Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                - XVII -

     Samuel Ridout

     11.4     Darul de mâncare adus de către Manoah și de soția sa

     Acum vedem darul de mâncare adus de către Manoah și de soția lui. Manoah se rugase ca Domnul sa-l trimită pe mesager a doua oară, iar El, în har, îi îndeplinește cererea. Dar, observăm, când îngerul vine , el vine la ea, - întotdeauna vine la slăbiciune - iar ea merge și își cheamă soțul. Când vine, observăm că Manoah este foarte nerăbdător să afle totul din nou. El nu primește mai mult decât a primit soția lui mai înainte, adică instrucțiuni simple cu privire la nazireat. Apoi el se agită să facă ceva cu caracter religios. Trebuia să fie o sărbătoare. El îl reduce pe acest mesager, deși îl numește un om al lui Dumnezeu, mai degrabă la nivelul lui însuși. El își va arăta ospitalitatea și vrea să cunoască numele oaspetelui său, pentru ca să-l poată onora după ce toate aceste lucruri se vor împlini. 

     Și nu este semnificativ că chiar numele pe care mesagerul îl ascunde, nu spunând : "Numele Meu este tainic", ci : "vezi că este minunat"  - sugerează Numele mai presus de orice nume? Nu sugerează acest lucru despre nazireat, despre care am vorbit? "Îl vor numi Minunat". Al cărui nume? Numele singurului Nazireu care a trăit vreodată. Este ca și cum mesagerul a arătat pur și simplu din nazireatul exterior, despre care le spusese, aplicându-l (adevărata stare de nazireu, n.t.) la Unul, nici măcar la el însuși, mesagerul lui Dumnezeu, ci către Unul care este "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternității, Prinț al păcii", așa cum avem în capitolul nouă din Isaia. El pune pe Hristos înaintea lor și apoi, ca și cum ar vrea să-L arate mai mult, dispare în jertfă.

     Ceea ce s-a intenționat a fi un simplu act de ospitalitate, fără îndoială cu caracter religios, devine acum o jertfă care trebuie pusă pe stâncă. Cu siguranță, acea stâncă ne amintește din nou de Stânca veacurilor, de aceea care este singura Stâncă, singurul lucru tare într-o lume care este la fel slabă și instabilă precum apa, și în mijlocul poporului lui Dumnezeu care este la fel de instabil precum a fost Ruben la vremea lui. Stânca este Hristos Isus. Aceasta este singura bază a comuniunii cu Dumnezeu și, în loc să se instaleze sărbătoarea, ca să zicem așa, pe masa lui Manoah, jertfa este pusă pe Stânca de neclintit ca singura bază a relației, și singura bază de putere pe care o poate avea cineva care vrea să fie un nazireu și martor pentru Dumnezeu.

     Mesagerul acționează potrivit cu numele pe care l-a dat. Căci chiar acest mesager este, după cum vedem, Îngerul legământului. El este acel Străin minunat care S-a arătat deseori în dispensația Vechiului Testament, cu chipul voalat, cu identitatea ascunsă, și totuși, până la urmă, cu suficientă sugestie pentru a ne aminti că Domnul (Iehova) și Îngerul Vechiului Testament este, până la urmă, Isus al nostru, Domnul (Iehova) Mântuitor. Așa că El S-a descoperit acolo. Este ca și cum El ar spune acestui cuplu smerit, slab și neputincios: "Dacă vreți să fiți adevărați nazirei, trebuie să Mă urmați prin credință acolo unde sunt Eu". Trebuie să Mă vedeți în primul rând identificat cu Stânca, ca altar. Această imagine ne arată Persoana lui Hristos. Apoi jertfa de pe ea, carnea pentru arderea de tot și pentru ispășire și darul de mâncare vorbesc despre lucrarea lui Hristos. Astfel, în timp ce El Se înalță în fumul jertfei, parcă ar vrea să le spună, ca să zicem așa, "trebuie să Mă identificați cu Cel Preaînalt care v-a asociat la jertfa Sa și la Stânca prin care Și-a manifestat gloria Sa.

     Orice nazireat adevărat, orice separare adevărată pentru Dumnezeu, orice mărturie adevărată pentru Dumnezeu, și astfel orice biruință, trebuie să vină prin identificarea noastră cu această Persoană minunată care nu este alta decât Hristos, binecuvântatul Hristos al lui Dumnezeu. Astfel, când vorbim despre nazireat, despre părul lung și de a renunța la aceasta sau la aceea, lucrul acesta este mai mult decât renunțare, înseamnă a avea ochiul, inima și mintea umplute de Hristos în glorie. Nu există nazireat adevărat decât dacă suntem identificați și preocupați astfel cu El. Nu este lucrul acesta ceea ce El a vrut să spună în capitolul 17 din Ioan, acel capitol sfânt, în care El vorbește Tatălui Său : "Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi pentru ei" (v. 19)? Putem să-L vedem, ca să zicem așa, în Evanghelia după Ioan trecând prin fumul jertfei la Dumnezeu. Îl putem vedea, ca să zicem așa, urcându-Se la Dumnezeu. De ce ocupă El locul acesta, sfințindu-Se pe Sine Însuși, luând locul nazireului, separându-Se de tot ce este în această lume? Este pentru a ne arăta calea adevăratei sfințiri și a adevăratului nazireat, să-L urmăm acolo și, pe măsură ce Îl urmăm, privind la El, suntem transformați în același chip.

     El lasă pur și simplu în urma Sa parfumul Numelui Său minunat și parfumul a ceea ce este El înaintea lui Dumnezeu, ca putere pentru mărturia noastră de nazirei aici jos. Acolo este, fraților, locul de naștere al lui Samson. Acolo este locul de naștere spirituală al fiecărui nazireu pentru Dumnezeu. Acolo găsim vitejii lui Dumnezeu; acolo este locul unde se nasc;  acesta este singurul fel de oameni viteji pe care îi are Dumnezeu.

     Am observat vreodată acest lucru în Samuel? David îl descrie pe adevăratul împărat în capitolul douăzeci și trei din 2 Samuel. El are înaintea ochilor un Împărat ideal și trebuie să spună imediat : "Casa mea nu este așa înaintea lui Dumnezeu". Dar după ce a spus aceasta urmează imediat : "Acestea sunt numele vitejilor pe care-i avea David". Cât de izbitoare este această legătură. Acolo este un Împărat ideal; acolo este Unul care este ca dimineața fără nori. Și astfel, Hristos în glorie umple sufletul oamenilor viteji. Oamenii viteji ai lui Dumnezeu sunt acolo. 

     La fel ca Ilie, ca tip al lui Hristos care Se înalță la ceruri urcând acolo unde era locul Sau, când îi zice lui Elisei : "Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, așa îți va fi" (2 Împ. 2:10), adică o parte dublă din duhul lui îi va fi dată. Când Elisei îl vede pe Ilie urcând, mantaua lui Ilie cade peste el și el devine practic reprezentantul celui care urcase. Scriptura este clara în această privință. Vedem ucenicii conduși la Muntele Măslinilor. Cât de sugestiv este fiecare cuvânt al Scripturii; la muntele care vorbește despre măslin, cu siguranță Duhul Sfânt, care i-a dus de la Muntele Măslinilor până la Betania, casa smereniei. Ah, iubiți frați, ce lecții sunt în aceste lucruri! Ei sunt conduși acolo unde Duhul Sfânt poate să mărturisească nestingherit inimilor care nu au ca scop decât smerenia, decât propria lor slăbiciune, și acolo Il văd pe El înălțându-Se, iar pe măsură ce El Se înalță, ei se întorc pentru a fi martori pentru El, ocupând locul Său, locul pe care El l-a lăsat pe pământ.

     Iată deci, spun, acolo găsim locul de naștere al nazireilor spirituali. În Cel ce Se suie în parfumul jertfei de pe Stâncă avem secretul spiritual al tuturor mărturiilor adevărate pentru Dumnezeu și al biruinței pentru Dumnezeu. Samson începe de aici, și începe să-și arate vigoarea, vigoarea vieții pe care a avut-o, înainte să apară vreun conflict în viața lui. El a arătat ce fel de viață era în el. El a început să fie mișcat în tabăra lui Dan împotriva filistenilor. 

     Vom fi cu toții nazirei exact în proporția în care privim prin credință acolo unde a plecat Domnul nostru. Toți vom  fi martori pentru El doar în această proporție. Adică, vreau să spun, că vom fi samsoni. Nu vom fi samsoni din punct de vedere istoric. Pentru că nu a reușit să trăiască în modul în care harul lui Dumnezeu i-a trasat viața, bietul de el, a încetat să mai fie nazireu pentru Dumnezeu, și a devenit un monument a ceea ce înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu!

     Dorim noi poziția de nazireu? Să nu facem mai mult, ci să intrăm prin credință în ceea ce ne va face biruitori asupra formalismului mort care este în jurul nostru. Un nazireu este un om ceresc, unul ale cărui speranțe sunt acolo, a cărui viață este "ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3: 3). 

     12     Samson - Alianțe și conflicte (Jud. 14 la 15)

     Capitolul precedent a fost în mare măsură și neapărat introductiv în viața lui Samson, și de aceea am spus foarte puțin despre el, ci mai degrabă despre ceea ce avea să-i caracterizeze viața și slujirea, conform planului lui Dumnezeu, și caracterul deosebit al vrăjmașului împotriva căruia trebuia să fie folosit de Dumnezeu, pentru eliberarea lui Israel.

     Ne amintim că am văzut că filistenii reprezintă acea religie carnală, lumească, care introduce carnea (firea veche, n.t.) în lucrurile lui Dumnezeu; religie care corespunde în mare măsură la biserica din Roma și la toate principiile bisericii Romei. Este o religie carnală, cu toate incertitudinile ei cu privire la Dumnezeu și cu toate tiraniile ei cu referire la om. În legătură cu aceasta avem nu doar introducerea legalismului, ritualismului și formalismului de diferite feluri, dar și tirania preoției, clericalismului și tot ceea ce duce în robie preoți și oameni liberi ai lui Dumnezeu.

     Cel care trebuie să răstoarne toate acestea trebuie să fie un nazireu, trebuie să fie separat de rău. Acesta este o personalitate separată, o umblare separată și o mărturie separată care singură poate avea putere asupra a ceea ce este în exterior, carnal și formal. Am putea spune că întreg capitolul treisprezece este dedicat accentuării faptului că Samson trebuie să fie un adevărat nazireu. El a fost promis de Dumnezeu, scopul lui Dumnezeu a fost declarat, și astfel el trebuia să-L reprezinte pe Dumnezeu Însuși în relația lui cu filistenii, - separarea. Astfel, el avea să aibă putere asupra lor.

     12.1     Primele etape din viața lui Samson

     Avem acum înaintea noastră istoria lui Samson, și, din nefericire, iubiți frați, sunt sigur că toți dintre noi care știm ce înseamnă harul în sufletele noastre, realizăm că scopul lui Dumnezeu și împlinirea lui în viața noastră sunt două lucruri foarte diferite. Tocmai am cântat ceea ce suntem în Hristos. Uneori cuvintele par aproape prea puternice pentru a descrie un loc pe care păcătoșii prin natura și practica lor ar trebui să îl ocupe, și totuși nu sunt prea puternice, căci sunt cuvintele Scripturii, și ele ne arată locul nostru în Hristos, numai în El. Dar în ceea ce privește manifestarea practică a acestui lucru în viață, - de a transforma harul în istorie, de a transforma gândurile dragostei lui Dumnezeu în realitate practică care poate fi arătată, care poate să fie vizibilă și în ochii lumii, aceasta este un lucru foarte diferit. Deci, Samson, în gândul lui Dumnezeu, este un nazireu complet : dar, în caracterul real al vieții sale, ce a fost el? Lucrul acesta trebuie să-l învățăm, și ce lecție umilitoare este.

     12.1.1     Coborârea la Timna

     Chiar prima faptă a vieții sale arată că nu putem da prea multă importanță primului său pas. Este primul pas care costă. Este primul pas care deschide calea către toți pașii noștri următori. Pentru un tânăr care urmează să intre într-o lucrare de slujire a lui Dumnezeu, cât de absolut necesar este ca primul pas pe care îl face să fie în direcția corectă. Așa că, uitându-ne la primul pas al lui Samson, și ce a fost el? A fost un pas în jos.

     Ne amintim că am citit într-unul din capitole că Îngerul Domnului S-a suit de la Ghilgal la Bochim; a fost o ascensiune. Gândul sugerat era că smerenia este locul care se cuvine poporului lui Dumnezeu, smerenie în prezența lui Dumnezeu; adică jos, la Ghilgal. Orice plecare din Ghilgal este o înălțare, o nebunie mare și grozavă. În timp ce a coborî la Ghilgal  este un lucru binecuvântat. Atunci, găsim ceva încurajator la Samson, pentru că el a coborât? Ah, iubiți frați, el nu a coborât la Ghilgal. Noi trebuie să coborâm în relație cu Dumnezeu; în relație cu omul (cu lumea) trebuie să urcăm (în sensul de separare, îndepărtare, n.t.).

     Trebuie să păstrăm o poziție de smerenie față de Binecuvântatul nostru Dumnezeu. Sentimentul sfințeniei Sale și al nimicniciei și neputinței noastre ar trebui să ne țină smeriți înaintea Lui; dar când este vorba despre om (lume) nu trebuie să luăm un loc de jos. Nu mă refer la relația noastră unii cu alții, ca creștini. Cu siguranță, trebuie să ne încingem cu smerenia, unii față de alții; dar în legătură cu lumea nu trebuie să luăm un loc de jos. Trebuie să ne menținem locul înalt, poziția noastră de oameni cerești, separați de ea. 

     Așa că, atunci când citim că Samson coboară, lucrul acesta este evident pentru el. Primul pas pe care îl face este un pas în jos. Dar mai mult decât atât; s-a coborât, după cum vedem, la Timna, și a văzut o femeie în Timna, dintre fiicele filistenilor. El coboară la ceea ce este pretins ca fiind "o parte" a filistenilor, și coborând acolo încheie o alianță cu vrăjmașii săi. Prin urmare, primul pas pe care l-a făcut Samson, a fost o alianță cu vrăjmașii lui Dumnezeu.

     Să privim lucrurile în mod natural. Iată un tânăr care urmează să intre într-o lucrare de slujire pentru Dumnezeu. Cât de important este ca el să nu facă nicio alianță care să îi împiedice utilitatea și slujirea. Cât de important este ca fiecare pas să fie făcut în dependență de Dumnezeu, cu rugăciune stăruitoare pentru călăuzire, mai ales într-un pas atât de important ca alegerea unui partener, a unui tovarăș. Cât de important este ca ea să aibă aceeași gândire ca el. În primul rând ea ar trebui să fie din poporul Domnului, cu siguranță, și în plus ea ar trebui să aibă aceeași credință și ascultare ca și el.

     Dar iată un om a cărui mărturie este una de separare, iar primul lucru pe care îl face este să se lege (prin căsătorie) cu vrăjmașul. Astfel, el a rezolvat dintr-odată întreaga problemă a relației și a mărturiei sale. Cineva care poate primi un filistean la sânul său nu poate fi un martor fără compromis împotriva lor. Fie ca s-o aplicăm în mod personal relației noastre cu această lume. Cine primește lumea la sânul său poate apoi să dea mărturie fidelă împotriva ei? Să ne-amintim ce este filistinismul, din punct de vedere spiritual, cine se poate asocia cu o religie carnală? Cine se poate asocia cu formalismul, cu sacerdotalismul, cu tot ceea ce este sugerat de această imitație filisteană a realității? Cine o poate lua la sân și apoi să se aștepte să mențină o mărturie evlavioasă împotriva ei?

     Ah, câți sunt cei care doresc să fie nazirei pentru Dumnezeu, și totuși primul pas pe care l-au făcut a fost să se asocieze cu un sistem care este împotriva voinței lui Dumnezeu. Cum putem lupta împotriva filistenilor dacă am luat unul dintre ei la sân? Cum putem menține cu adevărat o mărturie împotriva unui sistem religios dacă ne-am identificat cu acesta în cel mai apropiat mod? Costă, doare, să menținem o poziție separată, dar Samson și-a distrus întreaga mărturie prin acest prim act al său. El nu a mai recăpătat niciodată și pe deplin ceea ce a pierdut prin acel pas.

     Dacă îl vom privi în detaliu vom vedea că nu are niciun gând cu privire la Dumnezeu în pasul pe care l-a făcut, dar Dumnezeu are gândul Său în aceasta, binecuvântat să fie Numele Lui. El este deasupra nebuniilor și greșelilor noastre. Părinții lui, ni se spune, nu știau că era de la Domnul lucrul acesta, ca să găsească o ocazie împotriva filistenilor. Dar una este ca Dumnezeu să aibă planul Său cu mine și cu totul altceva este ca eu să împlinesc acest plan. Planurile lui Dumnezeu vor fi împlinite în ciuda neascultării mele, dar nu pot folosi niciodată planurile Lui pentru a susține neascultarea mea. Nu pot avea comuniune cu Dumnezeu atunci când nu-L ascult, așa că aici, deși Dumnezeu intenționa să treacă peste aceasta neascultare,  pentru a-l aduce pe Samson în conflict chiar cu oamenii cu care el căuta o asociere, totuși nu ne putem obține niciun folos și nici Samson nu poate obține vreun folos, de la un astfel de compromis, căci nu-L avea pe Dumnezeu în gândurile lui.

     12.1.2   Samson atras de ceea ce era  "plăcut în ochii săi"

     "Ia-mi-o, pentru că este plăcută în ochii mei". Care este gândul unui nazireu? Să refuze orice plăcere de sine. Lepădarea de sine era una dintre caracteristicile unui nazireu. El trebuia să respingă tot ceea ce era în mod natural plăcut cărnii. S-ă respingă multe lucruri de care oamenii obișnuiți se bucurau. Iată aici un om, care ar trebui să fie caracterizat de lepădarea de sine, dar primul lucru pe care îl face este să-și facă plăcerea. Cât de des este urmărită o cale de unire cu lumea, pur și simplu pentru că este plăcută. Samson nu a întrebat dacă va fi plăcut Domnului, dar i-a plăcut lui. Nu cerem noi de multe ori călăuzirea Domnului după ce ne-am format dorințele? Ceva ne face plăcere și apoi Îl vom întreba pe Domnul dacă Îi place. Nu trebuie să fim surprinși dacă nu primim un răspuns clar; căci Domnul nu va vrea niciodată locul doi. Dacă ne-am hotărât să urmăm un anumit drum, putem fi siguri că trecerea prin formalismul de a cere consimțământul lui Dumnezeu nu ne va face să ne răzgândim și nici nu ne aduce un răspuns de la El. Nu, Dumnezeu trebuie să fie onorat, și El nu poate fi niciodată onorat decât dacă are primul loc. 

     Părinții lui Samson sunt legați de el în tot acest capitol. El îi atrage complet în această întinare, făcându-i părtași la propria lui nebunie. Nu au fost indicații în toate acestea? Căci părinții lui fuseseră instruiți de Dumnezeu și nu aveau nicio scuză. A fost un eșec din partea lor, indiferent de eșecul lui Samson. Ce răspuns putea să-i dea Manoah Îngerului Domnului care i-a dat instrucțiuni atât de clare despre cum să-l crească? Ce răspuns putea să-I dea Domnului atunci când Samson i-a purtat pe calea sa? Ei ar fi putut spune : "Noi l-am crescut ca nazireu, dar s-a îndepărtat de calea ascultării când a devenit matur". 

     Dar ei nu au putut să spună așa, pentru că au mers împreună cu el în neascultarea lui. Au protestat, dar au mers împreună cu el. Câți oameni protestează dar apoi merg împreună. Câți par să-și liniștească conștiința protestând, spunând că un anumit lucru nu este de la Domnul, și că este neascultare, apoi merg liniștiți împreună. Câți sunt conectați astăzi cu sisteme de lucruri care nu pot rezista testului adevărului lui Dumnezeu. Ei nu poartă pecetea nazireatului, și totuși se știe bine, că acești oameni scumpi care știu că acel lucru nu este de la Domnul, protestează împotriva lui, dar apoi cedează și-l urmează liniștiți. Eu cred, așa cum am spus, că au fost instrucțiuni reale, avertismente reale în această cale a părinților, cu privire la slăbiciunea lor de a se supune plăcerii de sine a lui Samson.  

                                   Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                             - XVI -

     Samuel Ridout

     11.3     Cel pe care îl va ridica Dumnezeu pentru a elibera poporul de filisteni - un Nazireu 

     Care este acum caracterul persoanei pe care o va ridica Dumnezeu pentru a elibera de acești filisteni? Este caracterul omului care va răspunde, așa cum a făcut Ghedeon la vremea lui, nevoii speciale. Îl găsim în istoria lui Samson. Sunt două lucruri distincte: Ce a intenționat Dumnezeu să fie Samson și ce a fost el. Acestea sunt două lucruri foarte diferite. Istoria lui Samson, așa cum a fost el, oferă material din belșug pentru atenționare, dar istoria lui Samson, așa cum a vrut Dumnezeu să fie, ne arată cine și ce este singurul care poate să elibereze pe poporul lui Dumnezeu de sub puterea filistenilor, de sub puterea unei simple religii carnale.

      Este interesant de văzut cât de departe putem privi înapoi în istoria lui. Acum, ca în cazul lui Ghedeon, Dumnezeu nu lucrează numai în persoana în cauză. De fapt, El lucrează în părinți lui Samson. Și este frumos de văzut, ca și cum ar scoate în evidență lecția slăbiciunii, pe care am  am învățat-o permanent, că El alege în primul rând o femeie (*), și ea este o femeie fără nume. Ea este una care se află în locul de supunere, și fără suficientă importanță, am putea spune, cel puțin în ochii lumii, pentru ca numele ei să fie menționat. Cine s-a gândit vreodată la numele mamei lui Samson? De asemenea, uităm uneori că mama lui Moise are numele dat în Scriptură. Ea este eclipsată de fiul ei. Aici Duhul lui Dumnezeu nici măcar nu ne dă numele femeii.

     (*) După cădere vedem cum Dumnezeu a încredințat omului (bărbatului) autoritatea; în familie, în viața socială și, în mod special, în viața spirituală, de relație cu Dumnezeu vedem cum acest loc a fost încredințat bărbatului, dar în momente de slăbiciune și de faliment ale poporului vedem, de asemenea, cum Dumnezeu S-a folosit și de femei. În această privință avem exemple ca : Debora, Ana, mama lui Samuel, profetesa Hulda, din timpul lui Isaia, și nu în ultimul rând Maria, mama Domnului, și, cu siguranță, altele (n.t.). 

     Dar mai este o altă problemă legat de ea, o problemă pe care ea a împărtășit-o împreună cu multe femei pe care Dumnezeu le-a ridicat pentru a fi un canal de binecuvântare pentru poporul Sau. Ea este stearpă. Ca Sara, ca Rebeca, ca Ana, nu există nimic din energia și puterea naturală în ea. Total dezolată, total neajutorată. Să nu fie chiar faptul că ea a simțit acest lucru, - pentru că, deși nu se spune nimic despre aceasta, totuși știm dorința puternică, sentimentul apăsător de rușine  printre femeile israelite, - care ar fi putut să producă  în sufletul ei o stare care a pregătit-o pentru ca Dumnezeu să-i descopere voia Sa? Așa cum avem în Ana o persoană adânc mișcată înaintea lui Dumnezeu cu privire la nevoia ei încât El poate să răspundă la cererea sufletului ei.

     Avem aici o sărmană femeie neputincioasă și fără nume; ce poate fi mai slab de atât? Ai o neputință de  caracter atât de intensă, atât de generală, atât de vagă, încât nici nu poți să-i dai un nume? Neputința fără nume este atinsă de Cuvântul lui Dumnezeu, iar acest Cuvânt care este viu îi dă asigurarea ca va fi viață si putere în ea, cea fără nume, a cărei slăbiciune apelează numai la Dumnezeu. Când a apelat vreodată slăbiciunea la El în zadar? Când s-a lăsat vreodată sentimentul de neputință totală la picioarele lui Dumnezeu fără ca El să Se folosească de ea? Trebuie numai ca El să zdrobească în bucăți puterea noastră, energia noastră. El poate folosi doar neputința noastră, doar lipsa noastră totală de valoare.

     Mesagerul se duce la ea, nu la soțul ei Manoah. Este mesajul unui eliberator, unul care va elibera pe Israel, în ceea ce privește scopul lui Dumnezeu, din cea mai subtilă, periculoasă și apăsătoare cursă care i-ar putea ține, cea a Filistiei. Acum, ce accentuează El pentru ea, și apoi pentru soțul ei Manoah, când se roagă să primească mesajul și instrucțiunea pentru sine însuși?

     Este subliniat un lucru deosebit în legătură cu acest copil, care urmează să fie dat ca eliberator pentru Israel. Într-un cuvânt, el trebuia să fie un nazireu. El trebuia să se abțină de la vin, băuturi tari și tot ce este din struguri; trebuia să se păzească de tot ceea ce iese din viță. Mai mult de atât, mama însăși trebuie să se ferească de toate acestea, iar când se va naște copilul, de la nașterea lui nu va trece briciul peste capul lui. El trebuie să fie nazireu pentru Dumnezeu, așa cum a fost Samuel, Ioan Botezătorul, un nazireu din pântecele mamei sale.

     Ce este un nazireu? Să ne întoarcem la capitolul 6 din Numeri și vedem acolo destul de clar ce înseamnă nazireatul. Cuvântul însuși înseamnă separare. Cât de tranșant este acest cuvânt : "separare"; cât de dureros; cât de ipocrit sună; dar, fraților, Dumnezeu spune că dacă va fi vreo biruință adevărată pentru poporul Său, aceasta va fi doar pe linia nazireatului, a separării de lucrurile pe care lumea le consideră absolut necesare.

     Vinul, strugurii, sunt o imagine a bucuriei și a puterii omenești. Vremea culesului, când se strângea recolta și izbucnea sângele strugurilor în cuve, era însoțită întotdeauna de sărbătoare, de cântece și veselie; era vremea bucuriei. Ne amintim că într-unul din psalmi, psalmistul spune: "Tu mi-ai pus bucurie în inimă mai mult decât în timpul când grâul lor și mustul lor erau din belșug" (Ps. 4:7). El compară pur și simplu cele mai mari bucurii din natură cu o bucurie mai mare și mai profundă. Vinul este imaginea bucuriei omenești. El este ca o încununare a anului, când totul ajunge în cuve, când totul este copt, gata pentru bucurie. Timpul pentru muncă a trecut, acum a venit timpul odihnei și al plăcerii. Lucrătorul își poate odihni mâinile obosite și se poate bucura de momentul recoltei.

     Dar vinul este și o imagine a stimulării, care stimulează omul natural; "întărit de vin" este o expresie comună; "cel care strigă din cauza vinului" (Ps. 78:65), simțind sângele curgând prin vene, fiecare mușchi se încordează sub impulsul dat (de vin), dar, din nefericire, este doar o forță fictivă. In acest fel, vinul vorbește despre bucuria și tăria omenească.

     Bucuria noastră vine dintr-un izvor mai pur decât cuva de vin - tăria noastră vine dintr-un izvor mai puternic decât cel care doar stimulează natura. Prin vin, Scriptura înțelege, desigur, nu lucrul literal, material; ci înțelege ceea ce stimulează carnea (firea veche, n.t.), orice ar fi. Cineva poate fi un abstinent cu privire la folosirea vinului, și totuși să fie absolut sub puterea lui, din punct de vedere spiritual vorbind. Tot ceea ce pur și simplu oferă energie trupească, stimularea cărnii, sau entuziasmul carnal în lucrurile lui Dumnezeu, trebuie să fie evitat.

     Dumnezeu nu poate folosi carnea. Auzim uneori că o voință puternică este un lucru bun, acea vorbire simplă este un lucru bun dacă se folosește într-un mod corect. Aceasta înseamnă că Dumnezeu poate folosi vinul, că Dumnezeu poate folosi stimularea naturală a acestei lumi în lucrurile Sale. Nu, El nu vrea voință puternică, fie că este de partea Lui, sau de partea vrăjmașului. Cred că Dumnezeu ar prefera ca să vadă voința proprie de partea vrăjmașului decât de partea Sa. Nu, cu adevărat nu poate fi de partea Sa. Sunt convins că vorbirea simplă, așa cum este numită ea, în marea majoritate a cazurilor înseamnă doar egoism, îngăduința cărnii, simpla îngăduință a mândriei, absența stăpânirii de sine. Nu-mi pasă cât de sincer vorbește cineva, dacă nu vorbește prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă este vorbire simplă fără Duhul, înseamnă vorbire cărnii; iar dacă este o voință puternică, înseamnă o voință carnală. Aceasta nu este pentru Dumnezeu. Este doar o stimulare naturală a vinului. Aceasta nu este nazireat.

     Nazireatul înseamnă absența tuturor acestor lucruri. Poate că avem o voință puternică, iar dacă avem o astfel de voință ea trebuie zdrobită, să fim siguri de aceasta. Dacă avem o voință puternică, trebuie zdrobită, altfel ea nu va avea nicio valoare până nu va fi zdrobită. Unii spun că Saul din Tars a fost, în mod natural, un caracter puternic și asta explică viața lui după convertire. Dacă este așa, harul lui Dumnezeu este o ficțiune. Dacă Saul din Tars s-a folosit pur și simplu de energia pe care a folosit-o altădată în slujba legii, în iudaism, dacă a deturnat pur și simplu această energie spre creștinism, - nu există niciun miracol al harului în aceasta.

     Care a fost miracolul harului? Cine cunoaște istoria spirituală a lui Pavel ar spune pentru o clipă că el a întors întregul curent al voinței sale puternice, și a intelectului său puternic în canalul voinței lui Dumnezeu, și, prin urmare, El a folosit-o. Nu este așa, iubiților. Acolo era un vas de lut, și unul frumos, într-adevăr. Acolo era puterea omului, și Dumnezeu zdrobește această putere cu un țepuș în carne, pentru ca prin sine însuși să nu fie nicio putere, iar cuvântul lui Hristos către el nu a fost : "Puterea Mea este făcută desăvârșită în puterea ta, când puterea ta merge împreună cu a Mea", ci : "Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune". Aceasta este lecția nazireatului, iar ea este o lecție greu de învățat; este o lecție care cercetează sufletul.

     După abstinența de la vin urmează menționarea părului lung, care spune, nu despre laudă, ci despre rușine; nu despre vigoare naturală, ci dimpotrivă. Vorbește despre locul de supunere, slăbiciune și dependență al femeii. Aceasta va folosi Dumnezeu. În al treilea rând, a fost interzis în mod absolut contactul cu moartea. Un bărbat care se atingea de un cadavru își pierdea nazireatul. Dumnezeu este "Dumnezeul cel viu", și tot ce nu vine de la El întinează. Multe din lucrurile care par bune la prima vedere intră sub incidența morții. 

     Astfel, acest capitol treisprezece subliniază adevărul că eliberatorul de sub apăsarea filistenilor trebuie să fie un nazireu; trebuie să fie unul care evită stimularea naturală (vinul), el ia locul unei femei (părul lung) care reflectă neputință și slăbiciune totală, în el trebuie să se regăsească doar energia vieții divine. Și astfel, pentru a fi eliberați de o religie carnală, trebuie să ne separăm ca adevărați nazirei. Slabi cu adevărat prin noi înșine și refuzând orice ajutor și putere din partea făpturii, în neputința și slăbiciunea noastră totală, trebuie să lăsăm ca puterea lui Hristos să se manifeste în noi. Cât de mult ar trebui să ne bucurăm de acest gând! Suntem noi dispuși ca Dumnezeu să ne folosească ca nazirei? Suntem noi dispuși ca El să Se folosească de noi pentru a sublinia umilirea cărnii, umilirea stării naturale, pentru ca toată excelența să fie a lui Hristos, doar a Lui și nu a noastră?

     Dacă vrem să fim nazirei este bine să știm că acesta este un lucru benevol. Trebuie să fim dispuși să fim nazirei. "Când va face o promisiune specială (sau "când va dori să facă o promisiune") de nazireu (promisiune de despărțire)" (Numeri 6:2). A fost doar un singur nazireu adevărat care a umblat vreodată pe acest pământ, iar nazireatul Său nu a fost un simplu lucru negativ, ci a fost acel lucru pozitiv care L-a asociat mai degrabă cu Dumnezeu decât să-L despartă de lume. De fapt, El nu a fost un nazireu în sens literal. Ioan Botezătorul a fost un nazireu în sens literal. El a fost un om care s-a abținut de la tot felul de lucruri; Ioan a venit "nici mâncând, nici bând", iar complimentul pe care l-a primit a fost că avea diavol. A venit Fiul Omului "mâncând și bând". El a fost un Om între oameni. Binecuvântatul Domn nu avea nevoie, în cel privește, de nicio separare exterioară. Ah, sufletul Său sfânt era complet separat pentru Tatăl Său și nu avea nevoie de nimic pentru a mărturisi în exterior. Nimeni nu a putut să se apropie vreodată de El ca să-L întineze, nimeni nu a putut să lege Numele Său sfânt, chiar și cu gândul, de păcat. A fost absorbit atât de complet în voia Tatălui Său, dedicat atât de complet Tatălui Său, încât chiar însuși degetul lumii cu greu putea să-L arate ca orice altceva decât ceea ce El era. A fost o minciună atât de palpabilă, când vorbeau despre El ca despre un om mâncăcios și băutor de vin, încât nici măcar nu a fost nevoie să contrazică. El a luat acest reproș pentru Sine Însuși. Da, El este Prietenul păcătoșilor și Se asociază cu această expresie. Să nu se bucure oare inimile noastre să-L cunoască în felul acesta! Dar cine se gândește la El ca la un prieten al păcătoșilor în alt fel, decât să-i scape de păcatele lor? Cine se gândește El ca identificându-Se în vreun fel cu starea joasă din jurul Său, decât în har,  venit pentru a lua asupra Lui consecința îndepărtării omului de Dumnezeu, pentru ca El să-Și poată asocia poporul cu Sine în adevăratul Său nazireat pentru Dumnezeu!               

                   

 

                                  Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                         - XV -

     Samuel Ridout

     11     Samson și filistenii  - Nazireul (Jud. 13 la 16)

     Ultima dintre aceste biografii, dacă le putem numi așa, este una dintre cele mai izbitoare și mai interesante din toată cartea Judecători. Este istoria care ne este familiară din copilăria noastră, a lui Samson și a faptelor minunate pe care le-a făcut. Acestea cred că au pentru copii un farmec suplimentar deoarece sunt mai degrabă fapte de curaj individual,  decât acțiuni din partea unui grup de oameni. Am fost uimit, și aș spune de la început, că aceasta pare să fie caracteristica a tot ceea ce a făcut Dumnezeu prin Samson - dacă se poate folosi o expresie care poate fi modificată mai târziu, pentru că se pare că Samson a făcut-o el însuși. Dar totul este energie individuală și nu are ca rezultat nicio activitate colectivă.

     Dacă ne amintim că această carte, cu care avem de-a face, ne relatează despre modul în care o mărturie colectivă trebuia să fie menținută de poporul lui Dumnezeu, sau cum au eșuat în aceasta; și dacă ne amintim că relatarea lui Samson este ultima înregistrare a oricărei încercări de a face o lucrare reală și că această lucrare a fost făcută de o persoană, nu de întreg poporul lui Dumnezeu, - cred că aici avem unul dintre cele mai triste comentarii cu privire la degradarea și deteriorarea puterii spirituale a poporului. Lucrurile s-au dus în jos. Am ajuns în această parte la ultima eliberare, căci nu mai sunt alte eliberări despre care să se vorbească în cartea Judecători, după cea a lui Samson. Și când spun eliberări, trebuie să mă corectez imediat, căci ele nu au fost deloc eliberări reale. Samson însuși are nevoie de un eliberator, fiind el însuși biruit. El chiar moare în mâinile vrăjmașului. Și astfel totul merge în jos, tot mai în jos, până când chiar salvatorul pe care l-a ridicat Dumnezeu trebuie să fie salvat el însuși. Acestea sunt instrumentele pe care le-a folosit Dumnezeu pentru a-Și ajuta poporul și, din nefericire, starea generală a poporului Său este cea care face posibil un astfel de lucru; căci dacă Israel nu ar fi fost în starea care a fost, cu siguranță, istoria lui Samson nu ar fi trebuit să fie scrisă niciodată în felul în care a fost. El a fost o reflectare și un exemplu al întregii națiuni.

     Spun aceasta ca o introducere la întreaga istorie a lui Samson.  Credincioșia ca națiune a dispărut; nu o mai întâlnim decât în mod individual. Iar în lucrurile colective, când ne referim la persoane, în mod individual, ele duc la eșec. Adesea auzim ca astăzi este un timp de mărturie individuală, chiar și în ceea ce privește principiile care au de-a face cu poporul lui Dumnezeu în mod colectiv. Ce se înțelege prin mărturie individuală când este vorba despre mărturie colectivă ? Aceasta înseamnă ruină, ruină a ceea ce Dumnezeu a dorit să fie păstrat. Cum pot eu, în mod individual, să păstrez ceea ce ar trebui să fie adevărul pentru întreg poporul lui Dumnezeu ? Eu sacrific adevărul Său când renunț la mărturia colectivă. Deci, prin harul Său, iubiți frați, nu trebuie să renunțăm niciodată la sentimentul responsabilității noastre de a păstra o mărturie colectivă. Să ținem cu tărie la aceasta, chiar dacă Satan încearcă să o rupă în bucăți, până când nu mai rămân decât doi sau trei pentru a păstra o mărturie colectivă pentru Dumnezeu. Acestea sunt subiectele extrem de importante cu care ne confruntăm și la sfârșitul istoriei acestor eliberări, ce trist este să le vedem reduse în mâinile unui singur om.

     11.1     Noi eșecuri ale poporului lui Dumnezeu

     Dar haideți să vedem aceste lucruri în ordine, începând cu începutul acestui capitol și continuând până la capitolul șaisprezece, pentru a vedea diferitele etape ale acestei istorii, și de a învăța, pe cât posibil, lecții din ele.

     Avem aceeași veche relatare, pe care, din nefericire, am avut-o atât de des - eșecul și păcatul poporului și, drept urmare, ei sunt dați în mâinile vrăjmașilor lor. Dumnezeu nu permite niciodată vrăjmașului să câștige putere asupra noastră, decât dacă este un act al guvernării Sale rezultat în urma propriului nostru eșec. El nu permite niciodată să fim aduși sub puterea răului, decât dacă a existat o stare primară a sufletului care la îndepărtat de El. Cel mai slab, cel mai ignorant credincios va fi ferit de vicleniile și puterea vrăjmașului atât timp cât inima este adevărată și fidelă lui Hristos; cât timp umblă în adevăr și este credincios, iar conștiința este deschisă la lumina Cuvântului și a Duhului lui Dumnezeu.

     Cât de binecuvântat și mângâietor este acest fapt, iubiți frați. Ce am face noi în fața lui Satan, care este foarte bucuros dacă noi nu-i apreciem puterea ? Vrea să se facă atât de neînsemnat, încât să ne gândim foarte puțin la el. Ar vrea chiar să se șteargă din mințile noastre. El este întotdeauna tatăl minciunii, și este foarte activ atunci când ne imaginăm cel mai puțin. Să ne gândim la puterea, înțelepciunea, sau mai degrabă viclenia, și mai presus de toate la răutatea lui Satan : ce am putea face în fața unei asemenea puteri, dacă am fi lăsați singuri ? Ce am putea face în fața acestui curent grozav al mondenității și al religiei carnale care ar mătura poporul lui Dumnezeu ca o maree puternică departe în ocean,  departe de El Însuși ? Cum am putea rezista măcar o clipă ? Ce mângâiere este că cel mai slab sfânt și cel mai neînvățat, cel mai mic copil al lui Dumnezeu, este perfect ferit de toate acestea, atât timp cât există simplitatea comuniunii cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos. La fel de sigur cu cât sufletul rămâne simplu și liniștit la picioarele lui Isus, ca Maria, - și aș putea să remarc în treacăt, că nu se poate să rămâi la picioarele lui Isus fără să auzi cuvântul Lui, și fără creșterea pe care aceasta o sugerează; de la picioarele lui Isus nu pot reuși să-l tragă toată puterea, răutatea și viclenia lui Satan.

     Dar aceasta nu face decât să scoată în evidență vinovăția Bisericii lui Hristos de astăzi. Pe măsură ce ne uităm în jurul nostru, - dar chiar și printre noi - și vedem tendința de îndepărtare, puterea subtilă pe care o are vrăjmașul asupra poporului lui Dumnezeu, când vedem starea întregii Biserici a lui Hristos, ce mai putem spune despre ceea ce a dus la această stare ? Trebuie să ne amintim că totul este, absolut totul, în întregime, vina poporului lui Dumnezeu și nu vina harului și a puterii Sale atotputernice. El ne-ar fi ținut tari, ne-ar fi protejat, ne-ar fi ocrotit ca pe lumina ochilor Săi, dacă I-am fi permis să facă acest lucru.

     Astfel, atitudinea pe care trebuie s-o avem cu privire la robia poporului iubit al Dumnezeu ar trebui să fie una de umilință și mărturisire cu privire la responsabilitatea noastră, da, cu privire la vina noastră. Cu toții trebuie să ne luăm partea noastră, nu să aruncăm cu pietre în vreunul dintre sfinții scumpi ai lui Dumnezeu, ci fiecare să ne asumăm partea din eșecul universal care a făcut ca o stare atât de haotică, după cum vedem astăzi,  să fie posibilă printre sfinții lui Dumnezeu. Unde mai vedem astăzi, iubiți frați, oile lui Hristos care ascultă glasul Lui, o singură turmă, un singur Păstor, care o călăuzește prin puterea Duhului Sfânt ? A dispărut, este risipită, este împrăștiată peste tot.

     Și a cui este vina ? Ah, fapt solemn, îndepărtarea individuală a sufletului, îndepărtarea individuală a sufletului de Dumnezeu este responsabilă pentru toate acestea. Și încă un cuvânt pentru conștiința noastră individuală, legat de aceasta, este că în măsura în care noi ne-am răcit în afecțiunile noastre, pe măsură ce credința noastră scade, sau ochii noștri sunt ațintiți mai degrabă pe altceva decât pe Hristos, - în aceeași măsură contribuim din nou la îndepărtare și împrăștiere actuală printre sfinții lui Dumnezeu. 

     Fiecare exercită o influență. Cel mai simplu credincios este fie o legătură care servește practic pentru a lega Trupul mai aproape de Capul său, fie este cel care slăbește acea legătură. După cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu : "Cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși" (2 Cor. 5:16). Noi suntem ai Domnului și, în acest sens, suntem și ai poporului Său. Noi toți avem locul nostru de responsabilitate în casa lui Dumnezeu, și în fiecare zi pe care o trăim, și în fiecare ceas, este doar o ocazie pentru noi, fie să-i zidim pe sfinții lui Dumnezeu mai aproape de El, fie să-i împrăștiem mai mult. Secretul de a fi o legătură este o viață de comuniune cu Dumnezeu, de părtășie permanentă cu El. Dacă rămânem aici, atunci vom rămâne împreună. Vom întări lucrurile care rămân, care sunt gata să moară, așa cum vedem că se spune uneia dintre bisericile din Apocalipsa (Apoc. 3:2). 

     Și ce oportunitate, oportunitatea vieții noastre. Oportunitatea veacurilor. Chiar și pe vremea apostolilor nu a existat o astfel de oportunitate ca în acest timp, pentru credința individuală, energia, râvna și credincioșia inimii. Cine nu ar vrea să trăiască astăzi în Biserica lui Hristos ? Cine nu ar vrea să preia și să poarte unele din poverile care ar trebui purtate pentru această Biserică prețioasă pentru care a murit Hristos ? Cine nu ar vrea să învețe care este constituția acestei Biserici, care este gândul lui Dumnezeu cu privire la această Biserică,  pentru a pătrunde în gândul Lui, și de a purta cu vitejie, prin credință, partea sa de suferință, atât în slujirea Bisericii, cât și în slujirea lui Hristos care a murit pentru ea ? 

     Iubiți frați, să avem curaj. Suntem în ultimele zile ale Judecătorilor, totul se degradează, dar dacă viața lui Samson a fost scrisă, a fost ca noi să nu ne cufundăm în aceeași mlaștină de eșec ca și el, ci să luăm aminte la eșecul lui pentru a nu-l repeta. Credem că Dumnezeul nostru ne-a pus înainte istoria falimentului din poporul Său ca noi să mergem pe aceeași cale și să ne afundăm la fel? Nu ne-a dat El mai degrabă aceste lucruri ca atenționări? Găsim aici exemple pentru credința noastră, precum și aspecte de necredință. Să avem curaj, Cuvântul lui Dumnezeu este de partea noastră; Duhul lui Dumnezeu este cu noi, iar harul Dumnezeului nostru este la fel de proaspăt pentru noi astăzi, așa cum a fost la Rusalii. Tot ce avem nevoie este ca credința vie să se alipească de El, și un duh de ascultare ca să urmeze cu orice preț calea pe care El a trasat-o pentru noi.

     Ah, iubiți frați, există o noblețe în trăirea vieții creștine, există o demnitate în legătură cu locul pe care îl avem în Biserica lui Hristos, și pe care, din nefericire, nu toți îl apreciem la adevărata lui valoare. Discernem puțin, dar fără să realizăm măreția și pericolul legat de acest loc de onoare. Acesta este locul pe care ar trebui să fim bucuroși să-l ocupăm în aceste zile.

     Știu că ne-am îndepărtat puțin de la desfășurarea istoriei lui Samson, totuși am făcut aceasta datorită locului pe care îl ocupă aici viața lui Samson. Închei cu aceasta, dar am simțit că trebuie să învățăm această ultimă lecție, ca o atenționare, astfel încât să putem profita de ea cu adevărat. Ne întoarcem acum la vrăjmaș. 

     11.2     Țara a fost dată în mâinile filistenilor

     Filistenii sunt vrăjmașii în mâna cărora Domnul îl vinde pe poporul Său. Am văzut ceva despre filisteni în relatările de mai înainte. Șamgar a câștigat o biruință remarcabilă asupra lor doar cu o țepușă de boi; și am văzut în Abimelec, din semnificația numelui său, care ne-a amintit ce sunt filistenii. Dar până acum nu i-am avut deloc înaintea noastră, ocupând întreaga scenă. Voi arăta pe scurt ceea ce pare să spună Scriptura cu privire la caracterul acestor vrăjmași filisteni.

     În primul rând, ei sunt poporul care dau numele lor întregii țări. Ea se numește Palestina de la filisteni. Este foarte interesant de văzut, totuși, că Dumnezeu nu folosește niciodată numele Palestina, atunci când vorbește despre moștenirea poporului Său. Ea desemnează întotdeauna o țară ostilă. Astfel, în cântarea de laudă de la Marea Roșie, Moise zice : "i-a cuprins groaza pe locuitorii Filistiei" (Exod 15:14). Credința o vede ca pe o țara vrăjmașă până va fi luată în stăpânire de poporul lui Dumnezeu. Profetul Isaia rostește o nenorocire asupra ei, ca una dintre țările ostile, împreună cu Moabul si restul. Limbajul psalmistului este același : Edom, Moab și Filistia sunt menționate împreună (Ps. 60).

     Așadar, ea este, ca să spunem așa, țara filistenilor, cu toate că ei nu aveau niciun drept de stăpânire asupra ei. Ei erau intruși sau, după cum sugerează numele lor, "pribeag" sau "călător", popor care nu avea niciun drept acolo. Ei au pribegit și s-au așezat de-a lungul țărmului mării, unde era o cale ușoară de a pătrunde în interiorul țării. Aceasta a fost calea pe care Dumnezeu a refuzat categoric să-l conducă pe poporul Său, pentru că avea nevoie nu doar să fie pregătit să se confrunte cu luptele și greutățile, dar ei trebuiau să fie un exemplu pentru toate timpurile, că singura cale adevărată de a intra în moștenirea lui Dumnezeu este prin moarte și înviere.

     Râul Iordan vorbește despre această cale în moartea și învierea lui Hristos; toți cei care intră în moștenirea lor pe această cale fac parte din poporul Său, în timp ce toți cei care ocupă acest loc pretinzând o parte printre poporul lui Dumnezeu, care nu s-au identificat cu adevărat cu Hristos în moartea și învierea Sa, sunt rătăcitori sau intruși pe teritoriul lui Dumnezeu. De exemplu, să ne gândim la toți cei care sunt aici în seara aceasta, sau în orice loc am dori. Toți vor spune că sunt creștini. Cum putem deosebi pe cei care sunt ai Lui de cei care nu sunt? Putem avea, fiecare dintre noi, cea mai înaltă pretenție; putem revendica tot felul de poziții în Biserica lui Hristos, dar acest lucru nu înseamnă că este adevărat. Există un lucru care ar putea dovedi dacă suntem pe drept în moștenirea noastră; am intrat în ea în virtutea morții și învierii lui Hristos, și prin credința vie în El? Am fost noi identificați cu El în moartea și învierea Sa, astfel încât practic pentru noi este o creație nouă și noi suntem vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus? Astfel, omul vechi este dat deoparte, iar acum este un om nou. Este un om viu în moștenirea sa cu viață de înviere, o viață care îl leagă de acea bucurie eternă care nu va înceta niciodată.

     Dar aceasta nu este situația filisteanului. Filisteanul s-a strecurat pe calea ușoară, pe calea mărturisirii (fără a avea realitatea, n.t.). Este mai mult decât atât; aceasta este calea lumii. Pentru el nu a fost nicio robie insuportabilă în Egipt, el nu a avut niciun sentiment de mânie divină față de păcat care necesita o jertfă divină. El nu a văzut niciun Înlocuitor care, din dragoste pentru sufletul sau, a coborât în apele întunecate ale morții și ale judecății pentru el. Nu a văzut "valurile și talazurile" Mării Roșii sau ale Iordanului, trecând peste acel binecuvântat Înlocuitor, pentru a-i deschide o cale de a scăpa din robie și a intra într-o moștenire divină. Ah, nu;  filisteanul este străin de toate acestea; s-a strecurat pe calea "scurtă și ușoară" - calea naturală. Ascultătorul meu, ești tu un filistean, un intrus în moștenirea lui Dumnezeu?

     In felul acesta, filistenii corespund bisericii lumii. Este legătura pământului cu Biserica. Am fost uimit să parcurg adresele către diferitele biserici din cartea Apocalipsa, și ajungând la Pergam, vedem Biserica căsătorită cu lumea, din care a ieșit Tiatira, acest mare sistem lumesc care a uzurpat locul lui Hristos, marele sistem mondial al cărui reprezentant este Roma. Dar ea nu este singura reprezentantă. În Pergam erau deja cei care susțineau doctrina nicolaiților; aceasta era acolo. Succesiunea, duhul clericalismului și o clasă preoțească, acel duh al conducerii omului, în contrast cu conducerea lui Hristos, este ceea ce marchează o biserică lumească.

     În legătură cu acest duh, avem legea care se adresează omului natural, ritualismul și rânduielile, care, deși au o aparență de înțelepciune în închinare voită (Col. 2:23), sunt în realitate,  în cele din urmă, doar îngâmfarea creaturii. Acum, toată închinarea adevărată îl pune deoparte pe om. Omul este pierdut din vedere; el este, ca să zicem așa, pur și simplu identificat cu închinarea sa, iar adevărata închinare îl pune întotdeauna în acel loc, deoparte. Parfumul a ceea ce este Hristos este atât de complet înaintea sufletului său încât șterge orice gând cu privire la sine.

     Ritualismul este exact contrariul. El include rânduieli carnale, închinare carnală, tot ceea ce face apel la ochiul, urechea și sentimentul omului natural. Tot ceea ce stimulează emoțiile, de fapt, tot ceea ce îi place ființei umane. 

     Să luăm, de exemplu, întregul ritual superb al Romei cu veșmintele sale, cu tămâia sa, cu muzica sa, cu spectacolele sale magnifice, cu procesiunile sale, și cu tot felul de lucruri de acest gen, cu impunătoarele sale locașuri de închinare și cu lungul șir de ierarhi care sunt apreciați de lume. Nu necesită simțământ spiritual, nici călăuzire a Duhului prin Cuvânt, nici naștere din nou. Toți pot aprecia ritualismul Romei. Tot ceea ce putem vedea în filisteni - este lumea care vine și ia în stăpânire religia Bisericii; și când lumea ia această posesie, ea introduce legalismul său, ritualismul și succesiunea sa apostolică care va asupri pe poporul lui Dumnezeu. Apostolul le numește : "cunoștințele elementare slabe și sărace" (Gal. 4:9).

     Un alt lucru pe care îl observăm este că, în timp ce ei iau o mică bucată din țară, - Filistia fiind o porțiune foarte mică, acea fâșie de sud-vest de-a lungul câmpiei Saronului, aproape de Egipt, - totuși ei asupresc întreg poporul lui Dumnezeu. Și această asuprire este exercitată mai ales asupra acelora care ar trebui sa fie cu adevărat conducătorii poporului lui Dumnezeu. Iuda a fost expus în mod deosebit la incursiunile filistenilor; și Iuda, ne amintim, reprezintă acel duh de laudă care este într-adevăr duhul de conducere și de guvernare în poporul Domnului. Filistenii s-au răspândit pe tot teritoriul lor și i-au împiedicat să-și exercite privilegiul dat de Dumnezeu,  și să se bucure de ce au primit din partea lui Dumnezeu;

       Cu siguranță, mai sunt multe de spus despre filisteni. Aș putea vorbi, de exemplu, despre numele celor de la care se trage descendența lor, care par să sugereze acea distanță față de lucrurile lui Dumnezeu, precum și de apropierea mărturisită de acestea, care este atât de caracteristica Romei. Avem, de exemplu lauda în ce privește iertarea. Dar când este examinată îndeaproape, se vede că este iertare numai de nume. Este o iertare pe buzele preotului care trebuie cumpărată cu penitență și toate acestea, dar, la urma urmei, nu este o iertare adevărată, care ne permite să ne apropiem de Dumnezeu, mântuiți pentru eternitate. Ei se pretind a fi instructori și interpreți ai adevărului lui Dumnezeu; dar in cele din urmă nu este o interpretare adevărată. Roma pretinde ca este cea care învață, dar când întrebăm ce învață, nu avem nimic. Ea pretinde că este îndreptățită să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu, dar când întrebăm ce spune (Cuvântul, n.t.), ea închide cartea și o pune deoparte în arhivele ei, spunând ca trebuie să asculți de biserică(*) în loc de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă întrebăm despre învățătura Biserici, primim declarațiile contradictorii ale papilor, ale părinților ("sfinții părinți", n.t.) și consiliilor - fiecare diferit de ceilalți, și toți împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

     (*) Același lucru este valabil și pentru Biserica de Răsărit (Ortodoxă), n.t.

     Astfel că, toate aceste pretenții sunt pur și simplu de nume, pur și simplu mărturisiri și nu, până la urmă, realitatea. Toate acestea sunt sugerate în descendența filistenilor. Ei sunt din caftorimi, iar acest cuvânt înseamnă "ca și cum ar fi din Iefta (sau "ieftamiți"), "ca și cum ar fi deschizători (aluzie la semnificația numelui lui Iefta, n.t.), și casluhimi, "ca și cum ar fi iertat", "nu iertat cu adevărat". Astfel, avem o învățătura simulată, și o apropiere imaginară de Dumnezeu, care până la urmă nu exista nimic din acest fel.

     Știu, dragi prieteni, mulți s-ar bucura să ne audă vorbind împotriva Romei. Oamenilor le place, știți, sa  dărâme sistemul Romei. Ei spun : "Roma papală, ce lucru oribil este, - femeia aceea Izabela, acea profeteasă falsă și desfrânată călare pe fiara stacojie". Nu o putem caracteriza în culori mai (prea) întunecate. Dar ceea ce urmăresc este lucrul practic pentru noi înșine. Putem fi siguri, pentru că Roma este un sistem popular, și este popular pentru că face apel la carne (firea veche, naturală, n.t.), la carnea din noi și din oricine altcineva. Putem fi siguri că, dacă Roma și-a pus mâinile necurate pe lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu și se angajează să ofere un înlocuitor, o contrafacere pentru realitatea divină, putem fi siguri că aceasta are loc deoarece există cu siguranță în omul natural și chiar și printre adevăratul popor al lui Dumnezeu, ceva care răspunde la aceasta. Ce este Roma în raport cu noi?

     Care sunt principiile Romei? Pe unele dintre ele le-am văzut deja. De exemplu, să luăm chiar această chestiune de iertare falsificată. Cât este de obișnuit printre oamenii care Îl mărturisesc pe Dumnezeu să audă despre iertare, - acest "dacă";  "ești iertat dacă te-ai pocăit suficient", "dacă ai crezut în modul potrivit" sau "dacă continui în credință". Ce fel de iertarea este aceea care are ceva adăugat la ea, pe care mi-o poate smulge din mână oricând? Ce fel de binecuvântare este aceasta dacă nu pot privi fața lui Dumnezeu și sa-L binecuvântez din tot sufletul meu și sa-I spun : Ava, Tată? Nu arată acest lucru că , până la urmă, puțin din duhul Romei dacă există în inima cuiva va permite necredinței să se cuibărească acolo? Dacă este cineva aici în seara aceasta, de exemplu,  care nu se pleacă numai înaintea Cuvântului lui Dumnezeu în ce privește iertarea, pentru că noi avem răscumpărarea prin sângele lui Hristos, chiar și iertarea păcatelor, dacă ai atașat vreo condiție acestei iertări, dacă este, așa cum am spus, "o iertare dacă ai felul potrivit de credință, pocăință, dacă rămâi în ea", și așa mai departe, știu că nu ai pace. Nu ai o pace sigură. 

     Nu acesta este felul de iertare pe care o dă Dumnezeu. El îți dă iertarea de care sunt atașate păcatele trecute, prezente și viitoare. Suntem scoși dintr-un loc lipsit de iertare și așezați într-un loc de care este atașată iertarea. Uneori, sfinți iubiți ai Domnului nu sunt clari cu privire la acest lucru. Ei nu realizează, de exemplu, că păcatele lor viitoare, dacă ar fi să le comită, au fost iertate. Dar să ne amintim mereu că noi, cei care credem în Hristos, suntem un popor iertat. Ferice de omul căruia Domnul nu-i va imputa păcatul. Credinciosul se află în locul  în care păcatul nu-i va mai fi imputat niciodată, în ceea ce privește siguranța lui eternă.

     Spun lucrul acesta cu multă îndrăzneală, chiar dacă Roma îl face atât de tulbure. Aș dori să-l spun cât de clar posibil - da, așa cum o face Cuvântul lui Dumnezeu - că fiecare credincios în Hristos este atât de complet și iertat pentru eternitate, încât nu va mai putea fi niciodată în situația în care păcatul să poată fi pus în sarcina lui, în ce privește mântuirea sa. El a părăsit această situație pentru totdeauna. Știți cum este prezentat în Coloseni. Glorioasă poziție. Este spus : "Și pe voi, care erați morți în greșelile și în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile" (Col. 2:13). Unirea noastră împreună cu un Hristos înviat este legată de iertarea noastră și, dacă suntem un popor înviat, dacă avem viața împreună cu Hristos înviat, atunci ne aflăm pentru totdeauna în afara situației în care se aplică imputarea păcatului. El nu mai poate pune păcatul în sarcina noastră, nu există nicio condiție. "Nu-Mi voi aminti de păcatele lor și de nelegiuirile lor" (Evrei 8:12).

     Cum au pătruns filistenii aici! Întâlnești pe sfinții lui Dumnezeu și îi întrebi : "Știi că păcatele tale sunt iertate? poți fi sigur că ești un suflet iertat pentru eternitate?", și câți vor răspunde, în timp ce te privesc în ochi și privesc în ochi pe Dumnezeu: "Mulțumesc lui Dumnezeu, mi se iartă totul pentru eternitate?" Dacă oamenii nu se pot bucura de poziția lor, și să aibă comuniune cu Dumnezeu, să se închine înaintea Lui pentru iertarea lor, atunci putem fi siguri că filistenii au stăpânirea. Filistenii îi împiedică să se bucure de o parte atât de scumpă și clară pentru fiecare fiul al lui Dumnezeu.

     Și acesta este doar un lucru. Să luăm chestiunea legii. Mă voi opri puțin asupra acestui lucru. De ce ți-ai ridicat mâinile îngrozit (cu excepția cazului în care ai fost eliberat), dacă am spus, că copilul lui Dumnezeu este eliberat în întregime de lege? "Eliberat de lege, de ce, pentru a fi fără lege? Să merg și să fac ce vreau, să merg și să mă cufund în tot felul de păcate?" Stați, nu vă grăbiți, dragi prieteni. "Tot felul de păcate" - aceasta îi place unui credincios? Aceasta este bucuria unui copil al lui Dumnezeu, să se cufunde în tot felul de păcate? Să presupunem că ar fi lăsat să plece, unde s-ar duce? Unde ai vrea să mergi dacă ai avea de ales în seara aceasta? Unde să plecăm? Cred că am merge mai bine în sânul Tatălui.

     Suntem născuți din Dumnezeu, acesta este locul nostru. Ce este toată această discuție că, dacă oamenii nu sunt sub lege, ar deschide porțile antinomianismului (*)? De ce, fraților, aceasta este o imposibilitate pentru cei care au fost născuți din nou, o imposibilitate totală. Este imposibil ca vreun copil al lui Dumnezeu să vrea să se afunde cu capul înainte în tot felul de păcate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, deși odată am fost slujitorul păcatului, altădată, din nefericire, am iubit păcatul, dar, ah, fraților, nu vă puteți alătura mie spunând că atunci când harul lui Hristos a pus stăpânire pe sufletul vostru, v-a făcut să urâți păcatul? V-a făcut să vă bucurați că puteți fi eliberați de păcat, iar dorința și ținta sufletului este acum pentru dreptate și nu pentru păcat. Nu este aceasta adevărat?

     (*) Tendința naturală a omului de a nu asculta de nicio lege: morală, religioasă sau socială, n.t.

     Deci, nu trebuie să ne temem de obiecția filistenilor că cei care sunt eliberați de lege se vor afunda în păcat. Dar, având în vedere acest lucru, întrebați-vă acum, câți dintre sfinții lui Dumnezeu realizează această eliberare din robia legii? Este doar un alt cuvânt pentru eliberarea din robia păcatului, căci puterea păcatului este legea. Dar câți din poporul lui Dumnezeu știu ce înseamnă eliberarea practică de puterea și robia păcatului? Ei se întorc la lege pentru puterea dreptății, doar pentru a găsi în ea puterea păcatului. 

     O spun în mod deliberat și cu bună știință, pe baza autorității prețiosului Cuvânt al lui Dumnezeu, că orice altceva în afară de o eliberare deplină, reală și practică de sub autoritatea și stăpânirea păcatului este prea puțin pentru partea noastră creștină și suntem încă sub stăpânirea filistenilor. Iubiți frați, acest lucru este adevărat dacă nu suntem un popor eliberat; spun ceea ce cred că este adevărul lui Dumnezeu. Ah, aceasta apasă. Aceasta se referă la un cerc destul de restrâns de sfinți ai lui Dumnezeu. Vedem că filistenii au ajuns destul de ușor în țară și au luat-o în stăpânire. Există o mulțime de oameni care se pot bucura de siguranță (că sunt mântuiți, n.t.), dar nu se pot bucura de faptul eliberării. Și totuși eliberarea este prin adevăr, este prin adevărul simplu al lui Dumnezeu. Acesta este ceea ce eliberează sufletul. Adevărul primit prin credință ne eliberează, și realizăm că suntem eliberați de robia păcatului, deoarece suntem eliberați de lege.

     Până acum am analizat doar două aspecte, iubiți frați, și cred, că acum știm ceva despre puterea filistenilor. Sunt doar două aspecte despre care am vorbit, și dacă nu putem să dăm un răspuns clar și fără echivoc conștiinței noastre și lui Dumnezeu, că suntem eliberați atât de îndoieli cu privire la iertare, cât și de puterea și robia legalismului, care ne ținea sub stăpânirea păcatului, iubiților, atunci trebuie să fim eliberați de filisteni. Atât de aproape este vrăjmașul de noi.

     Să luăm un alt treilea aspect, care a fost deja sugerat - întreaga chestiune a închinării. Ne-am concentrat asupra ritualului superb al Romei, cu veșmintele ei preoțești, cu norii ei de tămâie, și toate celelalte. Să includem aici toate imitațiile slabe ale acestei. Dar putem să "mulțumim lui Dumnezeu că nu suntem ca ceilalți"?

     Sa venim mai aproape de noi. Închinarea carnală (firească) : - nu include aceasta tot ceea ce nu este din Duhul, tot ceea ce ține de starea naturală? Duhul lui Dumnezeu folosește doar Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, orice închinare care nu este conformă cu acest Cuvânt trebuie tăiată! Cine nu este expus tăișului ascuțit al acestei săbii? Nu poate un filistean să se ascundă în slujirea cea mai faimoasă a vreunei capele protestante? Nu poate el să pătrundă în liniștea discretă a unei adunări? Ah, fraților, vedem aici un vrăjmaș comun, un pericol comun. 

     Nu este oare semnificativ că acești filisteni sunt ultimii vrăjmași menționați în Judecători, ultima formă a răului? Întorcându-ne la Apocalipsa, descoperim acolo că Tiatira este Biserica care continuă până la sfârșit. Se sfârșește cu Tiatira. După Tiatira totul este parțial. Tiatira înfățișează Biserica ca întreg, iar Biserica ca întreg este sub influența Romei, chiar și acolo unde stăpânirea Romei este respinsă. Chiar și acolo unde este refuzată, oamenii sunt încă practic, și într-o mare măsură, sub influența ei. Poți să-mi spui ce înseamnă toată această înălțate a Romei, în arhitectură, în ritual bisericesc? Nu înseamnă oare că noi suntem robii filistenilor? Fraților, acesta este un lucru serios. Roma a decăzut, ca să zic așa, în Italia și în Europa de sud, cu autoritate excepțională în altă parte, dar eroarea Romei de astăzi este în toată lumea, și este în fiecare inimă care nu a fost eliberată prin harul lui Dumnezeu de învățătura falsă care vine cu acest sistem. Există o mare parte din învățătura despre erorile Romei în ceea ce se numește protestantism, și la aceasta vreau să ajung. 

     Dar aceasta este suficient în ceea ce privește vrăjmașul, deși am atins doar câteva aspecte. Dacă m-am ocupat prea mult cu el este că lucrurile sunt  extrem de practice, lucruri despre care vrem să fim clari. Am menționat deja și, prin urmare, nu voi mai insista asupra lui, principiul succesiunii, al clerului. Ori de câte ori avem neclarități cu privire la învățătură, vom găsi întotdeauna un om pus într-o poziție de apropiere de Dumnezeu. Preoția, preoția adevărată, poate înflori numai acolo unde falsa preoție nu-și are locul. Toți copiii lui Dumnezeu sunt preoți, dar nu vom vedea niciodată că toți realizează că sunt preoți, cu excepția cazului în care sunt eliberați de sub stăpânirea Filistiei.

 

                               Creștinul preocupat cu lucrurile cerești                                          care ne sunt revelate

     F.A.Hughes

     1     O perspectivă cerească

      

     1.1     Îngrijorare pe pământ

     Noile descoperiri ale omului au eliberat puteri necunoscute până atunci, asupra cărora omul nu are niciun control real, și găsim peste tot în jurul nostru un (început de) răspuns actual la cuvintele Domnului din Luca 21:26 : "oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care au să vină pe pământul locuit" (*).

     (*) Împlinirea completă a acestui citat privește o zi viitoare. 

     Putem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat lumina unei alte scene, o scenă cerească, unde nici mândria, nici frica omului nu se pot amesteca.

   

     1.2     Superioritatea lucrurilor cerești

     În primul verset al Bibliei se găsește expresia "cerurile și pământul", și această ordine, care dă superioritate "cerurilor", persistă de-a lungul Scripturii. Cât de bine ar fi pentru noi să lăsăm ca lucrurile cerești să ocupe primul loc în afecțiunile noastre; atunci strălucirea si aprecierea legată de "lucrurile de pe pământ" (Col. 3:2), ar avea o greutate mai mică pentru noi.

     1.3     Cerurile stăpânesc

     Este o mare mângâiere că, în ciuda pretenției omului și a disprețului său față de drepturile lui Dumnezeu, "cerurile stăpânesc" (Dan. 4:26). Aceasta este lecția pe care a trebuit s-o învețe Nebucadnețar, el a cărui putere și stăpânire a atins cote mai mari decât oamenii de astăzi, și măreția lui s-a ridicat "până la ceruri" și stăpânirea lui s-a întins "până la marginile pământului" (Dan. 4:22) ; în această lecție, mândria lui a fost zdrobită în bucăți. În Matei 11:25, Domnul Isus Se adresează Tatălui Său numindu-L "Domn al cerului și al pământului". În Evrei 8:1, este vorba despre "tronul Măreției în ceruri". În Fapte 7:49, se află un citat al unui profet care zice "cerul este tronul Meu". Lumina și puterea acestor cuvinte au pătruns adânc în duhul lui Pavel, după cum ne arată mărturia sa către atenieni : "Dumnezeu... este Domnul cerului și al pământului" (Fapte 7:24). (În Vechiul Testament se vorbește mai mult de "ceruri", în timp ce în Noul Testament de "cer").

     1.4     Voia lui Dumnezeu predomină în sfera cerească

     În rugăciunea pe care Domnul Isus i-a învățat pe ucenicii Săi, găsim expresia : "Vie (sau "să vină") Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ"(Matei 6:10). Într-o zi viitoare când va fi necaz și persecuție, poporul pământesc al lui Dumnezeu va striga această rugăciune în neliniștea inimilor lor, dar ce binecuvântare dacă noi suntem încă de acum în starea morală bună și adevărată a acestei rugăciuni. În timp ce intrăm în binecuvântările îndurărilor lui Dumnezeu prin Evanghelie, privilegiul și responsabilitatea noastră sunt de a ne supune lui Dumnezeu ; apoi, eliberați de conformarea cu o lume opusă voii Sale, suntem în stare să deosebim "care este voia lui Dumnezeu, cea bună și plăcută și desăvârșită" (Rom. 12:2). Fiind încă aici jos pe pământ, putem avea afecțiuni potrivite cu aceasta scenă cerească unde voia Lui stăpânește. Inimile noastre ar trebui, cu siguranță, mișcate de faptul că Domnul Isus "S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu și Tatăl nostru" (Gal. 1:4). Psalmul 2 vorbește despre agitația oamenilor care se ridică împotriva lui Dumnezeu și împotriva Unsului Său, Hristos, dar Psalmul 1 prezintă binecuvântarea omului care meditează permanent la legea Domnului. Aceste două feluri de persoane sunt văzute din cer : unii, de care Dumnezeu își bate joc așteptând momentul mâniei ; alții, urmând un drum cunoscut de Dumnezeu, unde există roadă și prosperitate.

     1.5     Sursa bucuriei și cercul de interes al credinciosului sunt în cer 

     În Luca 10:17, ucenicii erau plini de bucurie datorită succesului slujirii lor, însăși demonii le erau supuși prin Numele Domnului. Domnul Isus nu a căutat să micșoreze bucuria lor, dar în răspunsul Său, El le arată, de asemenea și nouă, că nicio slujire pe pământ, oricât de prețioasă și productivă ar fi, nu poate fi comparată cu bucuria de nedescris de a avea numele noastre "scrise în ceruri" (Luca 10:18-20), un privilegiu care aparține acestei grupe de care vorbește Evrei 12, "Adunarea celor întâi-născuți, înscriși în ceruri". Dacă citim Evrei 12:22, 23, vom vedea ceva din înălțimea la care noi, credincioșii, am fost deja aduși, la o poziție moral superioară față de tot ce este pe pământ.

     În Filipeni 3:20, ne este spus că "cetățenia noastră este în ceruri". Nu doar numele noastre sunt înregistrate acolo, ci acolo se află privilegiile noastre, cercul nostru de interes. Lucrurile din cer - atmosfera sa, bucuriile sale, gloria care pătrunde în diferitele sale secțiuni, și mai ales binecuvântarea Celui care Se afla acolo pe tron - sunt cele care interesează cu adevărat pe cel credincios. Afecțiunile noastre nu trebuie să fie "la lucrurile care sunt pe pământ", ci trebuie să căutăm "lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu" (Col. 3:1-2). "Lucrurile de sus" nu sunt nedefinite, ele se găsesc concret și în permanență în Hristos.

     1.6     Resursele noastre sunt în cer

     Toate resursele noastre sunt în cer. Mântuitorul nostru este acolo (Fapte 5:31). De asemenea, El este acolo ca Mare Preot, ca Avocat și Cap. Scopul este acolo : "premiul chemării cerești al lui Dumnezeu în Hristos Isus" (Filip. 3:14) ; acesta este un obiectiv înaintea căruia ambițiile și onorurile pământului se șterg și sunt făcute fără nicio importanță. Speranța noastră este păstrată acolo (Col. 1:5), la fel ca și "moștenirea (noastră) nestricăcioasă și neîntinată" (1 Petru 1:4). În final, din ceruri, "Îl și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale" (Filip. 3:20-21). Pământul nu poate oferi nimic asemănător !

     În timp ce traversăm această lume a tristeții, a agitației și a întunericului, fie ca bucuria, pacea și lumina cerului să poată umple inimile noastre, și să putem manifesta întotdeauna caracterele celor care s-au "întors de la idoli la Dumnezeu, ca s-ă slujim unui Dumnezeu viu și adevărat și să așteptăm din ceruri pe Fiul Sau" (Tes. 1:9-10). 

     J.A. Trench     

     2     Cerul ca partea noastră prezentă

     2.1     Duhul cercetează toate lucrurile, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu

     Un lucru este să știm foarte puțin despre lucrurile cerești, încât este dificil să le definim, și cu totul altceva este să spunem că nu știm absolut nimic despre ele. Creștinismul este revelația cerului în inimile noastre acum. Citatul profetului potrivit căruia "ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc" (1 Cor. 2:9), are ca scop de a scoate în evidență contrastul cu starea de lucruri creștină : "Dar nouă Dumnezeu ni le-a revelat prin Duhul Său" (1 Cor. 2:10). Și este adăugat : "Căci Duhul cercetează toate lucrurile, chiar lucrurile adânci ale lui Dumnezeu". Adâncimile Ființei Sale și a stării Sale fericite fiind revelate, găsim în revelarea lor punctul culminant al lucrurilor pregătite pentru noi în sfaturile eterne ale dragostei Sale; ele sunt revelate acum pentru ca noi să ne putem bucura.

     2.2     Toate binecuvântările sunt deja revelate celui credincios

     Cred că este de-o importanță practică imensă pentru sufletele noastre să vadă că nu există deci înaintea noastră niciun element nou de binecuvântare sau de bucurie care să nu fie revelat. Va fi mai târziu o putere sporită pentru a ne bucura, în timp ce astăzi Duhul care locuiește în noi, este prea adesea obligat să Se ocupe de a face o lucrare negativă, de a Se opune cărnii ("ca să nu facem ceea ce am vrea" Gal. 5:17) ; mai târziu, Duhul Sfânt va putea fi doar puterea bucuriei noastre pozitive de binecuvântări, și va fi pentru totdeauna. Inima va fi atunci lărgită până la o capacitate deplină de bucurie. "Căci acum vedem ca prin geam, în chip întunecat, dar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște deplin după cum și eu am fost cunoscut deplin" (1 Cor. 13:12). Tot ceea ce pune astăzi hotare și limite bucuriei noastre, va dispărea, căci noi gemem în acest cort, fiind împovărați, precum păsările în cușcă care aspiră să fie libere ca să zboare în aerul lor nativ. Dar acest lucru fiind recunoscut, cu marea diferență care se va face, toate lucrurile în care vom trăi, și în care ne vom găsi bucuria pentru totdeauna, sunt deja revelate pentru ca noi să putem trăi și găsi bucuria în ele încă de acum. "Cetățenia noastră este în ceruri".

     2.3     Revelația Evangheliei lui Ioan cu privire la cer

     2.3.1     Veniți și vedeți

     Pentru început, Evanghelia lui Ioan este revelația locuinței noastre din cer. Ca de multe ori în alte părți, această Evanghelie se deschide printr-o scenă istorică care ilustrează doctrina cărții. În momentul în care mărturia lui Ioan Botezătorul va face să reiasă gloria Persoanei Fiului lui Dumnezeu în legătură cu lucrarea Sa (în cele două părți ale sale, de a îndepărta păcatul din lume și de a boteza cu Duhul Sfânt), inimile celor doi ucenici ai săi sunt atrase spre Isus printr-o dorință pe care El a trezit-o în ei și pe care El vrea să o satisfacă : "Unde locuiești ?". Celelalte evanghelii puteau doar să spună că vulpile aveau vizuini și că păsările cerului aveau cuiburi, dar că Fiul Omului, Creatorul lor și  a toate, nu avea niciun loc unde să-Și odihnească capul în scena pe care totuși El  a creat-o. Dar în Ioan, răspunsul este : "veniți și vedeți" (Ioan 1:39-40). Si această evanghelie este revelația locuinței cerești a Fiului lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui, și care a venit să descopere și să facă cunoscut pe Tatăl potrivit cu dragostea în care El a locuit, pentru ca noi să putem cunoaște pe Tatăl în Fiul, și astfel casa Tatălui.

     2.3.2     Știți unde Mă duc... Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl

     Mult mai târziu, atunci când El le conduce definitiv inimile (Ioan 14), El tratează cerul ca un loc care le este familiar : "Știți unde Mă duc" (Ioan 14:4). Este ca și cum El ar zice : "Voi cunoașteți bine cerul". Atunci Filip zice : "Arată-ni-L pe Tatăl și ne este de ajuns". El gândea că ar cunoaște casa Tatălui doar dacă L-ar cunoaște pe Tatăl. Și răspunsul este simplu : "Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:8-9). Toate trăsăturile caracteristice ale binecuvântărilor din cer le-au fost prezentate în Persoana și în drumul Fiului lui Dumnezeu. Iar acum, El urma să-Și ia locul ca centru al întregii scene revelate. Astfel, El a pregătit-o și a făcut-o locuință perfectă a inimilor noastre. Mai mult, El ne-a dat Duhul Sfânt ; când Acesta avea să vină, Îl va glorifica pe Hristos : "Căci va lua din ce este al Meu și vă va vesti". Și acum, rețineți : "Tot ce are Tatăl este al Meu ; de aceea am spus că va lua din ce este al Meu și vă va vesti" (Ioan 16:14-15).

     2.4     Cerul ca sferă care preocupă pe cei care sunt potrivit Duhului

     2.4.1     O sferă care se potrivește la viața cea nouă

     Astfel că în Romani 8, reiese că, dacă carnea are obiectele sale, domeniul său și elementul care i se potrivește, cei care sunt potrivit Duhului le au pe ale lor (8:5). Al doilea mare aspect al eliberării noastre, ca răspuns la strigătul din Romani 7, nu este doar o eliberare de viață și natură, ci "legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții" (Rom. 8:2) ; eliberarea este prin obiectivele (scopurile) adaptate la această viață, și prin puterea acestor obiective (scopuri). Altfel, am fi ca peștii scoși din apă, adică cu o viață nouă, afecțiuni și capacități noi, gusturi și dorințe noi, dar fără sfera lucrurilor care li se potrivesc toate acestea.

     2.4.2     Lucrurile Duhului... tot ce are Tatăl

     Ori, lucrurile Duhului (Rom. 8:5) sunt lucrurile lui Hristos, "tot ce are Tatăl" (Ioan 16:15). Aceste lucruri sunt ele mai puțin reale și mai puțin concrete decât lucrurile cărnii (Evrei 11:1)? Ce putem spune despre locuința noastră de sus, cu noile sale relații și bucurii ? Ce putem spune despre comuniunea pe care o avem cu Tatăl în ce privesc gândurile Sale, planurile Sale, sfaturile Sale și lucrarea Sa pentru gloria Fiului ? Pentru aceasta, avem nevoie, într-adevăr, ca Hristos să locuiască în inima noastră, ca să putem înțelege lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea (Efes. 3:17-18) ; pentru acest scop precis suntem întăriți prin Duhul în omul dinăuntru. Ce putem spune despre noile obiective (scopuri) care ne-au fost astfel prezentate, față de sărmanele lucruri pe care le urmărim după carne ? Ce putem spune despre comuniunea cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, la care suntem chemați ? (1 Cor. 1:9)? Este ea, pentru sărmanele noastre inimi, mai puternică sau mai puțin puternică decât asocierea și comuniunea cu oamenii de care aparțineam altădată și cu care aveam un interes atât de înșelător ? Ce putem spune despre înțelepciunea lui Dumnezeu în taină, înțelepciunea ascunsă pe care Dumnezeu a rânduit-o înainte de veacuri pentru gloria noastră - și pe care niciunul din stăpânitorii lumii acesteia nu a cunoscut-o (1 Cor. 2:7-8) ? - ori, această înțelepciune a fost rânduită pentru a înlocui și elimina pentru totdeauna pentru noi înțelepciunea acestei lumi, știința și filozofia ei.

     2.5     A privi la lucrurile care nu se văd

     2.5.1     Ce sunt aceste lucruri cerești care nu se văd

     Ceea ce îl caracterizează pe creștin, după 2 Corinteni 4:18, este faptul ca el privește la lucrurile care nu se văd. Pentru a putea face acest lucru, trebuie ca ele să fie revelate perfect. Așadar avem ceea ce ne-a învățat Hristos (Filip. 3:12), "lucrurile care sunt înaintea noastră", scopul, premiul chemării de sus al lui Dumnezeu (Filip. 3:14). Astfel că, dacă apostolul avea inima zdrobită din cauza celor care, în cercul mărturiei creștine, "aveau gândurile la lucrurile pământești", el putea afirma totuși că creștinul își are "cetățenia" - tot ceea ce alcătuiește viața morală - "în ceruri" (sau cer) (Filip. 3:19-20). Cum ar putea să fie așa dacă noi nu știm absolut nimic de ceea ce se află acolo ! Ce putem spune despre arborele vieții (Apoc. 22:2), despre mana ascunsă (Apoc. 2:17), despre piatra albă (Apoc. 2:17), despre haina albă (Apoc. 4:4), despre noul Ierusalim (Apoc. 21) ? Au ele mai puțină realitate și putere asupra inimilor noastre decât promisiunile făcute părinților, care nu au văzut aceste lucruri cerești decât de departe, dar care le-au salutat și au mărturisit că erau străini și pelerini pe pământ (Evrei 11:13) ?

     2.5.2     Arvuna

     Ce putem spune despre gloria care urmează să ne fie revelată (Rom. 8:18), și de arvuna a tot ceea ce este înaintea noastră în ea - arvuna moștenirii (Efes. 1:14), Duhul Sfânt pe care Îl avem deja (2 Cor. 1:22 ; 5:5) ? Ciorchinele de struguri din Eșcol, adus de copiii lui Israel în pustie (Num. 13:24-25), nu este el un antetip pentru noi (= nu este el o imagine a nimicului pentru noi) (*) ?

     (*) Așa cum acel ciorchine de strugure era nimic față de bogățiile imense pe care le oferea țara Canaan, la fel și binecuvântările noastre de acum, chiar dacă sunt atât de mari, sunt socotite aproape ca nimic față de moștenirea deplină care ne așteaptă în cer (n.t.).

     2.5.3     Hristos ne-a legat de ceea ce este în cer

     Cerurile, împreună cu Hristos ca legătură intimă care ne-a legat de tot ce se găsește acolo, sunt scena revelată acum a locuinței noastre, a relațiilor noastre, a obiectivelor (scopurilor) noastre, a speranțelor noastre, a intereselor și bucuriilor noastre ;  și asta pentru ca un popor ceresc să se poată forma ca atare, prin ceea ce este ceresc pe pământ - nearătând nimic altceva decât ceea ce este ceresc. 

     A.J. Pollock

     3     Șnurul albastru

     3.1     O amintire permanentă

     Copiii lui Israel au primit poruncă, în Numeri 15:37-41, de a pune un șnur albastru peste franjurii (sau "ciucuri") de pe marginea veșmintelor lor, pentru a-și aminti permanent de poruncile Domnului și de a nu căuta gândurile propriilor lor inimi, nici de a urma dorințele propriilor lor ochi. Ce amintire permanentă trebuie să fi fost acest șnur albastru ! Îl purtau cu ei, oriunde mergeau, fiind permanent înaintea ochilor lor !

     3.2     O amintire necesară

     Nu putem învăța noi o lecție importantă de aici ? Ea poate fi aplicată la toate împrejurările vieții. Ca și creștini, noi nu suntem chemați să purtăm un adevărat șnur albastru, dar putem să ne amintim permanent cine suntem și cui slujim, pentru a ne păstra adevăratul nostru caracter și a nu permite niciodată asocieri îndoielnice. Există o mare nevoie de aceasta. Căci trăim într-un timp de mare nepăsare spirituală, de frecventarea lumii, de acomodare la duhul timpului. Ni se spune peste tot că vremurile s-au schimbat, că Biblia și creștinii trebuie să se adapteze la vremurile care s-au schimbat. Ar fi bine dacă vremurile s-ar fi schimbat pentru a se adapta la Biblie. Avem nevoie mai mult ca niciodată de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne conduce.

     3.3     O amintire cerească

     Șnurul albastru prezintă într-un mod simbolic adevărul umblării cerești a creștinului. Albastrul este simbolul a ceea ce este ceresc. Albastrul este culoarea cerului. Creștinii aparțin cerului și trebuie să manifeste o umblare cerească. După cum Dumnezeu a scos pe copiii lui Israel din Egipt, la fel și noi trebuie să ne amintim că nu suntem din lume, așa cum Hristos nu este din lume. Domnul S-a referit de două ori la aceasta în rugăciunea Lui memorabilă din Ioan 17. El ne amintește din nou că "cetățenia noastră este în ceruri, de unde Îl și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos" (Filip. 3:20-21).

     3.4     O amintire care are influență asupra vieții

     Dacă purtăm cu noi ceea ce semnifică acest șnur albastru - adică chemarea noastră (sau vocația) și caracterul nostru ceresc - ar trebui să fim foarte atenți unde mergem și ce asocieri ne permitem. Nu ar trebui să ne dorim lumea, nici să vrem ca lumea să ne dorească. 

                                               ----------------------------------------