Translate

sâmbătă, 24 ianuarie 2026

 


                   APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE

                                                                        - XIII -


     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing


     ITRODUCERE LA A TREIA DIVIZIUNE SAU  PARTEA PROFETICĂ A APOCALIPSEI


     ȘAPTE MESAJE ADRESATE BISERICII

     Scrisorile către adunări constituie a doua diviziune a Apocalipsei: "Cele ce sunt". Biserica pe pământ exista în vremea lui Ioan și continuă până în prezent. Aceasta este explicația simplă pe care văzătorul a văzut-o în simbol (Apoc. 1:20). Apoi, starea morală a Bisericii, dar în etape succesive și parțial concomitente ale istoriei sale, este dezvoltată în șapte mesaje (Apocalipsa 2-3). Sinteza istoriei Bisericii conținută în aceste două capitole este neprețuită. A avea lumina cerului aruncată asupra stării lucrurilor pe parcursul întregii perioade a Bisericii de aproape două mii de ani este de o îndurare aproape de neegalat. Ce lecții sunt adunate aici! Cât de necesare sunt avertismentele într-o zi de relaxare morală! Cât de întăritoare sunt promisiunile în vremuri de slăbiciune!

     Aceste mesaje adresate Bisericii au fost inițial aplicabile local, dar sfera îngustă și restricționată la care s-au aplicat inițial nu s-a potrivit cu amploarea învățăturii lor. Adevărurile și principiile dezvăluite în ele își au aplicabilitatea până la limitele extreme ale Bisericii mărturisitoare. Ele sunt aplicabile atât persoanelor, în mod individual, cât și adunărilor. 

     Constituția, ordinea și disciplina Bisericii au format o trăsătură specială a lucrării lui Pavel. Luca, în "Faptele Apostolilor", dezvăluie istoria acesteia pe parcursul a treizeci de ani, de la Cincizecime până la închisoarea lui Pavel la Roma. Dar a fost rezervat văzătorului de pe Patmos sarcina de a dezvălui mai departe această istorie de la sfârșitul perioadei apostolice până la respingerea ei dezgustătoare de către Domnul.


     APLICAȚIA VIITOARE ȘI ISTORICĂ

     Partea profetică a cărții începe cu capitolul 4 și se încheie cu capitolul 22:5, formând astfel a treia diviziune: "Cele ce vor fi după acestea". Acțiunea profetică, însă, nu începe decât în Apocalipsa 6, scenele cerești consemnate în Apocalipsa 4 și 5 fiind în mod clar introductive la prima serie de judecăți detaliate în capitolul 6. De-a lungul timpului a existat un conflict între bine și rău, între lumină și întuneric, iar aceste principii respective au fost guvernate de puteri la fel de opuse, Duhul lui Dumnezeu și Satan. Prin urmare, putem înțelege cu ușurință o împlinire parțială în timpurile prezente și trecute. Dar, deși admitem în mod sincer acest lucru, precum și o asemănare trecută și prezentă cu multe evenimente din partea profetică a Apocalipsei, totuși insistăm asupra împlinirii lor depline, totale și complete în viitoarea criză de cel puțin șapte ani. Aplicația viitoare este, fără îndoială, cea corectă. Aplicația istorică este întotdeauna mai mult sau mai puțin conjuncturală, și una în care abia doi dintre exponenții săi sunt de acord. Principiul său de interpretare este de neimaginat. Istoria devine interpretul profeției. Se presupune că un eveniment sau altul este indicat prin pecete, trâmbiță sau potir. Avem două obiecții serioase față de viziunea prezentistă (*) asupra profețiilor conținute în această carte: în primul rând, de departe cel mai mare număr din poporul lui Dumnezeu este sărac și analfabetic (în timpul autorului, n.t.) și astfel ar fi practic împiedicați să le înțeleagă dacă cunoașterea istoriei este esențială pentru aceasta;  și în al doilea rând, profeția conform acestui sistem este lipsită de valoarea sa morală prezentă, căci cum poate acționa asupra sufletului ceva ce nu poate fi înțeles decât după împlinirea sa?

     (*) Tendință filozofică ce consideră că trecutul cu evenimentele lui nu poate fi înțeles decât prin prisma prezentului.


     SFINȚII RĂPIȚI ÎNAINTE DE JUDECĂȚILE APOCALIPTICE

     Acum, între sfârșitul Apocalipsei 3 și începutul Apocalipsei 4, adică între a doua și a treia parte a cărții, învingătorii au fost "răpiți" iar marea masă "vărsată", dar văzătorul nu consemnează aceste evenimente: le consideră de la sine înțelese. Pavel dezvăluie prin revelație și în detalii considerabile mutarea sfinților din Vechiul și Noul Testament (1 Tes. 4:15-17). Prezentăm trei dovezi incontestabile că sfinții Domnului, atât cei morți, cât și cei vii, sunt răpiți înainte de începerea secțiunii profetice a Apocalipsei (Apocalipsa 4).

     1 - Biserica nu se află pe pământ în perioada judecăților apocaliptice, timp în care întâlnim atât evrei, cât și națiuni, dar nu Biserica, care este compusă din ambele categorii. Cuvântul "Biserică", sau pluralul său, apare de aproximativ douăzeci de ori în primele trei capitole, și nu este nici numit, nici menționat în restul cărții până la Apocalipsa 22:17, care, bineînțeles, rezumă starea actuală a lucrurilor și nu face parte în niciun fel din viziunile profetice. Care este atunci deducția inconfundabilă din faptul că Biserica nu este pe pământ din Apocalipsa 4 până la Apocalipsa 22:5? De ce? Pentru că este în cer. Unde altundeva ar putea fi?

     2 - Cele trei diviziuni ale Apocalipsei nu se suprapun și nici nu sunt concomitente. Formularea v. 19 al primului capitol este exprimată în toată simplitatea. "Scrie deci ce ai văzut", viziunea lui Hristos pe care văzătorul tocmai a văzut-o, "și cele ce sunt", cele șapte adunări existente atunci, "și cele ce vor fi după acestea", când Biserica va fi luată și guvernarea lumii este pusă sub semnul întrebării. Duhul Sfânt Însuși a fixat diviziunea cărții într-un trecut, un prezent și un viitor. "Cele ce vor fi după acestea" semnifică faptul că "cele ce sunt" trebuie să fi încetat. Aceste diviziuni sunt succesive. A treia începe în Apocalipsa 4:1, "îți voi arăta", viziuni profetice,  "cele ce trebuie să aibă loc după acestea", adică modul în care Domnul se poartă cu adunările de pe pământ. Un set de lucruri urmează după altul.

     3 - Întreaga situație se schimbă. Aici nu mai avem pe Domnul în mijlocul sfeșnicelor sau al adunărilor de pe pământ, ci tronul este așezat în cer. Un fapt important și vital pentru înțelegerea cărții este că sfinții lui Dumnezeu sunt văzuți în cer în capitolul 4, și chiar mai departe până la Apocalipsa 19, când Îl însoțesc pe Domnul din cer pentru judecata lumii (Apoc. 19:11-14). Pe tot parcursul judecăților apocaliptice și înainte ca acestea să înceapă, totalitatea sfinților sunt văzuți în cer. Cum au ajuns acolo? Lucrul acesta poate fi explicat în mod satisfăcător doar pe baza presupunerii că Răpirea din 1 Tesaloniceni 4 a avut loc. Acest eveniment ar încheia în mod necesar relațiile Domnului cu Biserica, ar pune capăt la "cele ce sunt" și ar deschide calea pentru starea cea nouă și profetică, al cărei simbol potrivit este "tronul așezat în cer". Toate acestea sunt simple și clare și ni se par gravate pe suprafața cărții.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze