APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XIV -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 4 - TRONUL CELUI ETERN - ÎNTREAGA SITUAȚIE S-A SCHIMBAT
Apoc. 4:1 - "După acestea am văzut: și iată o ușă deschisă în cer, și glasul dintâi, ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: Suie-te aici și-ți voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea".
Avem aici o schimbare completă a situației. Văzătorul este răpit de pe pământ la cer. Apocalipsa 2 și 3 trasează soarta Bisericii pe pământ. Apocalipsa 4 și 5 descriu scene și evenimente din cer de-o măreție incomparabilă. Istoria Bisericii s-a încheiat, biruitorii au fost mutați pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh, iar marea masă vinovată a simplei mărturisiri creștine a fost "vărsată". Astfel, îndepărtarea Bisericii face loc subiectelor profeției să ocupe locul care le-a fost alocat.
4.1.1 - "După acestea"
Aceasta marchează un nou început. Diversele stări ale Bisericii de pe pământ s-au încheiat. Acum atenția văzătorului este preocupată cu scene profetice și viziuni. Cuvintele "după acestea" sugerează nu doar succesiunea viziunilor, ci și evenimentele care urmează în ordine naturală.
4.1.2 - "O ușă deschisă în cer"
Lucrul acesta semnifică faptul că trebuie să intri în cer dacă vrei să înțelegi profeția. Acolo se află resursele binelui etern, acolo este aranjată și planificată în mod corespunzător scena viitoare a binecuvântării milenare și eterne, și acolo își au sursa judecățile pregătitoare. "O ușă deschisă în cer" i-a permis văzătorului să intre. "Cerul deschis" (Apoc. 19:11) înseamnă că sfinții ies de acolo.
4.1.3 - "Glasul dintâi"
Aici nu se referă la cel dintâi dintr-o serie succesivă, ci este o referire clară la glasul Domnului care a fost auzit deja (Apoc. 1:10). Acolo, glasul s-a auzit pe pământ; aici vorbește din cer. Glasul trâmbiței îl cheamă pe Ioan de pe pământ în cer. Scene din cer trebuie dezvăluite, și numai acolo pot fi văzute. Profeția își are sursa în cer și, de aceea, văzătorul trebuie să facă din cer punctul său de vedere dacă vrea ca viziunile profetice care urmează să treacă prin fața privirii sale captivate să fie înțelese în mod divin. În cer este trasat planul profetic, și el se află acolo, cu mult deasupra ceții și a norilor pământului și a certurilor, geloziilor și a mândriei omului, numai acolo putem distinge gândul lui Dumnezeu cu privire la viitor. Lecția morală pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu este una necesară.
COMPETENȚA MORALĂ A VĂZĂTORULUI - TRONUL ȘI CEL CARE ȘADE PE EL
Apoc. 4:2-3 - "Îndată am fost în Duh; și iată, un tron era așezat în cer și pe tron ședea Cineva. Și Cel care ședea era asemenea unei pietre de iaspis și de sardiu la înfățișare; și de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere".
4.2.1 - "Îndată am fost în Duh"
Chemarea divină "Suie-te aici" nu întârzie. "Îndată am fost în Duh". Viziunea lui Hristos ca Fiu al Omului în gloria de nespus în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur a fost o priveliște prea puternică pentru ochiul muritor. Văzătorul era, pentru moment, sub controlul absolut al Duhului; el trăia și se mișca într-un alt mod de existență. El "era în Duh" (Apoc. 1:10). Dar, în natura lucrurilor, acest lucru nu poate fi prelungit. Această stare a încetat. Acum, viziuni noi, cu privire la viitor, trebuie să fie văzute și scrise, astfel că, în deplină concordanță cu caracterul lor solemn, văzătorul este din nou vasul puterii Duhului. "Îndată am fost în Duh". Absența articolului pentru cuvântul "Duh" arată că este vorba despre o starea caracteristică. Viziuni ale lucrurilor din cer au fost văzute de anumiți profeți pe pământ, dar numai distinsului profet al Noului Testament i s-au arătat viziuni în cer. Numai lui Ioan i-au fost adresate aceste cuvinte: "Suie-te aici". Competența morală a văzătorului de a privi și a înțelege situația profetică viitoare nu era în el însuși, ci într-o putere din afara domeniului natural. Duhul a pus din nou stăpânire pe vasul uman și l-a ocupat în întregime. Ioan a trăit pentru un timp într-un mod și o sferă de existență cu totul nouă, în care slăbiciunea și fragilitatea umană nu aveau ce căuta. Duhul l-a umplut și l-a controlat.
4.2.2 - "Iată, un tron era așezat în cer"
Aceasta a fost cea dintâi priveliște pe care a văzut-o văzătorul în aceasta nouă viziune. În această scenă cerească subiectul central este tronul. El este semnul și simbolul guvernării universale a lui Dumnezeu. El "era așezat în cer". Stabilitatea acestei guvernări este transmisă prin cuvântul "așezat" sau "era așezat"; "cerul" este stabilit definitiv și precis ca sediu al autorității imperiale. Ce contrast cu tronurile clătinate ale pământului! Aici, chiar de la început, este o aluzie la faptul că Domnul (Iehova) domnește. Tronul este siguranța și puterea noastră. El este, de asemenea, marele fapt central din univers. Este garanția că voința Celui Etern va impune ascultare oricărei ființe create. Este semnul ordinii, al domniei, al autorității. Tronul așezat în cer este în contrast cu instabilitatea tuturor guvernărilor pământești.
Cel ce stă pe tron nu are nume, dar este descris în simboluri generale, dar semnificative. Sunt numite două pietre prețioase, iaspisul și sardiul, și prin acestea se reflectă gloria și măreția lui Dumnezeu. Cu siguranță, gloria Sa esențială nu poate fi comunicată nici măcar celei mai înalte creaturi. Dumnezeu locuiește într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia: "pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea" (1 Tim. 6:16). Dar ceea ce poate fi văzut de creaturi este arătat. Iaspisul și sardiul sunt menționate în lista pietrelor prețioase care împodobeau pieptarul marelui preot din vechime (Exod 28:17-20), sardiul fiind numit primul, iar iaspisul ultimul; ele sunt numite, de asemenea, printre cele care descriu gloria împăratului , ca tip, al Tirului (Ezechiel 28:13), sardiul fiind din nou primul, iar iaspisul al șaselea. Întâlnim din nou aceste pietre prețioase în descrierea cetății sfinte, Ierusalimul, în autoritate guvernamentală și glorie față de lumea milenară (Apoc. 21:19-20), iaspisul în primul rând, iar sardiul în al șaselea rând. Nu există oare nicio semnificație în faptul că în aceste trei liste de pietre prețioase - care Îl reflectă pe Dumnezeu în har, în creație și în glorie - ordinea numerică este schimbată? Este aceasta o simplă coincidență sau dovada unui plan inspirat? Desigur, a celei din urmă. Strălucirea iaspisului și nuanța roșu intens a sardiului reflectă gloria și splendoarea nemărginită a lui Dumnezeu, în măsura în care acestea pot fi arătate. Gloria lui Dumnezeu, de asemenea, așa cum este simbolizată de iaspis, este lumina (Apoc. 21:11), stabilitatea (v. 18) și temelia (v. 19) Bisericii sau a miresei în viitoarea manifestare guvernamentală.
Văzătorul continuă apoi: "Și de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere".
Tronul, în imensitate și măreție, este unul potrivit Domnului oștirilor. Înconjurat de un curcubeu, este o mărturie că, în exercitarea suveranității absolute, a puterii atotcuprinzătoare, Dumnezeu Își va aminti cu har și îndurare de creaturile Sale, conform legământului Său. Acesta este un semn pentru toți cei din cer că Dumnezeu Se desfătează în bunătate.
Cercul complet, neîntrerupt, din jurul tronului proclamă adevărul: "Îndurarea Lui este pentru totdeauna". Curcubeul așezat în nori altădată, cu culorile și frumusețile sale variate, era semnul legământului lui Dumnezeu cu pământul (Gen. 9:9-17). Rareori este văzut ca un cerc complet, ci, în general, ca un arc sau semicerc, și este lecția practică a lui Dumnezeu pentru omenire, un semn public afișat pe cer pentru ca toți să vadă și să învețe că Dumnezeu este bun, o lecție de la Dumnezeu și a lui Dumnezeu pentru oameni. În ultima mențiune cu privire la curcubeu, acesta este văzut deasupra capului Domnului atunci când, în putere, El Își afirmă dreptul Său asupra pământului. El va mătura scena întinată cu mătura distrugerii, dar chiar și atunci reapare vechiul semn al bunătății divine (Apoc. 10:1). În locul combinației de culori cu care suntem obișnuiți în curcubeu, cel ceresc de deasupra tronului este "asemenea smaraldului la vedere". Verdele frumos, culoarea caracteristică lumii vegetale și singura care nu obosește niciodată ochiul, este culoarea deosebită a curcubeului văzut de văzător. Sfinții glorificați vor avea permanent înaintea ochilor lor neobosiți curcubeul în întregime; amintirea harului lui Dumnezeu față de pământ, chiar și atunci când El este pe cale să se ocupe de rasa umană în judecată.
AUTORITATEA IMPERIALĂ A CELOR RĂSCUMPĂRAȚI
Apoc. 4:4 - "Și de jur-împrejurul tronului, douăzeci și patru de tronuri, și pe tronuri ședeau douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe; și pe capetele lor erau cununi de aur".
Tronurile și cununile indică o ceată imperială de sfinți mântuiți și glorificați în cer, bineînțeles, nu înainte, ci după înviere (1 Cor. 15:23). Duhurile (credincioșilor, n.t.) șezând, îmbrăcate și încununate este un gând nepotrivit și complet străin Scripturii. Grupate în jurul imensului tron din cer sunt douăzeci și patru de tronuri a căror autoritate și stabilitate derivă din și susținute de tronul nemărginit al Celui Etern. "Scaune", ca în Versiunea Autorizată, este un gând slab și nepotrivit. Cuvântul "tron" este asociat cu o persoană imperială; "scaun" cu o persoană privată.
Acești douăzeci și patru de bătrâni, sau căpetenii, reprezintă totalitatea celor mântuiți aflați atunci în cer. Ei joacă un rol important în scenele consemnate și viziunile avute în capitolul 4 până la capitolul 19, unde în versetul patru este consemnată ultima mențiune despre ei. Bătrânii(*) sunt o ceată distinctă de animalele sau făpturile vii și de îngeri. În Apocalipsa 5, acțiunea bătrânilor, spre deosebire de cea a îngerilor, face imposibilă socotirea lor ca fiind una și aceeași ceată; în versetul 11 întâlnim cele trei cete. Bătrânii cântă (v. 9), îngerii spun (v. 12). Îngerii nu sunt niciodată numărați (Evrei 12:22), bătrânii sunt. De șase ori apare numărul reprezentativ "douăzeci și patru". Nu se spune că îngerii sunt încununați, ci bătrânii. Lauda corală a cerului, prin harfă și cântare, pare să fie misiunea specifică a bătrânilor. Inteligență cerească, în special în temele și subiectele legate de răscumpărare, este atribuită bătrânilor și nu îngerilor. Așadar, prin bătrâni înțelegem mulțimea nenumărată a sfinților mântuiți, înviați și schimbați și răpiți pentru a-L întâmpina pe Hristos în văzduh (1 Tes. 4:17). Cununile și tronurile simbolizează demnitatea lor imperială; harfa și cântarea exprimă bucuria închinării, în timp ce hainele și potirele lor arată caracterul și acțiunea preoțească. Dar de ce "douăzeci și patru"? Semnificația numărului trebuie căutată în prima carte a Cronicilor 25-25. David a împărțit preoția în douăzeci și patru de ordine sau cete, fiecare ceată slujind pe rând (Luca 1:5, 8, 9). Bătrânii sau căpeteniile acestor cete ar reprezenta întreaga preoție levitică. Astfel, ar exista douăzeci și patru de preoți, capii fiecărei cete, și un mare preot(**). Slujirea lor diversificată corespundea cu cea a bătrânilor din cer, căci templul (nu mai puțin decât cortul) în ceea ce privește structura lui, vasele și slujbele, a fost alcătuit după lucrurile din ceruri. Poporul lui Dumnezeu este numit "o preoție sfântă" (1 Pet. 2:5) și "o preoție împărătească" (v. 9), iar aici sunt văzuți în acțiune în ambele caractere.
(*) Termenul "bătrâni" apare de douăsprezece ori. Diversele acțiuni și slujbe la care iau parte arată suficient de clar că sunt reprezentanții sfinților mântuiți și înviați. Stau pe tronuri; se prosternă și se închină; unul dintre ei îl mângâie pe văzătorul care plânge și-i interpretează gândurile cerului; au harfe și potire cu tămâie; cântă (ceea ce nu se spune niciodată despre îngeri); sunt cea mai apropiată ceată de tron și de Miel; explică în mod inteligent despre cei mântuiți de pe pământ; celebrează triumful milenar și etern al lui Dumnezeu; adaugă "amin" și "aleluia" la judecata curvei celei mari - corupătoarea pământului. Pasajele în care se găsește cuvântul "bătrâni" sunt următoarele: Apocalipsa 4:4, 10 ; 5:5-6, 8, 11, 14 ; 7:11, 13 ; 11:16 ; 14:3 ; 19:4.
(**) Iosif Flavius, istoricul iudeu, ne informează că familia lui făcea parte "din prima ceată dintre cei douăzeci și patru" - o ceată destul de semnificativă. Unii înțeleg că cei douăzeci și patru reprezintă numărul guvernamental "doisprezece", semnificând astfel suma sfinților din Vechiul Testament ca un singur grup și suma sfinților din Noul Testament ca un alt grup de credincioși - deci de două ori doisprezece. Considerăm că este nejustificat să se împartă simbolul în acest fel. Suntem mulțumiți totuși că referința de "douăzeci și patru" se află în 1 Cronici 24-25.
Veșmintele albe indică puritatea și caracterul preoțesc al bătrânilor. "Pe capetele lor erau cununi de aur" care arată demnitatea imperială. Fiecare sfânt mântuit și înviat va fi încununat; aceasta nu este un fel de cunună deosebită, specifică unora, ci sugerează demnitatea și autoritatea imperială comună tuturor sfinților cerești.
TRONUL, CENTRUL ACȚIUNII ȘI INTERESULUI
Apoc. 4:5-6 - "Și din tron ieșeau fulgere, glasuri și tunete; și iată șapte făclii de foc, arzând înaintea tronului, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu; și înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului; și în mijlocul tronului și în jurul tronului, erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi".
După ce am văzut relația sfinților cu tronul ca fiind în jurul acestuia, și autoritatea lor imperială derivată din acesta și dependentă de acesta, avem în continuare acțiunea tronului în sine. Din el ies precursorii judecății viitoare, "fulgere, glasuri și tunete". S-a spus despre această carte că "aproape niciodată nu face referire la ceva care nu este biblic", și putem adăuga, că autorul Apocalipsei presupune că cititorul este suficient de familiarizat cu părțile anterioare ale Cărții Sfinte și, în plus, că fiecare simbol cu care cartea abundă poate fi interpretat și înțeles din utilizarea sa într-o parte sau alta a Sfintelor Scripturi. În niciun caz nu căutați interpretarea vreunei părți a Apocalipsei în afara Bibliei voastre. Semnificația fiecărui simbol trebuie căutată chiar în Cuvânt. Tripla referire la judecata imediată este potrivită perfect pentru a insufla groază în inimile celor vinovați de pe pământ. Tronul este pe cale să se impună cu putere. Dumnezeu Se pregătește să izbucnească în judecată și să Se ocupe de nelegiuirea arogantă în criza care se apropie dintre mutarea sfinților cerești și întoarcerea lor ulterioară din cer. Aceste semne ale acțiunii judecătorești sunt prevestiri ale Domnului (Iehova) despre puterea Sa în judecată (Ps. 29:3-5). Aceleași semne, cu unele completări, sunt menționate în legătură cu darea legii (Exod 19). De asemenea, este menționat efectul asupra oamenilor: "Tot poporul care era în tabăra s-a cutremurat" (v. 16). Cu mult mai răspândite și alarmante vor fi resimțite aceste dovezi ale mâniei într-o scenă a răului aproape perfectă, guvernată de Satan!
4.5.1 - "Șapte făclii de foc, arzând înaintea tronului".
Lucrul acesta arată plinătatea Duhului în acțiunea guvernamentală. Duhul nu este văzut aici ca mântuind oameni prin predicarea Evangheliei, nici în oricare dintre diversele Sale slujiri în Biserică, ci este văzut aici în conformitate morală cu tronul însuși. Tot ceea ce este incompatibil cu puritatea absolută a tronului trebuie judecat; prin urmare, Duhul este văzut aici în legătură cu caracterul drept al tronului. "Cele șapte făclii de foc (perfecțiune spirituală) vor cerceta și vor expune tot ce este contrar naturii sfinte a lui Dumnezeu" (comp. cu Apoc. 1:4 și Isaia 11:2).
4.6.1 - "Și înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului".
Imaginile din Vechiul Testament le întâlnim în mare măsură în structura Apocalipsei. Aici pare să fie o referire evidentă la ligheanul de la cort (Exod 30:18-21), și poate mai direct la marea de aramă de la templu (1 Împ. 7:23-37), ambele folosite pentru curățirea preoților. Dar marea de sticlă indică o stare stabilă de sfințenie, de curăție interioară și exterioară, în timp ce "înaintea tronului" ar indica faptul că această curăție este în concordanță cu caracterul sfânt al tronului în sine. "Asemenea cristalului"(*). Claritatea și frumusețea acestei scene de sfințenie întinse înaintea tronului sunt simbolizate de cristal. Cele două simboluri, sticla și cristalul, sunt aproape înrudite, dar nu sunt chiar același lucru. Primul este un articol fabricat, cel de-al doilea este o producție originară. Astfel, "sticla" mării indică o stare de curăție stabilă, în timp ce "cristalul" sugerează că starea este una conformă cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Gândul divin este legat de folosirea acestui din urmă simbol (Ezechiel 1:22 ; Apoc. 21:11 ; Apoc. 22:1). Marea de sticlă este menționată din nou în Apocalipsa 15, dar "amestecată cu foc", făcând referire la încercarea de foc din care ies martirii. Ei stau pe marea de sticlă; aici, aceasta este goală.
(*) O mare de sticlă care exprimă netezimea și strălucirea; iar această mare cerească este de cristal, afirmând că liniștea cerului nu este, precum mările pământești, tulburate de vânturi, ci este cristalizată într-o eternitate de pace", - Wordsworth.
Văzătorul descrie apoi o altă grupă de ființe, mai degrabă animale, ființe vii, distincte, de asemenea, de bătrâni și de îngeri, și mai strâns legate de tron decât oricare dintre ele.
4.6.2. - "În mijlocul tronului"
Lucrul acesta arată că sunt o parte integrantă a acestuia, "și în jurul tronului" că sunt conectate în exterior cu acesta. Adică, făpturile vii (nu animale) pot fi considerate fie ca fiind legate în mod vital de autoritatea judiciară a lui Dumnezeu, sau ca fiind în afară, totuși în legătură cu aceasta. Inteligența intuitivă, plinătatea discernământului spiritual, pare a fi forța cuvintelor "pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi".
FĂPTURILE VII ȘI ADORAREA LOR
Apoc. 4:7, 8 - "Cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; și cea de-a doua făptură vie, asemenea unui vițel; și cea de-a treia făptură vie, având fața ca de om; și cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur care zboară. Și cele patru făpturi vii, fiecare din ele având câte șase aripi, erau pline de ochi de jur-împrejur și pe dinăuntru; și zi și noapte nu încetau zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care este și care vine".
De ce "patru" făpturi vii? Deoarece "patru" reprezintă atributele lui Dumnezeu în relația judiciară cu omul și creația. Este simbolul lumii și al rasei umane și este folosit atunci când este vorba de universalitate. Reprezentanții, sau capii creației animale, sunt numiți după cum urmează: leul pentru măreție, boul (vițelul) pentru răbdare, omul pentru inteligență și vulturul pentru rapiditatea acțiunii. Acum, aceste simboluri exprimă anumite trăsături în exercitarea guvernării divine și sunt introduse în mod potrivit aici, având în vedere exercitarea imediată a acestor atribute divine. Întreaga scenă de sub cer va intra sub incidența judecății; de unde și folosirea numărului "patru"(*). Astfel, în cele patru făpturi vii grupate la un loc, avem o imagine completă și perfectă a guvernării judiciare a lui Dumnezeu. Simbolurile sunt luate de la cele mai reprezentative animale, nu de la cele din mare. Primul atribut al tronului lui Dumnezeu, simbolizat de un leu, este măreția, puterea, omnipotența (Gen. 49:9 ; Dan. 7:4 ; Amos 3:8). Al doilea simbol este un bou sau un vițel în muncă răbdătoare, lucrând asiduu pentru binele altora (1 Cor. 9:9-10 ; Prov. 14:4). A treia făptură vie avea fața ca a unui om, arătând inteligență și rațiune (Iov 9:24 ; Ezra 9:6). Al patrulea simbol folosit este al unui vultur în zbor care sugerează o vedere ageră și o acțiune rapidă (Deut. 28:49 ; Iov 9:26 ; Hab. 1:8 ; Iov 39:27-30).Acum, aceste trăsături combinate exprimă caracterul tronului lui Dumnezeu în raport cu pământul. Ele sunt atribute de natură judiciară exercitate prin instrumente umane sau angelice, conform plăcerii suverane a lui Dumnezeu. Făpturile vii reprezintă autoritatea judiciară a tronului. De la prima menționare a heruvimilor (Gen. 3:24) până la ultima (Evrei 9:5), același gând călăuzitor caracterizează toate pasajele, și anume atributele guvernării lui Dumnezeu (**).
(*) Numerele "trei" și "patru" exprimă în mod semnificativ divinul și umanul. Există trei Persoane în Dumnezeire. De trei ori serafimii vestesc sfințenia lui Dumnezeu, strigând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor" (Isaia 6:3). Făpturile vii repetă de trei ori cuvântul "Sfânt" (Apoc. 4:8). Relația lui Iehova cu timpul și eternitatea este exprimată într-un mod triplu: "care era și care este și care vine" (v. 8). Există trei ispite specifice ale Domnului nostru (Luca 4). De trei ori Domnul nostru pe pământ a fost recunoscut public de Dumnezeu (Matei 3:17 ; 17:5 ; Ioan 12:28). În a treia zi Domnul a înviat. Întunericul care s-a adunat în jurul crucii și peste pământ a durat trei ore.
Credința, speranța și dragostea sunt cele trei virtuți creștine fundamentale. Hristos Se anunță pe Sine Însuși în trei caractere: Calea, Adevărul și Viața. Binecuvântarea divină este exprimată de trei ori (Num. 6:23-24). "Trei" este semnătura lui Dumnezeu.
"Patru" este semnătura lumii. Patru diviziuni ale rasei umane : "națiuni, seminții, popoare și limbi" (Apoc. 7:9). Patru elemente. Patru vânturi. Patru anotimpuri. Patru prezentări ale lui Hristos în evanghelii. Patru făpturi vii. Patru imperii universale (Daniel 7). Patru jertfe mari, cele arse în foc (Lev. 1), darul de mâncare (Lev. 2), jertfa de pace (Lev. 3) și jertfa pentru păcat (Lev. 4). Cele patru judecăți cumplite ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14:21). Patru femei în genealogia umană a Domnului (Matei 1). Altarul de aramă avea patru laturi și patru coarne. Altarul de aur avea, de asemenea, patru laturi și patru coarne. "Patru" este semnătura omului și, în general, a creației materiale.
"Vechii scriitori rabinici afirmă că cele patru steaguri pentru semințiile lui Israel, în jurul cărora li s-a poruncit să-și așeze corturile de fiecare parte a cortului, ca în Numeri 2:2, erau următoarele: pentru seminția lui Iuda - un leu; pentru seminția lui Efraim - un bou; pentru seminția lui Ruben - un om; pentru seminția lui Dan - un vultur". - "Note despre Apocalipsa" de F. Brodie.
Hengstenberg citează o veche zicală iudaică: "Patru lucruri ocupă primul loc în această lume: omul dintre făpturi, vulturul dintre păsări, boul dintre vite și leul dintre animalele sălbatice".
(**) S-a încercat identificarea heruvimilor și a făpturilor vii cu Biserica, dar această idee exagerată nu poate fi luată în considerare nici măcar o clipă, din două motive: în primul rând, heruvimii au fost realizați din aceeași bucată de aur din care a fost făcut capacul ispășirii (scaunul îndurării) - aurul Îl simbolizează pe Hristos ca fiind divin, așa cum lemnul de salcâm ilustrează umanitatea Lui sfântă și incoruptibilă; în această poziție nu suntem și nici nu am putea fi uniți cu El ca Dumnezeu. Heruvimii nu erau uniți cu capacul ispășirii, deși făceau parte din el. În al doilea rând, caracterul judiciar al heruvimilor ar interzice aplicarea la Biserică, care este pentru a arăta harul lui Dumnezeu, nu căile Sale judiciare.
Diferențele dintre făpturile vii din Ezechiel capitolul 1, heruvimii din capitolele 9 și 10 ale aceluiași profet și făpturile vii din Apocalipsa sunt numeroase și interesante. În descrierea oferită de profetul captivității, fiecare din cele patru făpturi vii aveau patru fețe (ca de om) și patru aripi (Ezechiel 1:6). Văzătorul apocaliptic descrie doar a treia făptură vie cu fața de om și fiecare dintre cele patru cu șase aripi (Apoc. 4:7-8). Acolo aveau roți; aici nu au. Acolo tronul era deasupra lor; aici sunt în mijlocul lui și, de asemenea, în jurul lui. Acolo erau pline de ochi, "Și tot trupul lor și spatele lor și mâinile lor și aripile lor și roțile erau pline de ochi de jur-împrejur" (Ezechiel 10:12); aici sunt "pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi" și, de asemenea, "pe dinăuntru". Multe dintre aceste diferențe pot fi explicate prin faptul că judecata lui Iuda și a Ierusalimului este tratată în mod special în Ezechiel și, întrucât această judecată urma să vină dinspre nord (Babilon), roțile ar rula pe pământ ca reprezentând cursul judecății pământești, în timp ce făpturile vii de aici nu sunt văzute încă în acțiune; ele sunt slujitorii tronului. În plus, aici este prezentată de către văzător o sferă de judecată mult mai extinsă decât Iuda și capitala sa vinovată, Ierusalimul, căci întregul pământ este pe cale să tremure sub acțiunea tronului.
Lucrarea heruvimilor este în legătură cu gloria publică, guvernamentală a lui Dumnezeu (Ezechiel 10). Lucrarea serafimilor este în legătură cu sfințenia lui Dumnezeu; aceștia din urmă sunt menționați o singură dată în Scriptură (Isaia 6). Făpturile vii din Apocalipsă sunt o combinație dintre heruvimi și serafimi.
Fiecare dintre cele patru făpturi vii avea "șase aripi". Serafimii din Isaia (Isaia 6:2) aveau fiecare "șase aripi"; cu două își acopereau fața, cu două picioarele, iar două pentru rapiditatea acțiunii. Făpturile vii văzute de profetul captivității aveau fiecare "patru aripi" (Ezechiel 1:5-6). Numărul "patru" este folosit pe scară largă în acest capitol, deoarece este vorba despre guvernarea pământească a lui Dumnezeu. Cele "șase aripi" ale fiecăreia dintre făpturile vii din Apocalipsa indică o activitate dincolo de puterile naturale - o activitate supranaturală.
Apoc. 4:8 - "Pline de ochi pe dinăuntru".
Lucrul acesta semnifică percepția spirituală interioară a scopurilor și acțiunilor guvernamentale ale lui Dumnezeu. În partea anterioară a descrierii se spune că ochii sunt și "pe dinainte și pe dinapoi" (v. 6). Viitorul și trecutul se află în egală măsură în raza de percepție a făpturilor vii.
După ce a oferit o descriere a făpturilor vii, văzătorul descrie în continuare închinarea lor. În acest exercițiu binecuvântat și fericit nu există relaxare: "zi și noapte nu încetau spunând". Nu există nicio imperfecțiune în slujirea lor; închinarea lor nu este caracterizată de nicio slăbiciune, de nicio oboseală. Neîncetat se închină, zicând: "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care este și care vine". Putem observa aici că, în două privințe, făpturile vii seamănă cu serafimii; prin numărul aripilor, și prin tripla atribuire a închinării (comp. cu Isaia 6). Lucrările lui Dumnezeu Îl laudă, dar și mai profund, atributele Sale declară natura Sa sfântă, sfântă, sfântă, adică, ceea ce este El în Sine Însuși. Titlurile Dumnezeirii grupate aici și adevărurile respective legate de fiecare sunt celebrate neîncetat. Însăși puterile care execută poruncile drepte ale tronului (Apocalipsa 6) Îl glorifică aici în Ființa Sa divină. Făpturile vii reprezintă simbolic diferitele atribute numite mai înainte, și ele "dădeau glorie și onoare și mulțumire Celui care ședea pe tron".
Titlurile divine sunt Domnul sau Iehova, Cel care există prin Sine Însuși; Dumnezeu, în legătură cu creația; Cel Atotputernic, în har, putere și "resurse de sprijin". Pe lângă acestea, Ființa divină este celebrată și ca Dumnezeul veacurilor, care era și care este și care vine. Pentru acesta din urmă, adică ceea ce este Dumnezeu în propria Sa Ființă și natură, vezi Apoc. 1:4. Aici, "Care era" este înaintea termenului de existență independentă și eternă, "Care este" - acesta din urmă este menționat primul în referința anterioară (Apoc. 1:4). Astfel, cele patru făpturi vii se închină lui Dumnezeu.
ÎNCHINAREA FĂPTURILOR VII ȘI ÎNCHINAREA MAI DEPLINĂ A BĂTRÂNILOR
Apoc. 4:9-11 - "Și, când făpturile vii dădeau glorie și onoare și mulțumire Celui care ședea pe tron, care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci și patru de bătrâni se prosternau înaintea Celui care ședea pe tron și se închinau Celui care este viu în vecii vecilor și aruncau înaintea tronului cununile lor, spunând: Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești gloria și onoarea și puterea, pentru că Tu ești Acela care ai creat toate și datorită voii Tale erau și au fost create".
Fiecare dintre făpturile vii este un simbol caracteristic în sine al unuia sau mai multor atribute divine, și acum cele patru se unesc, înainte de a fi văzute în acțiunea guvernamentală, oferindu-I gloria, onoarea și mulțumirea cuvenite Numelui Său. Ele au anunțat, așa cum am văzut, puritatea Sa esențială în repetarea triplă a cuvântului "Sfânt"; acum doxologia lor (v. 9), ca și cea a bătrânilor este triplă. O altă caracteristică care distinge închinarea mai profundă a bătrânilor de cea a făpturilor vii este faptul că primii se adresează în mod direct lui Dumnezeu la persoana a doua; în timp ce făpturile vii vorbesc despre Dumnezeu la persoana a treia. Este important de remarcat că oricare ar fi instrumentele, îngeri sau oameni, în exercitarea autorității judiciare a tronului, ai căror reprezentanți simbolici sunt făpturile vii, toți trebuie să se întoarcă către El cu putere și plinătate sporite. Doxologia făpturilor vii oferă o dovadă în acest sens.
Închinarea bătrânilor are un caracter diferit față de cea a făpturilor vii. Închinarea lor este cea a persoanelor mântuite, care, având gândul lui Hristos (1 Cor. 2:16), pătrund într-un mod inteligent în gândurile lui Dumnezeu și care Îl cunosc personal în sfințenia și dragostea Lui. Este închinarea persoanelor ale căror inimi au fost câștigate prin dragostea Lui nespus de mare și ale căror conștiințe au fost curățite prin credința în mărturia divină a sângelui prețios al lui Hristos.
"Sfinții de aici se prosternă înaintea tronului, se închină înaintea locului Său în glorie și Îl adoră în ființa Sa nemărginită și își depun gloria, care le-a fost dată, înaintea gloriei Sale supreme și proprii, atribuindu-I toată gloria ca fiind singurul vrednic de ea; dar aici, în conformitatea cu natura acestei celebrări este vorba despre Creatorul pentru care sunt toate lucrurile. În toate schimbările care au loc, acestea rămân adevărate. Se va remarca aici că făpturile vii doar celebrează și declară; bătrânii se închină într-un mod inteligent. Pe parcursul Apocalipsei bătrânii cunosc motivul pentru care se închină. Ei au inteligență spirituală" ("Sinopsisul cărților Bibliei", vol. 5, p. 595, ed. Morrish).
Se va observa că în declarația făpturilor vii avem glorie, onoare și mulțumire; în cea a bătrânilor este glorie, onoare și putere. Mai mult, bătrânii se închină înaintea Acelui pe care Îl iubesc și Îl adoră, aruncând cununile lor înaintea tronului, recunoscând proveniența și susținerea demnității lor imperiale.
"Natura impresionantă a scenei prezentate în Apocalipsa 4 nu poate decât să impresioneze mintea fiecărui cititor inteligent. Sfântul văzător a fost pregătit în mod corespunzător printr-o astfel de viziune impunătoare pentru dezvăluirile care urmează; iar mintea cititorului cu greu poate refuza să le cerceteze cu un interes profund. Nici chiar celui mai neînvățat nu-i poate scăpa cât de mult se aseamănă întreaga scenă cu teofaniile inaugurale din Isaia 6 și Ezechiel 1". - "Un comentariu la Apocalipsă", de Moses Stewart, p. 514.
Gloria creatoare a lui Dumnezeu este aici temelia închinării bătrânilor. "Datorită voii Tale", adică toate lucrurile există după voia sau plăcerea Sa suverană, "și au fost create". El le-a făcut să existe, El este originea și sursa întregii creații. Închinarea de aici este întemeiată pe cunoașterea lui Dumnezeu, ceea ce este El în propria Sa Ființă și ca Creator și Susținător al universului. Prima și fundamentala cerință a lui Dumnezeu asupra făpturilor Sale este această recunoaștere necesară a puterii și a gloriei Sale, care a creat și susține totul - oameni și îngeri, lucruri însuflețite și neînsuflețite, toate lucrurile din sfera cerească și pământească. Cel dintâi lucru revelat în Scriptură este cel al creației și, în plus, cel dintâi în care se cere credință (Evrei 11:3). Închinarea din capitolul următor este întemeiată pe răscumpărarea prin sânge și, prin urmare, Mielul devine în mod necesar figura centrală. În capitolul nostru subiectul central este tronul în sine; în Apocalipsa 5 este Mielul în relație cu tronul.
Capitolul pe care l-am analizat este unul plin de interes. Subiectul principal prezentat în viziune este tronul Celui Etern, garanția că El guvernează universul conform adevărului naturii Sale. Și tronul, "așezat" sau stabilit în "cer" pe baza sigură a dreptății eterne, este garanția permanenței și a siguranței. În timp ce pe "tron ședea CINEVA", doar unul, sugerează că nu va interveni nicio schimbare de împărați, niciun transfer al puterii suverane, nicio succesiune; "așezat", nu "a stat", nu vacanță, nu interimat. În capitol nu există nicio cântare, nicio viziune a unui Miel înjunghiat și nicio menționare a sângelui jertfei; acestea sunt trăsături caracteristice ale capitolului următor și, prin urmare, din cauza absenței lor aici, capitolul nu este citit atât de des precum capitolul 5. Dar tronul, cu gloriile sale simbolice, accesoriile și împrejurimile sale, conferă acestui capitol un interes profund, care se adâncește cu cât este citit și studiat cu mai multă atenție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu