Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere

                                                                       - VII -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     Istoria Bisericii de la declinul ei până la respingere - Apocalipsa 2 - 3

     Observații cu privire la scrisorile către biserici

     Toate viziunile conținute în Apocalipsa se referă la viitor, cu excepția primei sau introductive, care are aplicabilitate prezentă. În aceasta, Hristos este văzut în gloria caracteristică a Fiului Omului în mijlocul celor șapte adunări (Apoc. 1:12-16). Dar au răspuns aceste adunări, în ceea ce privește starea lor reală, desemnării lor de către Duhul Sfânt drept "sfeșnice de aur", și au fost ele în concordanță cu caracterul sfânt al Celui glorios din mijlocul lor ? Din păcate, nu! Trăsăturile care au caracterizat Biserica în dimineața nașterii sale în sfințenie, adevăr, devotament, despărțită de lume, putere și unitate, sunt acum, în seara zilelor ei, în mod evident absente. Pentru o scurtă perioadă, sfeșnicele de aur au strălucit puternic, acum abia se vede o licărire. Necredincioșia deschisă, care odinioară se ascundea în sala de lectură, în sala științei și în catedra profesorului, este acum adăpostită în siguranță și deschis în Biserică, la amvon și în sălile divinității (*).

     (*)  Vezi teribila acuzație dovedită până la capăt și acuzațiile formulate destul de clar în "Cruciada anticreștină sau atacurile oficiale asupra creștinismului", de Robert PC Corfe.

     În aceste scrisori, solicitate de starea adunărilor, este dezvăluit punctul de declin, îndepărtarea inimii de Hristos (Apoc. 2:4). Ca o consecință a răcirii afecțiunilor, dorința după întoarcerea Lui personală din ceruri scade (Matei 24:48) și astfel, ușa pentru intrarea vrăjmașului este deschisă. Istoria exterioară a Bisericii, așa cum este descrisă aici, a fost amplu confirmată de evidențele contemporane. Odinioară ușa Bisericii era închisă și zăvorâtă împotriva intrării răului și a lui Satan; acum, tronul și locuința lui Satan se află în Biserica însăși (Apoc. 2:13, 20, 24). Întunericul moral se așterne rapid peste aceste ținuturi devenite creștine și nu suntem departe de ultima sa dezvoltare, respingerea publică a creștinismului. Atunci când Hristos renunță la Biserică ca vas al Său de lumină și mărturie, aceasta devine un subiect special al judecății divine.

     În scurta sinteză a istoriei ecleziastice, așa cum este prezentată în aceste capitole, nu sunt specificate multe detalii, ci mai degrabă dezvoltarea formelor generale ale răului. O idee principală este menținută în mod constat în vedere, și anume, relația lui Hristos cu starea lucrurilor, prezentându-Se fiecărei adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. Hristos este singura resursă pentru declinul și slăbiciunea spirituală.

     Istoricul "timpurilor națiunilor" este Daniel. Istoricul Bisericii este Ioan. Primul a fost pentru instruirea specială a poporului lui Daniel, iudeii. Cel de-al doilea este pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Aplicarea acestor scrisori se extinde la întreaga Biserică și la oricine are urechi să audă. Beneficiul moral care poate fi obținut dintr-un studiu serios și devotat al acestor scrisori adresate adunărilor menționate este imens și s-a dovedit întotdeauna util cititorilor care-l parcurg cu rugăciune.

     În aceste scrisori este introdus un principiu prin care poate fi determinată starea reală a Bisericii în orice moment. Istoria și punerea la probă a Bisericii se interpun între revelarea poziției sale inițiale în binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu, și destinul ei final în asocierea cu Hristos în glorie. Acum, starea sa trecută și viitoare este principiul după care este judecată în prezent. Ce contrast între ceea ce a fost și ceea ce este Biserica ! Cât de diferită este de gloria strălucitoare care o așteaptă ! În scrisorile către primele trei adunări, ele sunt chemate să se pocăiască având în vedere "de unde ai căzut", în timp ce în scrisorile către ultimele patru adunări, o revenire la starea inițială este considerată imposibilă, scopul speranței fiind venirea Domnului, la care nu se face referire directă în scrisorile anterioare către primele trei biserici.

     Pretenția ecleziastică și îndepărtarea de dragostea dintâi au caracterizat sfârșitul perioadei apostolice - Efes (Apoc. 2:1-7). A urmat perioada martirului, care ne aduce la sfârșitul cele de-a zecea și ultime persecuții, sub Dioclețian - Smirna (Apoc. 2:8-11). Scăderea stării spirituale și creșterea duhului lumesc au mers mână în mână de la urcarea pe tron a lui Constantin și a patronajului său public asupra creștinismului până în secolul VII - Pergam (Apoc. 2:12-17). Biserica papală, care este capodopera lui Satan pe pământ, este martoră la asumarea autorității universale și în persecuția crudă a sfinților lui Dumnezeu. Domnia sa malefică acoperă "Evul Mediu", ale cărui caracteristici morale au fost, pe bună dreptate, numite "întunecate". Papalitatea pătează orice atinge - Tiatira (Apoc. 2:18-29). Reforma a fost intervenția lui Dumnezeu în har și putere pentru a paraliza autoritatea papală și a introduce în Europa lumina care timp de 300 de ani a ars cu mai multă sau mai puțină strălucire. Protestantismul, cu diviziunile și starea sa de moarte, arată suficient de clar cât de departe este idealul lui Dumnezeu cu privire la Biserică și creștinism - Sardes (Apoc. 3:1-6). O altă Reformă, în egală măsură lucrarea lui Dumnezeu, a caracterizat începutul secolului trecut - Filadelfia (Apoc. 3:7-13). Starea actuală a Bisericii mărturisitoare, care este una căldicică, este cea mai urâtă și grețoasă dintre toate cele descrise până acum. Putem numi pe bună dreptate această ultimă fază a istoriei Bisericii, în ajunul judecății, perioada fără Hristos - Laodiceea (Apoc. 3:14-22).

     Rețineți că istoria primelor trei biserici este consecutivă, în timp ce istoria celorlalte patru se suprapune și apoi practic se desfășoară concomitent până la sfârșit, venirea Domnului. O altă observație interesantă, și cu aceasta încheiem aceste observații. Elementul divin, simbolizat de numărul trei, este gândul predominant în primul grup de biserici, în timp ce elementul uman intră mai mult în al doilea grup, simbolizat de numărul patru. 

     Scrisoarea Duhului Sfânt către Efes - Apocalipsa 2:1-7

     2.1     "Îngerului adunării din Efes scrie-i: Acestea le spune Cel care ține cele șapte stele în mâna Lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur".

     2.1.1     "Îngerului adunării din Efes scrie-i"

     Aceeași formă de exprimare se repetă în introducerea la fiecare dintre cele șapte adunări. Fiecare dintre epistole este adresată "îngerului" adunării. În aceste scrisori avem glasul Duhului către adunări (v. 7 etc.) și al Domnului Însuși, dar nu le vorbește direct. Pavel le-a scris sfinților din Efes (Efes. 1:1). Ioan către îngerul adunării. De ce aceasta ? Intimitatea o caracterizează pe prima. Distanța pe cea de-a doua. Motivul stilului de adresare mai distant folosit de Ioan constă în faptul că Biserica decăzuse atât de mult din punct de vedere moral, încât Domnul nu i se putea adresa decât prin reprezentanții sau îngerii ei, nu prin ființe spirituale (angelice), ci prin oameni.

     Unii scriitori, precum Dean Alford, susțin protecția îngerilor în mod literal asupra bisericilor și consideră că aici se vorbește despre acești îngeri păzitori. Însă, o astfel de teorie ni se pare exagerată și de neacceptat. Duhul pe pământ și Domnul din ceruri fac din Biserică subiectul lor special de grijă. Puterile spirituale din locurile cerești învață prin ea înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efes. 3:10);  aceste ființe cerești primesc, de asemenea, lecții despre rânduiala dumnezeiască (1 Cor. 11:10). Dar grija Bisericii este încredințată unor mâini mai înalte și mai bune decât cea a îngerilor. În plus, ar fi absurd să ne gândim la îngeri care își eșuează îndatorirea. Ei "împlinesc poruncile Lui, ascultând de glasul Cuvântului Său (Ps. 103:20); în timp ce îngerii bisericilor sunt pe bună dreptate blamați, fiind responsabili pentru starea morală dezvăluită. Astfel, cuvintele adresate îngerului: "Dar am împotriva ta" și "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te...", par imposibil de aplicat îngerilor lui Dumnezeu, despre care se spune că sunt "aleși" și "sfinți" și, prin urmare, păziți de cădere. Cu toate acestea, s-a înțeles deseori că "îngerul" reprezintă un episcop sau un prezbiter care prezidează (oficiază o slujire, n.t.). Însă Scriptura nu oferă nici cea mai mică susținere episcopului modern al unei dioceze sau episcopului mai vechi al unei biserici. Bătrânii sau episcopii se referă la aceleași persoane (Fapte 20:17, 18). Termenul "bătrân" îndreaptă atenția către vârsta și experiența omului, în timp ce cel de "episcop" sau "supraveghetor" către supravegherea spirituală. Omul și lucrarea sa sunt înfățișați astfel, prin termenii respectivi, de  "bătrân" și de "episcop". Bătrânii erau numiți episcopi și existau mai mulți de astfel de episcopi în diferite adunări, cum ar fi în Efes (Fapte 20:17) și în Filipi (Filip. 1:1). Timotei, Onisim și Ioan au avut onoarea discutabilă, impusă asupra lor de către teologi (sau clerici, preoți, n.t.) speculativi,  de a fi, după plecarea lui Pavel, îngerii adunării din Efes.

     A insista asupra unei aplicări necesare a termenului "înger" la episcop sau prezbiter pare forțat; în plus, celălalt simbol folosit pentru aceleași persoane, și anume "stele" (Apoc. 1:20), ar interzice o astfel de aplicare exclusivă. "Stelele" sunt rânduite să strălucească, să reflecte lumina cerului în noaptea întunecată a istoriei Bisericii. O persoană care ocupă cea mai înaltă poziție oficială în biserică s-ar putea să nu fie o "stea". Considerăm pe îngerul bisericii ca fiind o reprezentare simbolică a adunării în starea sa morală prezentă. Gândul este reprezentarea. Prin urmare, în această carte, apele (Apoc. 16:5), vânturile (Apoc. 7:1), Adâncul (Apoc. 9:11) și focul (Apoc. 14:18) au fiecare îngerul lor reprezentativ. Conform acestui punct de vedere, îngerul adunării poate semnifica mai multe persoane. Am dori să subliniem observația că nu reprezentarea oficială, ci cea morală este ideea transmisă prin cuvântul "înger", așa cum este folosit în legătură cu cele șapte biserici. Prin urmare, deși Duhul are în vedere fiecare biserică locală și adunarea în ansamblu, totuși, fiecărei biserici i se adresează reprezentantului ei și, în general, se va constata că în majoritatea grupurilor de sfinți există cei care conduc moral, chiar dacă nu au un statut oficial.

     Cele șapte stele și cele șapte sfeșnice de aur

     2.1.2     "Acestea le spune Cel care ține cele șapte stele în mâna Lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur".

     Titlurile descriptive ale lui Hristos pentru fiecare dintre biserici sunt preluate aproape în întregime din descrierea detaliată a Persoanei Sale, așa cum este prezentată la sfârșitul capitolului unu. În Apocalipsa 1:20, stelele sunt văzute în mâna Lui dreaptă; în Apocalipsa 3:1 El are stelele; dar aici se face referire la o acțiune mai intensă. El le susține. Stelele sunt purtătorii de lumină ai Bisericii. Ele își iau lumina de la El, sunt supuse puterii Lui și sunt susținute de El. El le călăuzește, le controlează și le ține tari. Ce putere pentru slujitorul încercat! Cât de potrivit este, de asemenea, ca autoritatea absolută a lui Hristos asupra tuturor celor responsabili să strălucească pentru El în timpul nopții întunecate ale absenței Sale, să fie arătată la începutul acestui rezumat al istoriei Bisericii din aceste două capitole.

     Locul ecleziastic al Domnului nostru (Apoc. 1:13) este în "mijlocul" celor șapte sfeșnice de aur; dar aici El umblă în mijlocul lor, observând fiecare dificultate colectivă și individuală. El observă dacă sfeșnicele strălucesc. El este prezent pentru a susține vasele mărturiei. Ajutorul Său este disponibil imediat în fiecare circumstanță de nevoie. Biserica nu se va găsi niciodată într-o poziție în care să fie lipsită de slujirea activă a lui Hristos, care umblă, intră și iese printre biserici, observându-le căile și acordând laude și mustrări. El curăță fiecare sfeșnic sau, atunci când se dovedește complet necredincios, îl poate îndepărta din locul lui de responsabilitate pe pământ. Dar acest caracter al adevărului nu slăbește în niciun fel siguranța eternă a Bisericii, împotriva căreia porțile hadesului nu o vor birui (Matei 16:18), nici împotriva vreunuia din ai săi în mod individual (Rom. 8:38-39). 

     Apoc. 2:2-3 - "Știu lucrările tale și osteneala ta și răbdarea ta și că nu-i poți suporta pe cei răi; și i-ai pus la încercare pe cei care își zic ei înșiși apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși; și ai răbdare și ai suferit pentru Numele Meu și n-ai obosit".

     2.2.1     "Laudă"

     Domnul laudă înainte de a mustra. Îi place să enumere ce a lucrat harul - propriul Său har - în sufletele și în căile poporului Său. În aceste epistole, Biserica este văzută în drumul ei descendent, mergând din rău în mai rău. Dar Domnul rămâne neschimbat. Lui Îi face plăcere să-Și laude sfinții când și unde poate, și dacă lucrurile se îndreaptă spre împlinirea lor finală, acest lucru nu împiedică recunoașterea deplină a lucrării Duhului în orice loc și în fiecare sfânt. Roada Duhului ar trebui să atragă mai ușor privirea decât faptele cărnii. Fii mereu pregătit să recunoști din inimă și să exprimi fără rezerve aprecierea pentru tot ceea ce este bun și excelent, în special acolo unde poate exista răul. 

     2.2.2     "Știu lucrările tale"

     "Știu", repetat de șapte ori, sugerează cunoașterea absolută a Domnului despre starea și circumstanțele poporului Său. Apoi El spune: "Știu lucrările tale". Acestea, fără îndoială, au fost multe și diverse. Însă nu orice lucrare este însoțită de, nici nu este rodul, ostenelii sau "răbdării", ca cea despre care se vorbește aici. Prima lecție creștină este răbdarea (Rom. 5:3), și "o mare parte"  din ea este cea dintâi trăsătură a unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2 Cor. 6:4). Răbdarea este urmată de intoleranță față de persoanele rele. Răbdarea față de cei slabi, exercitată în mijlocul încercărilor și opoziției, nu a făcut Biserica indiferentă față de rău; a fost trezită natura morală. Mai mult, ei testaseră pretenția unora de a fi apostoli și au făcut acest lucru atât de temeinic încât orice pretenție falsă a fost expusă în lumina acelor semne care i-au caracterizat pe apostolii Domnului (1 Cor. 9 ; 2 Cor. 11:12). Cuvântul "încercare" înseamnă testat sau pus la probă (2 Cor. 13:5 ; 1 Ioan 4:1). "I-ai găsit mincinoși". Presupunerea nefondată a acestor pretendenți la funcția și autoritatea apostolică a fost complet răsturnată, iar oamenii înșiși au fost etichetați drept "mincinoși" sau, așa cum spune Pavel, "falși apostoli (2 Cor. 11:13).

     2.2.3     "Ai suferit pentru Numele Meu" 

     Cât de mare este lauda! Totuși, oricât de bogate și mărețe sunt afirmațiile anterioare, mai sunt multe de urmat. Nu numai că a existat răbdare,  dar aceasta a continuat - "și ai răbdare" - și era la lucru chiar și atunci când apostolul, "secretarul Domnului" scria aceste lucruri. Mai mult, " și ai suferit pentru Numele Meu". Ei suferiseră mult, fuseseră greu încercați, dar toate au fost suportate cu bucurie pentru Numele lui Isus Hristos. Datorită aceluiași Nume, păcatele lor fuseseră iertate (1 Ioan 2:12).

     2.2.4     "N-ai obosit"

     În cele din urmă, ei nu "obosiseră". Nu există niciun gând de a renunța sau de a abandona lupta cu răul; nu obosiseră de luptă și nici nu obosiseră în ea. Ce imagine frumoasă a devotamentului față de interesele lui Hristos! Dar cum rămâne cu izvoarele acestor activități sfinte? Nu sunt menționate; nu pentru că ar fi lipsit cu desăvârșire, altfel nu ar fi putut exista nicio laudă. Care sunt aceste izvoare morale ale vieții și activității creștine? Ele sunt enunțate în prima dintre epistolele pauline: "Aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinței voastre și de osteneala dragostei și de răbdarea speranței" (1 Tes. 1:3). A existat lucrare, și osteneală, și răbdare mărturisită în adunarea din Efes, dar "lucrarea" pare să fi fost, într-o oarecare măsură, separată de "credință", sursa ei morală; nici "osteneala" pare să nu-și fi tras pe deplin puterea din "dragoste", care este activitatea naturii divine, însăși atmosfera în care Biserica și creștinii ar trebui să trăiască și să acționeze; iar "răbdarea", pentru care Efesul este lăudat de două ori (cap. 2:2-3), nu este menționată în legătură cu "speranța", izvorul și energia ei vie. 

     Apoc. 2:4 - "Dar am împotriva ta că ți-ai părăsit dragostea dintâi". 

     2.4.1     Acuzația

     Aici este dezvăluită rădăcina eșecului Bisericii ca întreg, dar și individual: îndepărtarea inimii de Hristos. Aurul curat se înnegrise. Floarea se ofilea. Cea dintâi menționată din roada Duhului este dragostea (Gal. 5:22), iar aceasta se vedea doar slab, chiar dacă, în vremea lui Pavel, Biserica din Efes era renumită pentru "dragostea ei față de toți sfinții", o dragoste născută din dragoste. Când dragostea, însăși nucleul creștinismului (1 Cor. 13), cununa și gloria ei deosebită, lipsește, puterea morală a Bisericii și a vieții individuale a dispărut. Lucrurile pot părea frumoase și promițătoare  în exterior, și nimeni în afară de un ochi omniscient nu poate vedea lipsa din interior, răceala inimii față de Hristos. "Ți-ai părăsit dragostea dintâi" a fost primul pas pe calea descendentă a Bisericii (comp. cu Matei 24:48). Pierderea dragostei de la început este o problemă serioasă și nu trebuie considerată ca un lucru "oarecare", ca în Versiunea Autorizată. "Dar am împotriva ta" - dragostea dintâi părăsită. "Dar am câteva lucruri împotriva ta" (v. 14) - persoane primite care susțin doctrina lui Balaam, iar altele care țin doctrina nicolaiților. "Dar am împotriva ta" (v. 20) - Izabela este lăsată să corupă cu doctrinele ei dezgustătoare. Observați că, în fiecare caz, "Dar am împotriva ta" este în contrast puternic cu aprobarea acordată fără reținere.

     Apoc. 2:5 - "Amintește-ți deci de unde ai căzut și pocăiește-te și fă lucrările dintâi; dar, dacă nu voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești".

     2.5.1     Amenințare cu judecată

     Domnul are un motiv clar și sigur de contestație împotriva îngerului. "Dar am împotriva ta că ți-ai părăsit dragostea dintâi". Este singurul lucru pentru care este mustrat Efesul, dar, oh, cât de serios! Naufragiul iminent al Bisericii mărturisitoare, respingerea ei publică și grețoasă de către Hristos este urmărită aici până la rădăcina ei, părăsirea dragostei dintâi. Domnul nu uită niciodată bucuria Sa pentru dragostea dintâi a poporului Său. "Așa zice Domnul: Mi-aduc aminte de tine, de prietenia tinereții tale, de dragostea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustiu, într-un pământ nesemănat" (Ier. 2:2). Cea dintâi dragoste a lui Iuda nu este uitată niciodată de Domnul (Iehova); și cea dintâi dragoste a Bisericii este în egală măsură amintită de Domnul și dorită de El, ceea ce, de fapt, însemna cu adevărat "Efes". Acum, dacă amenințarea judecății trebuie evitată, atunci trebuie să existe o revenire la "dragostea dintâi" și la "lucrările dintâi", prin urmare, cele două îndemnuri necesare în acest scop sunt : "amintește-ți" și "pocăiește-te". Amintește-ți de înălțimea morală pe care o aveai altădată, amintește-ți de înălțimile dragostei, "muntele de mir" și "dealul de tămâie" pe care ai pășit altădată în comuniune cu Iubitorul etern al sufletului tău! În ce adâncimi ai căzut! Pocăiește-te. Judecă starea inimii care a dus la primul pas pe calea descendentă. Astfel, memoria și pocăința sunt prezentate ca cei doi factori ai revenirii dintr-o stare de decădere. "Repede" ar trebui șters (în Biblia rom. este în paranteze, n.t.). Se acordă suficient timp pentru restaurare. Îndepărtarea sfeșnicului ca purtător de lumină nu slăbește în niciun fel chestiunea siguranței eterne a tuturor celor care zidesc pe Hristos - Stânca veacurilor.

     În termeni generali, putem spune că sfeșnicele care odinioară străluceau atât de puternic, și în special în renumita capitală Efes, au fost luate din locul lor, iar întunericul gros al mahomedanismului își înfășoară acum faldurile sale mortale în jurul acestor șapte cetăți ale Asiei proconsulare. O îndepărtare asemănătoare este așteptată în mărturisirea  creștină a occidentului (Aceste lucruri au fost scrise în sec. XIX! n.t.). Necredința, fie ea colectivă sau individuală, trebuie judecată, iar starea actuală de ruină a Efesului, cunoscut sub numele de Agiosalouk, este o lecție practică pentru toți. A continuat creștinătatea în bunătatea lui Dumnezeu? Nu a continuat, și "întunericul gros" va acoperi în continuare aceste ținuturi, odinioară strălucitoare de lumina Evangheliei (Isaia 60:2). Conform interpretării adoptate în această "Expunere", considerăm Efesul ca reprezentând Biserica într-o fază specială a condiției sale, o condiție ce caracterizează sfârșitul primului secol. Suntem bucuroși să știm că dragostea și credința au fost într-o oarecare măsură reaprinse, iar sfeșnicul a rămas în continuare în Efes, astfel încât, la cel de-al treilea sinod ecumenic (431 d.H.) acesta a dat un semnal clar despre marele adevăr fundamental al creștinismului, întruparea Domnului nostru. Dar ceasul sfârșitului a venit totuși. În mod asemănător, diferite restaurări parțiale au fost oferite Bisericii în ansamblu, dar sfârșitul ei este hotărât.

     Apoc. 2:6 - "Dar ai aceasta, că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc".

     2.6.1     Nicolaiții

     Credincioșia doctrinară a adunării din Efes și condamnarea hotărâtă a răului au fost deja motive de apreciere deosebite (v. 2-3), urmate de o mustrare exprimată în termeni de o simplitate severă (v. 4), iar judecata a fost în cele din urmă anunțată, o judecată pe care numai pocăința o putea evita (v. 5). Acum este specificat un caracter deosebit al răului, urât deopotrivă de Domnul și de înger. Lipsa dragostei a fost deplânsă, dar ura, opusul dragostei, era pe bună dreptate prezentă. Nicolaiții nu erau urâți, căci ei împărtășeau dragostea generală a lui Dumnezeu (Ioan 3:16), dar faptele lor erau, și pentru aceasta îngerul este lăudat. Trebuie să fi fost fapte cu un caracter categoric rău, care au provocat un cuvânt atât de aspru de respingere. Cine erau, deci, nicolaiții și care erau principiile și faptele lor? Un răspuns satisfăcător la aceste întrebări este aproape imposibil. Nicolaiții, ca sectă imorală și extrem de necurată, au existat, fără îndoială, dar nu se poate stabili cu niciun grad de certitudine dacă Nicolae din Antiohia, ultimul dintre "cei șapte" (Fapte 6:5), a fost inițiatorul sectei care îi poartă numele. Irineu este primul părinte sau scriitor al Bisericii care afirmă acest lucru. Alții, însă, consideră că Nicolae este nedreptățit atunci când este acuzat de învățăturile și faptele necurate ale acestei secte; cu atât mai rău cu cât a existat sub umbrela creștinismului. Dacă, într-adevăr, diaconul (din Fapte 6:5, n.t.) a fost întemeietorul sectei, atunci acesta trebuie să se fi abătut grav de la credință. Dar nu ne putem pronunța cu certitudine în această privință. S-a presupus că nicolaiții sunt identici cu adepții lui Balaam (*). Dar acest lucru este dificil de înțeles în lumina versetelor 14 și 15, unde răul este numit separat. "Așa și tu ai pe unii care țin învățătura nicolaiților în același fel" (v. 15). Se pare că acesta din urmă a fost răul cel mai grav dintre cele două. Toți scriitorii timpurii, însă, sunt de acord asupra principalelor trăsături ale acestei secte ca fiind de un caracter necurat și imoral (**). Prin urmare, nicolaismul pare să fie o combinație a mărturiei creștine cu necurățiile păgânismului. Îngăduința cărnii (firea sau natura cea veche, n.t.) este o negare practică a naturii sfinte a creștinismului și nu poate fi tolerată de Domnul, nici de către cei care sunt credincioși Numelui Aceluia care este "Cel sfânt, Cel adevărat" (Apoc. 3:7).

     (*)  "Nicolae (Învingătorul poporului) este identificat cu Balaam, conform unei etimologii a acestui din urmă cuvânt, ca "domnul", sau, conform alteia, ca "devoratorul" poporului. Ambele derivări sunt însă incerte, iar cei mai buni ebraiști (cercetători ai textelor ebraice, n.t.) (Genesius și Furst, acesta din urmă admițând posibilitatea cuvântului "devorator") explică numele ca însemnând "nu este din popor" (sau "nu pentru popor"), adică un străin" - E.H. Plumptre D.D.

     (**)  Ecumenius spune că erau "cei mai nelegiuiți în doctrină și cei mai imorali în viața lor". W. Kelly rezumă pe scurt, spunând: "Esența nicolaismului pare să fi fost abuzul de har în ignorarea moralității simple". - "Prelegeri despre Cartea Apocalipsa", pag. 48.

     În ceea ce privește acest rău, Efes și Pergam, prima și a treia biserică, prezintă un contrast pronunțat și izbitor. Prima a manifestat un dezgust sfânt față de aceste necurății; a treia i-a adăpostit pe cei care răspândeau aceste învățături mizerabile. Ceea ce era urât de Efes a fost acceptat de Pergam; una "faptele", cealaltă "învățătura"; dar învățătura, bună sau rea, își va aduce întotdeauna roadele. Ideea este că Efesul nu a vrut să primească nimic din toate acestea. Pergam i-a permis să corupă și să otrăvească sursele curăției și ale moralității.

     Apoc. 2:7 - "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu". 

     2.7.1     Chemarea la ascultare

     Acest îndemn apare de șapte ori. În epistolele către primele trei biserici, acesta este urmat imediat de promisiunea adresată învingătorului; în timp ce în ultimele patru, îndemnul formează cuvintele de încheiere ale epistolei în fiecare caz. În primul grup este avută în vedere Biserica în ansamblul ei și este chemată să se pocăiască (*). Dar în al doilea grup, starea iremediabilă a Bisericii este prea evidentă și, prin urmare, o rămășiță este separată de marea masă, a cărei unică speranță este centrată pe întoarcerea personală a Domnului din cer. Acum, deoarece chemarea de a auzi este plasată după cuvintele de încurajare adresate învingătorului din ultimele patru biserici, înțelegem că nimeni în afară de învingători sau cuceritori nu aude glasul Duhului.

     (*)  Cuvântul "a se pocăi" apare de douăsprezece ori în Apocalipsa, dar nu și celelalte scrieri ale lui Ioan.

     Responsabilitatea individuală și directă față de Dumnezeu este un adevăr esențial în creștinism. În sistemul papal, conștiința individuală este ignorată. "Ascultați de Biserică" este însăși esența sistemului papal. Dar, în realitate, glasul Bisericii nu este niciodată auzit în romano-catolicism. Ordinele superioare ale clerului uzurpă locul Bisericii; vocea lor este declarată a fi vocea Bisericii, o voce pe care ordinele (clase, categorii, n.t.) inferioare ale clerului și ale masei (laicii, n.t.) trebuie să o audă și să o respecte sub amenințarea anatemei, în timp ce poporul este înșelat cu o aparență de adevăr. Formula favorită și adesea repetată din Matei 18:17, "Ascultați de Biserică", este folosită pentru a acoperi sistemul cel mai crud, superstițios și înrobitor de suflete,  care a dezonorat vreodată pământul; aceasta este, într-adevăr capodopera lui Satan. Cum poate Biserica, ea însăși amenințată cu judecata (Apoc. 2:5 ; 3:16), să devină o sursă și un temei de autoritate pentru cineva? Prin urmare, în aceste epistole către adunări, ascultătorul individual este chemat să asculte glasul Duhului. El este cel care vorbește, numai glasul Lui trebuie auzit. Astfel, am unit în acest îndemn responsabilitatea colectivă și cea individuală. Ambele există. Dacă Biserica a devenit atât de coruptă încât glasul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu trezește niciun răspuns, este cu atât mai mare nevoia ca fiecare să-și deschidă urechea sufletului la "Așa zice Domnul". Domnul, când era pe pământ, a atras în mod repetat atenția asupra învățăturii Sale prin cuvintele familiare: "Cine are urechi să audă" (Matei 13:9, 43 ; 11:15 etc.). Aici, același Domn Își rostește cuvintele Sale, acordând o atenție serioasă și devotată noii mărturii și în aproape aceeași formulă verbală (*).

     (*) În Evanghelie "urechi"; în Apocalipsa "ureche".

     Învingătorul

     2.7.2     "Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu".

     Am făcut deja referire la anumite trăsături distincte ale celor două diviziuni, marcate în linii mari, ale celor șapte biserici - primele trei și ultimele patru. Fiecare dintre aceste grupuri formează o unitate separată proprie; deși, cu siguranță, există caracteristici comune pentru ambele. Elementul divin predomină în primul set de biserici, așa cum semnifică acel număr (3); în timp ce elementul uman intră, în mare măsură, în compoziția celui de-al doilea grup de biserici, aceasta fiind valoarea sa numerică (4).  

     Însă o altă deosebire interesantă o vedem analizând aceste promisiuni și răsplătiri pentru învingător. Cele din primul grup nu sunt atât de depline și nici de un caracter atât de public precum cele din al doilea grup. Acestea din urmă sunt extrem de mărețe în asocierea intimității personale cu Hristos și a scenelor de glorie publică. Vedem diferența în plinătatea și caracterul acestor răsplătiri, așa cum se arată în primul, respectiv al doilea grup de epistole, prin faptul că în cele din urmă, biruința este o chestiune de mare dificultate. Furtuna se dezlănțuie mai aprig, elementele împotrivitoare sunt mai numeroase, așa că promisiunile sunt proporționale cu caracterul mai sever al conflictului. De la Tiatira la Laodiceea, Biserica este considerată coruptă în mod iremediabil. Prin urmare, a înota împotriva curentului necesită o energie a credinței care nu este necesară în aceeași măsură ca atunci când Biserica este recunoscută public - Efes la Pergam. Nu numai că toate aceste răsplătiri și promisiuni sunt date pentru a înviora grupul de pelerini și a-i întări pe fiecare  pentru conflictul din ce în ce mai profund și apăsător, dar Hristos Însuși promite în mod personal Cuvântul Său pentru împlinirea lor sigură: "Îi voi da". Mâna Lui îl încoronează pe învingător. Propriul Său glas îl aprobă pe cel care învinge, în timp ce pășește plin de bucurie peste pragul porților cerești.

      În toate cazurile, mărturia este individuală și, bineînțeles, învingătorul este cel care, în energia credinței, învinge acele dificultăți speciale în care se află. Învingătorul din Laodiceea are în față o sarcină mai serioasă decât cel din Efes. Poziția, împrejurările și caracterul luptei sunt diferite în fiecare Biserică.

     Aceasta, prima promisiune dată învingătorului, face referire în mod evident la grădina Eden, cu pomul vieții în mijlocul ei (Geneza 2). Adam nu trebuia să învingă în grădină, ci pur și simplu trebuia să asculte și să-și păstreze inocența, iar testul ascultării unei creaturi inocente era interdicția de a mânca din pomul simbolic al cunoașterii binelui și răului. Nu avem niciun temei să presupunem că Adam a mâncat din pomul vieții, deși nu a fost oprit să facă acest lucru (înainte de cădere, n.t.). Dar scena prezentată privirii învingătorului creștin este una cu un caracter mult mai glorios decât cea din Geneza 2. Aici paradisul lui Dumnezeu cu pomul său de viață, din care se poate mânca liber, și niciun pom al binelui și răului, simbolul responsabilității creaturii. Viața de inocență (Geneza 2) depindea de ascultare. Dar aici pomul vieții, viața eternă în caracterul ei deplin de binecuvântare, este savurată fără niciun amestec, fără teamă de cădere. Viața eternă devine sărbătoarea eternă a învingătorului în paradisul lui Dumnezeu. Cuvântul paradis apare de trei ori în Noul Testament (Luca 23:43 ; 2 Cor. 12:4 și Apoc. 2:7). Este de origine orientală, însemnând o grădină a plăcerilor. Este folosit de trei ori în acest sens în Vechiul Testament (*). Pentru o gândire orientală, "paradisul" este expresia și suma fericirii. Paradisul lui Dumnezeu este expresia fericirii cerului. Este un loc real, față de care grădina pământească (Geneza 2) nu era decât o umbră. Aici, fericirea este stabilă și eternă. Paradisul este suma tuturor bucuriilor, ansamblul tuturor plăcerilor, promis tâlharului convertit, care se afla pe moarte, și "în" el a fost luat Pavel. Este promisiunea specială și unică oferită învingătorului în starea efeseană a Bisericii. 

     (*)  Cuvântul paradis nu este folosit pentru grădina Edenului. Există șase apariții ale cuvântului în Sfintele Scripturi: Neemia 2:8, tradus pădure; Eclesiastul 2:5 ; Cântarea Cântărilor 4:13, grădină; Luca 23:43 ; Apoc. 2:7 ; 2 Cor. 12:4. Paradisul este un loc real care există acum și în starea de înviere. Moise nu folosește niciodată acest cuvânt. Solomon este primul care face acest lucru. 

         

     

 

                            Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere

                                                                        - VI -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     Slăbiciune umană și mângâiere divină - Apocalipsa 1:17-18)

     17     "Și, când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort; El Și-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi, și Cel din urmă".

     17.1   "Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort"

     Efectul viziunii glorioase a lui Hristos a fost copleșitor. Același Ioan care își pusese capul pe pieptul Învățătorului său (Ioan 13:23), care l-a întrecut pe Petru în cursa spre mormânt (Ioan 20:4), care s-a închinat înaintea Lui înviat dintre morți (Matei 28:17), care L-a văzut cu o privire absorbită pe Domnul său în timp ce Se înălța (Fapte 1:9-10), acum a căzut la picioarele Lui ca mort. Hristos schimbat la față pe muntele sfânt a fost un obiect de frică pentru cei trei favoriți ai grupului apostolic (Matei 17:6-7). Isaia, care mai presus de toți profeții evrei, s-a bucurat de viitorul glorios, a fost zdrobit în prezența gloriei lui Hristos; în timp ce serafimii își acopereau fața și picioarele, deoarece gloria era deosebit de strălucitoare, iar locul prea sfânt ca să calce pe el (Isaia 6 și Ioan 12:41). Ezechiel a căzut cu fața la pământ înaintea aceleiași glorii (Ezechiel 1:28), iar Daniel a făcut același lucru de mai multe ori (Daniel 8:17-18 ; 10:7-10). Dar Hristos este văzut aici, nu în starea nativă a gloriei, palatul Său din ceruri, ci în mijlocul bisericilor, în desfășurarea deplină a atributelor care simbolizează puterea și măreția. Aici Îl vedem glorificat pe Fiul Omului care a fost întrupat. Prin urmare, ca răspuns la această prezentare a lui Hristos, efectul este mai pronunțat decât cel produs până acum. Ioan a căzut la picioarele Lui ca mort. Probabil Ioan a fost cel mai iubitor și iubit dintre ucenici, dar la ce folosește chiar și puterea afecțiunii umane în lumina gloriei copleșitoare a lui Isus, Fiul Omului! Dar slăbiciunea umană primește răspuns prin mângâierea divină. Mântuitorul și Marele Preot glorificat este "mișcat de sentimentul slăbiciunii noastre". Harul și blândețea Lui sunt egale cu maiestatea și măreția Lui.

     17.2     "Și-a pus mâna dreaptă peste mine"

     Mâna puterii. Pe munte, atingerea mâinii și glasul lui Isus a risipit instantaneu frica ucenicilor (Matei 17:6-7). Și aici, mâna și glasul Celui glorios îl readuc pe ucenic din leșinul asemănător morții. A fost mai mult decât o atingere, "Și-a pus mâna dreaptă peste mine". Cât de emoționantă avea să fie apăsarea acelei mâini, în energia și puterea ei dătătoare de viață, peste "ucenicul pe care-l iubea Isus", același Isus, în timp și eternitate, pe pământ și în cer.

     17.3     "Nu te teme"

     Acesta a fost cuvântul liniștitor al Mântuitorului glorificat, rostit ca o însoțire a mâinii Sale drepte. Ambele erau necesare. "Nu te teme", repetat atât de des pe pământ, în mijlocul temerilor și împrejurărilor sale, îi răsună din nou în ureche apostolului, căci Isus este neschimbat. Circumstanțele Sale sunt complet schimbate, dar inima care bătea în Galileea este aceeași care acum pulsează de cea mai duioasă iubire față de ai Săi.

     17.4     "Eu sunt Cel dintâi și Cel din urmă"

     Acesta este în esență un titlu divin. Domnul (Iehova) îl revendică de trei ori în mod exclusiv pentru Sine Însuși în profeția lui Isaia (Isaia 41:4 ; 44:6 ; 48:12), iar Hristos, în mod corespunzător, de trei ori în această carte (Apoc. 1:17 ; 2:8 ; 22:13). Aplicarea acestui titlu de Iehova Fiului Omului este o dovadă absolută a Dumnezeirii Sale. Astfel, se face referire la existența Sa eternă, cu corelația sa necesară, supremație absolută. Ca "Cel dintâi", El este înaintea tuturor și deasupra tuturor și din care rezultă toate. Ca "Cel din urmă", El este după toate, și în El se concentrează toate lucrurile. El este sursa și suma creației universale. Ce motiv de teamă atunci ? În contemplarea calmă a acestui titlu magnific, revendicat și purtat de Isus din Nazaret glorificat în ceruri, frica dispare ca ceața în fața soarelui care răsare. Iată o stâncă de tărie pentru picioarele obosite și pentru cele mai grele poveri ale vieții.

     18     "Cel viu. Am fost mort, și iată sunt viu în vecii vecilor; și am cheile morții și ale Locuinței morților".

     18.1     "Cel viu"

     Acesta este următorul titlu divin. El a fost, este și va fi întotdeauna sursa vieții. El este Cel viu, independent de creatură. Întruparea Domnului nu a dat naștere  la viață, ci a manifestat ceea ce a existat anterior (1 Ioan 1:2). "Cel viu" era denumirea specială folosită de evrei pentru a-L deosebi pe Dumnezeul adevărat de toți cei falși. Viața eternă a credincioșilor, existența eternă a necredincioșilor și nemurirea îngerilor își au fiecare sursa în Hristos, "Cel viu". Ceea ce este predicat despre Dumnezeu în Scripturile Vechiului și Noului Testament (Ier. 10:10 ; 1 Tim. 3:15) este la fel de adevărat și despre Hristos.

     18.2     "Am fost mort"

     Chiar și ca om, moartea, plata păcatului, nu avea nicio pretenție asupra Lui. Dar, în har, pentru noi, El a "murit" de bunăvoie, și nu doar a murit, ci a devenit cu adevărat mort. El Și-a dat viața. Matei scrie: "Și-a dat duhul" (Matei 27:50); Marcu: "Și-a dat duhul" (Marcu 15:37); Luca: Și-a încredințat duhul Tatălui Său și "Și-a dat duhul" (Luca 23:46); Ioan: Și-a plecat capul și "Și-a dat duhul" (Ioan 19:30). Măreția morală a afirmației "Am fost mort" este amplificată pe măsură ce reflectăm asupra gloriei divine a Vorbitorului. El, "Cel dintâi și Cel din urmă", a coborât din gloria existenței eterne pentru a deveni om, a cărui scurtă viață aici a fost măsurată la puțin peste treizeci de ani; și "Cel viu", viața și Inițiatorul (sau originea) oricărei inteligențe, Se coboară în moarte, pentru ca prin aceasta să-l poată desființa pe cel ce avea puterea morții, pe diavolul, și să-i elibereze pe captivii lui (Evrei 2:14-15). Această biruință asupra morții este completă. Legăturile morții sunt rupte. "El a rupt gratiile". Îngerii, deși nu au fost văzuți la cruce, au fost martori, atât în afara, cât și în interiorul mormântului, ai biruinței lui Hristos asupra morții (Matei 28:2-7 ; Ioan 20:11-13). Mutarea noastră la ceruri va fi anunțată de strigătul de triumf: "Unde îți este boldul, moarte? Unde îți este biruința, moarte?" (1 Cor. 15:55). 

     18.3     "Iată sunt viu în vecii vecilor"

     Biruitorul morții atrage atenția asupra faptului că El trăiește veșnic, nu va mai muri. El a ieșit din stăpânirea morții și anunță sfinților Săi și Bisericii, pentru tăria și mângâierea lor eternă, că El trăiește și nu va mai muri. "Amin-ul" (*) din Versiunea Autorizată este respins în unanimitate de critici.

     (*)  În Versiunea Autorizată, după expresia "în vecii vecilor" apare cuvântul "Amin" care nu se mai regăsește în celelalte traduceri (Versiunea Revizuită, și nici în Biblia rom.), n.t.

     18.4     "Și am cheile morții și ale Locuinței morților (gr. "hades").

     Urmează apoi concluzia potrivită a acestei mari declarații de glorie divină și umană combinate: "Și am cheile morții și ale Locuinței morților". În Bibliile noastre englezești ordinea este inversată, Hadesul precede moartea (și în rom. la fel, n.t.). Dar, în mod evident, aceasta este o greșeală și contrară ordinii generale în care se găsesc cuvintele în alte părți ale cărții (Apoc. 6:8 ; 20:13-14). Moartea cere trupul; Hadesul revendică sufletul. Domnul a fost supus uneia și a intrat în celălalt. Cuvântul nostru englezesc "iad" ar trebui abandonat și înlocuit cu "hades", care semnifică nevăzutul. S-au depus eforturi pentru a se localiza hadesul. Este imposibil de făcut acest lucru. Este mai degrabă o stare decât un loc și se referă la acea condiție în care toți, buni și răi, se regăsesc după moarte și înainte de înviere. Pentru credincioși, hades înseamnă a fi cu Hristos; pentru necredincioși, hades înseamnă a fi în chinuri. Astfel, atât Domnul, cât și bogatul s-au dus în hades (Fapte 2:27 ; Luca 16:23). Hristos a ieșit din el; bogatul va face același lucru când va fi înviat pentru judecata eternă. Hades, ca stare, există între moarte și înviere. Cuvântul în sine nu semnifică nici binecuvântare, nici nefericire. Starea este una de binecuvântare conștientă pentru credincioși, și una de nefericire conștientă pentru necredincioși 

     "Cheile" reflectă stăpânirea deplină a lui Hristos asupra trupurilor și asupra sufletelor. Dreptul de a "deschide" și de a "închide" sugerează autoritatea absolută asupra morții și a hadesului, respectivii gardieni ai morților, și este exercitată după plăcerea Sa suverană. Satan nu mai are acum puterea morții (Evrei 2:14). Pentru puterea cuvântului "chei", ca simbol al autorității incontestabile, vezi Isaia 22:22 ; Matei 16:19.

     O triplă împărțire a cărții

     Poruncă de scriere repetată

     19     "Scrie deci ce ai văzut și cele ce sunt și ceea ce va fi după acestea"

     Se va observa că între prima poruncă de a scrie (v. 11) și a doua (v. 19), avem apariția glorioasă a lui Hristos, văzută de văzător în viziune (v. 12-16), iar acest lucru trebuie să fie consemnat de el. Cuvântul "deci" (omis în Versiunea Autorizată) este important aici, deoarece leagă porunca de a scrie de demnitatea Vorbitorului. Măreția divină, combinată cu blândețea umană în Domnul, și-au făcut o puternică lucrare morală în sufletul lui Ioan; de aici și introducerea cuvântului "deci" ca o legătură între poruncă și mângâierea divină, transmisă în două dintre cele mai prețioase versete (v. 17, 18) din Apocalipsa. 

     Cele trei mari împărțiri

     Marile împărțiri ale cărții sunt scrise aici pentru instruirea Bisericii lui Dumnezeu. "Ceea ce ai văzut" se referă la viziunea lui Hristos care tocmai avusese loc (v. 12-16). "Cele ce sunt" se referă la mai multe trăsături succesive, definite în linii mari, ale Bisericii mărturisitoare și ale relației lui Hristos cu aceasta, până la respingerea ei finală, încă neîmplinită (Apoc. 2 și 3). "Cele ce vor fi după acestea". În această a treia diviziune, lumea și iudeii, și, putem adăuga, Biserica coruptă și apostată, adică cea care urmează să fie "vărsata", sunt cuprinse în această parte strict profetică a Apocalipsei (Apoc. 4 la 22:5).

     Nimic nu a contribuit mai mult la discreditarea studiilor profetice decât principiul eronat pe baza căruia s-a căutat să se înțeleagă această carte. Iată cheia interpretării ei atârnând pe ușă. Luați-o jos, folosiți-o și intrați. Există simplitate și consecvență în împărțirea conținutului principal al cărții într-un trecut, un prezent și un viitor. Nu puteți lua în mod constant evenimente din viitor, sau din a treia diviziune, și să le plasați în a doua. Fiecare diviziune are propriul grup de evenimente, iar a le transpune înseamnă a distorsiona. Ruperea peceților, sunetul trâmbițelor și vărsarea potirelor sunt, împreună cu numeroase alte evenimente profetice, cuprinse în a treia diviziune, adică sunt cuprinse în timpul prevăzut în Apocalipsa 4 la 22:5, iar aceasta corespunde cu timpul Bisericii pe pământ.

     Diviziunile nu se suprapun. Prima este o viziune completă în sine însăși. A doua este la fel de distinctă ca prima sau a treia. Fazele succesive ale istoriei Bisericii, urmărite de la sfârșitul primului secol, reprezintă o relatare completă și cuprinzătoare în sine însăși. A treia diviziune reprezintă atât de clar o schiță profetică, încât nici detaliile, nici principiile ei nu pot fi adaptate la prezent. "Cele ce sunt" își urmează cursul. Biserica este încă recunoscută public ca aparținând lui Dumnezeu, iar istoria ei este cea relatată de Duhul inspirației în capitolele 2 și 3, și nu cea a iudeilor și a națiunilor la care se aplică pecețile, trâmbițele și potirele. Introduceți-le acum, și faceți din Biserică subiectul actual al judecății judiciare, ceea ce, de fapt, nu este. Respingerea dezgustătoare a Bisericii mărturisitoare (care nu are și realitatea vieții de înviere a lui Hristos, n.t.) (Apoc. 3:16), este cea care încheie istoria ei ca martor public al lui Dumnezeu pe pământ și ne introduce în sferele profetice ale zilelor din urmă. Biserica umple golul dintre ruptura față de Israel și reluarea relațiilor divine cu poporul din vechime. Istoria ecleziastică formează, pe scurt, "Cele ce sunt", în timp ce o criză profetică de doar câțiva ani este perioada acoperită de "ceea ce va fi după acestea". Istoria caracterizează a doua diviziune. Profeția este trăsătura distinctivă a celei de-a treia diviziuni. Istoria ecleziastică timp de aproape nouăsprezece secole (*) este schițată grafic și energic în capitolele 2 și 3.

     (*)  Autorul scrie despre istoria ecleziastică (sau a Bisericii) în sec XIX, n.t.

     Marea împlinire politică este dezvăluită în Apocalipsa 6 - 19. Puterea civilă apostată, Iuda vinovat și răzvrătit și prostituata - stricăciunea pământului - sunt subiectele speciale ale lucrării providențiale a lui Dumnezeu în judecată. S-a căutat să se facă distincția între profețiile "împlinite" și cele "neîmplinite". Întreaga profeție este concentrată la sfârșitul celei de-a șaptezecea săptămâni a lui Daniel (Daniel 9:25-27), deși este posibil să fi început cu secole înainte. Pustiirea Ierusalimului de către națiuni, vestită de Domnul cu treizeci și șapte de ani înainte de capturarea sa de către Titus (Luca 21), culminează în acel mare punct de întâlnire al tuturor profețiilor, venirea Fiului Omului (v. 27). Prin urmare, nicio profeție nu a avut o împlinire completă. Firele rupte ale profeției sunt reluate cu Israel la sfârșitul perioadei Bisericii. Principiile apostaziei viitoare sunt activ la lucru; circumstanțele se formează și este posibil ca unii dintre principalii actori ai crizei profetice să fie în prezent în viață și gata de acțiune atunci când diavolul va începe să-și joace rolul teribil. Însă, atât timp cât Biserica este recunoscută de Dumnezeu, dezvoltarea deplină a răului este împiedicată. Duhul Sfânt în Biserică este principalul obstacol în calea izbucnirii cumplite a răului, adică a negării oricărei autorități divine (2 Tes. 2:7-8). "Cele ce sunt" trebuie neapărat să se încheie înainte ca oricare dintre evenimentele profetice cuprinse în "ceea ce va fi după acestea" să își poată avea locul. Caracterul prezentului interzice orice aplicare a viitorului, cu excepția puterii morale prezente.

     Taina stelelor și a sfeșnicelor

     20     "Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă și cele șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngeri (mesageri, trimiși) ai celor șapte adunări și cele șapte sfeșnice sunt șapte adunări".

     20.1     "Taina"

     Cuvântul "taină" folosit în Noul Testament semnifică ceea ce este secret și ascuns până când este revelat, apoi, desigur, încetează să mai fie o taină. Dar anumite adevăruri, după revelația lor, sunt vorbite încă ca despre taine, deoarece nimeni altcineva în afară de cei învățați de Dumnezeu nu le pot înțelege sau cunoaște. Astfel, tainele Împărăției cerurilor (Matei 13) sunt ambalate în pilde clare ca lumina soarelui pentru ucenici, dar întunecate ca miezul nopții pentru necredincioși (v. 11, 13). Să luăm un alt exemplu. Masa mare a creștinătății visează la o lume îmbunătățită și în continuă dezvoltare și, de fapt, pervertește cuvântul "aluat", care semnifică întotdeauna răul (1 Cor. 5:8) ; Gal. 5:9 ; Matei 16:6), pentru a arăta exact opusul binelui. Numeroasele agenții științifice, educaționale și religioase sunt numite "aluat", care, în timp, va realiza regenerarea morală a lumii. Totuși, Scripturile vorbesc despre aceasta fără echivoc: "Taina fărădelegii deja lucrează", nu "taina binelui", ci "a fărădelegii". Lucrarea secretă a răului până când se coace pe deplin și apare "omul păcatului" - dezvoltarea sa publică și exprimarea vie - sunt pentru credincioși adevăruri bine cunoscute și stabilite, în timp ce mulțimea, care poartă doar numele de creștin, le ridiculizează. "Taina" înseamnă atunci ceea ce a fost ținut secret sau ascuns și pe care îl înțeleg numai cei care au gândul lui Hristos.

     Se spune că cele șapte stele sunt în mâna Lui dreaptă în versetul 16 și în sau pe mâna Lui dreaptă în versetul 20. Ideea pare a fi că în prima iese în evidență siguranța și binecuvântarea lor, în timp ce în cea de-a doua este exprimată relația lor publică cu Hristos; El le susține.

     20.2     "Stelele sunt îngeri"

     Dar de ce sunt stelele numite îngeri ? Comentând versetul 16, am văzut că stelele reprezintă conducători spirituali ai biserici, persoane remarcabile responsabile să dea mărturie pentru Dumnezeu în noaptea întunecată actuală a istoriei Bisericii. Însă numirea stelelor drept îngeri face referire la alte gânduri. Cuvântul "înger" în sine nu arată natura, ci funcția; el semnifică un mesager. Contextul și utilizarea specială a cuvântului pot determina singure aplicarea lui la persoane sau la ființe spirituale. În Luca 7:24 ; 9:52 ; 2 Cor. 12:7 ; Iac. 2:25, termenul "înger" sau pluralul său este folosit pentru cei trimiși cu mesaje de diferite feluri. Slujirea este marea caracteristică a rasei de ființe spirituale despre care se vorbește ca "îngeri" (Ps. 103:20-21 ; Evrei 1:13-14).

     Adică, nu numai că dau mărturie pentru Dumnezeu în Biserică, așa cum o fac stelele în cerurile terestre, ci sunt și îngeri sau mesageri de la Dumnezeu către biserici și de la biserici la Dumnezeu și, în plus, reprezintă din punct de vedere moral bisericile separate în starea, încercările, eșecurile și condiția lor generală înaintea lui Dumnezeu. Îngerul bisericii este "reprezentantul simbolic al adunării văzute în cei responsabili din ea, care, într-adevăr sunt toți". Astfel, în poziția completă ocupată de stele, am combinat un gând triplu: conducere spirituală, canal de comunicare divină și umană și reprezentare morală înaintea lui Dumnezeu.

     20.3     "Cele șapte sfeșnice sunt șapte adunări"

     Cele șapte sfeșnice de aur semnifică faptul că Biserica este completă din punct de vedere spiritual înaintea lui Dumnezeu, că alcătuirea și statutul ei original sunt conforme cu însăși natura lui Dumnezeu și că misiunea ei este să strălucească pentru El.

     Cititorul atent al primelor trei capitole ale Apocalipsei nu are nicio îndoială că, deși cele șapte biserici ale Asiei, în ansamblu, sunt reprezentative pentru întreaga Biserică, în același timp, adunările separate sunt văzute ca fiind fiecare sprijinită pe propria bază și toate suficient de separate pentru ca Domnul să poată merge în mijlocul lor. El este printre ele pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru încurajare. Fiecare act ecleziastic cu caracter arogant (sau "cu mână ridicată") este mărturisit de Cel care nu doarme niciodată. Aroganța multora dintre "clerici", pe de-o parte, și democrația "laicilor", pe de altă parte, distrug rapid Biserica în caracterul ei exterior, astfel încât abia dacă mai vede lumea vreo trăsătură a adevăratei Biserici. Glorie Domnului, că ceea ce zidește Hristos este de neînvins (Matei 16:18) și iubit (Efes. 5:25).     

 

                            Apocalipsa lui Isus Hristos - Expunere

                                                                       - V -

     Walter Scott                                                                                                      STEM Publishing

     12     Șapte sfeșnice de aur

     Apocalipsa 1:12 - "Și m-am întors să văd glasul care îmi vorbea; și, întorcându-mă, am văzut șapte sfeșnice de aur".

     Văzătorul, întorcându-se să vadă glasul Vorbitorului, s-a întors în mod necesar spre est, scena de interes imediat. Primul obiect care l-a văzut au fost "șapte sfeșnice de aur". Ceea ce semnificau acestea suntem informați în versetul 20: "Cele șapte sfeșnice sunt șapte adunări". Valoarea numerică a numărului șapte indică ceea ce este complet din punct de vedere moral. Aurul, cel mai prețios dintre metale, semnifică dreptatea divină. Întemeierea și alcătuirea Biserici, fie că este privită în raport cu Hristos ca trupul Său, fie cu Dumnezeu ca locuință a Sa, este manifestarea dreptății divine a caracterului lui Dumnezeu. Nu ar putea fi altfel. În simbolul "celor șapte sfeșnice de aur" avem Biserica în caracterul ei complet și perfect pe pământ, după gândurile lui Dumnezeu, în poziția ei publică de martor al Său. Nu este ceea ce a devenit Biserica, ci este văzută în originea și caracterul ei, așa cum a fost întemeiată de El. În timp ce întreaga Biserică se are în vedere, aceasta este considerată aici ca adunări separate.

     Cele șapte sfeșnice de aur fac referire în mod evident la sfeșnicul de aur cu șapte brațe care se afla în partea de sud a compartimentului exterior al sanctuarului din vechime. Aici, sfeșnicele stau în partea de est. Acolo, cele șapte candele (ale sfeșnicului, n.t.) aveau o tijă și un suport, în timp ce fiecare candelă își arunca lumina clară asupra tijei frumos ornamentate, descoperindu-i frumusețile în timpul ceasurilor întunecate ale nopții (Exod 25:31-40 ; Num. 8:2-4), astfel încât numai în prezența divină sunt exprimate pe deplin gloriile morale ale lui Isus, Fiul iubit al lui Dumnezeu. Aici, fiecare sfeșnic se sprijină pe propria sa bază. Ele reprezintă adunări separate și independente, fiecare la locul ei fiind responsabilă să-și arunce razele de lumină prin întuneric. Este responsabilitatea serioasă și urgentă a fiecărei grupări de sfinți care se declară a fi martori pentru Dumnezeu în propria lor localitate, iar ceea ce, cu siguranță, este adevărat pentru adunările locale este în egală măsură valabil și pentru Biserica universală. Cele șapte sfeșnice asiatice au fost de mult îndepărtate conform amenințării divine (Apoc. 2:5), iar o judecată similară, deși exprimată sub un simbol diferit, este pe cale să cuprindă Biserica mărturisitoare în ansamblul ei (Romani 11:22). Unde sunt sfeșnicele de aur de astăzi ? Aceasta este o întrebare solemnă și stăruitoare pentru noi toți.

     Viziunea lui Hristos - Apocalipsa 1:13-16

     Lucrul care atrage prima dată atenția văzătorului sunt cele șapte sfeșnice de aur, nu doar niște simple candele (*).  Dar ce este Biserica separată de Hristos ?  Gloria distinctivă a acestei viziuni introductive nu sunt bisericile în poziția lor divină pe pământ, ci splendoarea și măreția Aceluia care a binevoit să fie în mijlocul lor. Cine este El ? "Unul ca un Fiu al Omului". Trebuie remarcată omiterea articolului hotărât în original, ca și în Daniel 7:13. Atât profetul, cât și văzătorul L-au văzut pe Fiul Omului fără îndoială, dar ceea ce L-a caracterizat moral ca purtând acest Nume sau titlu este gândul prezentat prin omiterea articolului, nu atât persoana cunoscută ca Fiul Omului; ci Unul care este văzut în cer de către profetul evreu și pe pământ de către văzătorul creștin, în trăsăturile morale care aparțin Aceluia care a purtat acest titlu. Lucrul acesta este caracteristic, nu personal.

     (*)  "Candela" se deosebește de "sfeșnic", sau, ca în Versiunea Revizuită, de "lampă", prin "suportul" său. "Lampa" este cea care dă lumina (Luca 8:16 ; 11:35-36 ; Matei 5:15). În sanctuarul din vechime se acorda o importanță deosebită "suportului" (sau "piedestal"), deoarece în ornamentația sa pură, sub lumina înșeptită a Duhului, erau expuse frumusețile lui Isus închinătorilor din interior. 

     13 - "Și, în mijlocul celor șapte sfeșnice, pe Cineva asemenea unui Fiu al Omului, îmbrăcat cu o mantie care-I ajungea până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur".

     13.1     "Fiul Omului"

     "Fiul Omului" este un titlu folosit de Ezechiel de aproximativ o sută de ori și o dată de Daniel (Daniel 8:17), singurul Profet evreu despre care se vorbește astfel. În evanghelii numai Domnul folosește acest titlu cu privire la Sine Însuși de aproximativ șaptezeci de ori. Ioan 12:34 este doar o excepție aparentă. Acest titlu este unul care exprimă o gamă mai largă de stăpânire și glorie decât cea de Împărat al lui Israel (comp. Psalmul 2 și 8). Ca Fiu al lui Dumnezeu, El învie morții, spiritual (Ioan 5:25) și fizic (v. 28). Ca Fiu al Omului, El judecă (v. 22) și, de asemenea, Își exercită judecata (v. 27). Este un titlu de o plăcere deosebită pentru Domnul.

     13.2     "Îmbrăcat cu o mantie care-I ajungea până la picioare"

     Adică până la picioarele Celui glorios, dar nu atât de jos încât să le acopere (v. 15). Nu se specifică nici materialul, nici culoarea mantiei. Există o aluzie evidentă la efod, mantia deosebită a marelui preot (*). Dar mantia lungă și largă nu este nici încinsă în jurul coapselor (Luca 12:35), nici dată deoparte (Ioan 13:4), așa cum ar cere activitatea de slujire, ci prin aceasta se exprimă mai degrabă "o demnă judecată preoțească".

     (*)  Septuaginta folosește în Exod 28:31 același cuvânt pentru "efod" ca și în Apocalipsa 1:13 pentru "mantie". Prin urmare, acest cuvânt are aici o aplicație preoțească.

     13.3     "Încins la piept cu un brâu de aur"

     Materialele din care era alcătuit brâul marelui preot era "aur" și "in", în care erau introduse culorile "albastru, purpuriu și stacojiu" (Exod 28:8), făcând astfel referire la unirea dreptății divine cu cea umană în Isus, marele nostru Preot, în timp ce culorile exprimau caracterul Său ceresc (albastru), suferințele Sale (purpuriu) și gloria (stacojiu). Dar brâul de aici este în întregime de aur, dreptatea divină. Încins la piept, nu la coapse (Daniel 10:5), ar sugera o odihnă calmă. Brâul în sine exprimă dreptatea și credincioșia, atribute care L-au caracterizat întotdeauna pe Domnul în toate căile Sale (Isaia 11:5). Îngerii judecății (Apoc. 15:6), la fel ca Domnul nostru, sunt încinși la piept cu brâuri de aur. Ordinea obișnuită, cu brâul în jurul coapselor, este îndepărtată în cazul lor, deoarece locul brâului la nivelul pieptului arată că judecata care trebuie executată este în conformitate cu ceea ce este Dumnezeu în natura Sa.

     14     "Capul și părul Lui erau albe ca zăpada; și ochii Lui, ca o flacără de foc"

     14.1     "Capul și părul Lui erau albe ca zăpada"

     "Cel Bătrân de zile" (Daniel 7:9) este descris în mod asemănător. Există anumite caracteristici comune atât Fiului Omului, cât și Celui Bătrân de zile. Sunt persoane distincte, totuși atât de identice în acțiuni și caracter încât nu este întotdeauna posibil să le distingem. Identificarea lui Isus cu Iehova; a Omului obosit (Ioan 4:6) cu Creatorul neobosit (Isaia 40:28) este un subiect de interes profund. Înțelepciunea divină în puritate absolută pare, în principal, gândul intenționat prin albul uimitor al capului și al părului. În pasajul din Daniel, nu este menționat albul capului. Aici, capul este descoperit. Sunt în discuție atribute personale, și nu glorii oficiale sau relative, care se găsesc în versetul 16.

     14.2     "Ochii Lui, ca o flacără de foc"

     O judecată ageră și pătrunzătoare, care cercetează și expune în toată goliciunea lui răul, oricât de ascuns ar fi. Cine sau ce poate scăpa de examinarea acelor ochi ca de foc ?

     15     "Și picioarele Lui, ca arama strălucitoare, ca arzând într-un cuptor; și glasul Lui, ca vuietul de ape multe".

     15.1    "Picioarele Lui, ca arama strălucitoare, ca arzând într-un cuptor".

     Un simbol al celei mai cumplite și neclintite puteri în hotărâre judiciară (comp. Apoc. 10:1).

     15.2     "Glasul Lui, ca vuietul de ape multe".

     Gloria, măreția glasului Său este mai presus de vuietul neîncetat al multor cascade. "Domnul, în locurile înalte, este mai puternic decât glasul apelor mari, decât valurile puternice ale mării" (Psalmul 93:4). Semnul suveranității și maiestății Sale supreme asupra tuturor valurilor pasiunii omenești, asupra circumstanțelor unei lumi distruse și ale unei Biserici ruinate, se face auzit "Glasul Lui ca vuietul de ape multe". Glasul Său - "Dumnezeu a zis" - repetat de zece ori a adus ordine din haos, lumină din întuneric și viață din moarte (Geneza 1). Glasul Său a liniștit marea galileeană furioasă și a liniștit vânturile și valurile ei zgomotoase, aducând calmul unui copil adormit (Matei 8:23-27).

     16     "Și în mâna dreaptă avea șapte stele; și din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri; și înfățișarea Lui era ca soarele care strălucește în puterea lui".

     16.1     "În mâna dreaptă avea șapte stele".

     Stelele sunt declarate a fi îngerii sau reprezentanții bisericilor (v. 20). "Stelele" sunt expresia, în primul rând, a nenumărate mulțimi (Gen. 15:5); În al doilea rând, a persoanelor cu autoritate deosebită, civilă și ecleziastică (Daniel 8:10 ; Apoc. 6:13 ; 12:4); în al treilea rând, a puterilor mai mici sau, în general, subordonate (Gen. 37:9 ; Apoc. 12:1). Toată autoritatea Bisericii, toată slujirea și toată conducerea spirituală în fiecare adunare sunt încredințate lui Hristos. Competența Lui de a da sau de a reține, de a păstra și susține fiecare adevărat slujitor al lui Dumnezeu este gândul fundamental al stelelor ținute în mâna Lui dreaptă. Când este vorba despre siguranța eternă a credincioșilor, se spune că aceștia sunt în mâna Lui și în mâna Tatălui, de unde nicio putere nu îi poate smulge (Ioan 10:28-29). Dar nu se spune că sunt în "mâna Lui dreaptă", așa cum vedem aici. Conducătorii spirituali - nu spunem oficiali, căci nu toți aceștia au fost puși în Biserica lui Dumnezeu - sunt ținuți și păstrați în mâna dreaptă a Fiului Omului. "Mâna dreaptă" simbolizează autoritatea și onoarea supremă (Ps. 110:1 ; Efes. 1:20 ; Apoc. 5:1, 7). Ce poziție responsabilă, dar totuși onorabilă, ocupă fiecare conducător din Biserică! Daniel 12:3 vorbește despre o clasă viitoare de slujitori sau conducători evrei. Iuda 13 se referă la o clasă de creștini apostați.

     Responsabilitatea unei stele este să strălucească. În timpul nopții absenței Domnului, adunările sunt purtătoarele de lumină ale lui Dumnezeu prin întuneric și sunt, în mod colectiv, lumina lumii. Dar fiecare conducător sau călăuză creștină trebuie să strălucească și în sfera sa desemnată. Cu cât noaptea este mai întunecată, cu atât este mai mare nevoia de a străluci și de a reflecta lumina cerului asupra întunericului tot mai mare din jur.

     16.2     "Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri"

     Executarea judecății divine prin simpla putere a Cuvântului Său - judecată care, de asemenea, nu poate fi respinsă - căci sabia, care are două tăișuri, este forța imaginii. Nu citim niciodată despre Domnul nostru că va pune El Însuși mâna peste vrăjmașii Săi. El vorbește și se face. Cuvântul Său personal este punctul central aici, ca și Cuvântul scris din Evrei 4:12. Cei nelegiuiți din Biserică sunt cei dintâi amenințați cu judecata, de care este fără speranță să scape dacă nu se pocăiesc (Apoc. 2:16). La începutul domniei milenare, suntem martorii uneia dintre cele mai triste priveliști de pe pământ, națiunile adunate din apus, etc., sub conducătorii lor, în sfidare deschisă față de Mielul lui Dumnezeu (Apoc. 19:19-21). Sabia Atotputernicului Biruitor, energia neîmpotrivitoare a Cuvântului Său, îi găsește pe vrăjmașii Săi, iar măcelul universal al mulțimi de națiuni glorifică dreptatea Lui "în răzbunare" peste cei care refuză să-I recunoască sceptrul.

     16.3     "Înfățișarea Lui era ca soarele care strălucește în toată puterea lui"

     Odinioară, saliva josnică a oamenilor se odihnea pe fața Lui răbdătoare (Matei 26:67), acum gloria divină, mult mai strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele tropical la amiază, este văzuta aici pe fața Domnului. "Soarele în toată puterea lui", pe care niciun ochi muritor nu-l poate privi, imaginează gloria supremă a lui Isus, Fiul Omului. Putem observa că Hristos este numit Lumina lumii (Ioan 8:12), Soarele dreptății pentru Israel (Maleahi 4:2) și Steaua strălucitoare de dimineață pentru Biserică (Apoc. 22:16). Hengstenberg face un contrast între gloria soarelui  și cea a stelelor (1 Cor. 15:41),  aplicând lecția la gloria supremă a lui Hristos (soarele) și la cea a slujitorilor Săi (stelele). Stelele sunt doar niște reflectoare. Nu au o lumină proprie, independentă. În relatarea inegalabilă, dar simplă, a creației (Geneza 1), sferele distinctive pentru zi și noapte sunt desemnate în raport cu acest pământ, iar apoi se adaugă, ca o chestiune de mică importanță, "stelele" (v. 16). Aș vrea ca fiecare slujitor să pună la inimă acest lucru. Nu există oare în această o lecție pentru fiecare slujitor ? Noi suntem de-o importanță neînsemnată, cu excepția cazului în care suntem ținuți în mâna dreaptă a lui Hristos. Legătura slujitorului cu Domnul este singura care conferă demnitate.

     Ce viziune glorioasă a lui Hristos am avut, atât de diferit de Hristosul din evanghelii. Acolo, atributele Sale sunt cele ale tandreții, sfințeniei și iubirii; aici, El este îmbrăcat în măreție și putere. Acolo, Omul durerilor; aici, în divinitate combinată ca Cel Bătrân de zile și umanitate ca Fiu al Omului. El a fost, desigur, pururea Divin, întotdeauna Dumnezeu, dar pe pământ Și-a ascuns gloria eternă sau, așa cum se exprimă Pavel, "S-a golit pe Sine Însuși" (Filip. 2:7). Aici, gloria Lui strălucește în mijlocul bisericilor, o putere și o mângâiere pentru fiecare inimă adevărată, o groază pentru toți cei care I Se împotrivesc din punct de vedere moral.