-6
Epistolele către Sardes și Tiatira
În această epistolă către înger avem starea generală a Bisericii după Reformă, așa cum în epistola precedentă am avut o schiță în cuvinte și simboluri a Bisericii înainte de Reformă. În Sardes, în fața noastră se află protestantismul; în Tiatira, papalitatea. Una se suprapune peste cealaltă, în timp ce ambele merg până la sfârșit, venirea Domnului. În primele trei epistole sunt descrise stări consecutive ale Bisericii în ansamblu. Reforma a fost un punct de cotitură în istoria creștinismului occidental. Impunerea pretențiilor arogante și nelegiuite ale papalității în secolul al VII-lea a fost flagelul lui Satan asupra Occidentului, în timp ce dezvoltarea rapidă a mahomedanismului, în aceeași perioadă, a afectat în mod egal Răsăritul. Reforma a fost o redresare parțială în Occident; pentru Răsărit nu a existat nicio redresare; acesta este în apostazie față de Dumnezeu și de adevăr.
Cele șapte Duhuri și cele șapte stele
Apoc. 3:1 - "Și îngerului adunării din Sardes scrie-i: Acestea le spune Cel care are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele: Știu lucrările tale - că ai numele că trăiești, și ești mort".
3.1.1 "Cel care are cele șapte Duhuri".
"Cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu" este o expresie derutantă pentru unii. În epistolele lui Pavel, unitatea Duhului, "un singur Duh", este un adevăr fundamental. Dar în expresia apocaliptică "șapte Duhuri" putem înțelege plinătatea și diversitatea atributelor și acțiunilor unui singur Duh Sfânt. Duhul în acțiune guvernamentală diversificată, distinctă, dar în relație cu Iehova și Isus Hristos, pare să fie gândul dorit în Apocalipsa 1:4; în timp ce în Apocalipsa 5:6 perfecțiunea puterii și plinătatea inteligenței spirituale, exercitată guvernamental de către Miel, este forța expresiei folosite acolo. Plinătatea Duhului este în Hristos. El exercită puterea Duhului fie față de Biserică (Apoc. 3:1), fie față de lume (Apoc. 5:6). Prin urmare, oricare ar fi starea Bisericii - căzută, ruinată, coruptă, moartă - există în Cel care se află în mijlocul sfeșnicelor de aur putere spirituală adecvată.
3.1.2 "Cel care are... cele șapte stele".
Stelele sunt purtători de lumină ai adunărilor, responsabili să strălucească pentru Hristos și să reflecte lumina cerului asupra întunericului din jur. Hristos are atât "cele șapte Duhuri", cât și "cele șapte stele", doar că despre acestea din urmă nu se spune că se află în mâna Lui dreaptă, ca în Apoc. 1:16. Se spune pur și simplu că le are. Ordinea ecleziastică a Bisericii a fost menținută în Efes, în timp ce în Sardes slujirea, în general, și organizarea Bisericii nu erau nicidecum conform ordinii potrivite Duhului. O slujire instituită scriptural, unde totul era la locul lui și fiecare dar al Duhului era exercitat sub domnia lui Hristos, ar putea fi numită "în mâna Lui dreaptă". Dar, după Reformă, s-au format rapid biserici în funcție de voința, capriciul sau inteligența anumitor conducători. Anumite adevăruri, nu ADEVĂRUL, au devenit un punct de unire sau centrul în jurul căruia s-au adunat persoane cu același fel de gândire, alcătuind o organizație bisericească și stabilind o slujire, plătită și ordonată în mod corespunzător în funcție de abilitate, talent și puterea de a le crește și consolida numărul. De aceea, aici se spune pur și simplu "El are stelele". La urma urmei, caracterul fiecărei slujiri este de la Hristos. "El are stelele". Întreaga slujire a Biserici este în legătură cu Hristos, dar trebuie amintit că "Duhurile" și "stelele" nu trebuie separate; pot fi distincte, dar separate nu pot fără o pierdere serioasă. O slujire rece, carnală, intelectuală, rânduită de oameni este o slujire separată de Duhul. Stelele strălucesc prin lumina Duhului. Unirea celor două este gândul principal aici. Competența Bisericii pentru putere interioară și spirituală și pentru o organizare exterioară a autorității și a slujirii este întotdeauna în legătură cu Hristos. Aici constă puterea și slăbiciunea mărturiei protestante cu privire la creștinism. Dependența de Duhul Sfânt și călăuzirea Acestuia este adevărata putere; slujirea și rânduiala care ignoră Duhul, în mod practic sau teoretic, sunt de scurtă durată, iar moartea morală este rezultatul sigur.
Mărturisire fără viață
3.1.3 "Știu lucrările tale - că ai numele că trăiești, și ești mort".
Omniștiența Domnului este afirmată din nou prin cuvintele: "Știu lucrările tale". Astfel, Cel ce umblă în mijlocul adunărilor cercetează Sardesul și rostește această judecată: "Ai numele că trăiești, și ești mort". Acesta a fost și este protestantismul. Reforma a fost rezultatul energiei Duhului lui Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, urmărim acea intervenție puternică a lui Dumnezeu până la instrumentele sale umane, Luther, Melanchthon, etc., și până la diversele cauze care au contribuit la marele rezult, cum ar fi inventarea tiparului, etc., dar în spatele tuturor acestora, marea cauză activă a fost Duhul Sfânt. Considerăm papalitatea ca fiind cel mai mare blestem, iar Reforma ca fiind cea mai mare binecuvântare de la introducerea creștinismului. Facem deosebire între Reformă și protestantism; prima a fost o lucrare divină, cea de-a doua un sistem omenesc.
Când energia reformatorilor a reușit să rupă lanțurile și cătușele celei mai grave tiranii pe care o consemnează istoria, s-a născut întrebarea crucială: Se vor menține energia și râvna? Va urma biruință după biruință? Din nefericire, Reforma, ca orice mișcare începută în Duh, a căzut curând în ceva rece, formal și lipsit de viață. Reformatorii, și în special cei care le-au succedat, au început sistemul prin înființarea de biserici în loc să cerceteze Scriptura, din care numai ei puteau afla ce este Biserica lui Dumnezeu. Puterea spirituală aproape dispăruse; putea fi întâlnită ici și colo în mod individual, dar, ca o condiție generală și caracteristică Bisericii la scurt timp după Reformă, prezența personală a Duhului Sfânt în Biserică (1 Cor. 3:17) și în credincios în mod individual (1 Cor. 6:19), era fie necunoscută, fie, acolo unde pătrunsese o licărire a adevărului, era ignorată. Totuși, lucrurile păreau destul de corecte, dar în interior puterea și viața lipseau. Ne referim la starea generală. În protestantism nu întâlnim ororile și nici corupția grosolană a Evului Mediu, ci mai degrabă somnul morții. Exista un nume că trăia, dar numai un nume. Trecerea de la papalitate la protestantism, de la Tiatira la Sardes, poate fi descrisă ca un pas din "camera ororilor" în "celula morții". Există aparența vieții, dar Cel ai cărui ochi cercetează toate lucrurile și străpung prin învelișul exterior spune: "ești mort".
Lucrări incomplete
Apoc. 3:2 - "Fii veghetor și întărește cele care rămân, care sunt aproape să moară, căci nu am găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu".
Starea generală fiind una de moarte, reprezentanții spirituali ai adunării trebuiau să se trezească. Nu doar că li se poruncește să vegheze având în vedere starea de atunci, dar ei trebuiau să devină veghetori neîncetați. Vegherea și rugăciunea sunt legate (Marcu 13:33) în lumina revenirii Domnului. Rugăciunea și vegherea sunt legate în menținerea conflictului creștin (Efes. 6:18). Dacă starea de moarte morală a caracterizat mărturisirea protestantă a creștinismului în interior, în ciuda aparențelor înșelătoare care arată contrariul, cât de necesar este îndemnul de a continua într-o stare de veghere și de a nu dormi odată cu marea majoritate.
Însă, deși se impunea o stare de veghere continuă pentru a opri o paralizie viitoare (căci moartea, nu viața, devenea rapid stăpână asupra situației), era nevoie și de energia dragostei.
3.2.1 - "Întărește cele care rămân, care sunt aproape să moară".
Roada Duhului (Gal. 5:22-23) exista încă, deși într-o măsură mică și într-o exprimare slabă; tot ceea ce mai rămăsese din viață și har trebuia zidit, prețuit, întărit. Tot ceea ce este de la Dumnezeu, țineți cu tărie, și cu atât mai mult cu cât religia practică din aceste țări creștine este pe moarte. Îndemnul nu a fost niciodată mai necesar ca acum. Sabia și mistria sunt la mare căutare, dar folosirea înțeleaptă și plină de râvnă a acesteia din urmă este nevoia stringentă a Bisericii.
3.2.2 - "Nu am găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu".
Această acuzație conține temeiul îndemnului adresat îngerului. Lucrările credinței și ale ascultării nu erau desăvârșite, adică în sensul de a fi împlinite. Relațiile practice ale sufletului cu Dumnezeu au fost aproape neglijate în timpul conflictului cu Roma. Evlavia individuală și viața de adunare erau la cel mai scăzut nivel. Protestantismul, ca desemnare a celor care s-au separat de Roma (*), este o denumire slabă a ceea ce ar trebui să fie un creștin. Adevărurile înalte conținute în epistolele către Efeseni și Coloseni erau complet necunoscute majorității reformatorilor. Eforturile lor s-au concentrat în special pe marea luptă de a recupera pentru ei înșiși, pentru copiii lor și generațiile următoare adevărul paulin al îndreptățirii prin credință, și nici măcar acesta nu era prezentat în scrierile lor în plinătatea lui scripturală (**). Extrem de greșite erau gândurile lor cu privire la personalitatea și locuirea pe pământ a Duhului Sfânt, a Bisericii ca Trup al lui Hristos și a relației noastre individuale și colective cu Hristos în cer.
(*) La faimoasa Dietă de la Spire, din 1529, pe 19 aprilie, anumiți prinți ai Germaniei și mulți alții au protestat împotriva uzurpării papalității sub Clement al VII-lea ; și din nou sâmbătă, pe 24, ultima zi a Dietei, și-au reînnoit în mod ferm protestul. Prin urmare, din acea zi, reformatorii, toți cei care s-au opus papalității, au fost numiți protestanți, la opt ani după ce Luther se purtase atât de nobil și curajos la Dieta de la Worms.
(**) Luther a vorbit în termenii cei mai disprețuitori despre epistola lui Iacov, deoarece a crezut în mod nechibzuit că apostolul iudeu se contrazicea cu Pavel în prezentarea doctrinei îndreptățirii.
Astfel, lucrările lor nu erau complete sau împlinite înaintea "Dumnezeului Meu". Acesta a fost deci, și este, marele defect al protestantismului și, în această privință, se compară nefavorabil cu devotamentul în lucrări pentru care Tiatira a fost lăudată (Apoc. 2:19). Trebuie, însă, în toate acestea, să facem distincție între Reformă și starea cunoscută ulterior sub numele de protestantism. Prima a fost, fără îndoială, o mișcare divină, cea de-a doua este o poziție publică luată în opoziție cu papalitatea, în care, cu siguranță, există multe persoane evlavioase, în timp ce sistemul în sine este unul al morții morale.
Amenințare
Apoc. 3:3 - "Amintește-ți deci cum ai primit și ai auzit și păstrează și pocăiește-te! Deci, dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoț și nicidecum nu vei ști în ce ceas voi veni asupra ta".
"Amintește-ți" la Efes (Apoc. 2:5) a fost în legătură cu înzestrarea deosebit de bogată a adevărului revelat și a harului dăruit, și de la care Biserica era în declin; în timp ce chemarea de a-și "aminti" aici este în lumina a ceea ce Dumnezeu recuperase pentru ei la Reformă, adică Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu și libertatea conștiinței. Judecata este întotdeauna în funcție de măsura responsabilității, și aceasta există într-o măsură mai mare sau mai mică, decurgând din ceea ce a dat Dumnezeu și unde El a pus una (o anumită responsabilitate, n.t.). Ei atât "primiseră" și "auziseră". Protestantismul trăia prin renumele dobândit din conflictul lui de succes cu papalitatea; trăia din numele lui. Adevărurile recuperate și Evanghelia auzită, spre bucuria a mii de oameni, dispăreau din memorie și din conștiință; de aici și porunca de a "păstra" și de a se "pocăi" - de a păstra ceea ce aveau, și de a se pocăi de modul greșit în care au folosit binecuvântările lor.
Li s-a spus să vegheze (v. 2), dar acum, dacă nu fac acest lucru, sunt amenințați cu judecata. Caracterul în care Hristos va veni la ei este ca un "hoț noaptea" (1 Tes. 5). El va veni ca Judecător, pe neașteptate, la un ceas necunoscut și neașteptat. Protestantismul și lumea sunt în cele mai bune relații posibile. Majoritatea dizidenților de la amvon, din presă și din instanțele bisericești sunt politicieni activi. Bisericile sprijinite de stat trebuie să fie într-o măsură considerabilă politice în principiu și în practică. Prin urmare, dacă protestantismul se identifică cu lumea, împărtășind bunurile ei, trebuie să împărtășească și soarta ei. Hristos vine la Biserică ca Luceafărul de dimineață, la Israel ca Soarele dreptății, iar la lume și mărturisirea religioasă printr-o surpriză bruscă ca un "hoț noaptea". Papalitatea (Tiatira) și protestantismul (Sardes) continuă să meargă împreună, dar pe linii opuse. Se depun eforturi pentru a vindeca ruptura cu papismul (*). Diferențele dintre cele două se diminuează. Se apropie ceasul când cele 1300 de secte ale creștinătății se vor uni, conduse de Anticrist în mod personal, dar sfârșitul fiecărei unități care nu este alcătuită de Duhul Sfânt nu poate duce decât la judecată.
(*) Când autorul scrie aceste lucruri nu se înființase încă mișcarea ecumenică, care are în vedere unirea tuturor bisericilor. Pentru început tratativele se duc între cele trei : catolică - ortodoxă - protestantă, n.t.
Promisiune pentru cel neîntinat
Apoc. 3:4 - "Dar ai Sardes câteva nume care nu și-au întinat veșmintele; și vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici".
În Tiatira, "restul" sau "rămășița", iar în Sardes "câteva nume" care nu s-au întinat, au alcătuit un grup în care Domnul Se putea desfăta. În principiu și practică, ei erau separați de răul pe care-l dezaprobau; au umblat separați de el. Greutatea influenței și a numărului era de partea majorității. "Câteva nume în Sardes" nu își întinaseră hainele. Majoritatea avea un nume în lume, cei "câțiva" erau necunoscuți și nu aveau nicio poziție oficială, dar fiecare membru al acestui grup era cunoscut în mod personal de Cel ce "Își cheamă oile pe nume". Cât de imensă este mângâierea plină de har: "Vor umbla cu Mine în haine albe". Aici, ei își păstraseră integritatea, acolo, aveau să umble cu El în haine albite în sângele Mielului. Ne vom bucura de multe plimbări și conversații încântătoare cu Mântuitorul și Domnul nostru glorificat (comp. Luca 9:30-32). În ziua aceea care va veni, cu răsplătire imensă și asociere sfântă cu Domnul nostru pururea binecuvântat, niciun gând de nevrednicie personală, așa cum este acum, nu va mai arunca vreodată o umbră asupra sufletului, pentru că, adaugă Domnul în harul Său minunat: "Sunt vrednici". Într-adevăr, aceasta este socoteala harului, căci fiecare din numărul celor distinși și onorați nu este în sine însuși, în ce privește valoarea, decât un "tăciune scos din foc", unul salvat de la judecata iminentă, pe bună dreptate meritată.
Răsplata pentru cel care învinge
Apoc. 3:5 - "Învingătorul va fi îmbrăcat în veșminte albe și nicidecum nu-i voi șterge numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Săi".
3.5.1 Trei promisiuni
1 - Învingătorul care a umblat aici în curăție, în integritate personală înaintea lui Dumnezeu, va fi pe deplin îndreptățit în scena glorioasă din afara acestei lumi. El va fi îmbrăcat în haine albe pe care nu va fi nicio pată sau cusur.
2 - Cel ce a stăruit pe calea vieții până la sfârșit nu-și va avea numele șters din registrul mărturisirii creștine. Mulți care sunt înălțați în Biserică, ale căror nume sunt foarte cunoscute, pot fi șterse în ziua în care înregistrările vieții vor fi scanate de ochiul atotcercetător al Domnului adunărilor.
3 - Cel care nu s-a dat înapoi de la mărturisirea Numelui lui Hristos - întotdeauna nepopular în societatea pur religioasă și, bineînțeles, în lume - va fi scos în evidență în prezența glorioasă a Tatălui și a îngerilor Săi și numele său va fi mărturisit înaintea acelei mărețe adunări.
3.5.2 "Cartea vieții"
Cartea vieții de aici nu este aceeași cu cea din Apocalipsa 13:8. În Apocalipsa 3:5, mărturisirea de credință poate fi sau nu reală. Sfârșitul va arăta. Unele nume vor rămâne în vigoare, altele vor fi șterse. Dar în capitolul 13:8,, fiecare nume înregistrat este cel al unui credincios adevărat, deoarece numele au fost scrise de la întemeierea lumii și, prin urmare, înainte de începerea parcursului responsabilității umane. Dumnezeu cunoaște sfârșitul de la început și, în consecință, a scris fiecare nume cu litere de neșters. În capitolul 3:5, "cartea vieții" este înregistrarea mărturisirii creștine ; în capitolul 13:8, "cartea vieții" este înregistrarea realității. În prima se găsesc adevărul și falsul; în cea de-a doua numai adevărul.
