Comuniunea crestina 

                                                                     - II -


               Arend Remmers



           1     Comuniunea cu Tatal si cu Fiul ( 1 Ioan 1:3)

          Am privit pana aici conditiile preliminare care sunt necesare pentru stabilirea comuniunii ; ne vom ocupa acum de subiectul in sine, si vom incepe cu comuniunea noastra cu Tatal si cu Fiul. In Noul Testament, vom gasim multe feluri si forme ce definesc comuniunea crestina, toate bazate pe ceea ce Ioan numeste comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos ; vom reveni asupra acestui lucru.

          Cuvantul lui Dumnezeu nu ne spune ca Tatal are comuniune cu noi, ci ne arata ca am fost adusi in comuniune cu Tatal. Ar putea fi altfel ? Este usor de inteles ca un pacatos nu poate avea comuniune cu Dumnezeul cel Sfant. Dar ca rascumparati, vedem de asemenea inca in noi prezenta carnii si a dorintelor sale, desi omul nostru cel vechi a fost judecat de Dumnezeu la cruce. In consecinta, doar lui Dumnezeu Il apartine sa stabileasca nivelul si caracterul comuniunii, si nu creaturii, nici chiar celor rascumparati. Imediat dupa ce ne arata despre comuniunea noastra cu Tatal si cu Fiul, Ioan vorbeste despre esenta lui Dumnezeu :  " Si acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El si pe care vi-l vestim, ca Dumnezeu este lumina si in El nu este nicidecum intuneric" (1 Ioan 1:5). Tatal care, in dragostea Sa fara margini, ne-a adus in comuniune cu El este in acelasi timp Dumnezeu cel Sfant. Astfel este vorba de o comuniune divina, sfanta. Teritoriul acesteia nu este pamantul, ci lumina, venita la noi in persoana Fiului ca " lumina vietii " ( Ioan 1:4,9 ; 8:12), si devenind acum, prin credinta in El, si sfera noastra de viata.

          Ioan scrie : " Ce am vazut si auzit va vestim si voua, ca si voi sa aveti comuniune cu noi ; si comuniunea noastra este in adevar cu Tatal si cu Filu Sau , Isus Hristos " ( 1 Ioan 1:3). Apostolii, care au vazut si atins, in persoana Fiului lui Dumnezeu devenit carne, viata eterna, au fost primii care au gustat comuniunea cu Tatal si cu Fiul dupa coborarea Duhului Sfant la Cincizecime. Ei au transmis ceea ce au primit, pentru ca toti adevaratii copii ai lui Dumnezeu sa se poata bucura de aceasta minunata comuniune. Putem cunoaste aceasta bucurie deplina inca de acum, fara a astepta sa fim in casa cereasca a Tatalui.

          Atunci cand Ioan scria aceste cuvinte, deja primele curente anticrestine erau vizibile printre credinciosi ; si de atunci, in ciuda diverselor treziri care au avut loc in cursul secolelor, falimentul a inaintat in mod constant si de neoprit. Dar cu toate atacurile din ce in ce mai violente duse de anticristi impotriva persoanei Fiului lui Dumnezeu, si in ciuda abandonarii tot mai mari, din cauza necredinciosiei noastre, a caracterului ceresc al adunarii si al despartirii sale de lume, comuniunea cu Tatal si cu Fiul ramane, intr-un mod individual, izvorul unei bucurii adanci si stranse pentru copii lui Dumnezeu pana la venirea Domnului.

          Domnul Isus este centrul comuniunii noastre. Ca unicul Fiul care este in sanul Tatalui, L-a descoperit deplin pe Dumnezeu, Tatal, si ne-a dobandit, in virtutea lucrarii Sale de la cruce, viata eterna si orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti. Avem comuniune cu Tatal prin cunoasterea Fiului Sau, si comuniune cu Fiul prin cunoasterea Tatalui. Participam la bucuria Tatalui in Fiul, caci Acela in care Tatal a gasit totdeauna placerea Sa este Obiectul adorarii noastre. Luam parte la bucuria Fiului in Tatal, avand intrare libera ca fii si fice prin Fiul. Aceasta comuniune prezenta este scopul cel mai inalt, obiectul cel mai pretios al vietii celei noi, divina, si inimile noastre gasesc in ea o bucurie deplina. Dar ce va fi la venirea Domnului cand vom fi transformati, pentru a-L vedea asa cum este, si pentru a ne bucura etern de o comuniune desavarsita si fara nicio limita cu El si cu Tatal !

          Atunci cand Pavel scria : " Credincios este Dumnezeu, prin care ati fost chemati la comuniunea cu Fiul Sau Isus Hristos, Domnul nostru " (1 Cor.1:9), el pune inaintea inimilor noastre comuniunea la modul care ii este propriu. In scrierile apostolului Ioan, relatia de copii ai lui Dumnezeu, devine partea noastra prin nasterea din nou si viata eterna, care ocupa primul loc ; Pavel, pune accent mai mult pe pozitia in care am fost introdusi prin identificarea noastra cu Hristos glorificat in cer. Este Acelasi Dumnezeu, Acelasi Fiu, dar Ioan ne vede ca si copii ai lui Dumnezeu in comuniune cu Tatal si cu Fiul, in timp ce Pavel ne vede in comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. In alta parte Pavel scrie : " Pentru ca, prin El, avem si unii si altii intrare la Tatal, intr-un singur Duh " mai mult, " in care avem indraznela si intrare cu incredere, prin credinta in El " ( Efes.2:18 ; 3:12).

           2     Bucuria comuniunii

          In pasajele pe care le-am privit, cei doi apostoli prezinta comuniune cu Fiul lui Dumnezeu si cu Tatal intr-un mod nelimitat. Ea este privilegiul oricarui credincios, si nu doar pentru unii, ca si siguranta mantuirii, posesiunea Duhului Sfant, apartenenta la Trupul lui Hristos sau rapirea credinciosilor inainte de necazul cel mare, chiar daca sunt copii ai lui Dumnezeu care nu cunosc toate aceste binecuvantari legate de aceste adevaruri, si nu se bucura de ele. Asadar, pentru ca aceasta este pozitia lor, toti cei care L-au primit pe Domnul Isus prin credinta au fost adusi in comuniune cu Tatal si cu Fiul, chiar daca masura de cunoastere si de bucurie difera de la unul la altul.

          Invatatura cu privire la pretiosul privilegiu al comuniunii ocupa un loc important. Nu pot sa ma bucur de ceea ce nu cunosc. Primii credinciosi nu aveau Cuvantul lui Dumnezeu complet, dar ei staruiau " in invatatura si comuniunea apostolilor " ( Fapte 2: 42). Vedem ca invatatura este urmata de comuniune. Aceasta din urma este asezata pe o temelie solida, cunoscuta si recunoscuta de toti. O invatatura incorecta, incompleta sau chiar falsa cu privire la comuniune antreneaza consecinte triste si greseli grave.

          Totusi, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, lipsa de cunostinta sau de intelegere nu reprezinta neaparat o piedica pentru Duhul Sfant care locuieste in credinciosi. Vedem uneori ca tineri credinciosi, care nu au multa invatatura, se bucura de o stransa comuniune zilnica cu Domnul Isus. Bucuria mantuirii ii face sa se bucure in Mantuitorul. Persoana Sa este atat de importanta pentru ei, si El ocupa primul loc in viata lor.

          In ce ne priveste, dorinta de a gusta comuniunea practica cu Dumnezeu este necesar mai mult decat invatatura. Constatarea din Fapte 2:42 : " Ei staruiau in invatatura si comuniunea apostolilor...", ca si dorinta de binecuvantare exprimata in 2 Cor.13:14 : " comuniunea Sfantului Duh fie cu voi toti ! " care arata ca ea (comuniunea) nu este spontana si ca nu se pastreaza prin ea insasi ; in umblare, trebuie sa o dorim si sa o cautam. In greaca, verbul a starui mentionat in primul pasaj, este derivat dintr-o radacina folosita pentru cuvantul " tare", si inseamna in special " a tine cu tarie " si " a se ocupa asiduu de anumite lucruri ". Este intocmai ceea ce faceau primii crestini in Ierusalim referitor la comuniune, dar si in ce priveste invatatura apostolilor, frangerea painii si rugaciune. Si, in al doilea verset citat, indemnul apostolului Pavel de asemenea ar fi fost de prisos daca Corintenii s-ar fi bucurat permanent de aceasta comuniune. Din nefericire, le lipsea realizarea practica a harului Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu si comuniunea Duhului Sfant. De asemenea Pavel adreseaza tututror acest indemn de la sfarsitul epistolei sale.

          Unii cititori ai acestor randuri ar putea gandi astfel : " Atunci cand am de facut ceva care necesita multa atentie sau efort fizic, nu pot in acelasi timp sa citesc Cuvantul lui Dumnezeu, sa meditez si sa intretin, prin rugaciune sau adorare, o comuniune constienta si sustinuta cu Tatal si cu Fiul ". Este adevarat. Oricat ar fi de pretioase momentele de comuniune constienta, totusi, pentru mare parte dintre noi ele sunt destul de rare, datorita obigatiilor noastre cotidiene. Dar nu ar trebui sa veghem a ne rezerva totdeauna momente de intretinere in liniste cu Domnul si cu Dumnezeu si Tatal nostru ? Numai asa comuniunea noastra poate fi insufletita, temeinica si tare. Cu toate acestea, chiar daca astfel de momente sunt rare, pot sa-mi implinesc munca cu dorinta de ai place Domnului, si a-mi trai viata zilnic privind la mana Sa, ca sa zicem asa, ca un copil care tine strans mana tatalui in timp ce merge alaturi de el. Se poate vorbi de o comuniune " inconstienta ", sursa permanenta de bucurie si de tarie spirituala pentru noi. Dar o astfel de comuniune presupune, de asemenea, in adancul inimii mele, dorinta de a umbla cu Domnul si de a fi pazit de orice pacat.

           3     Efectele comuniunii

          Comuniunea practica cu Tatal si cu Fiul Sau nu va ramane fara rezultat asupra vietii noastre spirituale. Dupa ce a prezentat comuniunea, Ioan mentioneaza un efect direct : " Si va scriem aceste lucruri, ca bucuria voastra sa fie deplina " (1 Ioan 1:4). A fi ocupati cu Tatal si cu Fiul, aceasta produce in noi o bucurie profunda.

          In parabola fiului risipitor, bucuria comuniunii cu Tatal este descrisa pe scurt, dar in cuvinte foarte miscatoare. Plin de mila, tatal a cazut pe gatul fiului sau pocait si l-a acoperit de sarutari. Haina cea mai buna, inelul si incaltamintea erau doar inceputul a ceea ce il astepta pe acest fiu. Tatal a taiat vitelul cel ingrasat, apoi s-au asezat impreuna la masa si " au inceput sa se veseleasca " ( Luca 15:22-24). Cuvintele " au inceput " nu arata o bucurie fara sfarsit ? Aceasta este bucuria comuniunii la care Ioan indeamna pe destinatarii epistolei sale : " Si va scriem aceste lucruri, pentru ca bucuria voastra sa fie deplina ". Bucuria in Domnul, pe care o gasim mentionata de multe ori in epistola catre Filipeni, este de asemenea rezultatul comuniunii cu Dumnezeu Tatal si cu Domnul Isus, Fiul Sau. Este acelasi lucru pentru bucuria infatisata in Galateni 5:22 ca roada a Duhului.

          Bucuria comuniunii cu Tatal si cu Fiul produce de asemenea inauntrul nostru o pace adanca. De cate ori inimile sunt tulburate si nemultumite ! Cat de usor ingrijorarile zilnice, dar mai ales nemultumirea fata de imprejurarile prin care trecem, vin sa ne rapeasca pacea inimilor noastre ! Totusi, daca traim in comuniune practica cu Domnul, si daca aruncam asupra Lui ingrijorarile noastre, pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere, va pazi inimile si gandurile noastre in Hristos Isus, si pacea lui Hristos, la care am fost chemati cu toti cei care apartinem unui singur trup, va stapani in inimile noastre ( Filip. 4:7 ; Col. 3:15).

          Poate lumea din jurul nostru sa exercite o atractie asupra noastra, atunci cand partea cereasca si eterna din Tatal si din Fiul a devenit practic si partea noastra ? Putem sa urmarim interese care nu sunt in acord cu aceasta minunata comuniune ? Comuniunea practica cu Dumnezeu ne fereste de atractiile lumii, in timp ce comuniunea cu lumea ne indeparteaza de comuniunea cu Dumnezeu. Corintenilor care nu au inteles acest lucru, Pavel este nevoit sa-i intrebe : " Ce comuniune are lumina cu intunericul ? " (2Cor.6:14).

          Dar daca, in comuniune cu Domnul, luam jugul Sau usor asupra noastra, decat sa ne punem sub un jug nepotrivit impreuna cu lumea, si daca primim invataturile Celui care este bland si smerit cu inima ( Matei 11:29), vom arata totdeuna, in practica vietii noastre, caracterele Sale ca roade ale comuniunii noastre. Nu avem noi atunci o dorinta arzatoare de a fi in casa Tatalui, unde ne vom bucura etern de o comuniune desavarsita cu Tatal si cu Fiul, comuniune pe care nici lumea nici carnea nu pot sa o tulbure vreodata ?

         
           

                            Comuniunea crestina

                                                                     - I -


               Arend Remmers

          Comuniunea poate fi definita ca urmarirea in comun de interese si scopuri identice. Implica in aceeasi masura, pe plan interior, o uniune intima si, in exterior, faptul de a fi impreuna. In consecinta, o comuniune ideala se bazeaza pe o identitate de ganduri sau de sentimente, dar exprimata intr-o colectivitate vizibila si armonioasa. Comuniunea se realizeaza deci pe diferite planuri, si poate astfel, in domeniul uman, sa inglobeze relatii foarte complexe si variate.

           1     Comuniunea cu Dumnezeu

          Totusi, comuniunea de care vorbeste Noul Testament depaseste de departe orice comuniune pamanteasca. Este vorba de forma cea mai inalta care ar putea fi conceputa. Prin ea, ca rascumparati suntem introdusi in relatia cea mai intima posibila cu Dumnezeu si unii cu altii. Desi aceasta comuniune este partea noastra aici jos, ea imbraca un caracter ceresc si spiritual. Gasim aici motivele pentru care aceasta notiune nu apare in Vechiul Testament, care ne prezinta mai degraba binecuvantarile temporare ale poporului pamantesc al lui Dumnezeu. Cu siguranta, Avraam, "prietenul lui Dumnezeu", si alti credinciosi care, ca si el, au umblat inaintea lui Dumnezeu, au cunoscut practic comuniunea cu Dumnezeu. Dar privilegiul, pentru creaturi, de a se bucura de o parte comuna si trainica cu Dumnezeu, a implicat venirea Fiului Sau ; Domnul Isus care i-a introdus pe toti cei care cred in El in comuniune cu Sine si cu Tatal Sau.

          Astfel Domnul Isus ne-a dat exemplul cel mai frumos si desavarsit de comuniune cu Dumnezeu Tatal. Desi nu a folosit niciodata aceasta expresie, Domnul a trait ca om intr-o comuniune permanenta cu Acela care L-a trimis. Una cu Tatal in ce priveste fiinta si natura Sa (Ioan 10:30), bucurandu-se de comuniune neintrerupta cu Tatal. Cand Il privim la varsta de doisprezece ani in templu, raspunzand cu mirare mamei Sale : "Nu stiati ca trebuie sa fiu in cele ale Tatalui Meu ? " (Luca 2:49), in numeroase imprejurari atunci cand se ruga ( de zece ori numai in Evanghelia dupa Luca), sau la sfarsitul drumului Sau pe acest pamant, cand toti L-au lasat singur, si cand totusi putea sa spuna cu incredere : "Dar nu sunt singur, caci Tatal este cu Mine" (Ioan 16:32), toate arata o comuniune intima si permanenta a Fiului cu Tatal.

          Cei credinciosi sunt chemati si ei de asemenea la comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau. Apostolul Ioan scrie : "Si comuniunea noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos. Si va scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastra sa fie deplina" (1Ioan 1:3,4). Aceste cuvinte sunt foarte simple, dar de o profunzime nemarginita. Putem masura intinderea acestui adevar pe care il contine ea ? Dumnezeu Tatal ne-a ales pentru a avea o parte comuna cu El si cu Fiul Sau, Domnul si Mantuitorul nostru !

        Siguranta iertarii pacatelor noastre si bucuria odihnei depline a constiintei, constituie deja o parte minunata. Dar Dumnezeu nu se multumeste sa ne dea doar aceste binecuvantari, totusi atat de glorioase. El vrea sa ne aiba cu Sine, in apropierea Lui, atat cat poate fi posibil pentru creaturile care Le-a rascumparat cu un pret atat de mare. Si acesta nu este totul. Un rob sau un servitor poate fi foarte apropiat de stapanul sau, fara a avea cea mai mica comuniune cu el. Dar Dumnezeu nu a cautat doar servitori : El vrea copii cu care sa poata gusta o comuniune intima si reala, acum si pentru toata eternitatea. Prin lucrarea Domnului Isus, a oferit tot ceea ce era necesar in acest scop. Noua ne revine, prin credinta, aceasta plinatate de binecuvantari.

           2     Conditii pentru comuniune

          Cel care nu a trecut prin experienta nasterii din nou, cu siguranta nu poate avea comuniune cu Dumnezeu : lipseste baza necesara pentru a se bucura de acest privilegiu. Nu doar ca omul natural nu este in stare sa cunoasca aceasta comuniune, dar el nu este dispus ; nu vrea sa stie de Dumnezeu, il evita. Prima reactie a omului dupa cadere, a fost sa se ascunda dinaintea lui Dumnezeu. Intreaga istorie a umanitati  arata atat de clar ca "gandirea carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu se supune legii lui Dumnezeu ; pentru ca nici nu poate" (Rom.8:7).

          Versetul 6 din 1 Ioan 1 confirma acest adevar : "Daca zicem ca avem comuniune cu El si umblam in intuneric, mintim si nu practicam adevarul". Este adevarat ca aceste cuvinte sunt aplicate adesea la crestinii care se aseamana cu lumea ; dar nu citim nicaieri in Noul Testament ca un credincios adevarat se gaseste sau umbla in intuneric. El a fost adus din intuneric la lumina lui Dumnezeu odata pentru totdeauna (1Pet.2:9), iar comuniunea nu poate fi realizata decat in aceasta lumina divina. In 1 Ioan 1, este vorba despre persoane care traiesc inca departe de Dumnezeu, in intuneric spiritual. Daca afirma ca au comuniune cu Dumnezeu, atunci ei mint.

           3     Nasterea din nou si viata eterna

          A avea comuniune cu Tatal si cu Fiul este necesar pentru om posesiune vietii divine, asemenea naturii divine. Aceasta nu poate rezulta decat dintr-o schimbare fundamentala. Este nevoie de nasterea din nou, adica nastere de o maniera cu totul noua (Ioan 3:3,5). Multi copii ai lui Dumnezeu ar putea sa se intrebe : Cum as putea sa am aceeasi natura ca a lui Dumnezeu, in timp ce constat zilnic in mine nedesavarsiri, si chiar pacate in ganduri, cuvinte si fapte ? Toate acestea, sunt adevarate ! In harul Sau, Dumnezeu a dat fiecaruia din cei care s-au pocait sincer de pacatele sale, si care L-au primit prin credinta pe Domnul Isus ca Mantuitor al lor, tot ceea ce este necesar ca sa aiba parte de natura divina (2 Pet.1:4). Dumnezeu a transmis oricarui credincios esenta Sa morala, care se gaseste rezumata in aceste doua cuvinte : lumina si dragoste (1 Ioan 1:5 ; 4:8,16). " Pentru ca odinioara erati intuneric, dar acum, lumina in Domnul "(Efes.5:8). " Pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant " (Rom.5:5). Este adevarat ca, in practica, avem permanent nevoie de a fi indemnati sa traim intr-un fel potrivit cu aceasta lumina si dragoste (Efes.5:2,8), dar in ce priveste pozitia celui credincios, partea sa este sigura ; chiar aceste indemnuri sunt dovada.

           In acelasi timp, Dumnezeu nu numai ca ne-a dat o viata noua, dar ne-a si introdus intr-o relatie noua cu El. Toti cei care sunt nascuti din nou, au acum dreptul sa se numeasca copii Sai. " Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu : celor care cred in Numele Lui, care au fost nascuti ... din Dumnezeu " (Ioan 1:12,13). Daca sunt copii, Dumnezeu este in mod necesar Tatal lor. Aceasta binecuvantare minunata ne-a fost data de asemenea prin Fiul lui Dumnezeu. In timpul vietii Sale pe pamant, Domnul Isus L-a descoperit pe Tatal (Ioan 1:14,18 ; 14:6-10), dar dupa inviere, i-a introdus pe ucenici in aceasta relatie de copii fata de Tatal, atunci cand spune Mariei din Magdala : " mergi la fratii Mei si spune-le : Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru " (Ioan 20:17). Tatal Sau era acum si Tatal lor. Pana in acel moment, o astfel de relatie constienta de copii ai lui Dumnezeu era necunoscuta credinciosilor. Erau cu siguranta nascuti din nou, dar nu-L cunosteau pe Dumnezeu intr-un mod atat de personal, ca Tatal lor ceresc. Gasim aici o diferenta fundamentala intre credinciosii din vremea Vechiului Testament si cei din perioada Noului Testament. Trebuia mai intai ca Dumnezeu sa-L trimita pe Fiul Sau Prea iubit intr-o lume vrajmasa fata de Sine, si ca Fiul lui Dumnezeu coborand aici jos, sa moara pentru pacatosii pierduti. Doar atunci oamenii au putut, prin credinta, sa devina copii ai lui Dumnezeu, beneficiind de viata eterna, si facuti capabili sa aiba comuniune cu Fiul lui Dumnezeu si cu Tatal.

          Ioan vorbeste de " viata eterna, care era la Tatal si ni s-a aratat " (1 Ioan 1:2). Ne este greu sa intelegem insemnatatea acestei afirmatii, atat de inalta in raport cu scurtimea si simplitatea sa. Viata eterna nu este numai o existenta fara sfarsit ; este viata Dumnezeului etern, care este lumina si dragoste, dar care, de asemenea, nu are nici inceput si nici sfarsit. Atunci cand Dumnezeu se numeste " Inceputul si Sfarsitul " in Apocalipsa 21:6, aceasta inseamna ca nimic nu poate fi conceput fara El, cel Etern. Numai El este " Dumnezeul cel viu ". Tot ce priveste planul Sau de mantuire si binecuvantare ne-a fost descoperit ; de asemeni, viata eterna a venit la noi aici jos in persoana singurului Fiu ; si oricine crede in El, are acum viata eterna (Ioan 3:15, 16, 36 ; 17:2). Si pentru a indeparta orice indoiala, Dumnezeu o confirma in mod expres : " Si aceasta este marturia : ca Dumnezeu ne-a dat viata eterna si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine Il are pe Fiul are viata ; cine nu Il are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viata. " (1 Ioan 5:11,12). Cu toate acestea, viata eterna nu este doar in Fiul lui Dumnezeu, ci " El este adevaratul Dumnezeu si viata eterna " (1 Ioan 5:20). Prin credinta, suntem una cu El, astfel ca Hristos este acum viata noastra ( Col.3:4). Avand viata eterna in Fiul lui Dumnezeu,  prin credință, putem deveni mereu mai conștienți si bucurosi.

          Din cuvintele Domnului,  in Ioan 17:3, viata eterna implica, de asemenea, cunoasterea singurului Dumnezeu adevarat ca Tatal nostru si, in persoana lui Isus Hristos, pe Fiul Sau pe care ni L-a trimis. Putem intelege ceva despre persoanele Divine in suveranitatea lor eterna, absoluta, dar si dragostea lor vrednica de toata adorarea. Viata eterna este deci nu numai o persoana, ci de asemenea un domeniu minunat de relatie in interiorul Divinitati, deschis credinciosului prin cunoasterea Fiului si a Tatalui. Viata eterna este aratata aici ca atmosfera casei Tatalui, descoperita prin Fiul Tatalui, si in care ne-a introdus pentru propria Sa bucurie, dar si pentru a noastra.

           4     Duhul Sfant

          Pentru a ne bucura de comuniunea cu Dumnezeu ca Tatal nostra si cu Fiul Sau, cunostinta nu este suficienta, trebuie de asemenea puterea. Aceasta ne este data prin Duhul Sfant care a venit sa locuiasca in fiecare din cei care au primit, prin credinta, evanghelia mantuirii. Ca om, Domnul Isus Insusi a fost uns de Dumnezeu cu Duhul Sfant si putere, si a umblat de la inceputul slujbei Sale publice in puterea Duhului (Luca 4:14 ; Fapte 10:38). In momentul intoarcerii la Tatal, le-a spus ucenicilor ca vor primi si ei Duhul Sfant. Dupa plecarea Domnului, nu trebuia sa ramana singuri si parasiti ca niste orfani, ci vor fi imbracati cu putere de sus, atunci cand Duhul Sfant va veni peste ei (Luca 24:49 ; Fapte 1:8). Duhul ne da puterea sa experimentam viata cu Domnul si sa gustam comuniunea. Astfel Pavel, putea sa vorbeasca de " comuniunea Duhului Sfant " (2 Cor.13:13 ; Filip.2:1). In aceasta expresie, trebuie inteles nu doar o cumuniune cu Duhul Sfant, ci mai degraba comuniunea cu Tatal, cu Fiul si cu ceilalti copii ai lui Dumnezeu, lucrata de Duhul Sfant si specifica Lui.

          Tot Duhul Sfant ne introduce in binecuvantarile si privilegiile spirituale care constituie domeniul comuniunii noastre. " Dar, cand va veni Acela, Duhul adevarului, El va va calauzi in tot adevarul ; pentru ca nu va vorbi de la Sine Insusi, ci va vorbi ce va auzi si va va face cunoscut cele viitoare. Acela Ma va glorifica, pentru ca va primi din ce este al Meu si va va face cunoscut. Tot ce are Tatal este al Meu ; de aceea am spus ca va primi din ce este al Meu si va va face cunoscut "(Ioan 16:13-15). Duhul Sfant este deci Mijlocitorul si Puterea comuniunii, intre cei rascumparati, cu Tatal si cu Fiul. Izvorul gandurilor si sentimentelor vietii celei noi, El trezeste in noi ganduri in armonie cu cele ale Tatalui si ale Fiului. Aceasta inseamna comuniune.

       
       
         
       
         

 

                                              Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                  - IV -


          Henri Rossier

          In final ajungem la Laodiceea unde gasim pretentia de a fi ceva, multumirea de sine. Intalnim o anumita cunostinta, iesita, nu ma indoiesc, din adevarurile Filadelfiei ; - cunostinta pe care Laodiceea si-o atribuie si pe care crede ca o poate primi prin vointa omului cazut si prin abilitatile care apartin vechii creatii stricate ; - adevaruri pe care le-a stricat in asa fel incat a provocat greata pentru Domnul.

            In Laodiceea Hristos este lepadat ; in locul Lui este inaltat omul si gloria lui desarta. Dar El, ramane ceea ce Biserica a incetat sa fie, "Martorul credincios si adevarat", ca si la Sardes, El are ceea ce Biserica a incetat sa aiba. Referitor la cei credinciosi, nu mai gasim "cateva nume" ca in Sardes, sau "doi sau trei" ca in Filadelfia, ci doar "cineva" (3:20) : persoane credincioase care deschid Domnului, cand El sta in afara si bate la usa.

          Astazi Biserica merge spre aceasta stare de lucruri. Mii de simptome indica, si marturia din mijlocul raului care creste, devine din ce in ce mai individuala. Totusi, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, caracterul filadelfian va ramane pana la sfarsitul acestei istorii umilitoare : niciodata binecuvantata prezenta a Domnului in mijlocul celor doi sau trei adunati in Sfantul Sau Nume nu va fi pierduta.

          In Laodiceea era mai putin decat "putina putere" si se poate afirma ca "Amin-ul, Martorul credincios si adevarat, Inceputul creatiei lui Dumnezeu", a fost abandonat pentru a fi inlocuit cu omul si puterea sa, pentru El ne ramanad nimic. Astfel credinciosul care este chemat sa auda vocea Sa, si Il lasa sa intre la el, va cina cu Domnul.

          Daca autoritatea Bisericii a disparut pentru totdeauna, partea celui credincios din Laodiceea nu va fi mai mica decat a celor din Tiatira si Filadelfia, intr-o vreme viitoare. La Tiatira era autoritate guvernamentala cu Hristos (2:26,27) ; la Laodiceea, autoritate imperiala cu El (3:21) ; la Filadelfia, autoritate cereasca in noul Ierusalim (3:12).

          Prin acestea, vrem sa aratam ca, Biserica responsabila in ansamblu, a pierdut intreaga autoritate, de la inceput, nemai avand legatura cu Hristos ca singura sursa de putere.

          Dar, imi veti spune, autoritatea nu este incredintata astazi adunarii locale, celor doi sau trei care sunt " adunati in Numele Sau" ?

          Fara nicio indoiala ; si nu contestam in niciun fel puterea administrativa incredintata de Domnul adunarii locale, adica intr-un cadru restrans, si mijloacele pe care le foloseste pentru a mentine ordinea. Acest subiect atinge disciplina si unitatea de actiune a adunarii, care a fost tratat de mai multe ori. Astazi, in acest timp de faliment, puterea administrativa pentru a lega si a deslega, a primi si a indeparta din mijlocul sau, si alte actiuni asemanatoare, este incredintata la doi sau trei care sunt adunati in Numele Sau, desi Cuvantul, prevazand ca s-ar putea abuza, nu foloseste, pentru a o desemna, termenul "autoritate". Aceasta administrare, adunarea locala o exercita in virtutea prezentei lui Hristos in mijlocul ei, si puterea sa depinde doar de aceasta prezenta. Este adevarat ca Dumnezeu foloseste, pentru orice decizie care trebuie luata, instrumente omenesti, persoane din adunare, dar nu ei sunt cei care hotarasc, chiar daca activitatea lor este recunoscuta. Adunarea hotaraste, doar ea, pentru ca Hristos este acolo. Este foarte important de remarcat ca in Matei 18, expresia "va spun" din v. 18 (exercitarea disciplinei) si "din nou va spun" din v. 19 (raspunsul la rugaciune) se leaga una de alta prin faptul ca adunarea locala este alcatuita si caracterizata, in v. 20, prin prezenta lui Hristos in mijlocul ei. Deci, autoritatea (nu ma poticnesc de acest cuvant daca este inteles bine) adunarii are un cu totul alt caracter decat, de exemplu, autoritatea apostolului Petru, care era, in ce priveste administrarea, singura succesiune apostolica. Petru sau Pavel, exercitau din partea Domnului aceasta autoritate pe care El a pus-o in mainile lor ; adunarea locala nu o poate exercita decat avandu-l pe Domnul in mijlocul ei, si daca nu realizeaza acest adevar, nu are nicio autoritate, niciun fel de drept ; mai mult, ea nu poate fi o adunare.

           Dar de asemenea, un adevar care este de mare importanta, afirmarea acestei prezente este doar o pretentie falsa, daca sfintenia Aceluia in Numele Caruia adunarea se strange este tagaduita, fie prin cuvant, fie prin purtarea sa. Pentru a se bucura de autoritatea pe care Domnul o exercita, si a avea parte de ea, trebuie mai intai, ca si la Filadelfia, recunoscut si reprodus caracterul Sau. Hristos este prezent la Filadelfia ca folosind cheia lui David, dupa ce s-a facut cunoscut ca Cel Sfant si Cel Adevarat, si a constatat ca ea raspunde, in umblare, acestui caracter - pazind cuvantul Sau si netagaduind Numele Sau.

          Toate acestea, scump cititor, sunt de o mare importanta. Niciun act de administrare al adunarii nu este confirmat, asa cum este raspunsul la rugaciune (Matei 18:19,20), daca Isus nu este in mijlocul ei si caracterul Celui Sfant si Adevarat nu este pastrat, si daca adunarea nu corespunde acestui caracter. In sine, nu a avut niciodata, nici in timpul prezent, nicio putere, niciun drept si nicio autoritate fara Hristos ; adunarea nu poate pretinde ca exercita aceasta autoritate, fara a pastra caracterul Aceluia in jurul caruia este adunata.

          Aceasta prezenta nu consta in a face afirmatia ca El este acolo, caci aceasta afirmatie poate fi falsa. Prezenta Sa nu poate fi despartita de caracterul Sau. Niciodata Cel Sfant si Cel Adevarat nu va ingadui in adunare vreo nedreptate, un act de vointa proprie sau faradelege. Este un gand solemn care ar trebui sa ne umple de teama fata de Dumnezeu.

          Dar, iarasi imi veti spune, in aceasta situatie, vazand slabiciunile noastre, nu va pierde adunarea orice posibilitate de a exercita disciplina sau de a lua o hotarare oarecare ? Nicidecum.

           Este perfect adevarat ca adunarea locala, avand putina putere, ca si Filadelfia, este in stare sa actioneze in multe feluri, si orice adunare care este in comuniune cu Domnul este profund convinsa de aceasta ; singura salvare, si El o ofera, este sa se increada in puterea si in dragostea Sa. Daca este lipsa de sfintenie si discernamant spiritual, pentru a corecta aceste lucruri, nu sunt acestea in El Insusi ? El are mii de resurse si poate sa le folosesca in acest scop "ajutoare, autoritati", o suta de diverse instrumente. Niciodata acest ajutor nu va lipsi, daca, asemeni Filadelfiei, o adunare locala, oricat de putina putere ar avea, isi indreapta privirea spre El, bazandu-se in smerenie pe El si Lui fiindu-i credincioasa. Dar daca, in loc sa priveasca spre El, adunarea locala se lasa condusa de motive sau considerente personale, prin influenta sau autoritatea omului, se expune la cea mai serioasa disciplina si devine adesea o cauza de tulburare si dezordine, in loc sa pastreze in casa lui Dumnezeu ordinea potrivita Lui. In rest nu ne trebuie decat putin mai multa "randare" ; timpul de incercare va lua sfarsit. Domnul vine, si slaba ramasita din Filadelfia va fi pazita, dupa fagaduinta Sa, de ceasul cumplitei incercari universale care va veni pe pamant.

          Scumpi cititori, sa nu punem niciodata inainte autoritatea noastra. De cate ori nu-i dam, in mod gresit, titlu de autoritatea adunarii, pentru a fi liberi sa facem voia noastra. Ceea ce avem de pastrat, este autoritatea lui Hristos in dragoste, in sfintenie si in adevar in Adunarea Sa, prezenta Duhului Sfant printre sfinti. A pretinde autoritate, facand abstractie de Hristos si de caracterul Sau in mijlocul a lor Sai, duce in mod necesar la pedepsirea raului sub orice forma ar fi : lipsa dragostei, mandrie, ura, neascultare, invidie, despartire, secte. Ah ! cat de departe am fi, in acest caz, de starea Filadelfiei, care purta dragostea frateasca gravata pe fruntea sa, comuniunea si asteptarea Domnului sapate in inima sa, sfintenia ca pecete in umblarea sa.

        El sa ne dea, in aceste vremuri grele, un adevarat duh filadelfian. Sa ne pazeasca sa gandim ca putem avea vreo putere in afara dependentei de Hristos. Sa evitam sa folosim numele de autoritate in adunare la orice ar fi rodul independentei  si al vointei noastre. Daca ne-am indepartat urmand propriile noastre ganduri, sa ne grabim pentru a ne pocai. Umilinta este binevenita ; trebuie ca ierburile amare sa preceada sarbatoarea azimilor (paine fara aluat) - sfintenia restabilita in umblarea noastra.

          De alta parte, sa ne pazim de intinarea vesmintelor ca in Sardes. Mondenitatea, sub orice forma ar fi, strica comuniunea si lasa sufletul neputincios cand vine "ziua cea rea". Vestirea Numelui Celui Sfant nu poate fi in acord cu vesminte intinate. Suntem chemati sa facem parte din cei "cateva nume", cunoscuti bine de Hristos, care, la Sardes, umblau in comuniune cu El in hainele albe ale sfinteniei, in haine de in subtire ale dreptatii practice.

                                                       

           
           

                                          Despre voia lui Dumnezeu (fragment)


               J. N. Darby

          ... cand noi facem voia noastra, sau suntem neatenti in umblare, Dumnezeu in indurarea Lui poate sa ne faca atenti printr-o piedica ce ne opreste pe loc, daca ne uitam cu bagare de seama la ea, pe cand "cel nebun merge inainte si este pedepsit". Dumnezeu poate ingadui, acolo unde este multa activitate si osteneala, ca Satan sa ridice piedici, pentru ca noi sa putem fi tinuti in dependenta de Domnul ; dar Dumnezeu nu ingaduie niciodata ca Satan sa lucreze altfel, decat prin firea pamanteasca (carne). Daca lasam "usa deschisa", daca ajungem sa ne departam de Dumnezeu, Satan ne poate face rau. Dar altminteri, silintele lui sunt doar incercarea credintei, ca sa ne instiinteze de un pericol sau cursa - de ceva care ne-ar face sa ne inaltam in ochii nostri.

          Incercarea lui devine un instrument pentru corectarea noastra. Adica, Dumnezeu ingaduie sa ne intristeze si sa ne fac sa suferim in firea pamanteasca (carne), pentru ca omul dinauntru sa fie pazit de rau.

                                       Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                  - III -


          Henri Rossier

          De la Tiatira trecem la Sardes. O ramasita - "celorlalti" - a iesit din mijlocul Tiatirei, si a luat, prin Reforma, forma adunarii din Sardes. In timpul Reformei a fost o lucrare puternica a Duhului Sfant pentru a pune in lumina Scripturile ; cei credinciosi au recurs la unica autoritate, a Domnului si a Cuvantului Sau ; era ca si cum steaua din Sardes era tinuta din nou in mana dreapta a Celui care tine toate ; dar acest moment binecuvantat despre care vorbim nu este mentioanat in aceasta epistola. Nu este vorba aici de inceputul adunarii din Sardes asa cum nu este vorba in capitolul doi de starea adunarii din Efes in timpul dragostei sale dintai. Duhul ne prezinta ceea ce Sardes, ramasita iesita din Tiatira, incarcata cu responsabilitate, a devenit. Era responsabila (2:25) sa tina cu tarie ceea ce avea, pana la venirea Domnului. A facut-o ? Ce a devenit trezirea protestanta, in ansamblu, avem inaintea noastra in acest pasaj. S-a despartit de Izvorul sau ; relatia vitala cu Capul Adunarii nu mai exista. Sardes a inlocuit in totalitate pe Duhul Sfant si plinatatea Sa, " cele sapte Duhuri ale lui Dumnezu" (3:1), prin aranjamente omenesti ; a trecut de la autoritatea Domnului si a Cuvantului Sau, si le-a inlocuit cu autoritatea clerului ; s-a amestecat cu lumea si s-a subjugat ei, fie ca este vorba de Stat sau de popor ; si astfel va avea parte de soarta lumii (3:3). Steaua, ingerul adunarii din Sardes, nu mai este in mana dreapta a lui Hristos, niciuna din cele sapte stele. El singur are cele sapte stele care reprezinta autoritatea, infatisata in ansamblu si in plinatatea ei.

          La fel puterea vietii, "cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu", plinatatea Duhului care discerne orice lucru, judeca tot, aduce totul la lumina (Apoc.1:4 ; 4:5 ; 5:6), nu mai este in adunare, caci Sardes este mort : doar Hristos are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu. El singur are intregul discernamant, toata puterea si intreaga autoritate. Sardes nu mai este ; daca ar fi altfel, ea ar trait.

           Ceea ce era la inceput ramasita - "celorlalti care sunteti in Tiatira" - a devenit in Sardes un trup mort, in mijlocul careia se poate distinge inca "unii care sunt aproape sa moara", din nou o ramasita, vai ! mult mai restransa ca cea din care sa format Sardes, "cateva nume" (v.4), cunoscute de Domnul, care nu si-au intinat vesmintele in asociere cu lumea. Dar acesti cativa nu sunt de compatimit : daca nu au nicio resursa in ei insisi, s-au abandonat in intregime lui Hristos, plinatatii Duhului si autoritatii depline care doar Lui ii apartine. El nu a pierdut nimic din acestea, si daca le are, le are pentru ai Sai si le pune la dispozitia lor, atunci cand Biserica nu mai are nici pe una nici pe alta (plinatatea Duhului si autoritatea deplina a lui Hristos, n.tr.).

          Sa trecem acum la Filadelfia. Cele "cateva nume" iesite din atmosfera moarta din Sardes au luat, in ochii lui Hristos, forma de Biserica - chiar daca nu sunt decat "doi sau trei". Ce atitudine va lua El fata de ei? Se va descoperi din nou ca Cel care tine cele sapte stele in mana Sa dreapta ? Nu ; dupa cum am vazut, necredinciosia Bisericii responsabile a facut-o sa piarda dependenta de Hristos, autoritatea pe care Domnul i-a incredintat-o ; dar aceasta autoritate, lucru nespus de pretios dupa cum putem constata, exista totusi pentru Filadelfia ; adevarata ramasita il vede in totalitate in Hristos. Domnul stie care este starea de slabiciune a acestui mic nucleu de martori ai Sai, dar Ii place sa-i recunoasca ca una din fazele Bisericii sale, si de a-i sustine in ciuda putinei lor puteri.

          Filadelfia nu numai ca are putina putere ; nu are nicio autoritate si nicio putere pentru a o exrcita. In Mine este puterea, le spune Domnul. El este pentru timpul prezent, adevaratul stalp a lui Boaz (1 Imp. 7:21) pentru adunare, si-i promite Filadelfiei ca ea va fi - ea care este astazi atat de slaba - , intr-un timp viitor, acest stalp in templu glorios a lui Dumnezeu.

          Mai mult, Isus se prezinta Filadelfiei ca avand cheia lui David. Adevaratul Eliachim (Isaia 22:22), care are puterea sa deschida si sa inchida ; are autoritate si dreptul de a administra casa lui Dumnezeu, administrare luata lui Sebna, necredinciosul. Nu spune Filadelfiei : "Iti voi da autoritate, dreptul si puterea", ci El ii spune : "Eu le am, si aceasta iti este suficient. Slaba ramasita, le-am pus la dispozitia ta. Poti conta pe Mine, si doar pe Mine". Cheia lui David deschide, inaintea adunarii, o usa pentru a iesi sa implineasca in afara slujba sa, si nimeni nu poate s-o inchida.

        Este demn de remarcat ca El este Cel care acum are cheile - caci in Apocalipsa, El le are pe toate (1:18) - si nu un apostol. El este Cel care are cheia administrarii casei lui Dumnezeu - cheia lui David - asa cum are cheile mortii si ale locuintei mortilor. Altadata a incredintat cheile imparatiei cerurilor, dreptul de administrare, apostolului Petru (Matei 16:19) ; apoi a incredintat Bisericii, ca intreg, administrarea ei insisi, dreptul de a lega si a deslega in interiorul ei, in virtutea prezentei Sale in mijlocul ei, ca Biserica responsabila. Ea s-a dovedit in totalitate necredincioasa, si administrarea i-a fost retrasa, ca si administratorului din Luca 16:1,2, desi i-a mai lasat-o putin timp in mainile sale. Acum, El este Cel care are administrarea de o maniera generala, si se foloseste de ea pentru binecuvantarea celor doi sau trei, o ramasita fara putere, dar care a pazit Cuvantul Sau si n-a tagaduit Numele Sau. Da, daca autoritatea, daca puterea de administrare, sunt in adunarea din Filadelfia, reduse, ca sa spunem asa, la conditia de "doi sau trei" a unei adunari locale, aceasta este posibil deoarece El este Cel care le are. Filadelfia are parte de acestea pentru ca este in comuniune cu El, si nu ca prin ea insasi ar avea cheia lui David.

          Adaugam aici inca un lucru de importanta esentiala. Cel care detine cheia lui David, are de asemenea in adunarea din Filadelfia, un anumit caracter, nedespartit de administrarea Sa. El este Cel Sfant si Cel Adevarat, si adunarea actioneaza in acord cu acest caracter. Acesta este motivul pentru care este recunoscuta aceasta slaba ramasita ; Filadelfia nu ar fi avut parte de acestea daca nu ar fi pazit Cuvantul Celui Adevarat si ar fi tagaduit Numele Sau prin umblarea si purtarea sa. Aceste lucruri, legate de asteptarea Domnului, dragostea pentru Domnul si pentru frati, pe care Filadelfia trebuie sa le "tina cu tarie". Ea nu a tinut la drepturile sale, ci la ale Domnului din mijlocul ei. Filadelfia va avea odata, dupa cum am mai spus, exercitarea puterii, dar nu aici jos. Puterea si autoritatea, altadata pierdute datorita necredinciosiei Bisericii, nu se vor mai regasi ; dar, asa cum "celorlalti care sunt in Tiatira" vor avea si imparti, in imparatie, autoritate publica impreuna cu Hristos asupra natiunilor (2:26), Filadelfia, aceasta "ramasita din ramasita", va avea putere in templu ceresc al lui Dumnezeu. Identificata cu Hristos, adevaratul Boaz si adevaratul Iachin, va avea in acest loc, puterea in sine si va fi asezata pentru totdeuna in glorie.    

           

                                              Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                   - II -


          Henri Rossier

          Cand este vorba de Adunare, detaliu vrednic de remarcat, niciodata cuvantul "autoritate" ( aplicat totdeauna la persoane sau grupuri de persoane : unui apostol, magistrat, celor doisprezece, celor saptezeci ) nu este folosit. Aceasta  nu vrea sa spuna ca Adunare nu are autoritate,  in sensul a ceea ce reprezinta acest cuvant, dar ea o are intr-un cu totul alt mod. Autoritatea nu este incredintata Adunarii, asa cum este cazul apostolilor, ucenicilor si magistratilor care se pot folosi liber de ea, cu conditia sa fie responsabili de Cel care le-a incredintat-o. Biserica sau Adunarea are cu totul alt caracter. Ea este unita cu Hristos ca si Cap al ei, alcatuind un singur Trup cu El, ceea ce nu este cazul cu persoane individuale, oricare ar fi privilegiul pe care il au. Pentru Adunare, Trupul lui Hristos, autoritatea rezulta in intregime de la Cap care se ingrijeste de cresterea Trupului, asa cum, pe de alta parte, aceasta crestere se indreapta spre Cap (Efes.4:15,16).

       Este acelasi lucru atunci cand Domnul se prezinta ca centrul Adunarii, casa lui Dumnezeu, aceasta Adunare pe care El a zidit-o si care se aduna in Numele Sau ( Matei 16:18 ; 18:18-20). Puterea administrativa si judecatoreasca este incredintata in pasajul al doilea (18:18-20) adunarii locale, aceea care, in timpul de faliment, este recunoscuta ca Adunare ( cei "doi sau trei"), dar ea nu rezulta si nici nu poate fi exercitata decat in virtutea a ceea ce El este "acolo, in mijlocul lor". Deci, exercitarea acestei autoritati nu este asemenea celei incredintate unui apostol sau magistrat ; de asemenea Cuvantul are grija sa nu numeasca autoritate, -  puterea de a lega sau dezlega, administrarea intr-un cuvant, nefiind niciodata independenta de prezenta Sa, a Lui, in Adunare.

          Adunarea poate fi considerata ca o multime responsabila sa dea marturie si sa administreze ceea ce Domnul i-a incredintat. Aceasta administrare, este necesar sa se exercite, aceasta marturie, trebuie data intr-o dependenta stransa de Cel care i-a incredintat-o. Cele sapte adunari din Apocalipsa ne sunt infatisate din acest punct de vedere. Domnul, in loc sa fie in centru, umbla in mijlocul lor in maretie, dreptate, sfintenie si suprema Sa autoritate. Atunci se pune intrebarea : Adunarea a pastrat neschimbate relatiile sale cu Hristos, prin care putea supravietui ? De aceea, Domnul se adreseza ingerilor celor sapte adunari, adica, in limbaj simbolic, responsabilitatii lor, unei multimi personificate, caruia Domnul ii incredintase o administrare, cu dreptul si datoria sa o exercite. Adunarea responsabila si-a implinit acest privilegiu ? Sa nu uitam ca ingerii celor sapte adunari ne sunt prezentati ca sapte stele, aratand fiecare diversele faze ale Adunarii, din capitolele 2 si 3 din Apocalipsa. Stelele au , in limbaj simbolic, sensul de autoritati subordonate sau secundare, avand origine cereasca, si de asemenea responsabilitate de a lumina, si de a-i conduce pe cei peste care raspandeste lumina.

          La Efes, in prima faza a Bisericii responsabile, Domnul se prezinta sub doua aspecte : ca Cel care tine cele sapte stele in mana Sa dreapta si umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur. Cele sapte sfesnice reprezinta Adunarea, "instituita de El prin dreptatea lui Dumnezeu", pentru a da marturie clara in afara. Doar in aceasta adunare, din Efes, Domnul se face cunoscut potrivit cu chemarea Adunarii responsabile, "asa cum a instituit-o la inceput" ( sapte sfesnice de aur) ; si nu, ca in adunarile urmatoare, in raport cu ceea ce a devenit Biserica. Astfel, doar la Efes vedem ca Domnul tine in mana Sa dreapta cele sapte stele, adica autoritati subordonate, "asa cum a fost instituita la inceput". El singur tine cele sapte stele si le transimite autoritatea Sa. Fara o legatura stransa cu El, nu ar avea nicio putere sau autoritate. Daca le-ar lasa sa cada din mana Sa, nu ar mai avea nicio putere, ca orice putere subordonata din lume, alte stele pe care le vedem in Apocalipsa, care parasesc locul lor pentru a cadea pe pamant sa-l distruga, sau sa se stinga (6:12 ; 8:10 ; 9:1).

        Ocrotirea adunarii se afla acolo. Daca ea abandona aceasta relatie de dependenta si de legatura stransa cu aceasta mana puternica, avea sa cada si sa-i dispara lumina, caci in ea insasi nu avea nicio autoritate.

           Astfel s-a intamplat la Efes, Biserica responsabila de la inceput. A parasit dragostea dintai, adica dragostea lui Hristos, asezata in inima celor credinciosi : legatura directa cu Domnul a fost pierduta ; steaua poate sa straluceasca inca un timp prin lumina sa proprie inainte de a se stinge, dar Domnul spune ca sfesnicul ii va fi luat din locul lui, si aceasta amenintare se va implini cu siguranta. Ce se va intampla atunci cu aceasta autoritate subordonata a stelei, despartita de sursa sa de putere ? Orice crestin serios va fi de acord : aceasta autoritate va fi pierduta.

          Iata deci ce s-a intamplat cu Biserica in ansamblu ; dar, vedem aici ca aceasta se poate intampla cu orice adunare locala, caci cele sapte adunari sunt de asemenea adunari locale, chiar daca in mod special se refera simbolic la Adunarea responsabila in ansamblu ei.

          Adunarea din Tiatira ne duce un pas mai departe in ce priveste autoritatea Bisericii. Domnul, si aceasta este important, nu mai recunoaste adunarea din Tiatira in ansamblu. Nu mai cauta sa o intoarca la dragostea din dintai, cum a facut-o la Smirna prin persecutii, sau la Efes si Pergam prin pocainta. Tiatira a avut timp sa se pocaiasca dar nu a vrut (Apoc.2:21). De asemenea Domnul nu se mai adreseaza de acum inainte intregii adunari, facand apel la "cel care are urechi", ci se adreseaza ramasitei credincioase care se gasea acolo ; ceea ce reiese, asa cum a fost remarcat adesea, schimbarea pozitiei acestor cuvinte la ultimile patru adunari. Acestei ramasite, si nu intregii adunari din Tiatira, ii recunoaste lucrarile (2:19), caci Tiatira in ansamblu, nu are, sau mai degraba nu are decat lucrari rele. Care sunt deci aceste lucrari ale ramasitei ? Sa remarcam bine : "Stiu lucrarile tale si dragostea si credinta si slujirea si rabdarea ta si lucrarile tale din urma, ca sunt mai multe decat cele dintai" (v.9). Lucrarea credintei, slujirea dragostei si rabdarea sperantei pentru Domnul, caracteriza ramasita din Tiatira. Aceste lucruri lipseau la Efes, care, vinovata ca si-a parasit dragostea dintai, nu mai avea decat lucrare, osteneala si rabdare, fara energia care sa le puna in miscare. Ele se gaseau altadata la Tesalonic. Ele caracterizeaza, in acest pasaj, ramasita din Tiatira, desi dragostea dintai nu este probabil intreaga activitate, care caracteriza pe sfintii din Tesalonic. Lucrarile ingerului din Tiatira sunt deci dragostea dintai regasita de o ramasita pocaita, in timp ce adunarea nu vrea sa se pocaiasca. Ingerul din Tiatira devine astfel, intr-un fel, ingerul "celorlalti care sunt in Tiatira" adica ramasita din Tiatira ia aici pentru prima data, in ochii lui Hristos, caracterul de Biserica. Este ca un nou inceput, in mijlocul unui faliment total.

          Dar ce se intampla, in mijlocul acestei stari, cu autoritatea Adunarii ? La Tiatira, Isabela, ca regina si profeta, revendica principiul autoritatii rezultand din ea insasi, si stim ca aceasta pretentie va conduce, in catolicism, la infaibilitatea papala. Isabela isi zice profeteasa pentru a raspandi, sub aceasta infatisare, doctrinele sale perverse. Domnul recunoaste atat de putin aceasta autoritate ca, in mania Sa, "o arunc in pat", slaba si neputincioasa, si va face sa moara tot ce va iesi din ea. Deci, cui va incredinta Domnul aceasta autoritate ? Unei slabe ramasite, la acei "celorlalti care sunt in Tiatira", invinuiti, cu rautate de vrajmasi lor ca nu au cunoscut "adancimile lui Satan". El zice : "Si celui care va invinge si celui care pazeste pana la sfarsit lucrarile Mele, lui ii voi da autoritate peste natiuni ; si le va pastori cu un toiag de fier ...si-i voi da steaua de dimineata".

          Remarcati - si aceasta este de toata importanta - ca nu este pentru timpul prezent cand autoritatea este incredintata acestei ramasite ; ea este in prezent, dupa cum am vazut, complet si definitiv pierduta. Va fi data ramasitei din Tiatira in viitor, si aceasta autoritate va fi, de altfel, absolut nedespartita de cea a lui Hristos (Apoc.2:26 ; 19:15 ; Ps. 2:9), -  aceste doua autoritati nu vor fi, ca sa zicem asa, decat una singura cand Imparatia milenara va fi stabilitata pe pamant. La fel, in ce priveste partea cereasca a acestei ramasite, ea o va avea in viitor "steaua de dimineata" : Cel care vine, si a Carui lumina va straluci pentru totdeauna, in timp ce steau din Tiatira va fi stinsa.          

                                         Despre Autoritatea Adunarii
                                                                  - I -


          Henri Rossier

          In timpurile tulburi in care traim (2Tim.3:1), ne confruntam cu puterea spirituala a celui rau care ridica numeroase piedici inaintea celor credinciosi pentru ai abate de pe calea cea dreapta, si de multe ori reuseste. Totusi, aceste piedici nu pot fi o dificultate serioasa pentru cei care au Cuvantul lui Dumnezeu ca si calauza si care "umbla smeriti cu Dumnezeul lor" ( Mica 6:8). Poate nu cunosc de la inceput toate pericolele si cursele care se intind inaintea lor ; poate vor simti in primul moment unele ezitari, dar daca dificultatile necesita o oprire temporara pentru reculegere, aceasta oprire le va fi benefica si-i va face sa caute mai staruitor comuniunea cu Domnul, printr-o legatura mai stransa cu Scriptura. Ezitarile ii va invata ca trebuie sa renunte la orice incredere in propria intelepciune, sa cunoasca mai bine limitele lor, si sa se abandoneze deplin calauzirii Duhului Sfant, care singur poate sa le descopere gandurile lui Dumnezeu cuprinse in Cuvant. Intr-adevar, ignoranta noastra provine totdeauna din faptul ca nu depindem suficient de aceasta calauzire.

          Dar mai avem un alt pericol pe care trebuie sa-l evitam. Daca am primt o anumita cunostinta in lucrurile divine, suntem ispititi sa ne inaltam pe noi, atribuindu-ne meritul acesta. Aceasta mandrie spirituala ne expune la pericolul de a impune altora propriile noastre ganduri, fiind ispititi, pentru ca sunt ale noastre, a le considera mai mult sau mai putin infailibile. Sa fim siguri ca, daca cedam acestei ispite, Dusmanul si-a atins scopul, castigand aceasta etapa in lupta dusa impotriva noastra. Si astfel, noi care pretindem a fi calauze pentru cei ignoranti, devenim pastori falsi, condusi de vicleniile lui Satan. In loc de a conduce oile la pasuni verzi si ape linistite pe care Domnul Isus le are, le vom duce la degradare morala, in pustiul uscat si saracacios al gandurilor omenesti, unde vor muri de foame si de sete.

          Adesea nu este nevoie, pentru a rataci sufletele, decat a le prezenta un sistem doctrinar, un set elaborat de ganduri logice, apeland la inteligenta naturala a omului. Ideile filozofice au alcatuit intotdeauna astfel de sisteme bazate pe Cuvantul lui Dumnezeu, pentru atragerea de ucenici care sa-i urmeze. Un singur cuvant, deturnat de la adevaratul sau inteles, poate deveni punctul de plecare pentru erori grave sau aberatii mortale. Cei care cunosc planurile Dusmanului nu se vor lasa inselati. Ei stiu ca un fir de praf impiedica, chiar poate opri, functionare celui mai bun cronometru, si ca inima celui credincios este alcatuita dintr-o multime de rotite de o mare finete care necesita o supraveghere permanenta, si acolo unde are loc cea mai mica rupere a comuniunii cu Domnul poate deveni sursa celor mai mari tulburari. De asemenea, credinciosul smerit si atentionat de pericolele care il inconjoara, in special daca Domnul i-a incredintat o responsabilitate in adunare, va trebui sa vegheze asupra lui insusi cu teama si cutremur, pentru a nu-l lasa pe Dusman sa strecoare in duhul sau vreun gand subtil, ascuns sub o forma deosebita, care sa duca la inselarea sau ratacirea sufletelor.

          Am putea enumera o multime de dovezi despre pagubele ingrozitoare produse prin interpretarea falsa a unui cuvant. Cuvantul insusi ne ofera exemple . Astfel cuvantul "inviere", cuvantul "ziua Domnului", au fost folosite pentru raspandirea celor mai grave rataciri (1Cor.15:22 ; 2Tim.2:18 ; 2Tes.2:2). In timpurile mai recente, cuvantul "biserica" a fost folosit pentru a condamna toate sectele din crestinatate. Mai tarziu cuvantul "etern" a fost deviat de la adevaratul sau inteles pentru a combate pedeapsa eterna si a distruge crestinismul la baza ; chiar mai recent cuvantul "viata eterna", despartit de Persoana lui Hristos, a servit ca baza unei astfel de perfectiuni mistice, excluzand de la viata eterna un mare numar de copii ai lui Dumnezeu.

          Asa este de asemenea si cazul pentru cuvantul "autoritate", care a suferit schimbari similare, si despre care as dori sa ma ocup astazi impreuna cu cititorii mei credinciosi. Pe acest cuvant, Roma si-a construit un sistem care a lepadat autoritate lui Hristos si a Cuvantului Sau ; cu acest cuvant, protestantismul a condamnat drepturile Statului in Biserica ; pe el, clerul a stabilit, peste tot, pretentiile sale.

          Chiar mai recent, acest principiu de autoritate a fost revendicat din diverse parti pentru Adunare, raspandit prin diverse scrieri, si preconizat ca sa serveasca ca baza pentru administrarea sa.

          Mai intai, vrem sa scoatem in evidenta importanta cuvantului "autoritate" ( greac. εξονσια) in Scriptura. Aceasta importanta poate fi masurata in faptul ca acest cuvant il intalnim mai bine de o suta de ori in Noul Testament. Apreciata traducere "Versiunea Pau-Vevey" (J.N.Darby) l-a tradus in diferite moduri : de multe ori prin putere, prin autoritate ( prin acest termen sunt intelese autoritatile ceresti si pamantesti, autoritatea guvernatorilor si magistratilor, etc.) ; alte dati prin drept, rareori prin libertate, judecata. Termenul "autoritate" nu semnifica doar puterea, taria (grec. : δυναμιζ), ci : puterea cu dreptul de a o exercita. Ceea ce dovedeste ca in anumite pasaje cele doua cuvinta grecesti "putere" si "autoritate" sunt citate unul alaturi de celalalt (Fapte 1:7,8 ; Luca 9:1 ; 1Petru 3:22).

          Aceasta autoritate nu rezulta din om, nu este proprietatea lui, ca facand parte din fiinta sa ; ea rezulta din Dumnezeu Insusi. Rezulta in acelasi mod din Hristos Insusi, care este Dumnezeu aratat in carne. El invata cu autoritate (Matei 7:29 ; Marcu 1:22 ; luca 4:32), poruncea cu autoritate duhurilor necurate, si acestea il ascultau (Marcu 1:27 ; Luca 4:36). Avea puterea si dreptul (grec : εξονσια) sa ierte pacatele (Matei 9:6,8,etc.) ; puterea si dreptul cu privire la viata Sa, sa o dea si sa o ia ( Ioan 10:18). Mai mult, in virtutea mortii si invierii Sale, toata puterea i-a fost data in cer si pe pamant (Matei 28:18), si de asemenea autoritatea de a judeca, pentru ca este Fiul Omului ( Ioan 5:27).

          Aceasta autoritate, Dumnezeu nu o pastreaza doar pentru El, ci o incredinteaza si omului, fie guvernatorilor (Ioan 19:11), magistratilor (Rom.13:1-3), fie oricarei stapaniri de pe pamant sau din cer. La fel, Hristos o incredinteaza a lor Sai. In timpul sederii Sale pe pamant, a trimis pe cei doisprezece si le-a dat putere peste duhurile necurate ( Marcu 6:7) ; putere de a vindeca (Luca 9:1) ; dar numai El putea incredinta aceasta autoritate. Apostolii nu putea sa dea si la altii puterea de a face minuni sau a scoate demoni. Dupa invierea Sa, toata puterea , in cer si pe pamant, i-a fost data, si El a transmis-o celor unsprezece pentru a face ucenici din toate natiunile si sa-i invete (Matei 28:18-20), dar si pentru a birui si a trece peste toata puterea Dusmanului ( Marcu 16:15-18). Tot asa, Domnul incredinteaza apostolului Petru autoritate pentru administrarea imparatiei cerurilor (Matei 16:19), si mai tarziu, apostolului Pavel in vederea zidirii Adunarii (2Cor.10:8 ; 13:10).

          Este evident, dupa toate aceste pasaje, ca Domnul a incredintat oamenilor autoritate, adica puterea cu dreptul de a o exercita ; dar faptul ca Le-a incredintat-o, ne arata  ca sursa acestei autoritati nu se gaseste niciodata, in om, nici intr-un grup de oameni, ci doar in Acela care a incredintat-o. Totusi, primind autoritatea fara de care nu ar fi fost capabili sa faca nimic, puteau merge si exercita pe propria responsabilitate, din partea Domnului, si in aceasta directie, daca ne putem exprima asa, de o maniera independenta, dar niciodata independent de Domnul si de Cuvantul Sau, si fara o stare de zdrobire a carnii ( Matei 9:29).