APOCALIPSA LUI ISUS HRISTOS - EXPUNERE
- XXV -
Walter Scott STEM Publishing
APOCALIPSA 10
COBORÂREA ÎNGERULUI PUTERNIC
CARTEA MICĂ DESCHISĂ
INTRODUCERE
Înainte de deschiderea celei de-a șaptea peceți, înainte de sunetul celei de-a șaptea trâmbiță și de vărsarea celui de-al șaptelea potir, se observă o pauză în cursul judecății în fiecare caz. Cea mai scurtă pauză este în cazul celui de-al șaptelea potir (Apoc. 16:15). Pauza din timpul celei de-a șaptea trâmbiță este cea mai lungă (Apoc. 10 - 11:13).
A șaptea pecete, în timpul căreia nu se consemnează nicio acțiune sau judecată separată, a introdus seria pedepselor divine anunțate prin trâmbițe. În mod similar, al treilea vai, sau a șaptea trâmbiță, pregătește calea pentru revărsarea finală a mâniei lui Dumnezeu asupra scenei apostate. Aceste ultime șapte judecăți, adică potirele, manifestă un caracter deschis. Ele sunt văzute clar de către toți ca venind din cer. Dumnezeu este recunoscut ca sursa acestor orori, nu printr-o adevărată pocăință, ci prin batjocură deschisă la adresa lui Dumnezeu și a Numelui Său. În episodul dintre a șasea și a șaptea trâmbiță citim: "în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor Săi, profeții" (Apoc. 10:7). Sunetul celei de-a șaptea trâmbiță aduce sfârșitul răbdării lui Dumnezeu. Puterea apostată de pe pământ trebuie tratată deschis, nu providențial, ca în timpul celor două serii anterioare de judecăți. Cerul și pământul, îngerii și oamenii, mărturisesc că aceste ultime lovituri, prin potire, sunt aplicate de mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, sunetul celei de-a șaptea trâmbiță anunță revărsarea mâniei concentrate a lui Dumnezeu asupra scenei vinovate și apostate. Loviturile sunt scurte, precise și necruțătoare (Apocalipsa 16).
Unii au susținut că, drept rezultat imediat al prezenței celui de-al șaptelea înger care a sunat din trâmbiță, Domnul Își va lua în primire marea Sa putere; începând imediat domnia Sa milenară. Dar noi considerăm că aceasta este o greșeală. Ostilitatea activă a Fiarei împotriva sfinților a încetat odată cu expirarea celor 1260 de zile, perioada exactă de suferință măsurată în zile și luni (Apoc. 11:3 ; 13:5-8). Aceasta lasă șaptesprezece zile și jumătate pentru a completa cei trei ani și jumătate necesari pentru a completa a șaptezecea săptămână a lui Daniel, acea săptămână plină de evenimente de șapte ani literali (Dan. 9:27). Potirele vor fi vărsate în timpul acestor șaptesprezece zile și jumătate (*).
(*) Vezi postarea din 8.02.2025 și, de asemenea, "STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL" de JND, în special cap. 9 (15.01.2025), n.t.
Puterea Fiarei de a-i hărțui și mai mult pe sfinții lui Dumnezeu ajunge la sfârșit atunci când îngerul începe să verse potirele. Cum poate Fiara persecuta când ea însăși este subiectul direct al acestor ultime judecăți? Înțelegem că Apoc. 11:15-18 nu prezintă evenimente care se încadrează în mod direct în timpul celei de-a șaptea trâmbiță, ci mai degrabă grupează scene milenare și eterne, și celebrează mai dinainte apropiata domnie universală a lui Hristos și triumful lui Dumnezeu. Împărăția este anticipată, nu a venit încă. După trâmbița celui de-al șaptelea înger, potirele sunt vărsate succesiv. Astfel, trâmbițele vin după peceți, iar potirele urmează după trâmbițe.
Însă, înainte ca Roma să devină subiectul direct al unei intense acțiuni judecătorești (Apocalipsa 16), intervenția publică a lui Dumnezeu este martoră prin simboluri și cuvinte (Apocalipsa 10) și este prezentată o altă mărturie, una nedezvăluită până atunci în nicio viziune anterioară (Apocalipsa 11). Această mărturie are un caracter propriu (v. 4) și este mult mai restrânsă decât cea din Apoc. 6:9 sau cea și mai extinsă prezentată în Apocalipsa 7. Cetatea Ierusalimului, călcată atunci sub călcâiul de fier al asupritorului națiunilor, devine sfera de operare a mărturiei cu totul speciale din cap. 11.
DESCRIEREA GLORIOASĂ A ÎNGERULUI PUTERNIC CARE COBOARĂ DIN CER
Apoc. 10:1-3 - "Și am văzut un alt înger puternic, coborând din cer, îmbrăcat cu un nor și curcubeul era pe capul lui și fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc; și avea în mâna lui o carte mică deschisă. Și el și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ; și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu; și, când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor".
Lucrurile se apropie de sfârșit. Jumătatea de săptămână de necaz (trei ani și jumătate) este aproape să se încheie, dar ultimele sale ore prezintă lumea într-o răzvrătire nebună și publică împotriva lui Dumnezeu și a sfinților Săi, asupra cărora Fiara și Antihristul își va vărsa furia. Înainte, însă, ca ultimele răzbunări ale Domnului să fie băute de apostații națiunilor și iudeilor și de înșelătorii lor, această viziune mângâietoare străpunge norii întunecați ai judecății. Este o severă aducere aminte pentru lume că, în ciuda furiei celor răi, guvernarea pământului este pretenția dreaptă a Creatorului și care va fi întărită cu putere. Dar viziunea este, de asemenea, una deosebit de potrivită pentru a întări și a mângâia pe credincioși, și în special sfinții aflați în suferință, caci aceeași putere care va zdrobi vrăjmașul îi va înălța pe cei în suferință la onoare.
Viziunea este ușor de înțeles. Este una dintre cele mai profunde din carte, dar totuși extrem de simplă în principalele sale caracteristici. Taina viziunilor trâmbițelor dispare aici.
10.1.1 - "Un alt înger puternic"
Această expresie ne duce cu gândul înapoi la Apoc. 5:2, dar singurul lucru comun ambelor texte este cuvântul "puternic". În textul dinainte se face referire la o ființă creată înzestrată cu putere, în timp ce în pasajul pe care îl avem în față este văzută o Ființă necreată de măreție și putere divină. Este Domnul Însuși. Am văzut deja o viziune a Domnului în mijlocire angelică și preoțească (Apoc. 8:3); aici El Își afirmă în putere angelică pretenția Sa incontestabilă la stăpânirea pământului.
10.1.2 - "Coborând din cer"
Nu doar "din" el ca punct de plecare, ci "din" ca fiind casa Lui natală (1 Cor. 15:47 ; Ioan 3:13, ultima propoziție); "Cerul" face referire la o locație definită. Introducerea prepoziției "din" și omiterea articolului hotărât în textul Versiunii Autorizate pot părea unora fără importanță, dar pentru cei care susțin inspirația verbală a Sfintelor Scripturi, așa cum credem că fac toți cititorii noștri, o interpolare nejustificată sau omiterea unei litere inspirate sau a unei părți dintr-o iotă sau titlu (Matei 5:18), trebuie considerată o pierdere deosebită. Dumnezeu atenționează și amenință în termeni neobișnuit de solemni împotriva alterării Cuvântului inspirat, fie prin adăugare la el (Apoc. 22:18), fie prin eliminare din el (v. 19).
Prin coborârea îngerului puternic pe pământ este sugerată încheierea lucrării providențiale (*). Scena profetică anterioară este considerată ca avându-și sursa în cer; aici, scena lucrării este arătată în mod deschis ca fiind pe pământ. Întreaga scenă profetică de sub cer este ocupată deschis și public. Domnul, ieșind astfel din locul Său pentru a-Și stabili Împărăția mondială pe pământ, schimbă punctul de vedere, care în viziune este pământul, nu cerul.
(*) Adică Dumnezeu nu mai lucrează față de oameni în mod ascuns, astfel că oamenii pot să aibă dubii dacă este lucrarea lui Dumnezeu sau este pur și simplu întâmplare. Acum El o face deschis, public, pe pământ, direct înaintea lor, n.t.
10.1.2 - "Îmbrăcat cu un nor"
În oracolele antice, norul figura în general ca reprezentând prezența și măreția lui Iehova. Există o mare plinătate și îndrăzneală în simbolurile folosite pentru a exprima măreția glorioasă a Domnului, simboluri care, în interpretarea lor, lasă puțin loc de discuții. "Îmbrăcat în nor" este un semn public al măreției Sale.
10.1.3 - "Curcubeul era pe capul lui".
Același curcubeu (*) așa cum a fost văzut anterior de către văzător (Apoc. 4:3). În referința anterioară, un curcubeu înconjoară tronul și augustul său Ocupant, aici curcubeul, cu multele și diversificatele sale culori și glorii, stă pe capul îngerului. Folosirea articolului hotărât ( "curcubeul") în textul nostru leagă scena din capitolul 10, în unele dintre caracteristicile sale esențiale, de cea din capitolul 4. Este același curcubeu, "acest simbol al divinității" care înconjoară tronul (Apocalipsa 4) și capul (Apocalipsa 10). În mijlocul scenelor apocaliptice ale judecății, amintirea lui Dumnezeu despre îndurare este constantă și neclintită. Curcubeul din nor (**), acel semn antic al bunătății divine (Geneza 9), reapare aici și exact la momentul și timpul când este cea mai mare nevoie.
(*) În capitolul 4, înfățișarea curcubeului este "asemănătoare cu smaraldul", verdele neobositor, atât de odihnitor pentru ochi.
(**) "Curcubeul nu putea, în conformitate cu mitologia păgână, să constituie o parte din simbolurile regale ale vreunei zeități anume. Aveau noțiuni atât de înalte despre el, încât credeau că nu era propriu-zis un arc (pe cer), ci o zeitate. Grecii credeau că este Iris, fiica lui Thoumas și a Electrei. Romanii considerau că este o favorită (curcubeul era văzut ca o zeiță) deosebită a Lunonei, soția lui Jupiter. Printre peruani, cele mai înalte acte de venerație erau aduse curcubeului; în celebrul templu al soarelui din Cuzco, o încăpere era dedicată în întregime cultului curcubeului și un ordin de preoți era pus deoparte pentru a îndeplini slujbele obișnuite." - "Prelegeri despre profețiile lui Ioan", de Robert Culberston, vol. 1, p. 387.
Arcul unui arcaș în jurul capului unora dintre zeitățile păgâne este diferit de curcubeu. Păgânii nu puteau să împrăștie norii, nici să-i strângă și, prin urmare, adaugă scriitorul de mai sus: "Prin urmare, nu aveau dreptul să poarte acest însemn deosebit". Curcubeul este, înainte de toate, un simbol folosit exclusiv pentru Ființa divină sau pentru tronul Său (vezi Ez. 1:28).
10.1.4 - "Fața lui era ca soarele și picioarele lui ca niște stâlpi de foc".
În esență, descrierea de aici este descrierea gloriei Fiului Omului din capitolul 1:15-16. Acolo, însă, picioarele Celui glorios sunt menționate înaintea feței Sale. Ambele descrieri se aplică aceleiași Persoane binecuvântate în conexiuni diferite. În prima (Apocalipsa 1) este prezentată expresia caracterului și a gloriei Sale ca Om. În cea de-a doua (Apocalipsa 10) este văzută măreția puterii și gloriei angelice. Măreția și guvernarea supremă sunt reflectate pe fața Sa, în timp ce "picioarele Lui ca niște stâlpi de foc" indică stabilitate și fermitate, sfințenia neclintită a acțiunii Sale judecătorești.
10.2.1 - "Avea în mâna lui o carte mică deschisă"
În Apocalipsa 5, Iehova (Cel care ședea pe tron) ținea în mâna dreaptă o carte sau sul închis, cu șapte peceți; aici, îngerul ține în mână o carte deschisă. De ce închisă într-una și deschisă în cealaltă? În prima, sfaturile lui Dumnezeu, nerevelate până acum, sunt dezvăluite succesiv de către Miel, în timp ce în cea de-a doua, "cartea este deschisă ca parte a unei profeții binecunoscute și acum adusă la o soluție directă pe un teren cunoscut". Mai mult, aceasta este o carte "mică" (sau "cărticică"), diminutivă în contrast cu cartea (sau "sulul") mai mare din capitolul 5, care era atât de plină încât era scrisă atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru. O carte, atât ca mărime, cât și ca conținut, mai mare și mai plină decât cea din mâna îngerului.
10.2.2 - "Și-a pus piciorul drept pe mare, și pe cel stâng pe pământ".
De trei ori pe parcursul acestei viziuni , îngerul este văzut stând pe mare și pe pământ, iar în fiecare caz menționarea mării este înainte de cea a pământului (v. 2, 5, 8), în timp ce în alte părți ale Apocalipsei ordinea este inversată (Apoc. 7:1-3 ; 14:7 ; 5:13 ; 12:12, etc.). Aceasta din urmă este, cu siguranță, ordinea naturală, adică pământul și marea. Am remarcat deja forța acestor simboluri; pământul simbolizând partea civilizată a globului, marea făcând referire la masele de oameni aflate într-o stare neformată, necivilizată. Dar în pasajul nostru, marea, păgânul turbulent, este menționată prima. Este întâmplător sau o precizie divină faptul că piciorul drept este pus peste națiunile și popoarele rebele, iar cel stâng peste scena pretinsă a luminii și guvernării? Cât de ferm este pasul îngerului! Cât de completă este acțiunea! Cât de completă este supunerea tuturor față de El! El a așezat acei stâlpi, sau coloane, de foc peste tot sub soare. Dreptul și puterea, ambele în exercitare, sunt caracteristice actului semnificativ al îngerului, în timp ce El ia în stăpânire întreaga scenă de sub cer.
10.3.1 - "A strigat cu glas tare, cum răcnește un leu".
Împreună cu acțiunea îngerului avem glasul Său maiestuos și puternic, care provoacă o groază imensă pe tot pământul (Osea 11:10 ; Ioel 3:16). Este glasul lui Hristos. "El face să răsune glasul Său, un glas puternic" (Ps. 68:33). Avem aici răcnetul leului din seminția lui Iuda. El a fost numit astfel în legătură cu Mielul în acea scenă cerească și magnifică desfășurată în capitolul 5. Dar acolo suntem martori la acțiunea mielului; aici, la cea a leului.
10.3.2 - "Când a strigat, cele șapte tunete au vorbit cu glasurile lor" (*).
Strigătul îngerului a fost un strigăt către Iehova, care primește un răspuns imediat. Răspunsul este unul de putere și judecată. Tunetul este glasul lui Dumnezeu în judecată, expresia autorității Sale în aceasta (1 Sam. 7:10 ; Ps. 18:13 ; Iov 26:14). "Cele șapte tunete" sugerează un răspuns deplin și perfect la strigătul îngerului. "Cele șapte" conferă precizie și claritate glasurilor tunetelor care răspund. Nu a fost un bubuit ca al tunetului din natură, ci aceste tunete au exprimat în mod inteligent gândul Dumnezeului judecății, ele "și-au rostit propriile glasuri".
(*) Cele șapte tunete par să răspundă la cele șapte momente în care se aude glasul lui Iehova (Ps. 29:3-9). Cele șapte indică "perfecțiunea intervenției lui Dumnezeu în judecată".
VĂZĂTORULUI I SE INTERZICE SĂ SCRIE
Apoc. 10:4 - "Și, când au vorbit cele șapte tunete, eram gata să scriu; și am auzit un glas din cer, spunând: Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie!"
Profetul era pe punctul de a consemna cuvintele tunetelor. El a auzit și a înțeles. Această viziune este plină de glasuri. Cel al îngerului, al tunetelor și un altul "din cer". Acesta a fost un glas al autorității: "Pecetluiește ce au vorbit cele șapte tunete și nu le scrie". Acele comunicări nerevelate către noi urmau să fie pecetluite. Nu era momentul să fie făcute cunoscute. Importanța exactă a acestor revelații nu a fost dezvăluită; probabil că ele sunt cuprinse în comunicările ulterioare care se referă în mod direct la sfârșit. Există două porunci adresate văzătorului: prima, să pecetluiască cuvintele tunetului; a doua, să nu le scrie (comp. cu Dan. 8:26 ; 12:9). Se poate întâmpla, ca în cazul profetului iudeu, ca această parte a viziunii apocaliptice, care conține cuvintele nescrise ale îngerului și ale celor șapte tunete, să fie "închisă și pecetluită până la vremea sfârșitului". Dacă sfârșitul este aproape, atunci profețiile nu trebuie pecetluite. Într-un caz, cuvintele sunt pecetluite, căci sfârșitul este departe (Dan. 12:9); în altul, cuvintele nu sunt pecetluite, căci sfârșitul este aproape (Apoc. 22:10).
JURĂMÂNTUL SOLEMN AL ÎNGERULUI
Apoc. 10:5-7 - "Și îngerul pe care l-am văzut stând pe mare și pe pământ și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat cerul și cele din el, și pământul și cele de pe el, și marea și cele din ea, că nu va mai fi amânare; ci, în zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor săi, profeții".
Aici este consemnată una dintre cele mai sublime acțiuni apocaliptice. Cât de încurajator și cât de mângâietor! Ne întoarcem de la vuietul și de la conflictele furioase dintre națiuni la scopul etern al lui Dumnezeu cu privire la acest pământ. El aparține lui Hristos prin drept natural și prin cumpărare. Ce priveliște! Marea și pământul sub picioarele Sale, cartea profețiilor finale în mâna lui stângă, în timp ce Își ridică dreapta spre cer (*) și jură pe Dumnezeul și Creatorul cel viu pentru eternitate (**) că nu va mai fi nicio amânare. Nu este vorba de "nu mai este timp", așa cum este în Versiunea Autorizată și păstrat și în Versiunea Revizuită. Traducătorii și-au corectat greșeala înlocuind "timp" cu "amânare" pe margine. Ori textul, ori marginea, căci ambele nu pot fi corecte. După împlinirea jurământului îngerului, cel puțin o mie de ani își urmează cursul înainte ca timpul să înceteze și eternitatea să se deschidă; prin urmare, nu înseamnă că nu va mai fi "timp". Tregelles, Stuart, Darby, Kelly și alți comentatori competenți citesc "numai este amânare". Înțelesul este că "ziua omului", care a început odată cu înălțarea Domnului și se încheie prin venirea Lui cu putere, se apropie de sfârșit. Perioada tratării răului în ascuns (nu pe față) și în mod providențial este pe cale să se încheie. Timp de 2000 de ani, Dumnezeu nu a intervenit în mod deschis (pe față) în guvernarea lumii. Biserica este o ruină, iar lumea o epavă. Este timpul în care voința omului este dezlănțuită pretutindeni. Este, de asemenea, timpul răbdării lui Dumnezeu față de rău, perioada îndelungii Sale răbdări cu oamenii. Nu va mai fi amânare pentru instaurarea Împărăției și preluarea guvernării (***) întregii creații în propriile Sale mâini. Ziua omului se va încheia cu o judecată aspră și severă, iar domnia și Împărăția Domnului vor fi instaurate. Jurământul îngerului nu numai că ne asigură de acest lucru, dar garantează și executarea imediată a acestuia. Nu va mai fi amânare în a pune capăt epocii prezente cu tot răul ei.
(*) În Daniel 12:7, omul îmbrăcat în in a jurat având ambele mâini ridicate.
(**) "Descrierea acestui înger a fost admirată de fiecare intelectual clasic. Privită în afara sensului său spiritual și considerată doar ca o capodoperă literară, ea (descrierea) este de neegalat față de orice întâlnim în toate scrierile literaturii grecești și romane". Iată un alt omagiu elocvent. "Vă invit să priviți înfățișarea acestui personaj minunat. Toată strălucirea soarelui strălucește pe chipul lui și toată furia focului arde în picioarele lui. Priviți veșmintele sale. Norii îi alcătuiesc roba, iar draperiile cerului plutesc pe umerii săi; curcubeul îi formează diadema, iar ceea ce înconjoară cerul cu un cerc glorios este podoaba capului său. - Privește atitudinea lui. Un picior stă pe ocean, celălalt pe pământ. Pământul vast și întins și lumea apelor servesc drept piedestaluri pentru acele coloane puternice. - Priviți acțiunea. Mâna lui este ridicată până la înălțimea stelelor, el vorbește, iar regiunile firmamentului răsună cu accente puternice, așa cum pustiul la miezul nopții răsună de răgetul leului. Artileria cerului este descărcată la un semnal; un bubuit de tunet înșeptit răspândește alarma și pregătește universul să primească ordinele sale. - Pentru a încheia totul, și a oferi cea mai înaltă splendoare, precum și cea mai mare solemnitate a reprezentării, el jură pe Cel ce este viu în vecii vecilor" - "Meditațiile lui Hervey" - (James Hervey, cleric englez, 1714-1758).
(***) Guvernarea pământului a fost încredințată națiunilor, prin Nebucadnețar, și va ajunge în final în mâinile Fiarei, conducătorul imperiului roman restabilit, n.t.
Apoc. 10:7 - "În zilele glasului celui de-al șaptelea înger, când va suna din trâmbiță, va fi împlinită și taina lui Dumnezeu".
Ce semnifică taina lui Dumnezeu? (*) Nu pare ciudat că lui Satan i s-a permis timp de 6000 de ani să-și înfășoare și să-și răsucească tentaculele în jurul lumii, să facă rău și să strice și să întineze lucrarea lui Dumnezeu? Ce haos a provocat! El este dumnezeul acestei lumi și prințul puterii văzduhului. Sfinții lui Dumnezeu au fost întotdeauna obiectele celei mai aprige răutăți a lui. Nu este oare o taină de ce Dumnezeu, Dumnezeul dreptății și al sfințeniei, permite ca răul să rămână nepedepsit și ca propriul Său popor să fie zdrobit și frânt din toate părțile? Cu adevărat, aceasta este taina lui Dumnezeu. Este El indiferent față de rău, indiferent față de necazurile poporului Său? Nu, acest lucru ar fi imposibil. Dumnezeu suportă răul până la sosirea ceasului judecății, când va răzbuna strigătul aleșilor Săi și va ieși din locul Său pentru a-i pedepsi pe cei răi. Frâiele și restricțiile puse asupra răului sunt acum nevăzute în ceea ce privește sursa lor și au doar o aplicare parțială. Totul, în lume și în Biserică, este în dezordine, cu excepția a ceea ce produce Dumnezeu prin Duhul Său.
(*) În Cuvântul lui Dumnezeu întâlnim taina voii Sale (Efes. 1:9), taina fărădelegii (2 Tes. 2:7), taina evlaviei (1 Tim. 3:16), taina lui Hristos și a Adunării ( Efes. 5:32), taina lui Dumnezeu (Col. 2:2), taina celor șapte stele (Apoc. 1:20), taina femeii și a fiarei (Apoc. 17:7), taina lui Israel (Rom. 11:25). Acestea și alte taine sunt deosebite de taina lui Dumnezeu din pasajul pe care îl avem înainte. Taina semnifică ceva necunoscut mai înainte, dar revelat acum : odată ce este făcut cunoscut, încetează desigur să mai fie o taină; atunci este "o taină deschisă (sau cunoscută)". În Noul Testament sunt dezvăluite toate tainele. Cuvântul "taină" nu îl găsim în oracolele anterioare.
Acum însă, această taină a lui Dumnezeu este pe cale să se sfârșească, iar Dumnezeu, prin Fiul Său, Moștenitorul tuturor lucrurilor, va smulge guvernarea lumii din strânsoarea de fier a lui Satan, îl va închide ca prizonier în Adânc timp de 1000 de ani, aruncându-l în cele din urmă în iazul de foc pentru eternitate, și apoi va stăpâni și va domni în putere și glorie vizibilă.
Aceasta este într-adevăr o veste bună proclamată profeților Săi din vechime, nu anunțată de ei (deși ei au făcut-o, așa cum mărturisesc cărțile lor), ci lor : "Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeții" (Amos 3:7). Intervenția publică a lui Dumnezeu în numele sfinților Săi afectați pentru a zdrobi puterea răului, pentru a-l alunga pe uzurpatorul Satan de pe pământ, pe care până acum i s-a permis să-l distrugă moral și fizic, și pentru a așeza lumea într-o frumusețe și o ordine care să depășească stadiul primitiv: acesta este decretul lui Dumnezeu. Aceasta a fost vestea bună care a trezit energiile, a stimulat credința, a luminat speranța și a bucurat inimile profeților lui Dumnezeu din toate veacurile. Aceeași binecuvântată speranță, cu glorii adăugate, este puterea noastră astăzi.
Taina lui Dumnezeu nu se va împlini exact când va suna al șaptelea înger, ci în zilele glasului îngerului.
CARTEA MICĂ A SFATULUI DIVIN ȘI REÎNCEPEREA SLUJBEI PROFETICE A LUI IOAN
Apoc. 10:8-11 - "Și glasul pe care l-am auzit din cer mi-a vorbit din nou și a spus: Mergi, ia cartea (lit. "cartea mică", valabil și în următoarele două versete) care este deschisă în mâna îngerului care stă pe mare și pe pământ! Și am mers la înger, spunându-i să-mi dea cartea. Și mi-a spus: Ia-o și mănânc-o pe toată! și îți va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Și am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o pe toată; și în gura mea a fost dulce ca mierea; și, când am mâncat-o, mi s-a amărât pântecele. Și el mi-a spus : Trebuie să profețești din nou despre popoare și națiuni și limbi și mulți împărați".
Prizonierul de pe Patmos aude din nou glasul din "cer", locașul lui Dumnezeu. Membrele lui Ioan puteau fi încătușate, iar valurile sălbatice ale mării să izbească închisoarea lui stâncoasă, dar insula nu era un loc singuratic pentru omul al cărui suflet învăluit în viziunile lui Dumnezeu, ale cărui urechi auzeau cântecele celor răscumpărați și adorarea îngerilor și căruia i s-a adresat personal din cer din nou și din nou. Acum i se poruncește să meargă la înger și să ia din mâna lui cartea mică deschisă. El s-a conformat imediat. Vorbitorul nu era altul decât Dumnezeu Însuși și, prin urmare, ascultarea a fost promptă și necondiționată. Măreția îngerului nu l-a îngrozit pe Ioan. Neînfricat de demnitatea divină și de splendoarea Celui Atotglorios care ținea cartea în mână, văzătorul merge în autoritatea Creatorului și cere cartea. Sufletul care este ascultător, care se supune necondiționat voinței exprimate a lui Dumnezeu, este pentru un timp omnipotent. El umblă și acționează în puterea Creatorului, Făcătorul cerului și al pământului. Frică! El nu știe. Dumnezeul nevăzut, văzut prin credință, îl face invincibil pe calea ascultării, "nemuritor până când lucrarea lui este isprăvită".
O altă poruncă este dată de către înger. Prima poruncă, să ia cartea, a fost din cer, a doua, să o mănânce, a fost de pe pământ. De ce amar în pântece și dulce în gură? Profeția este atât amară, cât și dulce. Avem de-a face aici cu simboluri. Nu ar trebui să existe prea multă dificultate în a înțelege cum profetul mănâncă cartea dacă privim la Ieremia care mănâncă cuvintele lui Iehova (Ier. 15:16). A mânca înseamnă ați însuși lucrul, a-l încorpora în ființa ta (Ioan 6:49-58). Profetul creștin mâncând sulul și găsindu-l atât dulce, cât și amar, ne amintește de o acțiune simbolică similară a profetului iudeu (Ez. 2:8 ; 3:1-3). Primul efect al comunicării profetice, sulul în gură, a fost dulceața, dulceața mierii; dar pe măsură ce revelațiile sunt dezvăluite, judecățile pe care le anunță sunt luate în considerare, următorul efect este de a provoca amărăciune și tristețe. Profeția înveselește și întristează în aceiași măsură, deoarece conține anunțuri atât de bucurie, cât și de tristețe.
În final, văzătorul urma să-și reia slujirea profetică, nu către "popoare și națiuni și limbi și mulți împărați", ci cu privire la ei. El trebuia să profețească despre ei. Îl găsim făcând acest lucru în capitolul următor; prin urmare, ultimul verset al capitolului 10 ne conduce în mod natural la noi scene și circumstanțe, despre care tratează această slujire profetică ulterioară. În continuare, prin har, vom examina caracterul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu