Împrejurări exterioare și har interior.

     FB Hole.

     Există multe relatări remarcabile despre sfinții lui Dumnezeu consemnate pentru noi în Scriptură. Cele din Vechiul Testament sunt adesea instructive datorită valorii lor tipice. Iosif, în umilința sa și apoi în stăpânire și glorie, este unul dintre cele mai perfecte tipuri ale Domnului nostru Isus Hristos. Dar vom fi cu toții de acord că nu există o relatare mai extraordinară decât cea a apostolului Pavel. În 2 Corinteni 11 găsim lista sa de suferințe și încercări, fiecare dintre ele fiind o mare încercare. Împrejurările sale exterioare erau toate împotriva lui; totuși, în 2 Corinteni descoperim că a primit o mare putere compensatoare a unui har interior, care a făcut ca toate aceste încercări să merite cu adevărat.

     1     Punct de plecare : Efes - Fapte 19

     Citind întreaga epistolă dintr-o dată, ne trezim conduși într-un tur geografic. Începem cu Asia în 2 Corinteni 1, unde Pavel se referă la marea revoltă, consemnată în Fapte 19. Predica sa la Efes a fost o adevărată demonstrație a Duhului și a puterii încât a existat o răsturnare pronunțată a practicilor satanice, iar diavolul s-a înfuriat și i-a instigat pe slujitorii săi. În 2 Corinteni 11:23,  Pavel vorbește despre faptul că este „deseori în moarte”, iar aceasta a fost una dintre acele ocazii. Dumnezeu a intervenit pentru eliberarea lui, dar întregul episod i-a adus în minte „sentința morții” în propria sa experiență. Și-a dat seama, într-adevăr, că era un om mort și toată încrederea în sine s-a risipit.

     2     Efes - Troa - Macedonia - Fapte 20 și 2 Cor.2 

     Fapte 20:1 consemnează că, după ce s-a potolit revolta, Pavel a plecat spre Macedonia, dar nu se menționează șederea sa la Troa în timpul călătoriei, despre care se spune în 2 Corinteni 2:12. Acolo s-a aflat în împrejurări foarte diferite, dar nu a scăpat de încercare.

     A intrat într-o liniște exterioară, dar s-a trezit cufundat într-un conflict de ordin interior. Își scrisese Prima Epistolă către Corinteni și se aștepta să-l întâlnească la Troa pe Tit, care avea să-i aducă vești despre efectul acelei scrisori asupra lor. Tit nu a venit, iar îngrijorarea lui cu privire la ei era de așa natură încât nu a avut odihnă în suflet. Din cauza pericolelor exterioare din Efes, el se cufundase într-o suferință interioară a duhului, atât de mare încât era incapabil să slujească în Evanghelie acolo. Această suferință interioară a fost la fel de decisivă în efectele sale ca și cea exterioară. Una l-a făcut să plece în grabă din Efes; cealaltă în grabă din Troa.

     3     Macedonia - 2 Corinteni 7

     Trecem la 2 Corinteni 7:5 și ne aflăm cu Pavel în Macedonia, unde era încă ținut în suspans, așteptând sosirea lui Tit. Lucrurile se înrăutățeau din ce în ce mai mult, în loc să se îmbunătățească, odată cu plecarea sa din Troa, căci el spune: „carnea noastră nu a avut odihnă, ci am fost necăjiți în orice fel”. La Efes, necazul era din exterior ; la Troa, din interior ; în Macedonia era din toate părțile. Era ca și cum Efesul și Troa se reuniseră într-un singur loc, așa cum a spus el, "din afară lupte, dinăuntru temeri" .

     Ne putem opri o clipă pentru a reflecta asupra faptului că astăzi ne aflăm în circumstanțe foarte diferite. De câteva secole încoace, în Marea Britanie au existat puține sau chiar deloc persecuții. Prin urmare, aproape că trebuie să inversăm afirmația și să spunem că am devenit moi și timizi, astfel încât am avut temeri în exterior și lupte în interior. Dacă am fi afectați mai mult de lumea exterioară, am fi mai puțin înclinați să ne certăm în interior.

     4     Scrisoarea către Corint din Macedonia - 2 Corinteni     

     În Macedonia însă, temerile lui Pavel au fost potolite de sosirea lui Tit cu vești bune despre starea de pocăință a corintenilor, ca urmare a scrisorii sale, astfel încât s-a simțit liber să examineze starea lucrurilor dintre ei. Gândurile noastre se îndreaptă astfel către Ahaia, provincia în care se afla Corintul, deși Pavel însuși nu era de fapt acolo.

     Deși exista o oarecare redresare, lucrurile încă nu erau prea strălucite. În ceea ce privește o colectă de ajutoare făcută atunci pentru sfinții săraci, aceștia avuseseră un început promițător, dar aceasta nu fusese dusă până la capăt și fuseseră complet depășiți de macedoneni, care erau mult mai puțin îmbogățiți în bunuri lumești. Apostolul se temea că gândurile lor să nu fie corupte de la simplitatea față de Hristos prin activitățile unor oameni care nu erau adevărați urmași și slujitori ai Domnului. El nu ezită să folosească un limbaj dur la adresa unor astfel de oameni. Ei erau „apostoli falși, lucrători vicleni, prefăcându-se în apostoli ai lui Hristos” (2 Corinteni 11:13).

     Acești oameni falși s-au înălțat pe ei înșiși, robindu-i pe sfinți. Când Pavel scrie: „dacă cineva vă robește, dacă cineva vă mănâncă, dacă cineva ia ce este al vostru, dacă cineva se înalță, dacă cineva vă lovește peste față” ( 2 Corinteni 11:20), el descria exact ce au făcut acești apostoli falși. Prin contrast cu aceasta, el este condus să-și relateze propriile experiențe, așa cum vedem în versetele 23-33. Și ce contrast este!

     5     Circuitul de la Ierusalim la Iliria - Romani 15 și 2 Corinteni 11

     Acum, în gândurile noastre, părăsim Ahaia și călătorim departe în acel circuit „de la Ierusalim și în jur, până în Iliria”; la care se referă Pavel în Romani 15:9. Încercări, necazuri și dezastre păreau să se adune asupra lui ca niște munți înalți. De cinci ori a primit de la evrei patruzeci de lovituri, mai puțin una - 195 de lovituri administrate în cinci reprize. De trei ori bătut cu nuiele; aparent de mâinile națiunilor. O dată lovit cu pietre; știm că aceasta a fost la Listra. De trei ori a naufragiat, iar când a scris, el nu fusese încă luat prizonier și trimis la Roma. Așadar, naufragiul, consemnat în Fapte 27, trebuie să fi fost cel puțin al patrulea. Și într-unul dintre naufragii a fost atât de disperat încât timp de o noapte și o zi a fost în adâncul mării. Toate acestea erau suficiente pentru a ucide majoritatea oamenilor, dar aceasta nu a fost tot.

     Căci existau lucruri care îi afectau duhul său, așa cum acestea îi afectaseră trupul. Exista „grija pentru toate adunările”. Existau cei slabi, cei ofensați și cei care ofensau; și aceste lucruri îl apăsau zilnic. Adunările nu erau mici paradisuri, chiar și atunci când Pavel era printre ele. Prea adesea în zilele noastre, când oamenii găsesc ceva în neregulă într-o adunare, fug. Pavel nu a fugit; s-a străduit, cu rugăciune, să înfrunte dificultatea.

     6     Damasc - 2 Corinteni 11 și 12

     În timp ce apostolul își încheie relatarea acestor împrejurări exterioare, ne aduce la Damasc. Incidentul pe care îl menționează s-a întâmplat, presupunem, la sfârșitul celei de-a doua vizite a sa în acel oraș, la care se referă în Galateni 1:17. În orice caz, s-a întâmplat la începutul istoriei sale. Coșul trebuie să fi fost unul mare pentru a încăpea un om matur - genul de coș pe care îl vezi adesea plin cu rufe murdare! Cu câțiva ani înainte, el fusese cel mai mândru dintre fariseii mândri din Ierusalim, iar acum a coborât la această valoare! El însuși scrie: „am fost coborât într-un coș”. Da, dar nu ratați contrastul care ne întâmpină imediat ce citim în 2 Corinteni 12. Omul care a fost „coborât” pe pământ a fost „ răpit ” până în al treilea cer.

     Dar să observăm, referitor la aceasta, cum vorbește despre sine. Numele său, fie Saul, fie Pavel, dispare complet și el este pur și simplu „un om în Hristos” – o descriere care se aplică fiecărui credincios adevărat. O astfel de persoană are o viață nouă, derivată dintr-o sursă nouă – nu din Adam, ci din Hristos – și care, în puterea acestei vieți, stă înaintea lui Dumnezeu într-o poziție nouă, chiar poziția lui Hristos. În al treilea cer, care este Paradisul, i s-a dat un belșug de revelații și auzirea unor cuvinte de nedescris, lucruri care nu puteau fi comunicate altora de pe acest tărâm inferior (pământ).

     Se afirmă că există 700 de limbi sau dialecte numai în Africa și poate 2.000 în întreaga lume; totuși, niciuna dintre ele nu are cuvintele prin care să se poată comunica altora ceea ce i-a fost revelat lui Pavel. Până când nu avem lucrul sau ideea, cuvântul pentru de a-l descrie nu este necesar. Dacă cineva ar fi putut inventa cuvântul „avion” și l-ar fi folosit în timpul domniei reginei Elisabeta I, acesta nu i-ar fi transmis ceea ce ne descrie nouă în timpul domniei reginei Elisabeta a II-a. Așadar, Pavel a fost introdus într-un domeniul al lucrurilor pentru care nu avem cuvinte.

     Totuși, au existat revelații încredințate lui Pavel pe care le putea dezvălui și chiar le-a dezvăluit, cum ar fi taina despre Hristos și adunare, la care face referire în Efeseni 3:3 , și cea despre răpirea sfinților, despre care vorbește în 1 Cor. 15:51 și 1 Tes. 4:15-17. Așadar, concluzia pe care o putem trage din aceste revelații de nedescris este că ele au fost menite să-i transmită personal lui Pavel un belșug de har interior și spiritual, care să-l sprijine în încercările excepționale cu care a trebuit să se confrunte.

     Însă, când Pavel s-a aflat din nou în circumstanțele pământești, încercarea a venit asupra lui. Carnea din el nu fusese eradicată de șederea lui în al treilea cer. Tendințele sale spre mândrie și înălțare de sine erau încă aceleași, așa că i s-a dat „țepușul în carne”. Înțelegem că termenul „țepuș” nu este suficient de puternic, deși ne amintim că am văzut în Africa de Sud spini de mimoză lungi de 10 la 15cm, și la fel de tari ca cel mai dur lemn. Cuvântul grecesc indică un țăruș ascuțit. Aceasta era disciplina preventivă a lui Dumnezeu, iar forma exactă a acesteia nu o cunoaștem și nu trebuie să o cunoaștem. Era un „mesager al lui Satan” și totuși venea în mod permisiv din mâna lui Dumnezeu, pe lângă toate încercările care au venit asupra lui din partea lumii persecutoare și a defectelor și eșecurilor sfinților.

     Deși s-a rugat de trei ori pentru îndepărtarea lui, acesta a rămas, dar a devenit ocazia pentru o nouă asigurare a unui belșug de har lăuntric prin aceste cuvinte nemuritoare: „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”. Nu este doar har, ci harul "MEU", nu doar putere, ci puterea "MEA". Imensitatea harului și a puterii pot fi măsurate doar prin plinătatea divină și eternă a Aceluia ale căruia sunt harul și puterea. În prezența acestei măreții, cât de mic era Pavel, care a fost desemnat prin pronumele „îți” - și noi suntem chiar mai mici decât Pavel. Există o infinitate de har și putere la Domnul nostru. L-a purtat pe Pavel până la sfârșit și i-a permis să triumfe chiar în fața martiriului său, așa cum vedem în 2 Timotei 4:6-8.

Așadar, să îndrăznim, frații mei, și să fim siguri că, deși există împrejurări exterioare care ne testează, există un belșug de har și putere interioară care să ne treacă prin ele. Când vom ajunge la glorie, vom spune cu toții că nu am fi vrut să pierdem niciuna dintre încercările care au provocat revărsarea harului și dovedirea puterii. În împrejurările noastre pământești, putem fi „dezamăgiți” ca Pavel, dar când Domnul nostru va veni din nou, împreună cu Pavel, vom fi „răpiți”.

                                   ....................................//..................................

                                        Ziua deplină - Proverbe 4:18 

     

     FB Hole

     "Dar cărarea celor drepți este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua este deplină" (Prov. 4:18).

     Versetul pe care l-am citit compară calea celui drept cu „lumina strălucitoare”, dar cuvintele traduse mai literal s-ar citi, după cum înțeleg, „lumina zorilor”. Aceasta face ca aluzia lui Solomon să fie mult mai clară și mai izbitoare.

     1     Calea celor răi

     Cei răi au „calea” lor, așa cum indică cele patru versete anterioare. Această figură de stil este familiară : viața este comparată cu o cale. Prin urmare, trăirea vieților noastre este ca și cum am păși pe o potecă. Calea celor răi este modul de viață pe care o trăiesc cei răi și aceasta trebuie evitată cu orice preț, căci, așa cum indică versetul nouăsprezece, ea duce în întunericul nopții, unde poticnirea este sigură mai devreme sau mai târziu.

     2     În aparență, calea merge spre declin

     Cei „drepți” – cei aflați în relații corecte cu Dumnezeu – trăiesc o altă ordine de viață și urmăresc obiective cu totul diferite. Ei au „calea” lor. Este ca lumina zorilor, care, deși răsare încet, totuși crește în strălucire și putere. Soarele răsare și își aruncă razele, care cresc în putere pe măsură ce urcă pe cer spre apogeu, la amiază.

     Aici aluzia se oprește. În natură, soarele este la apogeu doar pentru o clipă, apoi începe inevitabilul declin spre seară și noapte. Nu este așa cu harul ; căci calea celui drept nu va ajunge la „ziua deplină” până când nu va fi atinsă gloria, iar când gloria va fi atinsă, soarele nostru nu va mai apune. Va rămâne în splendoarea apogeului său pentru totdeauna. Aceasta este calea celui drept.

     Într-adevăr, aceasta este o afirmație remarcabilă ! Am înțeles-o cu toții ? Dacă da, remarca care ne va veni cel mai probabil pe buze va fi: „Ei bine, calea celor drepți poate fi așa, dar în general nu pare să fie așa!” De obicei, cu siguranță nu este așa : într-adevăr, credem că am putea merge până acolo încât să spunem că nu arată niciodată așa în lumea asta.

     3     Calea Domnului Isus

     În primul rând, permiteți-mi să vă reamintesc de Cel care a fost prin excelență „ Cel Drept” ( Faptele Apostolilor 7:52 ). Niciun alt drept nu poate fi menționat în aceeași ordine de idei ca El. El este dincolo de orice comparație ; solitar și singur în perfecțiunea Sa. Care a fost calea Lui ? Ei bine, a fost anticipată profetic în Isaia 49, și auzim în acel capitol vocea Lui spunându-ne: „Atunci am zis: În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic” (versetul 4). Ne întoarcem la Evanghelii și vedem cât de  deplin s-au adeverit aceste cuvinte ale Sale în viața Sa.

     Când a ieșit pentru prima dată în slujba publică, soarele Său părea să răsară pe cer. La Nazaret, când a vorbit pentru prima dată în sinagoga lor, oamenii s-au minunat de cuvintele de har pe care le-a rostit. Totuși, foarte curând credincioșia Sa i-a stârnit la furie și voiau să-L omoare. De nenumărate ori, mai târziu, au existat momente care promiteau lucruri mai prospere - momente când oamenii au vrut să-L facă Împărat sau când L-au întâmpinat strigând „Osana!” (Matei 21), la intrarea în Ierusalim pe mânzul unei măgărițe, iar dușmanii Săi au scrâșnit dinții de furie neputincioasă spunând că lumea a plecat după El (Ioan 12). Totuși, aceste momente au fost excepții ; tendința generală a căii Sale a fost în direcția opusă. El a fost din ce în ce mai înconjurat de dușmani și de un eșec aparent, până în acea ultimă săptămână fatală din Ierusalim, care s-a încheiat cu moartea Sa.

     Un istoric secular care locuia în Ierusalim în acele vremuri ar fi consemnat public că Isus din Nazaret, care stârnise speranțe atât de mari în sufletele câtorva vizionari - pescari din Galileea și alții asemenea - a suferit o eclipsă rapidă și senzațională. Soarele său a apus printre nori întunecați de tunete. Calea Sa nu a fost deloc ca lumina zorilor, care strălucea din ce în ce mai mult până la ziua deplină, ci mai degrabă ca lumina slabă a unei după-amieze de iarnă foarte furtunoasă care se stingea din ce în ce mai mult în întunericul negru al nopții. Acesta a fost, în mod evident, verdictul lumii.

     Care a fost corect ? Verdictul lumii sau verdictul Predicatorului inspirat al lui Israel ? Cântăm uneori:

     „Calea Ta a dus doar la cruce”?

     Numai la cruce ? Da, cu siguranță, dacă ne limităm gândurile la calea Lui pământească, așa cum o face atât de dulce și potrivit imnul. Dacă, însă, ne ridicăm privirea dincolo de calea Lui pământească, atunci putem spune cu triumf că nu a dus doar la cruce, ci și la glorie, așa cum arată atât de clar Psalmul 16 .

     Adevărul este, desigur, că ochiul divin vede în fiecare cale ceea ce nu este cunoscut simplului istoric. Pe măsură ce Tatăl privea în jos la Fiul Său iubit, ce vedea El ? El vedea tot ce era frumos la vremea lui. Harul strălucea pretutindeni ; în pruncie, în adolescența Sa, în maturitatea Sa. Pe măsură ce creștea în înțelepciune și statură, lumina care răsărise în El creștea în putere. Când a ieșit în sfârșit în lucrarea publică, atunci o „mare lumină” a strălucit peste „poporul care zăcea în întuneric” ( Matei 4:16 ). Soarele cerului răsărise peste ei. Și, în ciuda a tot ce s-a făcut împotriva Lui, lumina a continuat să strălucească pe fundalul întunecat al păcatului omului. Cu cât era mai mult încercat, cu atât lumina strălucea mai mult spre gloria lui Dumnezeu. Când părea că în sfârșit omul L-a stins definitiv prin moarte, atunci strălucirea Lui a atins cu adevărat apogeul, căci în așteptarea morții El a spus: „Acum Fiul Omului este glorificat și Dumnezeu este glorificat în El. Dacă Dumnezeu este glorificat în El, și Dumnezeu Îl va glorifica în Sine și Îl va glorifica îndată” ( Ioan 13:31-32 ).

     Din punctul de vedere al omului,, moartea Lui era sfârșitul a toate pentru El. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, era începutul a toate. Pentru unul, era punctul cel mai de jos al umilinței Sale ; pentru Altul, punctul cel mai înalt al gloriei Sale. Pentru unul, era stingerea soarelui Său în noapte ; pentru Altul, stabilirea permanentă a soarelui Său la apogeul splendorii sale, căci manifestarea gloriei morale într-o măsură infinită, care a avut loc în moartea Sa, a fost imediat urmată de înălțarea Sa în gloria Tatălui, care va fi încă manifestată în această lume și înaintea universului.

     Calea „Celui Drept”, în ciuda a ceea ce părea a fi, a ajuns la „ziua deplină” în prezența Tatălui. Calea Lui este o cale desăvârșită într-un sens în care nu se poate spune despre nimeni altul. Nimeni altul nu a încheiat-o așa cum a făcut-o El. Totuși, toți cei care au avut privilegiul de a fi slujitori ai lui Dumnezeu, au fost la fel în această privință, aceea că aparenta înfrângere și eșec le-au urmat pașii, și aceasta nu întotdeauna din cauza propriului lor eșec personal, ci uneori doar din cauza credincioșiei lor personale. Acest lucru este adevărat indiferent dacă ne gândim la sfinții din Vechiul Testament sau din Noul Testament.

     4     Calea lui Moise

     Gândiți-vă la Moise. Ce început minunat când, cu credința și curajul date de Dumnezeu, s-a împotrivit puternicului faraon și magicienilor săi. Priviți-l stând pe celălalt țărm al Mării Roșii, întinzând toiagul lui Dumnezeu ! Ascultați cântecele de biruință dintr-un milion de glasuri ! Nu a fost magnific ? Nu ar fi trebuit să spunem cu toții că soarele său a atins apogeul amiezii? Dar apoi urmărim povestea celor patruzeci de ani petrecuți în pustie. Blândețea și răbdarea sa erau cu adevărat remarcabile ; totuși, poporul de sub stăpânirea sa era din ce în ce mai dificil și dezamăgitor, până când, aproape la sfârșitul acelei lungi încercări, marele legiuitor a cedat și a vorbit neinspirat cu buzele sale (Num. 20). Să nu ne mirăm de acest lucru. Noi am fi cedat înainte să treacă patruzeci de zile, în timp ce el a îndurat timp de aproape patruzeci de ani. În cele din urmă, însă, a izbucnit și a zis : „Ascultați acum, răzvrătiților; oare vă vom scoatem apă din această stâncă?”, lovind stânca de două ori în mânia sa.

     Vai! bietul Moise. Acele buze ale lui, pe care Dumnezeu le luase ca gură, emiseseră cuvinte mânioase care, în mod evident, nu erau cuvintele lui Dumnezeu, ci Îl reprezentau în mod greșit. Prin urmare, păcatul său a fost mare, iar pedeapsa sa, în mod corespunzător, mare. El a pierdut intrarea în Canaan. Intrarea triumfală în țara făgăduinței, pe care trebuie să o fi așteptat cu nerăbdare ca o continuare potrivită a exodului său triumfător din Egipt, nu s-a realizat niciodată. Ce ar spune istoricul secular ? Fără îndoială, ar fi spus că, deși soarele prosperității lui Moise a atins apogeul în momentul exodului, acesta a decăzut în timpul șederii în pustie și a apus în nori la granițele țării făgăduite.

     Dar oare chiar așa a fost ? Întoarceți-vă privirea spre muntele transfigurării, așa cum este consemnat în Evanghelii, și vedeți-l arătându-se în glorie în compania Fiului lui Dumnezeu. A apus soarele său? Nu, a strălucit din ce în ce mai mult până la ziua deplină.

     5     Calea lui Ilie

     Gândiți-vă la Ilie, o altă figură remarcabilă a Vechiului Testament. Nu vedem oare lucrurile funcționând exact în același mod și în cazul lui ? Când îl vedem, singur și neajutorat, confruntându-se cu cei opt sute cincizeci de profeți pe Muntele Carmel, cu Ahab, Izabela și oamenii din spatele lor, el apare ca fiind cel mai mare erou dintre toți eroii Vechiului Testament. Când focul a căzut din cer, ce triumf copleșitor! Era într-adevăr amiază pentru el. Da, dar iată-l câteva zile mai târziu, sub ienupăr și plin de frică de Izabela. Soarele lui apusese într-adevăr cât era zi. Și după aceea, Horeb, și un alt profet uns în locul lui. Cum părea că lumina lui se stinsese ! Dar oare așa era ?

     Pe muntele transfigurării stă și el împreună cu Isus. Și el are gloria strălucind pe capul său. La urma urmei, nu este noapte pentru el. Este zi deplină.

     6     Calea apostolului Pavel

     Printre urmașii Domnului există un singur om despre a cărui viață sunt consemnate multe în Noul Testament. Există unul , Apostolul Pavel. Cum a fost calea lui?

     Calea sa de creștin a început când Fiul lui Dumnezeu, mai strălucitor decât soarele la amiază, a strălucit asupra lui din glorie. El a devenit vasul ales pentru a duce numele Mântuitorului la națiuni și cu toții știm câte ceva despre munca lui devotată. Ne amintim cum a evanghelizat din Ierusalim în împrejurimi până în Iliria (Rom. 15) cu mare putere și succes dat de Dumnezeu ; atât de mult încât pentru cei mai înverșunați adversari ai săi, el și colaboratorii săi au devenit cunoscuți drept „Aceștia care au răscolit lumea ”. Ne gândim la adunările pe care le-a întemeiat ca un arhitect înțelept și cum, pentru o vreme, părea că nimic nu-i putea opri progresul.

     Dar dintr-o dată părea că i se pune capăt. Lanțuri și închisoare nu numai că îl așteptau, dar chiar îl țineau legat. Și apoi trădarea s-a instalat definitiv printre adunări, iar propriii săi copii în credință s-au îndepărtat de el și l-au părăsit în ceasul în care majoritatea ar fi putut să-i fie o alinare. În cele din urmă, bătrân, obosit de luptă, părăsit, ca un sărac cerșetor bătrân care era ca gunoiul lumii, a stat în picioare în fața puternicului Cezar și și-a încheiat cariera sub secure în afara orașului imperial. Calea acestui creștin model nu a făcut excepție de la regulă. De asemenea, părea ca soarele care apune, coborând din ce în ce mai mult spre cea mai întunecată noapte.

     Așa părea să fie. Dar, în realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel. Pentru Pavel însuși, martiriul său care se apropia nu era decât jertfa sa, plecarea sa, iar ochiul său era ațintit prin credință asupra „coroanei dreptății” care îl aștepta atunci când calea ascendentă pe care o parcurgea avea să se încheie în ziua deplină a arătării Domnului.

     7      Chiar și astăzi, "până când ziua este deplină"     

     Și acum am o întrebare de pus. De ce ar trebui să ne așteptăm noi, creștinii secolului al XX-lea, ca drumul să fie diferit pentru noi ? Avem noi oare un drept special să fim purtați la cer pe paturi pufoase, în mijlocul soarelui și florilor, în timp ce toți ceilalți navighează prin mări furtunoase ale încercărilor și persecuțiilor ? Este oare datoria noastră să ne simțim șocați și scandalizați dacă dificultățile par să ne urmărească pașii? În niciun caz. Este exact ceea ce ar trebui să ne așteptăm. Este la fel de adevărat astăzi ca și acum nouăsprezece secole, că „trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu prin multe necazuri” ( Faptele Apostolilor 14:22 ). S-ar putea să nu avem parte de necaz sub forma unei persecuții exterioare din partea lumii. Totuși, îl avem în sânul bisericii mărturisitoare (al bisericii de nume, fără realitatea credinței, n.t.) dacă nu vine din exterior.

     Există multe dificultăți astăzi. Ele ne înconjoară la tot pasul – dificultăți eclesiastice, dificultăți în afaceri, dificultăți în familie – toate acestea sunt dificultăți pe care nu le-am simți dacă nu am fi creștini, având dorința de a umbla pe o cale plăcută lui Dumnezeu. Ce înseamnă acestea?

     Vreau să spună că bietul nostru soare apune rapid și ziua noastră este aproape pe sfârșite? Nu vreau să spun asta. Trebuie doar să trecem prin ele cu credință și cu curajul născut din credința în Dumnezeu și ele vor da naștere răbdării, experienței și speranței în noi. Astfel, ele vor face loc înăuntru nostru pentru strălucirea iubirii lui Dumnezeu, revărsată în inimile noastre ca lumina soarelui de către Duhul lui Dumnezeu care ne-a fost dat. Va fi un mare câștig spiritual.

     În loc ca strălucirea acelei lumini să se diminueze, din ce în ce mai palidă odată cu trecerea zilelor, ea va fi din ce în ce mai luminoasă și mai luminoasă odată cu creșterea zilei — până la ziua deplină.

     Ziua deplină va sosi definitiv când în sfârșit Hristos va fi așezat în locul Său de glorie, conform planurilor lui Dumnezeu. Acel moment îl așteptăm cu toții, fie că este Moise, Ilie, Pavel sau noi înșine. Când regele este încoronat în Abația Westminster, sunt prezenți nobili regatului, fiecare cu coroana în mână ; iar aceasta trebuie să rămână în mână până când regele este încoronat. Apoi, când coroana imperială se odihnește pe capul suveranului, fiecare nobil își asumă propria coroană și nu înainte.

     Așa trebuie să fie și așa va fi în veacul care va veni. Când Hristos va fi glorificat în public, noi vom fi glorificați împreună cu El. Când va fi încoronat, „ziua deplină” va fi sosit pentru El și pentru noi.

                          ................................................//................................................

 

                                                          Starea eternă

     Adrien Ladrierre

     "Și am văzut un cer nou și un pământ nou, căci cerul dintâi și pământul dintâi trecuseră; și marea nu mai era. 

     Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă pentru soțul ei. Și am auzit din cer un glas puternic, spunând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Său, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei, Dumnezeul lor. Și El va șterge orice lacrimă din ochii lor; și moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut" (Apoc. 21:1-4).

     1     Prezentare generală a evenimentelor conform cu Apocalipsa 19 la 20

     De la capitolul 19 din Apocalipsa, evenimentele se succed în ordinea lor cronologică : 1 - nunta Mielului în cer ; 2 - ieșirea lui Isus din cer, pentru a nimici pe adversari ; 3 - Satan legat ; 4 - mileniul sau domnia sfinților ; 5 - ultima răzvrătire ; 6 - marele tron alb, sau judecata morților. - Multe alte evenimente, relatate în profeți, nu sunt menționate în Apocalipsa ; dar ceea ce caracterizează perioada care urmează judecata adversarilor, este instaurarea Împărăției Fiului Omului.

     2     Împărăția Fiului Omului

     Aceasta este acea domnie mediatoare despre care este vorba în 1 Corinteni 15:24-28, și la această domnie sunt asociați sfinții : "Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani" (Apoc. 20:4). Isus, ca Mesia, a venit pentru poporul Său ; era împărăția lui Israel. Dar El a fost respins. Atunci ia titlul de Fiu al Omului. Ca atare El trebuia să moară, dar aceasta a avut loc pentru a avea o stăpânire mai întinsă. Dumnezeu L-a așezat la dreapta Sa și a pus toate lucrurile sub picioarele Sale ; Biserica este asociată cu El. Totuși, această supunerea a tuturor lucrurilor nu este încă realizată (Evrei 2:8). El o va realiza la apariția Sa, când îi va avea "pe vrăjmașii Săi ca așternut al picioarelor Sale" (Ps. 110:1). Împărăția Fiului Omului, a lui Hristos, domnind ca Om peste toate lucrurile, este vestită în profeți. Daniel vorbește despre împărăția care le succedă pe toate celelalte (capitolul 2), care nimicește toate împărățiile și nu va trece la alt popor, dar nu Îl menționează pe Împărat. Aceasta este revelația succesiunii imperiilor, făcută marelui monarh caldeean. La cap. 7, viziunea este pentru Daniel și pentru poporul său, și atunci apare Împăratul. Un Fiu al omului vine cu norii și stătea înaintea Celui Bătrân de zile. "Și I s-a dat stăpânire  și glorie și o împărăție, pentru ca toate popoarele, națiunile și limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire eternă, care nu va trece, și împărăția Lui nu va fi nimicită". Sfinții Îi sunt asociați.

     Psalmul 2 ni-L prezintă pe Fiul ca născut pe pământ. Împotriva Lui se ridică împărații pământului, dar Domnul Îi dă națiunile ca moștenire și marginile pământului în stăpânire. Sfinții, din nou, sunt asociați cu El (comp. Ps. 2:9 cu Apoc. 2:26,27). Fiul, ca Om, are deci această împărăție, care nu Îi este dată datorită dumnezeirii Sale, ci fiindcă a fost Fiul Omului ascultător și respins de lume. În Psalmul 2 El este uns în Sion, iar Israel este centrul împărăției Sale. La Psalmul 8, ca Fiu al Omului, este așezat peste toate lucrările mâinilor Sale. Gloria Sa universală este celebrată în Psalmul 72.

     Iată deci Împărăția Fiului Omului, Fiul lui David, care este instaurată pentru a dura o mie de ani. Ea nu va trece la altul. Existența ei va dura atât de mult cât pământul actual. Aceasta este semnificația termenului "etern" în Daniel. Fiul Omului - fără a înceta vreodată să fie Fiul etern - va supune orice autoritate și putere, va nimici cele ale oamenilor, cele ale lui Satan, și în final, după judecata de la tronul mare și alb, va nimici moartea, ultimul vrăjmaș, conform cu 1 Corinteni 15 ; și apoi, după ce va sfârși domnia Sa de dreptate, ca Om, va da Împărăția Tatălui Său, pe care El a primit-o ca Om.

     Atunci va începe starea eternă, unde, ca Om, Domnul Isus Se va supune Celui care I-a supus toate lucrurile (1 Cor. 15:28).

     Pentru totdeauna Om perfect, umanitatea pe care El a luat-o, o va păstra, dar El rămâne, în același timp, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuși. În starea eternă, nu va exista decât Dumnezeu ; toate titlurile de relație vor dispare ; Mielul nu mai este menționat ; va fi doar Dumnezeirea, Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

     3     Starea eternă conform cu Apocalipsa 21:1-4

     3.1     Diferită de Isaia 65

     Ne vom ocupa acum de pasajul citat mai sus ; dar, înainte de a-l examina, este necesar de a preveni greșeala care s-ar putea comite confundând "cerul nou și un pământ nou" din versetul 1 cu "ceruri noi și un pământ nou" din Isaia 65:17. Expresiile, din acest ultim pasaj, au o semnificație morală și figurativă. Aici este vorba despre același pământ pe care locuim, căci aici se zidește, se plantează, se moare (Isaia 65:18-25) ; viața aici este lungă ca cea a copacilor, dar totul anunță aici o stare pământească și care va lua sfârșit. Aici pământul va lua o față nouă, căci Isus domnește, iar diavolul este, pentru o mie de ani, închis în Adânc. Tot felul de binecuvântări sunt aici oferite oamenilor ; pacea, dreptatea răspândită peste tot ; nu va mai fi țipăt, nici plânset. Marea va exista încă, precum și diferența dintre iudei și națiuni. Aceasta va fi o stare nouă pe care pământul nu a cunoscut-o. Cerul, de asemenea, este nou ; el va răspândi ploile sale binefăcătoare ; el se deschide, de asemenea, și o relație binecuvântată va fi între el și pământ.

     3.2     Tranziția conform 2 Petru 3

     Dar versetul 1 din Apocalipsa 21 anunță o stare cu totul diferită de cea pe care o vedem în prezent, și chiar de cea care va caracteriza domnia de o mie de ani. În primul rând, dinaintea Celui care este așezat pe tron cerul și pământul au fugit, sistemul cerului atmosferic și al pământului (Apoc. 20:11). Aceasta răspunde la ceea ce a spus apostolul Petru : "Cerurile fiind aprinse, vor fi descompuse, și elementele arzând cu căldură se vor topi. Dar noi, potrivit promisiunii Sale, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care locuiește dreptatea" (2 Pet. 3:12,13). "Cerurile vor trece cu un vuiet mare și elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse, și pământul și lucrările de pe el vor fi arse în întregime" (2 Pet. 3:10). Va fi o descompunere completă a cerurilor și a pământului și, prin urmare, pentru a primi oamenii mântuiți, trebuie un pământ nou și un cer nou.

     3.3     Schimbarea generală a condițiilor de existență. "Marea nu mai era"

     Ce se va întâmpla cu acest pământ ? El va fi făcut potrivit pentru a fi locuința lui Dumnezeu și a oamenilor noi cu o viață nouă și un trup nou, necoruptibil. Dar, referitor la descrierea sa, aceasta ne lipsește ; aceste lucruri ar depăși, fără îndoială, concepțiile noastre actuale. - Ce se va întâmpla cu acest cer ? Fără îndoială, fără nori care să-i ascundă splendoarea, fără furtuni sau vijelii ; o atmosferă potrivită pentru a fi respirată de trupuri spirituale și necoruptibile. Nicio duhoare funestă, nicio corupție de niciun fel, niciun declin. Dar trăsătura cea mai remarcabilă este că "marea nu mai este". Este o schimbare completă în condițiile de existență și care ne fac să vedem imediat că ele vor fi cu totul diferite de cele unde ne aflăm acum, căci, fără mare nu există atmosferă ca cea care ne înconjoară, nici aer pe care îl respirăm. Dar, în acest cuvânt : "marea nu mai este", există, fără îndoială, și un sens moral. Marea desparte ; ea este schimbătoare ; este tumultoasă. Nicio despărțire între oameni, nicio schimbare, nici agitație. Aceasta este o stare stabilă, pământul fiind simbolul ei. Cerul și pământul cel nou sunt, ca să zicem așa, starea de înviere a vechiul cer și a vechiului pământ.

     3.4     Locuința lui Dumnezeu cu oamenii

     Al doilea lucru este realizarea eternă a ceea ce a fost din totdeauna în gândul lui Dumnezeu, manifestat în imagine în Israel. Este locuința lui Dumnezeu cu oamenii. Știm că Dumnezeu nu a locuit cu patriarhii. Abia după răscumpărare (din Egipt), Israel a construit lui Dumnezeu un cort și că Domnul a venit să locuiască în mijlocul lui Israel. Hristos, pe pământ, era templul lui Dumnezeu ; iar acum, Biserica, cerească în origine și în asocierea ei, venită de la Dumnezeu, purtând caracterul Său divin, formată de El, Biserica, alcătuită din toți credincioșii din această economie (timpul harului), este cortul lui Dumnezeu prin Duhul ; și ea nu-și va pierde niciodată caracterul. Dar în același timp sunt amintite relațiile ei cu Hristos și cu pământul milenar. Ea este cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, ca metropolă cerească a universului, și ea este Mireasa, împodobită cu toate harurile sale pentru Mirele ei. Remarcăm deci că Dumnezeu locuiește acolo ; privilegiu etern, poziție specială ; Dumnezeu, din cer, o spune. Și această locuință a lui Dumnezeu, - acești sfinți, puși deoparte de tot - este cu oamenii, nu cu un anume popor, precum Israel, ci cu oamenii. Nici cu națiuni ; ei vor fi poporul Său, iar Dumnezeu va fi cu ei, Dumnezeul tuturor. Nici cu păgânismul, nici cu idolii : "cu ei" într-o relație intimă. "Și voi locui, spune El, în mijlocul fiilor lui Israel, și Eu voi fi Dumnezeul lor", dar aici nimic asemănător ; aceștia sunt "oamenii". Altădată Israel era în jurul cortului, locuința lui Dumnezeu ; acum oamenii sunt în jurul cetății sfinte, locuința lui Dumnezeu.

     Ce se mai poate adăuga la aceasta ? Dumnezeu este în mijlocul oamenilor ! Fericitul Dumnezeu poate să Se afle în mijlocul acelora care au fost spălați în sângele Mielului ; aceștia sunt oameni noi pe un pământ nou. Dar ce este acest cort în mijlocul lor ? Ce este această cetate sfântă, acest Ierusalim nou, această Mireasă a lui Hristos ? Este mulțimea sfinților din această economie (timpul harului) ; este Adunarea, alcătuită de asemenea din oameni noi, care, mai dinainte, au fost formați pentru noua creație. Dumnezeu locuiește în ea (în Adunare) într-un mod special, deja de acum, dar gloria Lui o va lumina. Nu va exista niciun templu acolo, Dumnezeu și Mielul sunt templul !

                                          ...................................//................................... 

 

                    Tatăl (făcut cunoscut de Domnul) - Ioan 14-17

     J. G. Bellett

     1     Domnul făcându-L cunoscut pe Tatăl - Ioan 17:26

     "Și le-am făcut cunoscut Numele Tău și Îl voi face cunoscut" (Ioan 17:26). Aceste cuvinte rostite de Hristos cu privire la sfinți, au fost adresate Tatălui. Ele ne spun că marea lucrare a Domnului era să-i familiarizeze pe sfinți cu Tatăl, că aceasta fusese deja lucrarea Lui și că El dorea ca aceasta să fie în continuare.

     Această lucrare este plină de binecuvântare. Să ne gândim că sufletele noastre sunt sub o astfel de învățătură ! Fiul hrănește și extinde în noi sentimentul și înțelegerea dragostei Tatălui, și Se străduiește să dea inimilor noastre această bucurie, și să ne-o dea din belșug ! Noi putem fi înceți și suntem înceți în a o învăța. În mod natural, bănuim că toate gândurile fericite sunt de la  Dumnezeu. Hristos trebuie să folosească înțelepciunea și energia Sa pentru a ne învăța o astfel de lecție. "Și le-am făcut cunoscut Numele Tău și Îl voi face cunoscut". Dar așa este. Este lecția în care El este profesorul, iar incapacitatea noastră de a o învăța amplifică harul Său, căci El încă face aceasta, încă ne învață aceeași lecție.

     Capitolele anterioare (14 la 16) ni-L arată pe Hristos făcându-L cunoscut pe Tatăl. Ele încep prin a ne spune că Tatăl ne-a deschis propria Lui casă - nu numai atât, dar că a construit-o gândindu-Se direct la noi, făcând o casă cu multe locuințe pentru primirea noastră (Ioan 14:2.

     2 Mustrarea Domnului pentru Filip

     Apoi, cu un anumit resentiment față de necredința lor, El le spune că Tatăl li Se descoperise deja. "De atâta timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe ? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl". Pentru că lucrurile pe care El le-a spus și le-a făcut, El le-a spus și le-a făcut ca Fiu al Tatălui, ca Cel care era în Tatăl și în care, de asemenea, Tatăl era (Ioan 14:5-14). (*)

     (*) Mustrarea Domnului pentru Filip nu are o aplicație directă la necredința lui Filip cu privire la Persoana Fiului, ci la necredința lui cu privire la descoperirea Tatălui care a fost făcută prin Fiul;

     Căci aceasta era o necredință naturală, o indispoziție de a învăța lecția Tatălui despre care am vorbit. Și este fericit să o găsim aici mustrată de Domnul. Într-adevăr, numai credința poate sta ca un elev al lui Hristos - acel principiu care doar ascultă. Simțul moral al omului raționează singur în afara acestei școli.

     3     A păzi Cuvântul adus de Fiul din partea Tatălui

     Isus, însă, continuă lecția, în ciuda acestei încetineli din partea noastră. După această întrerupere, El le spune cum are de gând, după ce va pleca, să-L glorifice pe Tatăl prin faptele și prin experiențele lor (Ioan 14:12-14). Apoi, le spune că Mângâietorul, Duhul adevărului, Duhul Sfânt, care avea să vină la ei, va veni ca Duhul Tatălui, făcându-i conștienți că nu erau orfani, ci că aveau viața Fiului în ei (Ioan 14:16-20). Și din nou, El le spune că faptul de a păzi Cuvântul Său le va asigura sufletele de prezența și comuniunea Tatălui, precum și de a Sa, căci Cuvântul nu era al Său, ci al Tatălui care L-a trimis (Ioan 14:21-24). Acest Cuvânt sau această poruncă care trebuie păzită pentru ca această comuniune să fie asigurată pentru suflet era cu privire la dragoste, căci era Cuvântul adus de Fiul din partea Tatălui, și nu cuvântul adus din partea unui împărat, sau din partea unui judecător, sau din partea unui legiuitor (vezi Ioan 13:34 ; 15:12,17).

     4     Tatăl făcut cunoscut ca fiind cultivatorul unei vii - Ioan 15

     În toate aceste căi cu adevărat binecuvântate, El ni-L face cunoscut pe Tatăl și nu Se folosește pe Sine decât ca martor sau slujitor al unei astfel de descoperiri. Propria Sa glorie personală este implicată într-o astfel de slujire ; dar nu acesta este scopul Său - scopul Său este de a-L face cunoscut pe Tatăl. Și la fel, atunci când continuă acest discurs minunat, El Îl face cunoscut pe Tatăl ca fiind cultivatorul viei, arătându-ne astfel că rodul căutat este un rod vrednic de mâna unui Tată, un rod pe care copiii, și nu slujitorii sau supușii, trebuie să-l producă (Ioan 151-14). Și din nou, prietenia cu Sine pe care le-a prezentat-o se referă la respectul față de Tatăl, căci El le-a transmis tainele Tatălui în încrederea acestei prieteniei (Ioan 15:15). Și apoi, la sfârșitul aceluiași capitol, El prezintă lumea pur și simplu sub caracterul urii față de Tatăl despre care Fiul a dat mărturie (Ioan 15:23-24).

     5     Când va veni Duhul Sfânt, El Îl va face cunoscut pe Tatăl

     Cât de mult justifică toate acestea cuvântul : "Le-am făcut cunoscut Numele Tău!" Dar mai departe El anticipează ziua Duhului Sfânt, dar o face amintindu-Și permanent de Tatăl și Îl menționează. Duhul era Duhul Tatălui, dat de El, trimis de El (Ioan 14:16,26 ; 15:26) ; și când El va veni, divinul lor Învățător le spune acum că trebuie ca ei să ceară Tatălui și să primească de la El, pentru ca bucuria lor ca și copii care cunosc dragostea și binecuvântarea unui Tată sa fie completă (sau deplină ; Ioan 16: 23-24) (*). Mai mult, El le spune că în acea zi, vor cunoaște clar înfierea lor sau locul lor cu Tatăl (Ioan 16:25).

     (*) Nu lucrul pe care îl primesc le face bucuria deplină, ci dovada pe care o obțin prin aceasta, că ei au inima și urechea Tatălui lor. Tatăl, nu darul, face aceasta pentru ei, umplând bucuria lor (vezi Ioan 16:24).

     Și dincolo de toate acestea, și ca o încununare a tot ceea ce a spus, El le spune că cererile Sale pentru ei în cer nu trebuie înțelese ca și cum între ei și Tatăl ar fi o anumită distanță, ci mai degrabă că ei trebuie să se asigure că dragostea Tatălui se odihnește în mod direct peste ei, ca în puterea deplină a relației în care El Se afla față de ei (Ioan 16:26-27).

     Așadar, acesta era Numele Tatălui pe care El le-a făcut cunoscut în toate aceste minunate capitole, aducându-L pe Tatăl în gândurile și în bucuria inimilor lor. Și dacă dragostea și cerul ne sunt prețioase, cât de binevenite vor fi aceste comunicări !

     6     Primirea comunicărilor Tatălui - Ioan 17

     Așadar, potrivit capitolului de încheiere (Ioan 17), putem spune : Nicio veste din partea noastră nu se întoarce spre Dumnezeu într-un mod atât de plăcut ca aceasta, că am primit, prin credință, aceste comunicări de la Tatăl. Fiul ne-a adus un mesaj de iubire din sânul Tatălui și, dacă El Îi spune acum Tatălui că noi am primit mesajul, acesta va fi cel mai prețios răspuns pentru Tatăl. Și o astfel de primire a acestui cuvânt cu privire la Tatăl, va produce în noi o adevărată sfințire, sau  separare de lume, căci lumea este cea care refuză să-L cunoască pe Tatăl.

     7     În Ioan 14 la 16, Domnul umple sufletul cu gânduri despre Tatăl

     Aș putea să o spun mai pe scurt astfel. În Ioan 14 la 16, Domnul Și-a propus să pună sufletele noastre în comuniune cu Tatăl. El umple sufletul cu gânduri despre Tatăl ; amintiri, exerciții spirituale actuale și perspective, toate El le conectează cu Tatăl. El ne spune că în curând vom fi primiți în casa Tatălui ; că Tatăl este Cel care face lucrările și care vorbește prin El, astfel că ceea ce El a spus și a făcut, erau cuvintele și lucrările Tatălui ; că ei vor face în curând lucrări mai mari decât cele pe care le-a făcut El, căci El va merge la Tatăl ; că Mângâietorul le va fi trimis din partea Tatălui ; că roadele lor vor rezulta din faptul că Tatăl era cultivatorul ; că lumea îi va urâ, pentru că ea nu-L cunoaște nici pe Tatăl, nici pe El ; că Tatăl Însuși îi iubește, și că vor intra în curând în sentimentul relației lor cu El.

     Dacă Duhul adevărului, Mângâietorul, ne face să realizăm aceste lucruri, atunci putem pune pecetea noastră pe acest cuvânt : "Vă este de folos ca Eu să Mă duc" (*). 

     Fie ca acest sentiment binecuvântat de relație să umple și să satisfacă sufletele noastre din belșug !

     (*) Așadar, pot spune că scopul Domnului în Ioan 13 este să pună sufletele noastre în comuniune cu El în cer.

     El ni Se arată pe Sine în cer ca fiind chiar locul locuinței dragostei și al gloriei, căci El trebuia să fie reașezat la Tatăl sus și, acolo sus, să aibă toate lucrurile puse în mâinile Sale de către Dumnezeu. Și în acest fel, El anticipează cerul ca locuință a dragostei și a gloriei Sale.

     Dar apoi, El ne spune că va continua totdeauna să lucreze în dragostea Lui pentru noi acolo sus, și în slujirea Sa potrivit cu nevoile noastre - că, deși este acolo sus, El nu ar putea niciodată să ne părăsească, pe noi și nevoile noastre. Astfel, El caută să ne pună în comuniune cu Sine, așa cum El este acum în cer, la fel cum mai târziu ( în Ioan 14 la 16) va căuta să ne pună, așa cum am observat, în comuniune cu Tatăl.

                        . 

 

                                              Dumnezeu Tatăl nostru

                                                                       - III -

     Arend Remmers

     6     Poziția noastră "în Hristos" și starea de fii

     Spre deosebire de condiția de copil, condiția de fiu este noua noastră poziție, la care ne-a predestinat Dumnezeu prin Hristos, și în care El ne-a așezat în Hristos. Conceptul Noului Testament al "condiției de fiu" este tradus în unele limbi prin "adopție", care în germană are conotația de "copil care nu este un copil adevărat". Ori, aceasta ar fi o idee cu totul falsă. Cuvântul grec (hyothesia) în Noul Testament semnifică în mod corect "poziția de fiu". Aceasta este poziția în care am fost așezați prin harul lui Dumnezeu în relația cu Fiul Său Preaiubit, fiind chiar făcuți una cu El. Condiția noastră de fii nu este totuși în contradicție cu condiția de copil. Ambele descriu o relație fundamental similară cu Dumnezeu ca Tată, dar din puncte de vedere diferite. Este de la sine înțeles că acest adevăr nu îi privește doar pe "frați", ci și pe "surori" (2 Cor. 6:18).  Nu este vorba de o creștere de la starea de copil la cea de fiu, nici de o maturizare. Încă de la începutul vieții noastre de credință, noi suntem atât copii cât și fii. Cu toate acestea, privilegiul condiției de fiu descrie favoarea pe care Tatăl ne-a acordat-o datorită credinței noastre în Fiul Său, dar și demnitatea care este asociată la această poziție.

     Condiția originară de fiu, eternă și unică este relația lui Hristos cu Tatăl. El este Fiul etern al Tatălui etern (2 Ioan 3). Numai El, ca Fiu, Îl cunoaște pe Tatăl din toată eternitatea. De aceea doar El era în măsură să-L reveleze pe Tatăl (Ioan 1:18 ; 14:2,6,9 ; 1 Tim. 3:16). "Nu că L-a văzut cineva pe Tatăl, în afară de Cel care este de la Dumnezeu: Acesta L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 6:46). Cu toate acestea, pentru ca oamenii să poată intra în relație personală cu Dumnezeu ca Tată, trebuia ca Fiul să moară și să învieze. Trebuia să fie eliminată mai întâi prăpastia imensă dintre Dumnezeu, care este lumină, și oamenii păcătoși, care sunt întuneric (1 Ioan 1:5 ; Efes. 5:8). Deci putem spune : prin întruparea Sa, Hristos L-a apropiat pe Tatăl de noi ; dar prin moartea, învierea și glorificarea Sa, noi am fost apropiați de Tatăl. Numai în urma lucrării ispășitoare și a învierii lui Hristos a putut ca această relație să fie revelată și experimentată. "Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus" (Gal. 3:26).

     Poziția noastră ca fii este deci caracterizată prin unirea noastră cu poziția Omului glorificat Hristos Isus. Motivul este că, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem așezați "în Hristos", adică putem ocupa aceeași poziție ca El, Fiul Omului glorificat, care este așezat acum la dreapta lui Dumnezeu. Ca "Cel întâi-născut între mai mulți frați", El ocupă, cu siguranță, singurul loc al celei mai înalte puteri la dreapta lui Dumnezeu. Dar toți cei care cred în El sunt atât de plăcuți lui Dumnezeu încât El le acordă harul Său (sau : i-a făcut plăcuți) "în Hristos", Fiul Său Preaiubit (Efes. 1:6) ! Noi suntem una cu El ca Om glorificat, dar nu suntem identici cu El, căci noi rămânem pentru totdeauna creaturi.

     Tatăl ne face cunoscut dragostea Sa pentru Fiul Său (conf. Ioan 17:23). El Își găsește atâta plăcere în Fiul Său Preaiubit încât vrea să umple cerul Său cu milioane de răscumpărați care sunt cu toții asemenea chipului Fiului Său, Acesta rămânând pentru totdeauna Cel întâi-născut între mai mulți frați (Rom. 8:29). La această stare de fii ne-a predestinat Dumnezeu, Tatăl, "pentru Sine", după buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:5). Starea de fii este, de asemenea, în contrast cu robia în care se afla poporul Israel sub lege (Gal. 3:23 la 4:7).

     Conceptul biblic al stării de fiu nu descrie deci, ca starea unui copil, originea noastră și natura noastră nou care rezultă din ea, ci poziția noastră perfectă și glorioasă "în Hristos", Omul glorificat. De aceea nu este vorba aici de creștere sau progres. Poziția noastră ca fii este de neschimbat, pentru bucuria Tatălui ("pentru El", Efes. 1:5).

     Noi nu suntem întotdeauna conștienți de acest privilegiu și de responsabilitatea legată de acesta. De aceea avem nevoie de această atenționare : "Ieșiți din mijlocul lor și fiți despărțiți, spune Domnul; și nu atingeți ce este necurat, și Eu vă voi primi; și vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice, spune Domnul Cel Atotputernic" (2 Cor. 6:17-18). Suntem noi conștienți de această responsabilitate înaltă ? Fie ca să putem fi din ce în ce mai mult ! Căci numai așa vom putea să ne bucurăm cu adevărat de privilegiu de fii. 

     7     Dumnezeu Tatăl nostru

     Atunci când Domnul Isus era pe pământ, L-a numit pe Dumnezeu Tatăl Său ("Ava, Tată", Marcu 14:36), și noi putem s-o facem ca fii și copii (Rom. 8:15 ; Gal. 4:6). Tatăl Său a devenit acum și Tatăl nostru (Ioan 20:17). Expresia "Ava, Tată" conține cuvântul "tată" în două limbi : Ava în aramaică, și Pater în greacă. Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu există nicio diferență între cei care, prin Domnul Isus, cred în Dumnezeu ca Tatăl lor, fie că sunt iudei sau greci. "Căci prin El (adică Hristos), avem și unii și alții (adică iudei și oameni dintre națiuni) intrare la Tatăl, într-un singur Duh (Efes. 2:18). Suntem atât copii cât și fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos (Ioan 1:12,13 ; Gal. 3:26).

     Nici poporul Israel ca atare, nici credincioșii vechiului legământ, nu au cunoscut acest privilegiu. Cu siguranță, Dumnezeu este numit uneori "tată" în Vechiul Testament, de exemplu în Maleahi 2:10, unde este spus : "Nu avem toți un singur Tată?" Dar acolo nu este vorba despre starea individuală de copil sau de fiu a credincioșilor, și despre starea de Tată a lui Dumnezeu, ci despre o relație colectivă. Dumnezeu numește tot poporul Israel fiul Său, și invers, El este Tatăl lui Israel (Ex. 4:22,23 ; conf. Deut. 32:6 ; Isaia 64:8). Această relație nu se bazează pe o credință personală, ci pe alegerea suverană a lui Israel ca popor pământesc al lui Dumnezeu (Deut. 7:6-8 ; Ps. 135:4). Sub lege, Israel era în robie, așa cum vedem în Galateni 3:26 la 4:7. Această stare este considerată contrară condiției de fiu.

     Atunci când Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor despre Dumnezeu ca Tatăl al lor din ceruri (Matei 5:16,45), El a făcut-o anticipând acest mare privilegiu al credincioșilor, care era încă viitor. Ca Fiu, El Îl cunoștea pe Tatăl din toată eternitatea. Dar atunci când folosește acest Nume cu privire la ai Săi, lucrul acesta era ceva nou pentru ei. Ei nu puteau încă să cunoască relația care era legată de aceasta. Pentru aceasta, trebuia mai întâi ca El să împlinească lucrarea ispășitoare. Între cunoașterea faptului că Dumnezeu este Tatăl, și experiența conștientă a acestui adevăr, a existat crucea și învierea lui Hristos.

     Dar când Domnul Isus a împlinit lucrarea de la cruce și a înviat dintre morți, El a trimis-o pe Maria Magdalena să vestească ucenicilor Săi această nouă relație de credință : "Mergi la frații Mei și spune-le: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru" Ioan 20:17). Anunțul pe care El l-a făcut cu câteva zile mai înainte, era acum împlinit : "Adevărat, adevărat vă spun: dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod" (Ioan 12:24). Calea spre Tatăl a fost pregătită prin moartea și învierea Sa. Nu știm în ce măsură au înțeles ucenicii acest anunț la vremea respectivă. Dar când Duhul Sfânt Și-a făcut locuința în credincioși, această relație a devenit o realitate vie. El nu este doar Cel care mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, ci El este, de asemenea, Duhul de înfiere (al stării de fiu) prin care strigăm : "Ava, Tată!" (Rom. 8:15-16). - Nu este remarcabil că această expresie atât de intimă, care nu apare decât de trei ori în Noul Testament, este legată de starea noastră de fii ?

     Fiul etern nu Se rușinează să ne numească frații Săi (Evrei 2:11) ! Dar această condescendență divină nu ne dă dreptul niciodată să-L numim pe Domnul Isus fratele nostru. Respectul față de Domnul nostru ne împiedică să facem aceasta, fără a diminua sentimentul dragostei Sale pentru noi și cel al iubirii noastre pentru El. Un general ar putea foarte bine să-i numească pe soldații săi "camarazi", dar un simplu soldat cu greu ar îndrăzni să-l numească la rândul său "camarad".

     Dumnezeu a devenit acum Tatăl nostru. Atunci când citim numele "Dumnezeu" în Biblie, se impune înaintea noastră, mai presus de toate, suveranitatea și măreția Sa, precum și responsabilitatea noastră față de El. Dar când El este numit "Tată", aceasta ne trimite cu gândul la dragostea Sa pentru noi ca și copii și fii ai Săi. Totuși, titlurile "Dumnezeu" și "Tată" sunt strâns legate între ele. Credincioșii sunt numiți întotdeauna "copii ai lui Dumnezeu", niciodată "copiii Tatălui". Deci putem spune : prin credință, am devenit copii și fii ai lui Dumnezeu, dar putem să-L numim Tatăl nostru (Ioan 1:12 ; 11:52 ; Rom. 8:23 ; Gal. 4:5-7 ; 1 Ioan 31). Cunoaștem și apreciem noi acest privilegiu nemărginit ?

     8     Dragostea Tatălui

     Dragostea Tatălui pentru noi este semnul distinctiv al poziției noastre de copii : "Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiți copii ai lui Dumnezeu!" (1 Ioan 3:1). Această dragoste necondiționată a Tatălui pentru noi se manifestă, de asemenea, prin faptul că El ne permite să ne apropiem de El fără restricții atunci când ne rugăm în Numele Lui (Ioan 16:26,27). Datorită lucrării ispășitoare a Domnului Isus, intrarea la Tatăl ne este fundamental deschisă prin Duhul Sfânt. Domnul Isus a spus cu privire la aceasta în Ioan 16:27 : "Tatăl Însuși vă iubește". Aceasta ne arată apropierea în care am fost aduși față de Tatăl. Putem să ne apropiem de Acela care ne iubește cu aceeași dragoste care o are pentru Fiul Său (Ioan 17:23). Și în această dragoste, El ascultă și răspunde rugăciunilor noastre. Această dragoste a lui Dumnezeu pentru noi, care s-a manifestat și se manifestă în Hristos, este necondiționată. Nimic, absolut nimic nu poate să ne despartă de această dragoste (Rom. 8:38,39).   

     Dar tot dragostea Lui este cea care ne corectează. Chiar dacă purtarea noastră de copii față de Tatăl nostru nu este subiectul epistolei către Evrei, găsim totuși un pasaj serios și care atinge inima noastră în cap. 12 v. 4-11 (conf. 1 Pet. 1:17) : "Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului. Și ați uitat de tot îndemnul care vă vorbește ca unor fii: Fiul meu, nu disprețui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când ești mustrat de El. Căci Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubește și biciuiește pe orice fiu pe care-l primește. Răbdați disciplinarea, Dumnezeu Se poartă cu voi ca față de niște fii; deoarece, care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar, dacă sunteți fără disciplinare, de care toți au avut parte, atunci sunteți nelegitimi, și nu fii. Mai mult, am avut pe părinții noștri după carne ca să ne disciplineze, și i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor și să trăim? Căci, în adevăr, ei ne disciplinau pentru puține zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfințenia Lui. Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinși prin ea rodul dătător de pace al dreptății".

     9     Ascultare și dragoste

     Dragostea Tatălui are un alt aspect practic. Prin ascultarea noastră, ne arătăm dragostea pentru Domnul nostru, și experimentăm dragostea Tatălui și a Fiului într-un mod special. Domnul Isus măsoară dragostea noastră pentru El după ascultarea noastră față de "poruncile" Sale și față de "Cuvântul" Său (Ioan 14:21,23). Ascultarea este o caracteristică a ucenicului lui Isus. Cât de simplu și ușor de înțeles este pentru fiecare - și totuși, cât de greu ne este deseori să ascultăm !

     În ciuda asemănării lor, există o diferență între "poruncă" și  "Cuvânt", care este bine s-o explicăm pe scurt. Ioan 14:21 vorbește de poruncile Domnului nostru. Dacă nu ne mulțumim doar să le "avem", ci și să le "păzim", Îi arătăm dragostea noastră prin ascultarea noastră. Aceasta evocă o nouă formă a dragostei Tatălui și a Fiului față de noi, care este legată de o descoperire specială a lui Hristos. Această "descoperire" nu trebuie confundată cu prima întâlnire cu Hristos prin credință (conf. Gal. 1:6). Dacă Îi suntem ascultători ca credincioși, Fiul ni Se descoperă pentru ca să-L cunoaștem mai bine. Atunci vom recunoaște din ce în ce mai mult că El nu este un Stăpân aspru, ci unul care ne iubește cu o dragoste de nespus și care vrea să facem această experiență din ce în ce mai mult. În nicio altă parte nu învățăm atât de mult despre El și despre relația Lui cu Tatăl și cu noi ca în Evanghelia după Ioan. În versetul dinainte Domnul a spus în mod clar : "În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl și voi în Mine și Eu în voi" (Ioan 14:20). Ne bucurăm noi de aceasta ? Cu cât Îl iubim mai mult, cu atât Îl ascultăm mai mult - și vom cunoaște și experimenta mai clar cine este El cu adevărat. Este ceea ce înseamnă aici cuvintele "Mă voi arăta lui" (Ioan 14:21). 

     Poruncile Sale sunt cerințe explicite pentru ucenicii Săi, deci și pentru noi, precum, de exemplu, porunca iubirii frățești (Ioan 13:34 ; 15:12), cea a frângerii pâinii (Luca 22:19), dar și cea cu privire la tăcerea surorilor în adunări (1 Cor. 14:37) și multe altele încă (conf. Matei 28:20 ; 1 Tes. 4:2 ; 1 Ioan 5:2,3).

     Poruncile Noului Testament diferă fundamental de cele ale legii de pe Sinai din Vechiul Testament. Poruncile Vechiului Testament erau etape pe calea dreptății și a vieții (Lev. 18:5 ; Deut. 6:25). Dar nimeni nu putea urma această cale, căci omul, care este păcătos prin natura lui, nu este în stare. "Nimeni nu va fi îndreptățit înaintea Lui prin faptele legii" (Rom. 3:20). În schimb, poruncile creștine, din timpul actual al harului, sunt expresia voii Tatălui nostru pentru noi ca și copii ai Săi. Ele nu sunt un mijloc de îndreptățire, ci linii directoare pentru o viață trăită prin credință. Totuși, ele nu sunt mai puțin obligatorii decât poruncile legii pentru Israel, căci autoritatea Tatălui nostru este, de asemenea, o autoritate divină. Oricine își imaginează și pretinde că poate diminua respectul cuvenit Tatălui pentru că El este Dumnezeul oricărui har, se înșală amarnic. "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12:29).

     Contrar "poruncii", termenul "cuvânt" (gr. logos) are o semnificație mai largă. El nu include numai cerințele exprimate în mod explicit, ci se referă la conținutul a tot ceea ce Domnul Isus a spus. De exemplu, dacă un copil își iubește cu adevărat părinții, el va știi, din diferitele lor afirmații, ceea ce le place și ceea ce nu le place. Prin urmare, copilul nu are întotdeauna nevoie de o poruncă explicită pentru a face ceva care place părinților săi. Din dragoste pentru ei, el va face de bunăvoie lucruri pe care ei nu i le-au cerut în mod expres, dar el știe că ele le fac plăcere. Aceasta este ceea semnifică "a păzi cuvântul Meu" în contextul relației noastre cu Domnul Isus.

     Dragostea noastră adesea atât de slabă pentru Tatăl și pentru Fiul Său nu este deci un simplu sentiment "plăcut" din partea noastră. Piatra de temelie a dragostei noastre pentru El este ascultarea și dorința de a-I fi plăcuți în acord cu sfântul Său Cuvânt, chiar dacă nu am primit o poruncă explicită. Atunci Tatăl ne arată dragostea Sa de-o manieră cu totul nouă. De aceeași manieră perfectă a fost cu Fiul, care a putut spune : "Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viața" (Ioan 10:17). Dovada supremă a dragostei Fiului pentru Tatăl a fost că S-a dat pe Sine până la moarte - și aceasta a condus la o nouă manifestare a dragostei Tatălui pentru Fiul Său, pe care L-a iubit însă deja înainte de întemeierea lumii, adică din eternitate (Ioan 17:24) !

     "Noi vom veni la el și vom locui la el (lit. "și ne vom face locuința la el") (Ioan 14:23). Aceasta este consecința binecuvântată a dragostei noastre pentru Fiul și a ascultării noastre de Cuvântul Său (Ioan 14:23). Cuvântul "locuință" (gr. mone) nu apare decât de două ori în Scriptură, aici și la v. 2. Vedem aici "multe locuințe" în casa Tatălui, unde vom locui etern și unde vom vedea pe Mântuitorul nostru, Fiul, în glorie. Dar până atunci, dacă Îi vom arăta dragostea noastră păzind Cuvântul Său, vom face deja această experiență încă de aici : "Noi vom veni la el și ne vom face locuința la el". Aceasta este adevărata comuniune cu Tatăl și cu Fiul. Nu este aceasta o expresie a gloriei noastre viitoare ?

     10     Pericol  :  dragostea lumii

     O piedică serioasă se așază înaintea noastră : carnea noastră, natura noastră veche, ne atrage spre lume. Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuși ca să ne scoată din lume (Gal. 1:4). Dacă dragostea lumii și ceea ce este în lume pune stăpânire asupra noastră, atunci ea înlocuiește dragostea Tatălui în noi, astfel încât practic ea nu mai este prezentă în noi.

     Ce pericol mare reprezintă aceasta pentru cel credincios ! Cuvântul ne spune clar. "Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1 Ioan 2:15). "Dragostea Tatălui" este atât dragostea Sa pentru noi, cât și dragostea noastră pentru El. Iacov scrie la fel : "Prietenia lumii este vrăjmășie față de Dumnezeu. Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaș al lui Dumnezeu" (Iac. 4:4). Nu vom putea să ne bucurăm cu adevărat de dragostea Tatălui decât în separare de lume și de atracțiile ei. Ar fi deci o mare greșeală să credem că putem să iubim lumea și pe Tatăl în același timp.

     "Și lumea trece, și pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate".

     1 Ioan 2:17.

                       ......................................................//.....................................................  

  

                                             Dumnezeu Tatăl nostru

                                                                         - II -

     Arend Remmers

     "Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiți copii ai lui Dumnezeu; și suntem. De aceea nu ne cunoaște lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El."

     3.2     Creșterea spirituală în scrierile lui Pavel

     Apostolul Ioan nu este deci singurul care vorbește despre creșterea spirituală. Găsim, de asemenea, acest gând la Pavel și la Petru. Pavel i-a îndemnat pe credincioșii din Efes, ca "ținând (sau "spunând") adevărul în dragoste, să creștem în toate până la Cel care este Capul, Hristos" (Efes. 4:15).

     El a trebuit că le scrie credincioșilor din Corint cu o mustrare deplină : "Și eu, fraților, n-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos. V-am dat lapte să beți, nu hrană tare, căci încă n-o puteați primi, și încă nici acum nu puteți primi" (1 Cor. 3:1-2). Prin urmare, ei erau încă imaturi spiritual ca niște copilași, și nu putea deci să fie inițiați mai adânc în adevăr. În Evrei 5:11-14, autorul îi mustră pe destinatarii scrisorii că au regresat spiritual și că au redevenit ca niște copilași și că nu poate să le dea decât "lapte", în timp ce "hrana tare" este destinată celor "adulți", maturi spiritual. 

     3.3     Creșterea spirituală în scrierile lui Petru

     În schimb, când Petru le scrie credincioșilor : "Ca niște prunci nou-născuți, să doriți mult laptele spiritual (intelectual) curat al Cuvântului, ca prin el să creșteți spre mântuire" (1 Pet. 2:2), aceste cuvinte nu conțin niciun reproș. 

     El stabilește, mai degrabă, o comparație între toți credincioșii, tineri și maturi, și prunci (copilași). Precum aceștia din urmă (pruncii) au nevoie în mod natural de lapte, tot așa și noi trebuie să dorim cu ardoare și constant laptele Cuvântului lui Dumnezeu. Acest îndemn este la fel de necesar pentru toți credincioșii de astăzi !

     3.4     Cunoașterea parțială și cunoașterea perfectă

     Aici, pe pământ, cunoașterea noastră este totuși imperfectă. Abia la venirea Domnului nostru pentru a-i aduce acasă pe credincioși, ceea ce este calificat încă, astăzi, ca "parțial" (în parte), va fi definitiv trecut. Atunci, se va va instala o stare perfectă pentru eternitate, unde nici slăbiciunea, nici păcatul nu ne vor mai împiedica (1 Cor. 13:10-12). Atunci vom cunoaște după cum am fost cunoscuți.

     Atunci viața noastră de străini într-o lume care ne este străină va lua sfârșit. Aici trebuie să îndurăm tot felul de suferințe, dar când Domnul nostru va veni, toți răscumpărații vor fi glorificați împreună cu El, și vor fi într-o zi moștenitori împreună cu El (Rom. 8:21). Copiii lui Dumnezeu, care trebuie să sufere din dragoste pentru Hristos în lumea prezentă, într-o zi vor fi arătați împreuna cu El în glorie la arătarea Sa în aceeași lume (vezi 2 Tes. 1:6-10).

     4     Casa Tatălui

     În dragostea Sa, Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-a dat o mângâiere eternă și o bună speranță (2 Tes. 2:16). Speranța vie și fericită care este legată de aceasta ar trebui să ne încurajeze deja și să ne mângâie în situațiile grele. Noi nu știm mare lucru despre casa Tatălui. Dar știm că Fiul lui Dumnezeu a fost și este întotdeauna acolo, în sânul Tatălui ; "unde sunt Eu", acolo este casa Tatălui (Ioan 7:34,36 ; 12:26 ; 14:3 ; 17:24). Domnul Isus le-a spus, de asemenea, ucenicilor Săi că acolo sunt multe locuințe și că El le pregătește unul (Ioan 14:2). Știm, de asemenea, că vom fi acolo împreună cu El și că Îl vom vedea așa cum este (Ioan 14:3 ; 17:24 ; 1 Tes. 4:17).

     Templul din Ierusalim, pe care Domnul Isus l-a numit în mod expres "casa Tatălui Meu", era în Vechiul Testament "casa lui Dumnezeu" (1 Cr. 22:1 ; Ioan 2:16). Existau acolo diferite locuințe pentru preoți  și leviți (1 Cr. 9:33 ; Ezra 10:6). Fără nicio îndoială, aceste "camere" fac referire la locuințele unde Domnul Isus a plecat să pregătească "loc" pentru ai Săi în casa Tatălui Său. Pentru a-l pregăti El nu are nevoie să împlinească o lucrare specială. Prin faptul de-a fi intrat după înălțarea Sa acolo unde nimeni nu a intrat vreodată mai înainte, și de a fi primul Om care o face, El a pregătit locul, și ne-a deschis calea pentru a intra acolo. El este "Înainte-mergătorul" nostru" (Evrei 6:20). Noi vom fi în curând împreună cu El pentru a contempla gloria pe care Tatăl I-a dat-o (Ioan 17:24). Acesta este sensul cuvintelor "Îl vom vedea așa cum este" ( 1 Ioan3:2). Nu putem să-L vedem astfel (așa cum este) decât atunci când vom fi asemenea Lui, adică vom fi asemenea chipului Fiului și a trupului gloriei Sale (Rom. 8:29 ; Filip. 3:21). 

     Casa Tatălui este locuința eternă a Dumnezeului etern și, prin urmare, se află în afara creației vizibile și invizibile. Dumnezeu este Duh care nu doar că este invizibil, dar care nu are nevoie de un loc creat pentru a locui (Ioan 4:24 ; Col. 1:15 ; 1 Tim. 1:17 ; 6:16). Casa Tatălui este deci domeniul etern unde strălucește gloria lui Dumnezeu în lumină și dragoste. Acolo s-a desfășurat legătura eternă dintre Tatăl și Fiul. 

     "Casa Tatălui Meu" nu este numită așa doar pentru că Tatăl este acolo, ci pentru că Fiul Tatălui este acolo. Când Îl vom vedea, vom vedea pe Tatăl. Numai El a putut spune : "Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1:18).  "Nu că L-a văzut cineva pe Tatăl, în afară de Cel care este de la Dumnezeu: Acesta L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 4:46). "Cel care M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9). Fiul este chipul Dumnezeului invizibil, și în El, locuiește trupește întreaga plinătate a Dumnezeirii (Col. 1:15, 19 ; 2:9).

     În casa Tatălui, El a pregătit un loc pentru toți copiii lui Dumnezeu, și Se va întoarce ca să-i ia cu Sine ca să fie acolo unde este El, - acolo unde domnește etern lumina și dragostea ! Și noi, care am fost răscumpărați de Hristos, vom fi în curând acolo, și vom cunoaște și ne vom bucura de imensele bogății ale harului lui Dumnezeu, Tatăl, în Fiul Său Isus Hristos (conf. Efes. 2:7). Îl vom vedea așa cum este, și ne vom bucura cu o bucurie eternă, fără tulburare și fără nori, - împreună cu El, Răscumpărătorul nostru !  Aceasta este cea mai mare fericire a noastră : de a fi cu El și de a-L vedea așa cum este (Ioan 14:3 ; 17:24 ; 1 Tes. 4:17 ; 1 Ioan 3:3) !

     5     Adorarea Tatălui în duh și în adevăr

     "Dar vine un ceas, și acum a și venit, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci astfel de închinători Își dorește și Tatăl" (Ioan 4:23)

     Dumnezeu singur este vrednic de adorare (Apoc. 22:9). Adorarea lui Dumnezeu ca Tată este activitatea cea mai frumoasă și cea mai înaltă a copiilor lui Dumnezeu. "Dar vine un ceas, și acum a și venit, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci astfel de închinători Își dorește și Tatăl" (Ioan 4:23). Prin aceste cuvinte, Domnul Isus descrie adorarea creștină, care era atunci încă viitoare, și pe care copiii lui Dumnezeu I-o aduce ca Tatăl lor. Aceasta este mai mult decât recunoștința pentru ceva primit, sau lauda pentru faptele unei persoane. Cu siguranță, suntem chemați să-I mulțumim lui Dumnezeu și Tatăl nostru în Hristos, precum și de a-L lăuda pe Dumnezeu prin Hristos (Col. 1:12 ; Evrei 13:15). Dar adorarea Tatălui merge mai departe. Ea este venerarea lui Dumnezeu și onoarea adusă lui Dumnezeu pentru ceea ce El a făcut pentru noi în Fiul Său Isus Hristos, și pentru ceea ce este Acesta pentru El.

     Caracteristicile adevăratei adorări a lui Dumnezeu sunt "în duh și în adevăr". Fiindcă Dumnezeu este Duh, trebuie, de asemenea, ca El să fie adorat în duh. Adorarea în duh corespunde adevăratei naturi a lui Dumnezeu, dar ea se realizează în același timp prin puterea Duhului Sfânt. Prin urmare, ea se opune la formele și la ceremoniile legii, dar și la întreaga religiozitate care atrage carnea : muzică, locuri somptuoase, etc. 

     Adorarea în adevăr înseamnă  : în conformitate cu revelația pe care Dumnezeu a dat-o despre Sine Însuși. În Noul Testament, această revelație a lui Dumnezeu în timpul prezent, Petru o numește "adevărul pe care îl aveți (sau : prezent, actual, n.t.)" (2 Pet. 1:12). În timpul Vechiului Testament, Dumnezeu S-a revelat în mod esențial poporului Israel prin lege. De aceea Domnul Isus putea să spună pe drept că iudeii știau pe cine adorau. Samaritenii, cu amestecul lor de religii, nici măcar nu-L cunoșteau.

     Poporul samaritean a ales muntele Garizim ca loc de închinare. Cu privire la închinarea lor, Domnul Isus a spus : "Voi vă închinați la ce nu cunoașteți". Era vorba despre un amestec de păgânism și lege (conf. 2 Cr. 17). Această închinare nu era nici în duh, nici în adevăr. Iudeii, în schimb, se închinau lui Dumnezeu în adevăr, pe cât posibil. Legea a fost dată de El, și deci era adevăr (Ps. 119:142,151,160), chiar dacă era adesea încălcată. Dar închinarea față de Dumnezeu potrivit legii nu era de natură spirituală, ci materială. Totul era în exterior, chiar dacă putem vedea aici umbre și imagini ale lucrurilor cerești și bunuri care erau încă viitoare (conf. Evrei 8:5 ; 10:1).

     Dar acum, a venit un "ceas", adică o perioadă de timp, când au încetat amândouă, falsa închinare și închinarea care până atunci era corectă. Pe de-o parte, acest timp era încă viitor, căci condițiile prealabile, lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos și venirea Duhului Sfânt, nu se împlinise încă. Pe de altă parte, el începuse deja, căci Cel care trebuia să fie obiectul închinării venise deja și L-a revelat pe Dumnezeu ca Tată.

     Ca multe alte adevăruri creștine, adevărata închinare a căzut astăzi în uitare și a decăzut pe un plan secund în creștinătate. Închinarea în duh și adevăr nu poate fi adusă decât de persoane care Îl cunosc pe Dumnezeu ca Tată. Pentru aceasta, ele trebuie să fi experimentat nașterea din nou, și să fi primit Duhul Sfânt. Duhul Fiului lui Dumnezeu ne face capabili să-L cunoaștem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru, și să ne adresăm Lui : "ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată! Însuși Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8:15-16), și : "Dar, pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată!" (Gal. 4:6). Chiar dacă noi nu folosim cuvântul "Ava" decât în cântările noastre, semnificația și marea sa valoare rămân intacte pentru noi. El exprimă pur și simplu relația cea mai intimă a celor răscumpărați cu Dumnezeul lor, în același fel în care Fiul a cunoscut-o pe pământ (Marcu 14:36). 

     Să nu credem că este vorba despre ceva înalt pe care doar credincioșii maturi și poate mai în vârstă îl pot experimenta și realiza. Dimpotrivă, în pasajul deja menționat și comentat din 1 Ioan 2 este spus : "V-am scris, copilașilor, pentru că L-ați cunoscut ("și Îl cunoașteți", notă Biblia fr.) pe Tatăl" (v. 13). După cum am văzut, cuvântul "copil" (gr. paidion) folosit aici desemnează un copilaș care, în raport cu "tinerii" și cu "părinții", se află la nivelul cel mai de jos al creșterii spirituale. Ce spune acum apostolul despre acești copilași în credință ? "Pentru că L-ați cunoscut și Îl cunoașteți pe Tatăl". Așa vorbește Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu despre cei care L-au primit pe Domnul Isus prin credință. Dacă credincioșii nu au atins acest stadiu, vestirea (Evangheliei) și învățătura pe care ei au primit-o i-au lăsat într-o stare de imaturitate spirituală și nu le-au adus întregul adevăr al Evangheliei (Efes, 4:14 ; Evrei 5:13). 

     Dar voia lui Dumnezeu este ca ai Săi, prin Duhul Sfânt care locuiește în ei, să fie conștienți de faptul că sunt copii și fii ai lui Dumnezeu, și astfel în stare să-L adore ca Tată în duh și în adevăr.

     Nu citim des în Scriptură că Dumnezeu "caută" ceva. Dar acesta este cazul în Ioan 4:23 : "Căci Tatăl caută astfel de adoratori". Fiecare creștin adevărat poate, cu siguranță, să fie un adorator, chiar dacă este încă tânăr în credință și fără experiență în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar noi nu am fost creați pentru a fi adoratori. Desigur, Dumnezeu ne-a făcut copii ai Săi, mădulare în trupul lui Hristos, chiar împărați și preoți, dar nu adoratori ! Dumnezeu nu constrânge pe niciunul din ai Săi s-o facă. El nu cere nicidecum adorare așa cum un dictator cere supunere din partea supușilor săi. Adevărata adorare nu poate fi decât de bunăvoie, venind din inimă. De aceea Domnul Isus a spus : "Căci Tatăl caută astfel de adoratori". Adoratorii sunt credincioși care, deplin conștienți de mântuirea lor, Îl contemplă pe Domnul Isus așa cum Îl vede Tatăl. Adorarea este răspunsul nostru la dragostea de nepătruns pe care Tatăl ne-a arătat-o în Fiul Său.

     Deși vom rămâne pentru totdeauna creaturi, vom avea totuși, ca și copii ai lui Dumnezeu, marele privilegiu de a putea contempla pe Fiul împreună cu El, Tatăl. Tatăl o face cu o satisfacție eternă și divină. Ca ființe umane, noi vom putea s-o facem în adorare. Aceasta este, fără nicio îndoială, forma cea mai înaltă a comuniunii noastre cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos (1 Ioan 1:3). Aceasta este dorința Tatălui nostru care caută astfel de adoratori în duh și în adevăr. Adorarea nu se limitează numai la ceea ce Hristos a făcut pentru noi, ci și la ceea ce este El pentru Tatăl. În aceasta putem să împărtășim puțin din gândurile Tatălui cu privire la Fiul Său.

     Adorarea în duh și în adevăr poate fi considerată ca cea mai înaltă misiune a răscumpăraților lui Dumnezeu, căci aceasta este singura lor preocupare, care începe deja pe pământ și va continua în eternitate. Obiectul ei nu este pământesc, ci ceresc, este Dumnezeu Însuși, - revelat în Fiul Său Isus Hristos ! Doar cei răscumpărați, conștienți de relația lor intimă cu Dumnezeu ca Tată, datorită lucrării ispășitoare împlinită de Fiul Său, pot să adore "în duh și în adevăr". O astfel de adorare este rezultatul bucuriei lor în Mântuitorul lor. Este preocuparea de onoare cu Fiul în prezența Tatălui.

     "Dar, pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată!" (Galateni 4:6).