Translate

joi, 27 iunie 2019




 
                                        Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                   - XI -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     11     CAPITOLUL 11

     (v.1). Aici nu avem o definitie a credintei dupa care cel drept sa traiasca, ci mai degraba una dintre trasaturile sale : afirmarea puterii si actiunii sale. Ea este activa si energica in suflet. Ea face prezent viitorul si invizibilul vizibil : este ceea ce da putere credincisului. Ea produce o convingere ferma despre lucrurile sperate, ca si cum ar exista deja; aceste lucruri exista pentru inima : ea are siguranta realitatii lor. In acelasi timp, ea este o demonstratie interioara a lucrurilor care nu se vad, o convingere intima a existentei lor. Credinta este o vedere a ceea ce este ascuns; ea ne da asupra invizibilului aceeasi certitudine pe care o avem pentru lucrurile care sunt sub ochii nostri. Ceea ce nu pare inca realitate, credinta ne da substanta.
     Afirmatia ca "cel drept va trai prin credinta" este intarita in acest capitol prin exemple care, plecand de la primii oameni, traversand toata perioada Vechiului Testament pentru a conduce la Hristos, Capetenia si Desavarsitorul credintei. Prin credinta deci cei din vechime au primit marturia - marturia ca au fost placuti lui Dumnezeu. Credinciosii dintre evrei aveau o greutate deosebita de a se dezlipi de lucrurile vizibile si care se raportau la o religie dupa carne, si de a merge inainte ca straini si calatori pe pamant, avand privirile credintei indreptate spre lucrurile ceresti, care erau pentru moment invizibile, si fixate pe Persoana lui Hristos in glorie, marele Obiect al credintei si al sperantei. De aceea autorul epistolei le arata, in capitolul nostru, ca aceasta viata de credinta la care ei au fost chemati si umblarea care o caracteriza, nu era un lucru cu totul nou, ci ele au fost viata si umblarea pentru toti cei drepti de la inceput.
     Daca se compara sfarsitul capitolului 3 si inceputul capitolului 4 din epistola catre Romani cu sfarsitul capitolului 10 si inceputul capitolului 11 din epistola noastra, gasim ca apostolul, dupa ce a spus romanilor : "Noi socotim ca omul este indreptatit prin credinta", arata, prin exemplele lui Avraam si David, ca indreptatirea prin credinta nu era ceva nou. La fel si aici, capitolul 10 se incheie prin afirmatia ca viata crestinului este o viata de credinta, capitolul 11 face sa reiasa ca aceasta a fost intotdeauna viata celor drepti.
     Primele sapte versete din capitolul de care ne ocupam, formeaza un intreg complet alcatuit din mai multe adevaruri importante, si in primul rand creatia. Este demn de remarcat ca intocmirea universului este primul fapt la care este atasata actiunea credintei, a acestei credinte care este dovada interioara a lucrurilor nevazute. Creatia este cea dintai manifestare a Dumnezeului infinit si Atotputernic in finit. Cum sa pricepem ? Omul de stiinta, ca si cel de rand, nu vor intelege niciodata ca cele vazute n-au fost facute din cele care se arata, cu alte cuvinte ca universul a avut o cauza invizibila. Ei merg in rationamentele lor de la efecte la cauze, si nu ajung deloc la prima mare cauza, si astfel ei gandesc ca lumea a existat dintotdeauna. Dar credinciosul se bazeaza pe revelatia pozitiva a lui Dumnezeu : "La inceput Dumnezeu a creat cerurile si pamantul", si el pricepe si recunoaste ca "lumile", intreg universul, "au fost intocmite prin Cuvantul lui Dumnezeu". Credinta intelege aceasta actiune atotputernica a Cuvantului creator; apoi totul este simplu si usor, pentru ca ea Il introduce pe Dumnezeu. In aceasta avem baza a ceea ce urmeaza; caci este un lucru mare pentru credinta sa primeasca aceasta minune care le depaseste pe toate celelalte, acest act atotputernic, care a adus toate lucrurile din neant. Acest prim exemplu nu este doar credinta intr-un Dumnezeu creator, ci credinta in atotputernicia Cuvantului Sau.
     (v.4). Vedem, in exemplul lui Abel, sufletul care se apropie de Dumnezeu prin credinta. Pacatul intrase ; cum putea omul sa se apropie de Dumnezeu ? Abel a inteles, prin ceea ce s-a intamplat in gradina de unde parintii sai au fost alungati, poate prin acele haine din piele prin care Dumnezeu i-a acoperit, ca era necesar ca o jertfa sa fie pusa intre el si Dumnezeu, ca moartea, judecata pacatului, a intervenit pentru ca el sa poata gasi har inaintea lui Dumnezeu. Deci, prin credinta in adevarul afirmatiei divine cu privire la judecata pacatului, el se apropie de Dumnezeu cu jertfa care Ii face placere lui Dumnezeu si, impreuna cu jertfa, cel care o aduce. Prin aceasta credinta, el primeste marturia ca este drept, o dreptate dupa gandul lui Dumnezeu. Dumnezeu marturisind despre darurile lui ca Ii sunt placute, si el este primit impreuna cu jertfa sa. La fel este si pentru noi. Jertfa lui Abel era imaginea jertfei lui Hristos, Mielul fara cusur si fara pata. Aceasta jertfa, darul facut de Isus prin Sine Insusi - oferindu-Se pe Sine fara pata lui Dumnezeu- a fost placuta lui Dumnezeu, si prin credinta in Isus, eu ma apropii de Dumnezeu, fiind placut ca El Insusi. Abel, desi mort, vorbeste inca. Credinta lui vorbeste, jertfa lui vorbeste, chiar moartea sa vorbeste. Exemplul credintei sale, consemnat in primele pagini ale Sfintei Scripturi, a vorbit si va vorbi pana la sfarsit.
     (v. 5, 6). Dupa Abel, in sirul martorilor vietii de credinta, il gasim pe Enoh, care, prin credinta, a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani, ca un om ceresc pe pamant, printr-o lume de nelegiuiri in care el anunta judecata (Gen. 5:22 ; Iuda 14, 15). Aceasta viata cereasca, rod al credintei care realiza existenta si prezenta lui Dumnezeu, duce, prin puterea sa si prin harul lui Dumnezeu, la un final unde nu este moarte. Enoh este luat din aceasta lume fara sa vada moartea; el este crutat sa sufere sentinta rostita asupra omului pacatos. El a trait viata lui Dumnezeu, a umblat cu Dumnezeu, a mers la Dumnezeu in puterea vietii lui Dumnezeu care este mai presus de moarte. Scriptura atribuie rapirea lui credintei sale, atunci cand zice : "Prin credinta, Enoh a fost mutat, ca sa nu vada moartea". Duhul Sfant identifica astfel umblarea cu Dumnezeu prin credinta, cu iesirea dintr-o astfel de umblare. Aceasta iesire este rezultatul credintei care a produs aceasta umblare de comuniune intima cu Dumnezeu. El "a primit marturia ca I-a placut lui Dumnezeu", el avea constienta ca este aprobat de Dumnezeu, in bucuria comuniunii sale cu El. Oamenii nelegiuiti, in mijlocul carora se gasea, il dezaprobau fara indoiala ; placand lui Dumnezeu, lor le era neplacut, dar ce importanta avea acest lucru ? A place lui Dumnezeu nu este binele suprem ? A depinde de Dumnezeu, a se increde din toata inima in El, iata ce Il onora, si asa era el  placut Lui ; caci "fara credinta este imposibil sa-I fii placut". Astfel, prin credinta, se traieste si se umbla in comuniune cu Dumnezeu, placandu-I, si in plus in El se afla rasplatirea. Pentru a te apropia de Dumnezeu, este necesar sa crezi ca El este ; nu de a fi convins cu raceala de existenta Sa, ci de a-L simti cu inima pe Dumnezeul cel viu si adevarat, Dumnezeul dragostei care Se intereseaza de noi si care rasplateste pe cei care Il cauta - o fericire care rezulta din aprobarea Sa.
     (v. 7). Noe, al treilea martor ales de Duhul Sfant dinainte de potop, ne este prezentat apoi ca un exemplu de credinta. In mijlocul unei lumi care se crede in siguranta, si care isi urmareste planurile si placerile sale (Luca 17:26, 27), Noe, fiind " divin instiintat despre cele nevazute inca", si care aveau in vedere judecata si nimicirea oamenilor pacatosi (Gen. 6:13, etc.), a crezut cuvantul lui Dumnezeu; credinta lui intelege ceea ce nu se vedea inca : judecata lui Dumnezeu, si ea ii inspira o teama sfanta. In acelasi timp, el crede ca, prin mijlocul pe care Dumnezeu il ofera, va scapa de nimicire, si construieste o corabie (lit. "chivot"), in ciuda batjocorii pe care putea sa o atraga. De asemenea, credinta lui a asteptat, fara incetare, timp de o suta douazeci de ani rabdarea lui Dumnezeu. Actionand astfel, pe de-o parte s-a salvat pe el si casa lui, si pe de alta parte, a condamnat lumea. Predicator al dreptatii (2 Petru 2:5), dreptatea lui Dumnezeu impotriva lumi, pentru ca el a devenit mostenitor al dreptatii prin credinta. La fel ca si Avraam, el a crezut pe Dumnezeu si aceasta i-a fost socotit ca dreptate (Rom. 4:3), si dreptatea lui Dumnezeu l-a facut sa devina mostenitor al unei lumi noi, dupa ce a traversat, prin har, judecata care a pus capat celei vechi.
     In concluzie, in aceste prime sapte versete gasim, ca obiecte sau rezultate ale credintei, in primul rand creatia; apoi, dupa pacatul omului, rascumprarea in imagine. Dupa aceea, ca rod al acestei rascumparari, o umblare cereasca care sfarseste in cer, si in final, o marturie puternica data impotriva unei lumi care urma sa fie judecata, prin care, pazit de Dumnezeu, cel drept ajunge mostenitor al unei lumi noi.
     Vedem, de asemenea, in aceste versete : credinta in cuvantul lui Dumnezeu ; credinta in jertfa ispasitoare ; credinta care umbla cu Dumnezeu care rasplateste pe cei care Il cauta ; si credinta care da marturie despre dreptatea lui Dumnezeu impotriva unei lumi vinovate.
      Putem spune ca in Abel intalnim exemplul credinciosului rascumparat prin jertfa lui Hristos ; in Enoh, tipul credinciosilor care, rascumparati astfel, si traind viata lui Dumnezeu, traverseaza lumea si sunt luati in glorie inainte de a veni judecata ; apoi, in Noe, imaginea ramasitei iudaice din timpurile de la urma, care va trece prin judecata, fiind paziti de Dumnezeu, si va ajunge astfel in mileniu.
     Dupa ce a aratat credinta care recunoaste si intelege existenta unui Dumnezeu creator, si principiile permanente ale relatiilor lui Dumnezeu cu oamenii, capitolul nostru ne prezinta o serie de exemple particulare care fac sa reiasa credinta ca principiu de ascultare, de incredere, de rabdare si energie. Vom observa ca Duhul Sfant nu semnaleaza aici decat faptele de credinta ale martorilor. El nu mentioneaza nicidecum slabiciunile lor, nici greselile lor, nici lipsa lor de credinta in anumite situatii. Nu doar aceasta, ci prin inregistrarea exemplelor de credinta pe care ei ni le dau, El le interpreteaza si face cunoscute motivele interioare ale actiunilor pe care Vechiul Testament se limiteaza a le relata. Prezentand, de asemenea, modul prin care instinctiv credinta lor a patruns in lucrurile viitoare si invizibile, El depaseste ceea ce nu era decat putin clar si inteligibil in propriile lor suflete.
     (v. 8-12). Gasim mai intai exemplul lui Avraam, tatal credinciosilor. Prin credinta, intelegand, si el, lucrurile nevazute si viitoare, Avraam a ascultat de chemarea lui Dumnezeu, fara ca Dumnezeu sa-i dea vreo informatie cu privire la situatia si la natura tarii unde El l-a trimis s-o ia in stapanire :  el "a iesit, nestiind unde merge". Remarcam ca credinta produce intotdeauna ascultare, o ascultare implicita, fara rationamente. Ajuns in tara pe care trebuia s-o primeasca de mostenire, Dumnezeu ii spune ca o va da semintei sale (Gen. 12:7); el insusi nu avea chiar unde sa-si puna piciorul (Fapte 7:5), astfel ca el trebuie sa cumpere un ogor pentru a inmormanta pe Sara (Gen. 23). Astfel, tara devine "tara promisiunii", si Avraam, intelegand aceasta promisiune, ramane acolo ca intr-o tara straina, locuind in corturi, strain si calator, ca si Isaac si Iacov, impreuna-mostenitori ai aceleiasi promisiuni pe care Dumnezeu le-a reinnoit-o (Gen. 26:3, 4 ; 28:13, 14).
     (v. 10). Avraam "astepta cetatea care are temelii, al carei mester si ziditor este Dumnezeu". Neprimind nimic pe pamant, cu exceptia promisiunii facute pentru samanta sa, credinta lui Avraam, contand in mod absolut pe Dumnezeu, se ridica spre lucrurile mai bune, lucrurile spirituale viitoare, ceresti si permanente. Acestea nu mai sunt corturile fragile ale calatorului, ci o cetate care are temelii puse de Dumnezeu Insusi si care a pregatit-o pentru acesti oameni ai credintei. El este mesterul - El i-a intocmit planul dupa sfaturile Sale; El este creatorul - El Insusi a intemeiat-o ca sa reziste intr-un mod de neclintit. Ce rasplatire pentru credinta ! ce siguranta ! ce a pregatit Dumnezeu pentru ai Sai depaseste cu mult ceea ce ei si-au imaginat ! Credinta umbla aici jos bazandu-se pe harul Sau puternic, si ea astepata cu incredere ceea ce El a pregatit in cer pentru preaiubitii Sai.
     (v. 11, 12). Exemplul Sarei este destul de izbitor, pentru ca stim, din Gen. 18:10-15, ca la inceput ea a aratat necredinta fata de promisiune. Dar apoi credinta a triumfat peste indoielile sale, recunoscand ca promisiunea venea cu adevarat de la Dumnezeu, si aceasta credinta a fost in ea, sterila si dincolo de varsta de a mai naste, sursa de putere pentru intemeierea semintei : "pentru ca L-a socotit credincios pe Cel care a promis". Astfel, credinta in Cel care este credincios va fi si in noi taina puterii pentru a depasi ceea ce pare si care este intr-adevar greu de depasit pentru om, caci nimic nu este imposibil la Dumnezeu (Luca 1:37).
     La v. 12 avem consecinta cu privire la ea si la Avraam. Dintr-o femeie sterila si dincolo de varsta de a mai naste, si dintr-un om aproape mort, s-a nascut o samanta ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii. Promisiunea lui Dumnezeu pe care o gasim in Gen. 13:16 si 15:5, si confirmata, dupa dovada suprema a credintei lui Avraam in jertfirea lui Isaac (Gen. 22:17), aceasta promisiune s-a implinit : Dumnezeu este credincios (vezi de asemenea Rom. 4:18-22).
     (v. 13-16). Aceste versete revin asupra caracterului general al credintei lui Avraam, Sara, Isaac si Iacov, credinta care ii face sa fie straini si calatori in tara promisa. Ei marturiseau ca sunt asa, dupa cum vedem in Gen. 23:4 ; 47:9. David a recunoscut de asemenea (1 Cr. 29:15), si noi stim ca acesta este caracterul nostru ca crestini (1 Petru 2:11). Acesti patriarhi au murit crezand lucrurile promise, fara ca sa vada implinirea lor ; dar asemeni unor corabieri care se indreapta spre tarmul dorit, pe care il vad de departe, si spre care inima lor ii poarta, el le-au salutat. "Avraam, tatal vostru, a saltat de bucurie ca va vedea ziua Mea", spune Domnul (Ioan. 8:56). Dezlipiti astfel de lucrurile de pe pamant, marturisind ca sunt straini si calatori aici jos, acesti oameni ai lui Dumnezeu au vorbit si au actionat intr-un fel prin care au aratat ca erau cetatenii unei alte patrii decat cea in care isi asezasera corturile, sau decat cea din care venisera. Ei cautau - este ceea ce viata lor arata - o patrie mai buna, nu din aceasta lume, una cereasca. Si nu aceasta ar trebui sa ne caracterizeze si pe noi, noi care avem o vedere mai clara cu privire la chemarea noastra care este cerul (Ev. 3:1 ; Filip. 3:20) ? Si, asa cum au umblat prin credinta in Dumnezeu, avand in vedere ceea ce Dumnezeu le-a pregatit, dincolo de moarte, in afara acestui pamant, Dumnezeu i-a onorat cu cele mai inalte onoruri : El nu Se rusineaza de ei, deoarece ei s-au alipit de El ; S-a numit pe Sine Insusi Dumnezeul lor : "Eu sunt Dumnezeul tatalui tau, Avraam", ii spune El lui Isaac ; si lui Iacov : "Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatal tau, si Dumnezeul lui Isaac". El ii aminteste lui Moise : "Asa vei zice fiilor lui Israel : Domnul Dumnezeul parintilor vostri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi" (Gen. 26:24 ; 28;13 ; Ex. 3:6, 15). Si pentru ca este Dumnezeul lor, El le-a pregatit o cetate unde va fi impreuna cu ei, Dumnezeul lor, totdeauna Acelasi. Ce rasplatire legata de credinta lor ! Din acest fapt, Isus a tras aceasta concluzie atat de remarcabila cu privire la inviere. Acesti patriarhi, morti in ce priveste viata din aceasta lume, erau vii pentru Dumnezeu, Dumnezeul lor, asteptand fericita inviere, momentul cand se va implini in mod deplin pentru ei promisiunile (Luca 20:37, 38). Sa ne amintim ca acest Dumnezeu, Dumnezeul lui Isus Hristos, este si Dumnezeul nostru, si sa ne amintim ceea ce este spus pentru cel care va invinge prin credinta (Ioan 20:17 ; Apoc. 3:12).
     (v. 17-22). Avem in aceste versete increderea absoluta in puterea si in credinciosia lui Dumnezeu pentru implinirea promisiunilor Sale. Cazul lui Avraam oferindu-l pe unicul sau fiu, face sa reiasa aceasta incredere de-o maniera foarte remarcabila. Dupa 25 de ani de asteptare cu rabdare, timp in care el a trait ca strain in Canaan, Dumnezeu i-a dat acest fiu mult asteptat, atunci cand toate sperantele cu privire la samanta pareau sa dispara. Isaac era bucuria batranului sau tata ; Dumnezeu, vorbind despre Isaac, ii spune lui Avraam : "Acela pe care il iubesti", si intelegem ca toate fibrele inimii sale erau atasate de acest fiu preiubit. Dar mai presus de toate, promisiune se baza chiar pe el : "In Isaac ti se va numi samanta" (Gen. 21:12). Ce incercare deci, nu doar pentru inima sa, dar mai presus de toate pentru credinta sa, atunci cand primeste porunca de a-l jertfi pe fiul sau, singurul sau fiu ! El a trecut printr-o serie de incercari ale credintei sale, dar aceasta era mai presus de toate. Va esua increderea lui ? Cum va impaca el promisiunea divina cu porunca divina de a-l da pe fiul sau la moarte ? Credinta lui s-a ridicat mai presus de toate ; el nu s-a ingrijorat pentru felul in care Dumnezeu va rezolva contradictia dintre promisiunea Sa si porunca Sa ; prin credinta, el are certitudinea ca Dumnezeu va sti sa impace totul, ca El va putea si va face, chiar daca trebuie pentru aceasta sa-l invie pe Isaac dintre morti ; si in imagine aceasta a avut loc intr-adevar. Aceasta a fost ca o imagine a invierii dintre morti, caci din momentul in care Avraam a ridica cutitul pentru a-l injunghia pe fiul sau, numai glasul atotputernic al lui Dumnezeu a putut opri bratul sau si sa-l aduca pe Isaac la viata. Credinta lui Avraam este credinta in Dumnezeul care inviaza mortii. El a spus : "Eu si baiatul vom merge pana acolo si ne vom inchina si vom veni din nou la voi" (Gen. 22:5). El avea deci certitudinea ca, intr-un fel sau in altul, Dumnezeu va actiona. Am vazut deja ca la momentul nasterii lui Isaac, credinta lui Avraam era credinta in Dumnezeul "care da viata celor morti si cheama cele care nu sunt ca si cum ar fi" (Rom. 4:17).
     (v. 20). Credinta lui Isaac in binecuvantarea lui Iacov si Esau era o demonstratie ca pentru el lucrurile viitoare promise de Dumnezeu erau sigure, caci el nu poseda nimic in Canaan. Acesta este intotdeauna caracterul credintei care pricepe lucrurile care nu se vad, fara alta baza decat cuvantul lui Dumnezeu.
     (v. 21). Iacov a avut o viata plina de dificultati - pedeapsa pentru greselile sale - viata in care energia propriei vointe a actionat mai mult decat cea a credintei sale. Din nefericire ne asemanam prea mult cu el in aceasta privinta. Dar, ajuns la sfarsitul lungii sale vieti, instruit si restaurat prin harul divin, credinta lui se arata cu un caracter de o frumusete remarcabila. El binecuvanteaza, cu intelepciunea data de Duhul lui Dumnezeu, pe fiecare din fiii lui Iosif, acest fiu pe care Dumnezeu i l-a redat, atribuind celui mai tanar o superioritate in vremurile viitoare ; strain, calator, sprijinindu-se pe toiagul cu care a mers singuratic, el Il adora pe Dumnezeu care l-a pazit dupa promisiunea Sa (vezi Gen. 28:10-22 ; 32:10) ; el isi arata atasamentul fata de tara promisa si increderea sa in Dumnezeu pentru implinirea a ceea ce El a promis, cerand sa fie inmormantat acolo : el vrea ca oasele sale sa se odihneasca impreuna cu cele ale parintilor sai, si in final, in minunata profetie cu privire la Iosif, credinta lui, la fel ca cea a lui Avraam, patrunde pana la Hristos, lepadat de fratii Sai, la fel ca Iosif, imaginea Domnului, dar binecuvantat mai presus de toate binecuvantarile cele mai bune (sau, excelente, n.t.) (cititi Gen. 47:31 ; 48 ; 49:25, 26). Ce sfarsit glorios, dupa o viata atat de agitata, si, am putea zice, atat de carnala (lumeasca, n.t.) ! Iacov a fost zdrobit, golit, si astfel a devenit un vas potrivit pentru a fi depozitarul tainelor lui Dumnezeu, pe care acum credinta lui putea in mod deplin si simplu sa le inteleaga, fara sa mai puna vreo conditie (vezi Gen. 28:20).
     (v. 22). Iosif, inaltat la cele mai inalte onoruri, intr-un moment in care familiile lui Israel erau intr-o liniste perfecta si in belsug in Egipt, intelegand, prin credinta, ceea ce a spus Dumnezeu altadata lui Avraam (Gen. 15:13, 14), referitor la iesirea fiilor lui Israel din Egipt ; el se bazeaza pe promisiunea pe care a facut-o Dumnezeu lui Avraam, Isaac si Iacov, de a da Canaanul de mostenire semintei lor ; increderea lui este deplina : "Dumnezeu va va cerceta (sau, vizita, n.t.) negresit", spune el (Gen. 50:24, 25), si da porunci pentru ca si oasele lui sa fie duse sa se odihneasca in tara promisa, pentru a avea parte de eliberarea poporului sau. Si Dumnezeu are grija ca aceste porunci care au fost date "prin credinta" sa fie executate (Ex. 13:19 ; Iosua 24:32).
     In toate aceste exemple, vedem credinta care produce ascultare, separare, putere, renuntare la ceea ce este de la carne, si la o incredere absoluta in Dumnezeu, ridicandu-se si chiar patrunzand dincolo de moarte.
     (v. 23-31). In ceea ce urmeaza, vedem mai degraba energia activa a credintei pentru a merge mai departe, in ciuda tuturor dificultatilor care pot aparea pe cale. Intelegand scopul sau, ea actioneaza in ciuda impotrivirii totale din partea lumii; ea nu tine cont nicidecum  de puterea adversarilor ; ea calca in picioare maretiile acestui pamant. Credinta intelege ceea ce trebuie sa faca potrivit cu gandul lui Dumnezeu, si Lui Ii abandoneaza consecintele.
     (v. 23). Credinta parintilor lui Moise arata atasamentul lor fata de promisiunile lui Dumnezeu ; ea i-a ridicat deasupra fricii. In timpul sederii lor in Egipt, in ciuda robiei lor aspre, israelitii aveau ochii indreptati spre idolii acestei tari, uitandu-L pe Domnul, Dumnezeu parintilor lor (Ez. 20:5-8) (*). Idolatria a fost intotdeauna pacatul lor dominant. Gemand sub opresiunea cruda care ii coplesea, nu mai aveau nici macar mangaierea pe care credinta in promisiunile divine le-ar fi dat-o, prin speranta eliberarii. Dar, dupa cum Dumnezeu a avut in toate timpurile o ramasita credincioasa, erau printre fiii lui Israel unii care au pastrat cu grija credinta in Dumnezeu care a dat promisiunile si care aveau siguranta lucrurilor sperate. Acestia erau parintii lui Moise. "Prin credinta", l-au ascuns pe copilul lor trei luni, in ciuda asprei porunci a imparatului. Ei l-au primit pe copilul lor ca un dar cu totul special din partea lui Dumnezeu. Frumusetea lui deosebita - "frumusete divina", spune Stefan (Fapte 7:20) - le prezinta o pecete divina ; credinta lor ii face sa vada in el viitorul eliberator al poporului lor, si ei isi simt responsabilitatea de a-l pastra, oricat ar costa, contand pe puterea lui Dumnezeu. Ei s-au increzut in El si nu s-au temut de mania imparatului. Credinta lor, dupa cum stim, a fost rasplatita ; Dumnezeu va pastra copilul prin mijloace numai de El stiute; Moise, salvat din apa de fiica lui Faraon, a fost inaltat de ea in casa imparatului.

     (*) Se poate trage concluzia despre acest fapt al idolatriei lui Israel in Egipt din alte pasaje din Ezechiel (23:8, 19 ; Iosua 24:14), astfel ca ridicarea vitelului de aur, aminteste de una din principalele divinitati egiptene. Ca ei uitasera pe Dumnezeu, intrebarea lui Moise dovedeste aceasta (Ex. 3:13-16).

     (v. 24-26). Moise, dupa patruzeci de ani de stat in casa lui Faraon unde a fost instruit in toata intelepciunea egiptenilor, intelege, prin credinta, ca pentru a se identifica cu poporul lui Dumnezeu, trebuia sa parasesasca aceasta inalta pozitie unde providenta lui Dumnezeu l-a asezat. Credinta a creat in inima lui afectiuni in armonie cu cele ale lui Dumnezeu, pentru acest necajit popor din care el facea parte. Dar pentru a-i veni in ajutor, trebuia ca el sa aleaga intre titlul de print, "fiul fiicei lui Faraon", si tratamentele rele pe care le suferea Israel; intre placerea pacatului si ocara lui Hristos; intre comorile Egiptului si rasplatirea pe care Dumnezeu o acorda credintei (v. 6). si in legatura cu aceasta, trei lucruri ne sunt spuse despre el, care scoate in evidenta energia credintei sale. Mai intai, el refuza onoarea de a fi numit fiul fiicei lui Faraon; el renunta, pentru ca in Ex. 2:10, citim : "El a ajuns fiul ei". In al doile rand, el a ales mai degraba sa sufere impreuna cu poporul lui Dumnezeu, decat sa se bucure pentru un timp de placerile pacatului. Remarcam aici ca credinta discerne ca acest popor de robi, care L-a uitat pe Dumnezeu sau, este totusi poporul Sau; si ca, pentru Moise, bucuria a tot ceea ce i-au adus onorurile si avantajele pozitiei sale la curtea lui Faraon, acestea erau "placeri ale pacatului". Este "pacatul" de a fi in afara locului unde Dumnezeu ne vrea ca ai Sai, caci atunci nu putem fi in comuniune cu El. Si al treilea, el socotea ( a evaluat fiecare lucru); le-a cantarit, asemenea lui Pavel, in Filip. 3:7-11), socotind ocara lui Hristos ca o comoara mai mare decat bogatiile Egiptului. Ocara in care se afla poporul lui Dumnezeu in Egipt era deja ocara lui Hristos, caci Iehova S-a identificat intotdeauna cu ai Sai, asa cum atatea pasaje o demonstreaza, si credinta lui Moise o intelege. La fel este si astazi : crestinul, ocupandu-si locul sau impreuna cu poporul lui Dumnezeu, il ocupa impreuna cu un Hristos dispretuit, si socoteste astfel ca crucea este mai buna decat castigarea intregului univers (Luca 9:23-25). Este ceea ce a facut Pavel, dupa cum am vazut in pasajul din Filipeni pe care l-am citat. Cat de mult trebuia sa vorbeasca acest lucru evreilor, si cat de mult, de asemenea, ar trebui sa ne vorbeasca si noua ! Ocara lui Hristos, aceasta ocara pe care lumea a aruncat-o si o va arunca totdeauna asupra celor care vor sa fie credinciosi Domnului, este o comoara, caci ea este pecetea ca noi Ii apartinem Lui. Si ce sunt bogatiile lumii in comparatie cu acest privilegiu ? Moise avea in vedere rasplatirea. Aceasta nu era Canaanul pamantesc; el nu l-a avut : el nu a avut decat necazuri si dureri in pustie. Era ca si pentru patriarhi ceva mai bun (rasplatirea, n.t.), dincolo de aceasta lume. Credinta lui pricepe nevazutul, cerescul, dincolo de acest pamant. A fost inselata asteptarea lui ? Nu; il vedem aparand deja in glorie impreuna cu Isus atunci la transfigurare (Luca 9:30, 31). Si ce va fi atunci cand Imparatia, cu privire la care aici nu avem decat un esantion, va fi instituita ! Da, Dumnezeu este rasplatitorul celor care Il cauta. Totul este de castigat cand ne angajam impreuna cu El pe drumul Sau. Nu inseamna ca rasplatirea este un motiv, nici ca am face, umbland bine, ca o speculatie, caci motivul unei umblari sfinte, sunt afectiunile sfinte, o inima castigata de Hristos si pentru Hristos, dar aceasta rasplatire sigura este o incurajare pentru credinta. Este spus despre Domnul Insusi : "Care, pentru bucuria pusa inaintea Lui, a rabdat crucea" (Ev. 12:2). Si apostolul, in mijlocul suferintelor sale pentru Hristos, zice : "de acum imi este pusa inainte cununa dreptatii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecator" (2 Tim. 4:8).
     (v. 27). Patruzeci de ani mai tarziu, dupa ce a invatat in scoala lui Dumnezeu in tara Madian, Domnul l-a trimis in Egipt pentru a fi eliberatorul poporului Sau. Acolo, el a avut de-a face cu Faraon si puterea lui. Era vorba de a parasi Egiptul impreuna cu poporul, si noi stim ca vointa impietrita a lui Faraon s-a opus somatiilor lui Moise, pana acolo ca imparatul furios, refuzand inca odata, i-a zis : "Pleaca de la mine; fereste-te sa-mi mai vezi fata, pentru ca in ziua cand imi vei vedea fata vei muri" (Ex. 10:28). Dar Moise, prin credinta, a ramas ferm si nu s-a temut. El vede, cu ochii sufletului, pe Cel care este nevazut carnii, si care este cu el si l-a inconjurat cu puterea Sa. Aceasta este ceea ce face sa triumfe credinciosul in cele mai critice momente. Un Pavel, inaintea crudului tribunal roman, putea zice : "Toti m-au parasit... Dar Domnul a stat langa mine si m-a intarit" (2 Tim. 4:16, 17). El vedea pe Cel care este nevazut. Acesta este imensul privilegiu al credintei, nu doar pentru un Pavel si un Moise, ci pentru fiecare dintre noi; este ceea ce ne face mai mult decat biruitori in toate. Moise, in fruntea poporului sau, fara sa se ingrijoreze de mania imparatului, paraseste deci Egiptul, intarit prin credinta sa. Iesirea din Egipt se afla mentionata aici de-o maniera generala. Urmatoarele doua versete prezinta doua trasaturi particulare care fac sa reiasa credinta lui Moise.
     (v. 28). Credinta lui Moise s-a aratat, de asemenea, de-o maniera remarcabila, atunci cand a tinut Pastele si stropirea sangelui. El a acceptat astfel faptul vinovatiei poporului care era, de asemenea, expus judecatii ca si egiptenii. El a recunoscut ca, pentru a fi crutat, trebuia sangele unei jertfe, si mai presus a crezut, bazat pe cuvantul Domnului, ca acest mijloc - sangele peste casele israelitilor - va indeparta sabia nimicitorului. Acest mijloc, in ochii carnii, putea sa para inutil. Cum va putea sangele unui miel sa fie eficace impotriva judecatii lui Dumnezeu ? Dar credinta nu gandeste asa, ea nu socoteste valoarea mijlocului dupa lumina omeneasca; Domnul a ales mijlocul; El a zis : "Eu voi vedea sangele si voi trece peste voi"; aceasta era pe deplin suficient pentru credinta. Nu este la fel si pentru noi acum ? Sangele lui Isus, Pastele nostru jertfit pentru noi, nu este el eficace pentru indepartarea pacatelor noastre, a indeparta judecata si moartea, a pune capat indoielilor si temerilor noastre ? Cu siguranta. Asa va fi si pentru noi "prin credinta". "Daca crezi", zice Domnul.
     (v. 29). O noua dificultate se infatisa inaintea israelitilor scapati de judecata. Valurile Marii Rosii, spre care ei sunt incoltiti de ostirea lui Faraon, se opun iesirii lor din Egipt, tara robiei. Aceasta insemna moartea, daca nu intervenea Dumnezeu. Dar prin credinta in cuvantul Domnului (Ex. 14:15, 16), calea mortii este uscata pentru israelitii deja rascumparati prin sange. Egiptenii, neavand nici cuvantul lui Dumnezeu, nici credinta, vrand sa-i urmeze cu o indrazneala in totul omeneasca, sunt inghititi. Ei nu au avut, precum israelitii, o salvare asigurata prin moartea unei jertfe. Ceea ce trebuie remarcat in mod deosebit aici, este energia credintei care intra fara sa ezite chiar in moarte pentru a gasi acolo eliberarea. Noi, prin credinta, avem parte de moarte si de inviere in Hristos.
     (v. 30). Era vorba de a lua in stapanire tara, si Ierihonul cu zidurile sale puternice si portile inchise solid, se inalta inaintea poporului ca un obstacol de netrecut. Cum sa-l darame ? Prin credinta ; credinta in cuvantul lui Dumnezeu, oricat de ciudat a fost mijlocul pe care El l-a propus. Eliberarea, sau mai degraba biruinta, a depins numai de El, trebuia sa se bazeze pe El, numai pe puterea Sa, pe niciun alt mijloc omenesc, si zidurile au cazut prin efectul acestei puteri invizibile in care Iosua si israelitii dupa el, s-au increzut.
     Astfel, in aceste trei versete sunt amintite trei mari fapte : 1. Credinta in stropirea sangelui pentru a fi pusi la adapost de judecata. 2. Credinta pentru trecerea Marii Rosii si a fi astfel eliberati din Egipt. 3. Credinta pentru luarea in stapanire a tarii promise, in ciuda obstacolelor ridicare inaintea lor. Si putem vedea cu usurinta aplicatia pe care o putem face din aceste trei fapte.
     (v.31). Rahav, prostituata din Ierihon, a gasit un loc printre martorii credintei; si, intr-adevar, credinta ei straluceste foarte puternic. Ea se aseamana cu cea a lui Moise; Rahav s-a identificat cu acest popor in care ea a recunoscut pe "poporul lui Dumnezeu", la auzul minunilor pe care Domnul le-a lucrat in favoarea lui (Iosua 2:8-12). La vestea apropierii israelitilor, inainte ca ei sa castige o singura biruinta in tara, in timp ce canaanitii, si Ierihonul in special, sunt in toata puterea lor, ea se declara pentru Israel, deoarece ea stie, prin credinta, ca Dumnezeu este cu ei : "Stiu ca Dumnezeu v-a dat tara" (Ios. 2:9); a actionat potrivit credintei ei, si a primit spionii in pace. Ea a primit rasplata credintei sale, scapand de judecata care a facut sa piara compatriotii ei, gasind un loc in mijlocul poporului lui Dumnezeu (Ios. 6:25), si, prin casatoria cu Salmon, din semintia lui Iuda, si-a aflat locul, prin Boaz si David, printre stramosii Domnului (Rut 4:20-22 ; Mt. 1:5). Remarcam ca credinta sa este pusa in contrast cu necredinta compatriotilor sai, care, la fel ca ea, au auzit ceea ce Domnul a facut pentru Israel. Ar fi putut si ei sa creada si sa fie salvati.
     (v. 32-38). Aici apostolul inceteaza sa intre in detaliile imprejurarilor care privesc pe eroii credintei din Vechiul Testament. Acum este doar o revizuire sumara, unde el aminteste in primul rand pe cei care si-au aratat credinta lor prin fapte mari (v. 32-35); apoi cei pe care credinta i-a sprijinit in incercari mari (v. 35-38). Aceasta este energia si rabdarea credintei. Daca autorul nu mai intra in detalii, nu este doar ca nu are timp, dar ca poporul, odata intrat in tara promisa, a oferit putine exemple prin care sa se arate principiile dupa care actioneaza credinta. Cu toate acestea, Dumnezeu a recunoscut credinta individuala acolo unde ea se afla, chiar la cei care nu sunt numiti. Ghedeon este in fruntea judecatorilor, eliberatorii poporului, avand credinta in cuvantul Domnului; David in fruntea imparatilor, si Samuel in fruntea profetilor. Nu este nicio greutate sa intelegem aceasta ordine morala.
     Este usor de gasit in istoria lui Israel la ce face aluzie scriitorul sfant. Vedem cuceririle lui David in 2 Samuel 8 si 1 Cronici 18 ; Solomon a exercitat dreptatea (1 Imp. 3:28); David chiar a obtinut lucrurile promise, si altii, dintre succesorii sai credinciuosi, ca Ezechia si Iosia, le-au probat; Daniel, prin credinta care a produs in el credinciosie, a inchis gura leilor (Dan. 6:22, 23); prin aceeasi credinta energica, cei trei tineri evrei au stins puterea focului (Dan. 3:27); David, Ilie si Elisei au scapat de ascutisul sabiei (David in timpul persecutiei lungi a lui Saul ; pentru Ilie si Elisei vezi 2 Imp. 1 si 6). Ezechia a fost vindecat de boala lui, si puterea in razboi s-a aratat la David si tovarasii sai (2 Sam. 23:8-23).
     (v. 35-38). Femeile si-au recapatat "prin inviere, pe mortii lor" ; gasim doua exemple in istoria lui Ilie si cea a lui Elisei. Credinta acestor oameni ai lui Dumnezeu in puterea Domnului, a obtinut acest efect, dar a existat, de asemenea, si in cele in favoarea carora Dumnezeu a actionat. Strigatul vaduvei din Sarepta, insistenta Sunamitei fata de Elisei, face sa vedem bine acest lucru. Remarcam in trecere ca femeile prezentate si numite in capitolul nostru ca exemple ale credintei, sunt mentionate, nu ca aratand aceasta credinta in slujba publica, ci in locuintele lor : Sara este in cortul sau si Rahab in casa ei. Nicio mentiune nu este facuta despre Maria, profeteasa, sora lui Aaron, nici despre Debora, alta profeteasa, in umbra careia a umblat Barac,el care este numit ca exemplu.
     Ceea ce urmeaza, in versetul 35 si in celelalte, se refera, fara indoiala, la acel timp de persecutii grozave la care iudeii credinciosi au fost expusi si care sunt relatate in cartile Macabeilor. Aceste carti, se stie, nu fac parte din Scriptura, dar relateaza fapte istorice adevarate. "Altii au fost torturati (sau "batuti pana la moarte"), neacceptand eliberarea, ca sa dobandeasca o inviere mai buna", probabil se refera la sapte frati care au fost omorati impreuna cu mama lor dupa suferinte ingrozitoare, si refuzand sa-si nege credinta lor, deoarece asteptau o inviere mai buna decat o eliberare temporara, dupa cum a spus unul dintre ei, adresandu-se imparatului, ucigasul lor : "Tu ne iei viata prezenta; dar Imparatul universului ne va invia la inviere pentru viata eterna".
     Cat de frumoasa este marturia din v. 38! Vedem aici aprecierea pe care o face Dumnezeu despre martorii Sai in mijlocul unei lumi care s-a indepartat de El. Ei au "primit marturia prin credinta", este spus; si din nou "Dumnezeu nu Se rusineaza de ei, ca sa fie numit Dumnezeul lor"; dar aici, acesti oameni lepadati, dispretuiti, alungati, gunoiul pamantului in ochii unei lumi orgolioase, necredincioase si imbatata de ea insesi, au o astfel de valoare in ochii lui Dumnezeu, incat El afirma ca aceasta lume nu este vrednica de ei. Ei sunt cu totul ai lui Dumnezeu, pentru ca lumea sa fie vrednica de ei.
     Ultimile doua versete erau destul de concludente pentru credinciosii evrei. "Toti acesti martori", este spus, "primind marturie prin credinta", ca sunt placuti lui Dumnezeu si i-a facut capabili sa faca fapte mari si sa suporte incercari mari; dar ei "n-au primit promisiunea". A trebuit ca ei sa paraseasca aceasta lume fara ca sa vada implinirea promisiunii; astfel, ei au umblat doar prin credinta, au trait aceasta credinta. Credinciosii evrei trebuia deci sa fie incurajati prin exemplul lor, si aceasta cu atat mai mult cu cat ei aveau privilegii mai bune, pe care cei din vechime nu le-au avut. Dar nici unii nici altii nu au ajuns la perfectiune, sa fie facuti "desavarsiti", adica sa posede gloria cereasca, partea lor comuna. Autorul epistolei, ca si in alta parte, se plaseaza aici printre credinciosii evrei, care au parte de chemarea cereasca, asteptand impreuna cu ei ceva mai bun pe care Dumnezeu il are in vedere "pentru noi". Acest ceva mai bun pe care il avem, sunt lucrurile ceresti aduse prin Hristos, intrarea in prezenta lui Dumnezeu deschisa prin jertfa Sa, cetatenia cereasca, unirea noastra cu Hristos in glorie, El fiind acolo ca inainte-mergatorul nostru. Dar in ce priveste desavarsirea in glorie, ei o asteapta si vor ajunge la ea impreuna cu noi, desi va exista totdeauna o parte speciala pentru Biserica.
     Toti cei drepti din Vechiul Testament fac deci parte dintre cei morti in Hristos care vor invia la strigatul de comanda, la glasul arhanghelului, la sunetul trambitei lui Dumnezeu; apoi sfintii care vor fi in viata vor fi schimbati (1 Cor. 15:51, 52), si toti impreuna, de la primul credincios al Vechiului Testament pana la ultimul din Biserica, vor merge in cer, fiind facuti desavarsiti atunci, si vor reveni apoi impreuna cu Hristos : "El va veni impreuna cu toti sfintii Sai".
     Este deci de preferat, vorbind despre ceea ce va avea loc in acel moment, sa se foloseasca expresia "rapirea sfintilor", mai degraba decat "rapirea Bisericii", ceea ce pare ca exclude pe sfintii Vechiului Testament.
     De asemenea, trebuie sa ne ferim sa vorbim despre doua veniri ale lui Hristos (cuprinse in cea de-a doua venire, n.t.). Nu exista decat una, dar care cuprinde doua momente : primul este cel in care sfintii merg sa-L intalneasca pe Hristos (1 Tes. 4:17) ; al doilea, cel in care ei vor reveni impreuna cu El (1. Tes. 3:13).         

miercuri, 29 mai 2019




                             

                            Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                              - X -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     10     CAPITOLUL 10

     In prima parte a acestui capitol (v. 1-18), Hristos este prezentat in esenta ca jertfa sfanta si perfecta, fata de care toate jetfele aduse sub lege nu erau decat imagini ; jertfe care nu puteau sa indeparteze pacatele, si, in consecinta, nici nu puteau sa curateasca constiinta. Acest dar al lui Hristos ca jertfa fara pata a fost deja subiectul din cap. 9, dar cap. 10 arata in special marile rezultate ale jertfei lui Hristos. Este bine, citind aceste capitole, sa avem inaintea ochilor ceea ce se intampla in Israel la marea zi a ispasirii. Aici avem un comentariu inspirat despre ceea ce semnifica ceremoniile din aceasta zi.
     "S-a aratat o singura data, pentru desfiintarea pacatului prin jertfa Sa", este spus la sfarsitul cap. 9. Ce au insemnat deci jertfele aduse sub lege ? Aceasta este ceea ce ni se va spune in continuare.
     (v. 1). "Pentru ca legea, avand umbra bunurilor viitoare, nu insasi imaginea lucrurilor". Bunurile viitoare sunt toate binecuvantarile pe care Hristos urma sa le aduca. Legea nu putea sa le prezinte in glorioasa lor realitate ; ele nu se gasesc decat in Hristos. Insasi imaginea lucrurilor, este ceea ce lucrurile sunt in realitate, spre deosebire de umbra care indica existenta lor, dar nu ofera, ca sa zicem asa, decat conturul lor. Dupa aceasta lege, jertfele trebuiau sa fie aduse "in fiecare an", ceea ce ne duce cu gandul la ziua ispasirii, dar ele nu puteau "sa-i desavarseasca pe aceia care se apropie". A face desavarsit este acelasi cuvant care este folosit in cap. 2:10 si 5:9, si care inseamna a fi potrivit pentru ceva. Cel care se apropie de Dumnezeu trebuie sa fie intr-o astfel de stare pentru ca el s-o faca (sa se apropie, n.t.) ; nicio indoilala cu privire la starea sa inaintea lui Dumnezeu nu ar trebui sa poata fi ridicata ; el trebuie sa fie "desavarsit", facut "perfect", in totul potrivit pentru a fi in prezenta lui Dumnezeu. Ori, acest lucru nu putea sa-l faca jertfele aduse sub lege pentru oamenii pacatosi. Motivul ne este dat mai departe.
     (v. 2-4). In primul rand, daca aceste jertfe ar fi avut ca rezultat "curatirea" celor care se apropiau, si, in consecinta, indepartarea pacatelor lor pentru totdeauna, astfel ca ei nu ar mai fi avut "constiinta de pacate", atunci ele ar fi incetat sa mai fie aduse. Intelegem prin aceste expresii "curatiti", nu mai aveau "constiinta de pacate", ceea ce vrea sa zica aici "sa-i desavarseasca". Omul este intinat datorita pacatelor sale ; pentru a se putea apropia de Dumnezeu el are nevoie sa fie curatit ; trebuie ca Dumnezeu sa nu le mai vada asupra lui. Mai mult, este necesar, de asemenea, ca omul in prezenta lui Dumnezeu, sa stie, pentru a fi in largul sau acolo, ca pacatele sale au fost indepartate, ca el nu mai are "constiinta de pacate", nimic care sa-l acuze. Aici trebuie sa fii "desavarsit". Fericita conditie ! Dar legea nu putea sa aduca la acest rezultat. Dimpotriva, faptul ca jertfele trebuiau aduse in fiecare an, amintea ca pacatul era inca acolo : aceasta era "o amintire de pacate". Caci, spune apostolul, "este imposibil ca sangele de tauri si de tapi sa inlature pacatele". Pentru israelitul evlavios, putea fi o usurare a constiintei in seara zile de ispasire ; dar a doua zi, lista pacatelor se deschidea din nou ; contiinta nu era curatita pentru totdeauna ; eficacitatea jertfelor nu era perpetua ; nu aveau decat umbra bunurilor viitoare, si acestea sunt introduse cu v. 5 care ne arata singura jertfa adevarata.
     (v. 5-9). Datorita acestei incapacitati absolute a jertfelor aduse sub lege, pentru a-i desavarsi pe cei care se apropiau de Dumnezeu, rezulta necesitatea unei alte jertfe care sa aiba aceasta eficacitate. Ori, in gandurile lui Dumnezeu ea a fost prevazuta. "De aceea, intrand in lume, El spune : N-ai voit jertfa si dar, ci Mi-ai intocmit un trup". Avem aici un citat din Psalmul 40. Cine este cel care zice ? Acesta este Hristos, prin gura lui David, vorbind prin Duhul. Duhul Sfant declara dinainte ceea ce Hristos va exprima cand va intra in lume, scopul venirii Sale aici jos ca Om. "Mi-ai intocmit un trup", era primul lucru necesar pentru a implini voia lui Dumnezeu : trebuia ca El sa devina Om, si putem sa observam ca intruparea Sa Ii este atribuita lui Dumnezeu, nu Lui Insusi, caci in totul El este slujitorul, Omul dependent. In Psalm citim : "Mi-ai strapuns urechile" ( fr. "sapat", n.t.)(*), expresie care indica pozitia de slujitor ascultator pe care Hristos a luat-o. Dar pentru aceasta, trebuia ca El sa fie Om, si iata de ce Duhul Sfant zice : "Mi-ai intocmit un trup", luand traducerea pe care Septuaginta a dat-o pasajului si care reda sensul adevarat.

     (*) Aceasta nu este aceeasi expresie ca in Ex. 21:6 : "strapuns urechea", semn prin care robul era atasat de casa stapanului pentru a fi supus pentru totdeauna. Nu este nici ca in Isaia 50:5 "mi-a deschis urechea", ceea ce inseamna ca Domnul Si-a plecat urechea pentru a cunoaste, dimineata dupa dimineata, voia Tatalui. "Sapat urechile", Dumnezeu L-a pregatit, intocmit, pentru a implini aceasta voie.

     Deci, Hristos venind pe pamant ca Om, intrand in lume spune : "N-ai voit jertfa  si dar... Nu Ti-au placut arderi-de-tot si jertfe pentru pacat. Atunci am spus : Iata, Eu vin (in sulul cartii este scris despre Mine) ca sa fac voia Ta Dumnezeule". Gasim de mai multe ori in Vechiul Testament pasaje unde Dumnezeu spune ca nu gaseste placere in arderi-de-tot si in jertfe, ci in implinirea voiei Sale (vezi Ps. 51:16 etc ; Ier. 6:20 ; 7:21-23 ; Mica 6:6-8). Dar care om a putut sau ar putea sa implineasca aceasta voie, ar putea sa-I aduca lui Dumnezeu acest dar perfect de sine insusi, in stare sa-i fie placut lui Dumnezeu, si sa devina astfel o jertfa pentru indepartarea pacatului ? Hristos singur a putut ; numai El a putut spune : "Iata, Eu vin ca sa fac voia Ta Dumnezeule", aceasta voie care avea sa rezolve o data pentru totdeauna chestiunea pacatului, astfel incat Dumnezeu sa-i poata mantui in dreptate pe oamenii vinovati. Si aceasta era implinirea gandurilor lui Dumnezeu. Era scris despre El in sulul sau la inceputul cartii. Hristos devenind Om pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, a fost marele subiect al gandurilor divine. Cat de maret este de a asista, ca sa zicem asa, la aceasta discutie unde, in adancul Divinitatii, Hristos Se ofera sa vina ca sa implineasca voia lui Dumnezeu oferindu-Se pe Sine Insusi. Duhul Sfant insista asupra incapacitatii jertfelor aduse dupa lege, pentru a satisface cerintele lui Dumnezeu. El numeste patru feluri de jertfe : arderi-de-tot, daruri de mancare, jertfe de multumire si jertfe pentru pacat, toate patru tipuri ale lui Hristos, dupa cum stim ; apoi le pune pe toate deoparte pentru a-L arata pe Acela in care ele isi au realizarea : "Iata, Eu vin ca sa fac voia Ta", si astfel "El desfiinteaza ce este intai, ca sa stabileasca ce este a doua oara". Intaia ordine de jertfe nu a putut sa desavarseasca pe cei care se apropiau ; constiinta nu a fost curatita ; a doua ordine de lucruri se rezuma la unica jertfa a lui Hristos care a adus un rezultat perfect si etern. Si aceasta unica jertfa este rodul ascultarii perfecte a Domnului !
     (v. 10). Suntem sfintiti, pusi deoparte pentru Dumnezeu, mantuiti, si aceasta prin jertfa lui Isus Hristos. In trupul Sau, trupul pe care Dumnezeu I L-a intocmit, a venit sa implineasca voia lui Dumnezeu, al carui punct culminant a fost aceasta jertfa perfecta, moartea Sa pe cruce. In plus, remarcam ca ea este adusa o data pentru totdeauna : este suficienta pentru totdeauna ; nu are nevoie sa fie repetata, contrar jerfelor aduse sub lege. De asemenea, sfintenia, punerea deoparte, care a rezultat este deci perfecta si pentru totdeauna. Ce har pentru credinciosi ! Aici nu este vorba de o sfintenie practica, ca in cap. 12:14 ; ci o punere deoparte pentru Dumnezeu, in virtutea jertfei lui Isus Hristos.
     (v. 11-14). Contrastul dintre sistemul iudaic si cel crestin continua aici in comparatia facuta, nu in ce priveste jertfele, ci referitor la actiunea preotilor. Sub lege, preotii stateau in fiecare zi inaintea altarului, facand slujba care le-a fost incredintata, aducand permanent jertfe care nu putea niciodata sa indeparteze pacatele. Slujba lor era fara incetare, semn ca o lucrare perfecta nu era implinita. Hristos, dimpotriva, a oferit o singura jertfa pentru pacate, dar o jertfa in totul suficienta pentru a-I infatisa lui Dumnezeu fara pata pe cei care Ii apartin, jertfa de o valoare si de o eficacitate eterna. De asemenea, El S-a asezat  - simbol al odihnei dupa o lucrare implinita - asezat perpetuu (continuu, pentru totdeauna, n.t.) ; este o lucrare care nu va mai fi repetata, deoarece este suficienta in mod deplin. Si este la dreapta lui Dumnezeu, in glorie, semn al acceptarii Sale desavarsite, dupa ce a implinit in mod perfect toata voia lui Dumnezeu. Ce siguranta deplina pentru credinciosi sa vada acolo sus, in aceasta pozitie de glorie, pe Marele nostru Preot (in fr. Marele nostru Mare Preot, n.t.) ! 
     Hristos este asezat perpetuu, fara intrerupere, in ce priveste lucrarea de mantuire ; dar El Se va ridica cand va veni sa Se razbune pe vrajmasii Sai. El asteapta, din momentul cand a intrat ca Mare Preot in cer, "pana cand vrajmasii Lui vor fi pusi ca asternut al picioarelor Lui", dupa cum este spus in Ps. 110. Contrast foarte izbitor si solemn ! Pentru credinciosi, prietenii Sai, o eliberare perfecta ; pentru cei care s-au constituit in vrajmasii Sai lepadandu-L, asteptarea unei judecati teribile. Credinciosii evrei ar fi putut sa spuna : Mesia a venit si noi am crezut ; cum deci suntem noi persecutati si vrajmasii Sai triumfa ? Duhul Sfant le arata, pe de-o parte, mantuirea lor sigura prin jertfa perfecta a lui Hristos si asezarea Lui la dreapta lui Dumnezeu ; si, pe de alta parte, in viitor, triumful final al lui Hristos si a alor Sai asupra tuturor vrajmasilor lor. Putem citi, cu privire la acest subiect, minunatul Ps. 110, in intregime.
     Dupa aceasta siguranta cu privire la viitor, Duhul Sfant da pentru prezent, motivul, atat de pretios tuturor credinciosilor, pentru ce sta Hristos asezat acum, in odihna. Pentru ca, "printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti". Jertfa - cea a trupului lui Hristos - este perfecta, ea nu se mai repeta ; El este deci asezat perpetuu la dreapta Maretiei. Cei care sunt sfintiti, pusi deoparte pentru Dumnezeu, sunt pentru totdeauna in virtutea acestei jertfe (v. 10), si referitor la pozitia lor inaintea lui Dumnezeu, la fel cum lucrarea lui Hristos are o valoare perpetua, si ca El Insusi este pentru totdeauna inaintea lui Dumnezeu, si ei, datorita acestei lucrari, sunt perfecti pentru totdeauna (perpetuu, n.t.). Lucrarea lui Hristos este perfecta, acceptarea ei este perfecta, nimic n-o poate schimba ; si noi suntem perfecti, ca reprezentati prin El inaintea lui Dumnezeu (*).

     (*) Toti cei care acceptasera crestinismul erau intr-o pozitie (pamanteasca, n.t.) buna, prin aceasta, sfintiti, pusi deoparte de restul poporului, dar credinciosii adevarati erau facuti desavarsiti inaintea lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos.

     (v. 15-18). Dupa ce a stabilit valoarea perfecta si permanenta a lucrarii lui Hristos, autorul citeaza marturia data de Duhul Sfant fata de excelenta si perfectiunea eterna a acestei lucrari in aplicarea ei fata de credinciosi. Aceasta marturie este preluata din cap. 31 a cartii profetului Ieremia, unde Domnul arata privilegiile noului legamant pe care il va incheia cu poporul. Iata deci ce ne marturiseste Duhul Sfant, prin gura profetului : "Nicidecum nu-Mi voi aminti de pacatele lor si de nelegiuirile lor". Ce lucru pretios, de o valoare infinita pentru suflet, ca certitudinea acestei iertari complete si absolute de toate pacatele, bazata pe planul si voia lui Dumnezeu, pe jertfa desavarsita a lui Hristos si garanta de marturia infailibila a Duhului Sfant ! Noi putem profita de ea cu o credinta deplina, si nu trebuie sa cautam nimic altceva pentru a fi siguri de pozitia noastra inaintea lui Dumnezeu : "Iar unde este iertare de acestea", iertare desavarsita si pentru totdeauna de pacate si de nelegiuiri, "nu mai este jertfa pentru pacat". Jertfa care a inlaturat pacatul pentru totdeauna dinaintea ochilor lui Dumnezeu (cap. 9:26), a fost adusa, si nu mai este nevoie pentru a aduce alta. Putem spune, in treacat, ca vedem aici eroarea profunda si subversiva a crestinismului, care este invatat de Biserica romana, despre jertfa repetata neincetat prin messa.
     Pe scurt deci, in ceea ce ne prezinta partea din acest cap. 10, pe care am parcurs-o, gasim : 1. La v. 10, ca rascumpararea noastra a avut o sursa divina in voia lui Dumnezeu ; 2. La v. 12, ca ea a fost implinita printr-o lucrare divina - jertfa lui Hristos ; 3. La v. 15, ca ea are o marturie divina, cea a Duhului Sfant. Este deci voia lui Dumnezeu Tatal, lucrarea Fiului, si marturia Duhului Sfant.
     (v. 19-21). Partea doctrinara a epistolei, al carei mare subiect este preotia lui Hristos in glorie, se incheie aici. Concluzia practica a ceea ce a fost invatat cu privire la aceasta preotie si cu privire la perfectiunea jertfei lui Hristos asezat acum la dreapta lui Dumnezeu, este ca, pacatul a fost inlaturat, constiinta curatita, si credinciosii facuti desavarsiti pentru totdeauna (perpetuu), fara pacat in ochii lui Dumnezeu, avand libertate deplina (sau indrazneala) pentru a intra in locurile sfinte. Nu mai exista nicio bariera care sa le interzica accesul : sangele lui Isus, a satisfacut in totul cerintele dreptatii lui Dumnezeu, permitandu-le sa intre in prezenta lui Dumnezeu, nemaifiind nicio perdea, si a ramane acolo fara teama. Privilegiu minunat pentru pacatosii a caror intinare ii indeparta de acest loc binecuvantat ! Dar El a facut prin Sine Insusi curatirea de pacate ; apoi El a intrat acolo si l-a deschis pentru noi, aratandu-ne calea. Si aceasta cale, este carnea Lui. Umanitatea lui Hristos - umilinta Lui, coborarea Lui - a fost ca o perdea care a ascuns gloria divina omului pacatos. Doar credinta putea discerne. Dar la moartea Lui, perdeaua a fost sfasiata (*), pacatul a fost indepartat, si in Hristos inviat si glorificat la dreapta lui Dumnezeu, omul, prin credinta, poate contempla gloria lui Dumnezeu si, mai mult, sa fie acceptat in prezenta Sa. Iata calea. Epistola ne-a aratat ca Hristos a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte (cap. 9:12) ; acum cei rascumparati sunt indemnati de a-L urma si a intra pe calea pe care El Insusi le-a deschis-o. Este o cale noua care nu a existat niciodata mai inainte, deoarece intrarea in locurile sfinte era interzisa ; este o cale vie, deoarece Hristos, dupa ce a trecut prin moarte, este acum viu si, in puterea unei vieti nepieritoare, traieste in vecii vecilor in glorie. Moartea Lui a fost necesara pentru ispasirea pacatelor noastre ; viata Lui in inviere si in glorie nu este mai putin pentru a ne introduce acolo unde El este : "traind pururea" este spus (7:25).

     (*) In mod figurativ vedem acest fapt in Matei 27 : perdeaua templului este sfasiata de sus pana jos, de la cer la pamant, de la Dumnezeu la om. Lovitura a venit de sus si arata ca Dumnezeu nu a mai ramas ascuns : moartea lui Hristos a deschis accesul pacatosului la Dumnezeu.

     Sub lege, doar marele preot avea libertatea, o data pe an, sa intre in Locul prea sfant, cu sangele jertfelor. Acum toti cei sfintiti, credinciosii rascumparati prin sangele lui Isus, pot avea permanent acces acolo, cu o libertate deplina, pentru ca ei nu mai au constiinta de pacate. Si in plus, ei gasesc acolo pe marele preot pus peste casa lui Dumnezeu, pe Isus Insusi, care ne reprezinta in locul sfant. Totul este realizat ca sa ne simtim bine si fericiti in prezenta lui Dumnezeu.
     (v. 22-25). Acestea fiind spuse, noi avem indemnuri care se bazeaza pe aceste adevaruri. Primul este : "Sa ne apropiem cu inima sincera, in siguranta deplina a credintei, avand inimile curatite (lit. "stropite") de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata". Toate barierele care ne interziceau accesul la Dumnezeu au fost date la o parte, si suntem indemnati sa profitam de acest imens si pretios privilegiu pentru a ne apropia. Apoi este descrisa starea morala a celui care se apropie. Aceasta este o inima adevarata, sincera, fara viclenie, neavand nimic de ascuns fata de Dumnezeu inaintea caruia el se afla in virtutea lucrarii lui Hristos. Aceasta este starea celui care intelege si apreciaza perfectiunea si eficacitatea acestei lucrari, si care poate sa zica impreuna cu psalmistul : "Ferice de acela a carui faradelege este iertata, al carui pacat este acoperit ! Ferice de omul caruia Dumnezeu nu-i socoteste nelegiuirea si in duhul caruia nu este viclenie !" (Ps. 32:1,2). De o inima adevarata este legata siguranta deplina a credintei care isi insuseste, fara a exista loc de indoiala, declaratiile divine referitoare la valoarea perfecta a ispasirii implinite prin jertfa lui Hristos, si prin aceste doua lucruri - o inima adevarata inaintea lui Dumnezeu si siguranta deplina a credintei - Dumnezeu este glorificat si Hristos si lucrarea Lui este onorat. Restul versetului arata pe ce fundament se poate avea o inima adevarata si o siguranta deplina a credintei. Aceasta se datoreaza faptului ca inimile, prin stropirea cu sangele lui Hristos, aplicat odata pentru totdeauna, sunt curatite de o constiinta rea, de sentimentul vinovatiei care antreneaza pacatul, si ca trupul este spalat cu apa curata. Ce semnifica aceste cuvinte ? Se face in mod evident referire la preoti care, atunci cand erau sfintiti (consacrati, n.t.), pentru a putea sa se apropie de Dumnezeu, erau stropiti cu sange dupa ce au fost spalati cu apa (Ex. 29). Aaron, in ziua ispasirii, isi spala trupul inainte de a intra in Locul prea sfant. Acestea erau imagini. Apa curata care ne spala este Cuvantul care este aplicat sufletelor noastre prin puterea Duhului Sfant. Il vedem in diferite pasaje. In Ioan 13:10, 11, Domnul zice : "Cine s-a scaldat nu are nevoie sa i se spele decat picioarele, pentru ca este in totul curat ; si voi sunteti curati, dar nu toti. Pentru ca-l stia pe cel care avea sa-L vanda, de aceea a spus: Nu toti sunteti curati". Si aceste cuvinte ne sunt explicate in cap. 15:3 : "Deja voi sunteti curati, datorita Cuvantului pe care vi l-am spus". Astfel, dupa cum apa aplicata pe trupurile noastre le curateste, la fel Cuvantul aplicat sufletelor noastre le regenereaza si le curateste, si aceasta odata pentru totdeauna, fara ca sa mai fie nevoie de repetare. Pavel, in Tit 3:5, vorbeste de spalarea de regenerare (nastere, din nou, n.t.) ; Petru zice : "fiind nascuti (regenetati, nt.) nu dintr-o samanta care se strica, ci dintr-una care nu se strica, prin Cuvantul viu, care ramane pentru totdeauna, al lui Dumnezeu" (1 Pet. 1:23), si Iacov : "El ne-a nascut prin Cuvantul adevarului" (1:18) ; si Domnul ne-a spus ca trebuie "sa ne nastem din apa si din Duh" (Ioan 3:5).
     Este foarte important de observat ca cuvintele pe care apostolul le foloseste indica faptul ca nu mai exista o repetare a stropirii cu sange, si nici repetarea aplicarii Cuvantului pentru regenerare (nastere din nou, n.t.). Intr-adevar, nu se spune : "Trebuie sa avem inimile curatite de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata" ; ci "avand ...". Lucrarea este facuta odata pentru totdeauna : este un fapt care a avut loc ; o pozitie in care ne aflam. Si pentru ca suntem in aceasta stare, ne putem apropia cu o inima adevarata si cu o siguranta deplina a credintei, fara sa se ridice nicio intrebare cu privire la privilegiul pe care il avem de a intra in prezenta lui Dumnezeu cu o libertate deplina. Nu trebuie sa uitam ca, daca pozitia noastra de consacrare inaintea lui Dumnezeu este sigura o data pentru totdeauna, spalarea cu apa, actiunea Cuvantului aplicata sufletului, va continua in practica, actiune vazuta figurativ in spalarea picioareler in Ioan 13, si despre care se vorbeste referitor la Biserica, in Efes. 5 : "ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin spalarea cu apa, prin Cuvant".
     (v. 23). In acest verset avem cel de-al doilea indemn, cel care se refera la marturia noastra inaintea oamenilor. In cel dinainte am vazut privilegiul nostru de a intra in Locasul ceresc, in prezenta lui Dumnezeu. Speranta se raporteaza intotdeauna la ceva viitor, pe care nu-l avem inca, dar pe care il asteptam. Acesta este Hristos, este venirea Sa, cu toate binecuvantarile pe care ea le va aduce. "Se va arata a doua oara, fara pacat, pentru mantuirea celor care Il asteapta". Vedem ca acest lucru este prezentat in mod general, ca totdeauna in epistola, si priveste atat faza venirii lui Hristos pentru sfintii actuali - fericita speranta - cat si cea a eliberarii lui Israel. Noi marturisim ca-L asteptam pe Hristos - aceasta este adevarata atitudine crestina. Cati nu sunt care, din nefericire, au uitat, si au nevoie sa primeasca indemnul apostolului ! Si noi trebuie sa tinem marturisirea"neclintita". Inima naturala este dispusa sa se descurajeze daca asteptarea se prelungeste ; ea motiveaza si zice : "Stapanul meu intarzie sa vina", si atunci priveste spre lume, uitand scopul ceresc. De aceea, importanta indemnarii bazata pe de alta parte pe credinciosia Celui care a promis fericita si apropiata iesire din cursa (alergare, n.t) : "credincios este Cel care a promis".
     (v. 24, 25). Al treilea indemn se refera la comuniunea si la relatiile fratesti ale celor care au fost scosi afara din iudaism. Nu este suficient de a tine pentru sine increderea in credinciosia lui Dumnezeu ; de asemenea, trebuie sa ne gandim la altii si la binele lor spiritual, si astfel de a ne incuraja unul pe altul pentru a umbla in aceasta dragoste care este pecetea vietii divine in noi, si in fapte bune care Il glorifica pe Dumnezeu si dau marturie despre realitatea marturisirii noastre. Ori, aceasta marturie trebuie sa fie publica ; ea se manifesta in "strangerea laolalta" a celor care aveau o credinta comuna. Parasind , aceasta strangere, cum din nefericire ! multi aveau obiceiul s-o faca, evitand astfel sa-si afirme solidaritatea cu cei care se adunau in jurul lui Hristos, datorita dispretului si a suferintei cu care se confruntau, era un pericol si un semn rau despre credinta celor care actionau astfel, si care se multumeau cu inchinarea iudaica. Acest fapt motiveaza declaratia solemna si grozava din v. 26 la 31. Prin urmare, era necesar sa se indemne si sa ramana credinciosi si fermi in marturisirea publica a credintei, si aceasta "cu atat mai mult cu cat vedeti apropiindu-se ziua".
     Care este aceasta zi ? Evident, ziua de judecata, cand va veni Domnul (2 Tes. 1:10). Aceasta este prezentata intotdeauna cand vine vorba de a actiona asupra constiintei, de a indemna la veghere si la o umblare sfanta departe de lume si, in acelasi timp, pentru a incuraja pe crestin sa nu se teama de oameni (vezi 2 Tim. 4:7, 8 ; Mat. 24:42 ; 1 Tes. 3:13, etc). In plus, se apropia o zi de judecata, preludiul si imaginea judecatii de la sfarsit. Era ziua distrugerii Ierusalimului ( in anul 70 de catre Titus, n.t.) ale carei semne erau deja vizibile (vezi Luca 21:20-24). Cat era deci de necesar, ca in momentul disparitiei si a templului si a inchinarii de care evreii erau inca atasati, ca ei sa nu parasesca aceasta "strangere laolalta" care ramane in afara oricarei forme, care este intemeiata pe Hristos si lucrarea Lui ! Ori, parasirea marturisirii crestine ii lasa fara speranta. Este ceea ce vom vedea in versetele urmatoare.
     (v. 26-31). Aceste versete ne arata grozavele consecinte ale parasirii marturiei crestine. Este important sa le intelegem insemnatatea lor. Mai intai, despre ce adevar este vorba aici ? Evident crestinismul, dar, potrivit cu doctrina prezentata anterior, crestinismul din punct de vedere al valorii perfecte si suficiente a jertfei lui Hristos adusa odata pentru totdeauna pentru a inlatura pacatul, jertfa care nu se mai repeta. Daca, dupa ce a fost cunoscut acest adevar si a fost marturisit, recunoscand valoarea acestei jertfe, cineva abandona si alegea in mod voit pacatul, adica o umblare dupa vointa proprie, nu mai exista nicio jertfa la care se putea recurge. Singura jertfa eficace pentru indepartarea pacatelor, a fost respinsa. Acela se constituia in impotrivitor al lui Hristos si al harului, si pentru astfel de persoane nu mai ramanea nimic decat judecata care ii va atinge si-i va nimici cu siguranta (*).

     (*) Se pare ca Duhul Sfant are permanent in vedere judecata care urma sa cada peste iudeii care L-au lepadat pe Hristos si s-au impotrivit Duhului Sfant.

     Apostolul care, in toata epistola, a facut sa reiasa superioritatea crestinismului asupra iudaismului, arata, de asemenea, ca dispretul fata de primul va aduce o judecata mult mai grozava decat cea care a lovit pe dispretuitorii celui de-al doilea. A dispretui legea pe care Dumnezeu a dat-o prin Moise, insemna lepadarea ei, si cei care se faceau vinovati de crime care implica acest dispret, erau omorati fara mila. Nimic nu putea ispasi pacatul lor (vezi Lev. 24:10-16 ; Num. 15:32-36 ; Deut. 17:2-7). Ori, lepadarea crestinismului dupa ce a fost cunoscut si marturisit, era o crima infinit mai mare. Intr-adevar, cele doua mari privilegii crestine sunt jertfa unica si perfecta pe care Fiul lui Dumnezeu a oferit-o pe cruce dandu-Se pe Sine Insusi, si prezenta Duhului Sfant care marturiseste despre harul divin manifestat in aceasta jertfa. Abandonarea acestor privilegii dupa ce au fost cunoascute si marturisite, insemna a-L calca in picioare pe Cel care a fost recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu ; insemna a socoti ca necurat sangele legamantului prin care a marturisit ca a fost pus deoparte (despartit de iudaism, n.t.) ; in final insemna a insulta pe Duhul harului. Dumnezeu, harul Sau, Fiul Sau, jertfa Acestuia, si Duhul Sfant care marturiseste, totul era lepadat si dispretuit, si ce mai ramanea ca termen final pentru o astfel de cale, daca nu judecata dreapta din partea Aceluia care are razbunarea si care va da fiecaruia dupa faptele sale ? Judecata Domnului este un lucru sigur : El a spus-o ; si cat de infricosator este sa cazi in mainile Dumnezeului celui viu pentru a primi plata cuvenita pentru cel mai mare pacat, al celui care inchide usa oricarei sperante, respingerea voita a harului Sau.
     (v. 32-39). Pentru ca ei sa evite o soarta atat de grozava, pentru a-i incuraja la rabdare si staruinta, scriitorul sfant aminteste evreilor cat de mult au suferit ei la inceputul drumului lor crestin, in "zilele de la inceput", dupa ce au "fost luminati" prin aceasta lumina cereasca a adevarului care a patruns in sufletele lor. O cauza pentru care s-a indurat multe ne este cu atat mai scumpa, si in plus, experienta harului lui Dumnezeu care i-a sustinut in aceste suferinte, este potrivita pentru a-i incuraja. Pe aceste sentimente se bazeaza in primul rand indemnul adresat acestor crestini. Indurand insulte si necazuri, asociindu-se cu cei care erau persecutati, mangaind pe cei care erau in inchisoare pentru credinta lor, primind cu bucurie rapirea bunurilor lor, pentru ca aveau in vedere bunuri mai bune si permanente, in cer, ei aratau prin aceasta realitatea marturisirii lor. Nu era deci momentul de a fi descurajati, acum cand scopul era aproape sa fie atins, si nu trebuia sa abandoneze increderea in Dumnezeu si in promisiuniile Sale pe care ei le-au probat si a caror rasplatire este gloria. Este adevarat ca rabdarea este necesara pentru a starui pana la sfarsit pe drumul voii lui Dumnezeu, drum pe care se intalnesc incercarile, dar la al carui capat este bucuria lucrurilor promise. Este pretios de a vedea cum Duhul Sfant plaseaza permanent inaintea sufletului, pentru a-l incuraja, rasplata sigura pe care Dumnezeu, care este credincios si care a promis, i-o va da la sfarsitul cursei. Odihna lui Dumnezeu, lucruri mai bune si permanente, mantuirea care va fi adusa atunci cand Hristos Se va arata, iata ce asteptam noi.
     (v. 37). Ori, momentul cand vom intra in posesia a ceea ce a fost promis este aproape : un nou si puternic motiv pentru a se incuraja, pentru a rabda si a starui. "Pentru ca inca putin, foarte putin si Cel care vine va veni si nu va intarzia". Implinirea a tot ceea ce cuprinde promisiunea glorioasa este legat de venirea lui Hristos. Ori, "El vine", este o expresie izbitoare si care ne arata, ca sa zicem asa, ca este pe drum ; ea Il caracterizeaza pe Hristos, la fel cum asteptarea permanenta si rabdarea il caracterizeaza pe cel fidel. Si in curand El Se va arata, nu va intarzia. Totul, in acest verset, ne anunta deci venirea foarte apropiata a lui Hristos : "inca putin, foarte putin" ; "El vine" ; nu va intarzia". De aceea crestinul trebuie sa traiasca, sa asculte si sa staruiasca. Nimic nu va influenta atat de mult umblarea sa in credinciosie ca acest gand : "El vine".
     (v. 38). Dar exista un principiu care este puterea acestei vieti de asteptare : acesta este credinta. Ea caracterizeaza viata celui drept, ea o hraneste, ea ii da putere sa staruiasca in mijlocul tuturor greutatilor. Acolo unde ea lipseste, viata slabeste ; incercarile provoaca teama ; existand pericolul de retragere, de a da inapoi, si daca cineva intra pe aceasta cale fatala, Dumnezeu nu-Si gaseste placere in el.
     (v. 39). "Dar noi", spune scriitorul sfant, plasandu-se in mijlocul credinciosilor, asociindu-se in mod fratesc cu ei, "nu suntem dintre aceia care dau inapoi spre pieire" - acesta este rezultatul fatal unde duce parasirea increderii in Dumnezeu pentru implinirea promisiunii - "ci ai credintei pentru pastrarea sufletului. Pastrarea sufletului, bucuria vietii eterne in glorie, acesta este finalul fericit pentru drumul credintei.
     Astfel, in timp ce v. 26-31 arata ca judecata este singurul rezultat unde duce parasirea voita a marturisirii de credinta, versetele urmatoare (32-39) incurajeaza pe cei care pastreaza credinta, aratandu-le ca sfarsitul drumului este Hristos venind in glorie sa implineasca promisiunile.
     Pasajul : "Si cel drept va trai prin credinta", preluat din profetul Habacuc 2:4, este citat de trei ori in epistolele lui Pavel : Rom. 1:17 ; Gal. 3:11, si aici. In epistola catre Romani accentul este pus pe cuvantul "drept" ; in Galateni, pe cuvantul "credinta", si aici pe cuvantul "a trai". In primul caz, citatul este in legatura cu dreptatea lui Dumnezeu descoperita in Evenghelie pe principiul credintei : "Si cel drept va trai prin credinta". In al doilea, credinta care indreptateste este pusa in contrast cu legea care condamna. Si in final, in al treilea, a trai prin credinta este in contrast cu a da inapoi si pieirea.

   

marți, 7 mai 2019





                                  Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                              - IX -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     9     CAPITOLUL 9

     (v. 1-5). Duhul Sfant, in aceasta parte din epistola (9 ; 10:1-18), ne prezinta - continuand marele subiect al preotiei - jertfa unica si perfecta a noului legamant si valoarea ei, in contrast cu vechile daruri. Dar pentru a scoate in evidenta excelentele privilegii legate de noua ordine de lucruri, scriitorul sfant aminteste ceea ce a avut loc sub cel vechi, si pentru aceasta incepe prin a relata ceea ce se gasea in cortul pe care el il numeste Sfantul Locas pamantesc sau "lumesc", adica "din aceasta lume", spre deosebire de "cortul care nu este din aceasta creatie" (*) (v. 11).

     (*) In intreaga epistola este vorba despre cortul din pustie si nu de templul din tara, care este o imagine a odihnei.

     Cel dintai legamant era in legatura cu acest Locas (pamantesc, n.t.) si el avea porunci date de Dumnezeu pentru slujba divina, dar care, la fel ca si vechiul legamant, ar trebui sa dispara acum. Insasi structura acestui Locas arata faptul ca inchinatorul era tinut la distanta, Dumnezeu ramanand ascuns in spatele perdelei.
     Intr-adevar, el era alcatuit din doua parti distincte, desi forma un intreg. Era mai intai prima parte, care este numita aici cel dintai cort, sau Locul Sfant (sau, "Sfanta", n.t.) unde se aflau sfesnicul de aur si masa pe care erau asezate painile pentru punerea inainte. A doua parte - un alt cort - numita Sfanta sfintelor si care era despartita de prima parte printr-o perdea care este numita aici perdeaua a doua, deoarece era deja una la intrarea Locului sfant. In Sfanta sfintelor se gasea o tamaietoare ( un altar) de aur (vezi Lev. 16:12, 13 ; Num. 16:46), cu care marele preot aducea tamaia placut mirositoare in singura zi din an atunci cand intra in prezenta Domnului ; apoi chivotul legamantului, tronul lui Iehova, in care era ulciorul de aur cu mana, amintind de grija lui Dumnezeu fata de poporul Sau in pustie (Ex. 16:32-34), toiagul lui Aaron care infrunzise, pecetea preotiei sale (Num. 17:10), si in final tablele legii sau marturia, numite aici tablele legamantului, pentru ca vechiul legamant a fost incheiat pe principiul ascultarii omului (Ex. 34:27, 28 ; 25:21 ; 40:20). In sfarsit pe chivot erau heruvimii gloriei acoperind cu umbra lor scaunul indurarii (fr. "propitiatorul", locul de care se apropia marele preot in ziua ispasirii pentru a face "propitierea", n.t.) Scriitorul sfant adauga ca nu este timpul acum de vorbit in detalii despre aceste lucruri care toate au semnificatia lor simbolica, asa cum stim. Vedem, intr-adevar, ca el omite sa mentioneze altarul pe care se aducea tamaia placut mirositoare, dar el vorbeste de tamaietoarea (cadelnita) care trebuia sa fie umpluta cu focul luat de pe acest altar atunci cand, in marea zi a ispasirii, marele preot aducea tamaia nu pe altar,  ci in Sfanta sfintelor, pe focul care era in tamaietoare. Trebuie remarcat ca ceea ce este spus despre jertfe in cap. 9 si 10, se refera la cele care se aduceau in acea zi.
     (v. 6-10). Dupa ce a aratat dispunerea cortului in cele doua parti, si a indicat pe scurt ceea ce contin ele, autorul ne aminteste doua fapte din care el trage concluziile. In primul rand, preotii (printre care si marele preot de asemenea) intrau intotdeauna in prima parte a cortului pentru a implini slujba acolo, ca sa aduca in fiecare zi tamaie pe altar, sa aiba grija de lampile de la sfesnicul de aur, pentru ca el sa lumineze permanent, si de a aseza in fiecare sabat painile pentru punerea inainte pe masa (Ex. 30:7, 8 ; comp. Luca 1:9 ; 1 Cr. 6:49 ; Ex. 27:21 ; Lev. 24:1-9). In al doilea rand, doar marele preot, o data pe an, la marea zi a ispasirii (Lev. 16:3-19), intra in Locul prea sfant, purtand sangele jertfelor aduse pentru el insusi (Lev. 16:11) si pentru greselile sau pacatele din nestiinta ale poporului (Lev. 16:15, 16). Duhul Sfant care era in Moise ne invata ce semnifica aceste fapte. Mai intai, accesul in prezenta lui Dumnezeu, sub vechiul legamant, era inchis. Omul pacatos nu putea intra in adevaratul Locas prea sfant, locuinta lui Dumnezeu, cerul, infatisat in mod figurativ prin a doua parte a cortului. Calea pentru a intra acolo nu fusese inca aratata. Si in al doilea rand, vedem ca toate poruncile carnii ale inchinarii mozaice, daruri, jertfe, spalari, nu au putut sa desavarseasca constiinta, curatita de pacat, lucru indispensabil pentru cel care voia sa se apropie de Dumnezeu pentru a I Se inchina.
     Expresia "locurile sfinte", de la v. 8, indica unirea celor doua parti ale cortului intr-una singura. Aceasta este imagine cortului ceresc unde noi vom intra ; acolo nu mai este perdea. Intr-adevar, atunci cand Domnul Si-a dat viata Sa pe cruce, perdeaua templului a fost sfasiata "de sus pana jos" (Mt. 27:51). La cap. 10:19, din epistola noastra, citim : "Avand deci, fratilor, indrazneala sa intram in locurile sfinte". Acesta este deci pentru noi cortul ceresc.
     Marele preot intra, in ziua ispasirii, in Locul prea afint, cu sangele jertfelor, mai intai pentru el insusi, apoi pentru greselile poporului. Aceste greseli sau pacate din nestiinta sunt pacate infaptuite din greseala, asa cum este vorba in Lev. 4:5 si Num. 15:22-29. Dar cu privire la pacatele infaptuite in mod voit, din mandrie ( sau, ingamfare ; cu mana ridicata, n.t.), nu exista jertfa pentru a putea fi ispasite : vinovatul era ucis fara mila (Num. 15:30-36). Ultimile versete sunt un exemplu de pacate din mandrie (vezi de asemenea Deut. 17:12). Este ceea ce se aminteste mai departe in epistola : "Cine a dispretuit legea lui Moise moare fara mila, pe marturia a doi sau trei martori" (cap. 10:28).
     Cortul era o imagine pentru "timpul de acum", actual, de pe pamant ; randuielile care erau legate de el nu au tinut decat pana la "un timp de indreptare", economia (dispensatia, n.t.) cea noua. A se alipi de mozaism, insemna sa prefere umbra in locul realitatii, ceea ce nu putea sa satisfaca nevoile constiintei, de a o face perfecta. Astfel ca scriitorul sfant trece la subiectul pe care il are in vedere, adica valoarea si intinderea jertfei lui Hristos, in contrast perfect cu jertfele aduse sub vechiul legamant.
     (v. 11, 12). Hristos a venit ! Acesta este marele si gloriosul fapt pus de la inceput, si a carei insemnatate o putem intelege amintind ceea ce a fost spus cu privire la vrednicia Persoanei Sale. Doua lucruri il caracterizeaza : 1. Hristos este "Mare Preot al bunurilor viitoare". Aceste bunuri fiind viitoare nu sunt deci binecuvantarile care, ca crestini, ne bucuram acum in Hristos, binecuvantari prezente si in totalitate ceresti, asa cum este, de asemenea, relatia noastra cu Hristos (Efes. 1:3). Aceste bunuri viitoare sunt cele care apartin noului legamant incheiat cu Israel, acestea sunt toate binecuvantarile promise pe care Mesia le va aduce cand va domni in timpul mileniului. 2. El a venit, "prin cortul mai mare si mai desavarsit, nefacut de mana (adica nu din aceasta creatie)" ; adica Hristos a venit, nu in legatura cu cortul pamantesc pe care mana omului l-a ridicat, ci in legatura cu un cort mai mare si mai desavarsit, care nu este din creatia aceasta, in legatura cu cortul ceresc. Acesta este intotdeauna contrastul dintre randuielile pamantesti si cele ceresti - mai bune.
     Acestea fiind spuse, vedem ca : 1. Hristos a venit, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu propriul Sau sange - un nou contrast. El a obtinut, prin valoarea infinita si totdeauna eficace a acestui sange, o rascumparare eterna. Lucrarea este perfecta, implinita in intregime, si pacatul indepartat pentru totdeauna. Noi avem o rascumparare pentru eternitate. 2. Aceasta rascumparare fiind obtinuta, Hristos "a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte (Sfanta sfintelor)". El sta acolo in prezenta lui Dumnezeu, ca garant pentru noi a perfectiunii si permanentei lucrari implinite.
     Sa observam in treacat locul pe care il ocupa sangele in acest capitol ; acesta este pentru a stabili contrastul complet dintre sangele jertfelor si valoare infinita si eficacitatea intreaga si eterna a sangelui lui Hristos, asa cum vom vedea in restul capitolului. Scriptura ne invata ca sangele este viata ; de aici, interdictia categorica de a nu manca sange (Gen. 9:4-6 ; Lev. 3:17 ; 7:26 ; 17:10-14 ; Deut. 12:16 ; Fapte 15:28, 29). Sangele varsat inseamna moarte, adica luarea vietii. Dar in cazul minunatului nostru Mantuitor, este viata data : El Insusi Si-a dat viata la moarte (Ioan 10:11, 15, 17, 18 ; Is. 53:12).
     (v. 13, 14). Iata acum consecintele acestei rascumparari eterne. Pentru a le scoate mai bine in evidenta, autorul aminteste ce avea loc sub lege. Intinarile contactate atunci erau exterioare si afectau curatia carnii (a trupului, n.t.) - acestea erau lepra, atingerea de un mort, etc. Cel care era intinat astfel era scos in afara comuniunii poporului, pana cand se aducea sange de vitei si de tapi, sau era stropit cu apa de curatire pregatita cu cenusa vitelei rosii care a fost injunghiata (vezi Lev. 4:5, 14, 16 ; Num. 19). Dar prin sangele lui Hristos este lucrata o curatire cu mult mai mare si importanta - o curatire morala, cea a constiintei.
     Sa observam de ce este curatita constiinta : de fapte moarte, nu doar de pacate pozitive, ci de tot ceea ce produce natura pacatoasa a omului mort in greselile si in pacatele sale. Aceste fapte sunt moarte deoarece sunt roadele unei inimi corupte si nu pot avea nicio valoare inaintea lui Dumnezeu, cu exceptia cazului cand este condamnat copacul care le produce. Prin lucrarea lui Hristos, prin sangele care a fost varsat, datorita acestei rascumparari eterne, constiinta este curatita, faptele moarte sunt sterse, tot ceea ce era omul in natura lui pacatoasa si care il intina este pus deoparte. Astfel, curatiti in constiinta noastra, suntem facuti potriviti pentru a-I sluji Dumnezeului celui viu. Aceasta expresie "Dumnezeul cel viu" ofera un contrast absolut cu aceste fapte moarte, cu starea morala a omului neregenerat care le produce si care se afla astfel in incapacitatea absoluta de a-I sluji Dumnezeului cel viu. Sa observam ca expresia "a sluji" exprima nu a face voia lui Dumnezeu, a asculta, ci slujirea preoteasca, in prezenta Sa. Este acelasi cuvant, tradus la v. 9 prin "cel care slujeste (sau, cel care se inchina)". Ce privilegiu de a putea, cu o constiinta curatita, sa stam inaintea lui Dumnezeu pentru a-I sluji !
     Dar sa ne mai oprim inca putin asupra mijlocului prin care ne bucuram de o astfel de favoare. Acesta este sangele lui Hristos, dar aici sunt adaugate mai multe lucruri care sporesc virtutea si eficacitatea acestei jertfe. Jertfele (v. 13) erau aduse, fara constienta a ceea ce se facea. Hristos S-a oferit El Insusi lui Dumnezeu. El S-a oferit in deplina constienta a ceea ce face ; oferirea Lui Insusi era de buna voie ; aceasta era datorita devotamentului si ascultarii fata de Dumnezeu ; astfel, jertfa lui Hristos era un act moral implinit pentru gloria lui Dumnezeu. "Fara pata" este adugat ; in exterior, jertfele trebuiau sa fie fara cusur. Dar Hristos era din punct de vedere moral curat, fara pata, vrednic de Dumnezeu caruia i S-a oferit pe Sine Insusi. Este vorba aici de Hristos ca Om ; ca atare, El nu a cunoscut pacatul ; fiind fara pacat in nasterea Sa, conceput prin Duhul Sfant, condus in toata viata Sa prin Duhul Sfant, El nu a permis pacatului sa intre in El ; in totul a fost fara pacat. Toate motivele Sale, inclinatiile Sale, erau perfect curate, neavand in vedere decat pe Dumnezeu. Jertfa de buna voie, a fost, de asemenea, fara pata si perfecta, de o perfectiune care o facea placuta lui Dumnezeu. Era adevarata jertfa de aredere-de-tot. O alta trasatura este adaugata la ceea ce face mai buna (excelenta, n.t.) jertfa lui Hristos. El S-a oferit prin Duhul etern. El este animat si condus in intregime in acest act de puterea Duhului lui Dumnezeu, care a locuit in El ca Om. Duhul nu este numit aici Duhul Sfant, ci Duhul etern, la fel cum rascumpararea implinita prin jertfa lui Hristos este eterna. Deci, puterea prin care Hristos S-a oferit este caracterizata prin acelasi cuvant. Duhul prin care Hristos a oferit jertfa Sa ii confera o eficacitate si o valoare eterna (*). Cat de mare si minunata este lucrarea lui Hristos de la cruce !

     (*) "Trebuie sa remarcam cu ce grija epistola catre Evrei leaga de toate lucrurile epitetul "etern". Ea nu mai aseza credinciosul pe un teren de relatie cu Dumnezeu in timp si pe pamant, ci acesta este un teren al relatiei eterne. La fel este cu rascumpararea si mostenirea. In legatura cu acestea, lucrarea de pe pamant este implinita odata pentru toate. Nu este fara importanta de a remarca aceasta cu privire la natura lucrarii. De aici si aplicarea acestui epitet, chiar la Duhul Sfant" (Sinopsis 5 - Studii asupra Cuvantului, J.N.D.).

     (v. 15). Datorita acestui fapt, in virtutea sangelui care a fost varsat, a mortii pe care a suferit-o, Hristos a devenit Mijlocitorul unui legamant nou. Acest legamant nou este deci intemeiat pe sangele Sau. El priveste pe Israel in viitor si de aceea apostolul evita sa faca o aplicatie directa la noul legamant ; dar totul este pregatit ca el sa-si faca efectul : exista un Mijlocitor, si moartea a intervenit "pentru rascumparare din incalcarile de sub intaiul legamant". Jertfele oferite sub intaiul legamant nu puteau sa faca ispasire pentru faradelegile comise, ci Mijlocitorul a platit rascumpararea prin moartea Sa, ca plata a pacatului ; ele sunt sterse in virtutea acestei morti, astfel ca "cei care sunt chemati", chemati acum (vezi cap. 3:1), sunt beneficiarii acestei rascumparari, si primesc mostenirea eterna care a fost promisa. Aceasta mostenire cuprinde toate binecuvantarile promise si care sunt in legatura cu noul legamant, si el este etern, sau perpetuu, pentru ca lucrarea care a indepartat pacatul dinaintea ochilor lui Dumnezeu este implinita in mod desavarsit, natura si caracterul lui Dumnezeu fiind glorificate prin ea, si ca ea are o valoare eterna.
     (v. 16, 17). Cuvantul tradus prin legamant, este redat aici prin testament. El vrea sa spuna o "dispozitie". Legamantul este o dispozitie pe care Domnezeu o face in legatura cu omul care intra in relatie cu El ; un testament este o dispozitie in favoarea cuiva. In aceste doua versete, care alcatuiesc o paranteza introdusa de ideea de mostenire, se vede foarte de clar ca sensul este de cel de testament. Acest gand aditional este introdus pentru a arata necesitatea mortii lui Hristos - considerat ca testator (cel care a facut un testament, n.t.)) - astfel incat sa ne putem bucura de ceea ce testamentul (promisiunile) confera - adica binecuvantarile mostenirii eterne.
     (v. 18-22). Revenind la gandul de legamant, autorul sfant arata ca intaiul legamant nu a fost consacrat (sau, sfintit) fara sange, fara interventia mortii. Intr-adevar, dupa cum citim in Exod 24:7, 8, sangele jertfelor pecetluia autoritatea legii asupra poporului care o acceptase, spunand : "Tot ce a zis Domnul vom face". Aceasta era pedeapsa cu moartea legata de obligatia de a tine legea. In al doilea rand, vedem din multe pasaje, si in special in Lev. 16:15-19, ca insusi cortul si ustensilele sale, intinate de necuratiile si faradelegile fiilor lui Israel, erau curatite prin sange (*), si autorul ajunge astfel, la acest mare si capital adevar proclamat in toata lege : "fara varsare de sange (fara moarte), nu este iertare". Legamantul este deci intemeiat pe sange ; intinaciunile erau curatite prin acelasi mijloc, si iertarea pacatelor (indepartarea vinovatiei) obtinuta, de asemenea, prin varsare de sange.

     (*) "Aproape toate sunt curatite cu sange, potrivit legii", este spus. Existau cazuri cand apa era folosita ca mijloc de curatire fie pentru persoane, fie pentru lucruri. Vedeti Levitic 15 si Numeri 19. "Apa este o imagine de curatire morala si practica. Aceasta curatire se face prin aplicarea la inima si la constiinta a Cuvantului care judeca raul si descopera binele".

     (v. 23). Imaginile lucrurilor care sunt in ceruri - cortul si ceea ce apartinea de el - erau deci curatite cu sangele jertfelor, dar lucrurile ceresti insesi, pentru a fi curatite, cereau jertfe mai bune - cea a lui Hristos. Aceste lucruri ceresti sunt Locasul de sus, "adevaratul cort" unde Hristos a intrat si in care El este slujitor (cap. 8:1, 2). Ele au nevoie sa fie curatite, fiindca au fost intinate prin prezenta lui Satan si a ingerilor sai. In marea zi a ispasirii (Lev. 16), marele preot, dupa cum am vazut mai sus, curatea cu sange Locasul pamantesc intinat prin pacatele fiilor lui Israel. La fel si Hristos, prin sangele Sau, in virtutea jertfei Sale, a facut tot ceea ce trebuia pentru curatirea Locasului ceresc. Lucrarea pe care se bazeaza aceasta curatire este implinita in mod desavarsit si pentru noi, ne bucuram deja pe deplin, pacatele noastre fiind sterse, si astfel, noi insine impacati cu Dumnezeu, suntem acceptati in prezenta Sa, dar mai ramane o parte viitoare a acestei curatiri, atunci cand Satan si ingerii sai vor fi aruncati din cer (Apoc. 12:9). Aceasta va avea loc, de asemenea, in virtutea jertfei lui Hristos, "a sangelui de la cruce", cand va impaca "toate lucrurile" cu Dumnezeu, "fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri" (Col. 1:20), cand Satan va fi aruncat in Adanc si legat (Apoc. 20:1-3) ; dar noi, noi suntem deja acum inpacati "in trupul carnii Lui, prin moarte" (Col. 1:21, 22). Vedem deci aici, la fel ca in epistola catre Evrei, lucrarea lui Hristos de la cruce, sangele Sau varsat, si aplicatia actuala a lucrarii Sale fata de credinciosi, apoi aplicatia ei viitoare - curatirea celor ceresti si impacarea tuturor lucrurilor.
     (v. 24). Iata deci marele fapt care urmeaza jertfei lui Hristos. El a intrat, nu in Locasul pamantesc facut de mana, ci in Locasul ceresc, cerul, fata de care cel dintai nu era decat imaginea. El este acolo potrivit cu excelenta Persoanei Sale si in virtutea perfectiunii lucrarii Sale implinite, in prezenta lui Dumnezeu Insusi, si ca sa Se arate acum pentru noi. Asa cum marele preot care intra o data pe an in locul prea sfant si il reprezenta acolo pe Israel, asa si Hristos S-a aratat acum pentru noi inaintea fetei lui Dumnezeu si a ramas acolo, pozitia noastra deci nu se schimba. Ce har de a fi asa, fara perdea, in prezenta lui Dumnezeu ! Ce perfectiune in Persoana si lucrarea Aceluia care S-a aratat acolo pentru noi ! Ce siguranta pentru suflet sa fie reprezentat astfel !
     (v. 25, 26). In Israel, marele preot trebuia sa intre in fiecare an in Locul prea sfant cu sangele noilor jertfe, un alt sange decat al sau, pentru a curati poporul si cortul. Lucrarea nu era niciodata perfecta si nu indeparta pacatul pentru totdeauna : trebuia repetata permanent. Nu asa este cu Hristos. El a intrat o singura data in Locasul ceresc si a ramas acolo. Caci a intrat cu propriul Sau sange, si dupa cum jertfa Sa este perfecta in ea insasi si in efectele sale, nu mai trebuie sa fie repetata. Pentru a fi repetata, ar trebui ca Hristos sa sufere de mai multe ori de la intemeierea lumii, de la introducerea pacatului, dar nu mai este nevoie, caci "acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, pentru desfiintarea pacatului prin jertfa Sa (jertfa Lui Insusi)".Adevar de toata importanta si infinit de pretios.
     Este spus, "La sfarsitul veacurilor". "Veacurile", este timpul rabdarii lui Dumnezeu fata de om inaintea lucrarii lui Hristos, timpul in care omul a fost pus la proba in diferite moduri ; este timpul in care se deruleaza istoria omului plasat sub propria responsabilitate, in diversele dispensatii prin care Dumnezeu l-a trecut : inainte de lege, sub lege, cu preotia sa se apropie de Dumnezeu, cu promisiunile, apoi cu prezenta Fiului Sau preaiubit venit in har si in puterea eliberatoare. Aceste veacuri au aratat clar ceea ce este omul in natura si in vointa lui. El nu s-a supus lui Dumnezeu si nu a profitat de niciun mijloc de a se apropia de Dumnezeu ; el s-a manifesta in mod clar ca fiind rau, iremediabil de rau, pacatos si vrajmas al lui Dumnezeu, astfel incat la sfarsitul lucrarii Sale de dragoste pe pamant, Isus a rostit aceste cuvinte dureroase, care rezuma in final ceea ce este in inima omului : "M-au si vazut si M-au urat, si pe Mine si pe Tatal Meu" (Ioan 15:24). Aceasta inseamna "sfarsitul veacurilor", sfarsitul istoriei omului pus la proba. El pune capac pacatului sau respingand si rastignind pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Dar atunci si Dumnezeu intervine dupa gandurile Sale eterne de har. Omul si-a aratat intrega sa incapacitate de a raspunde la ceea ce cere Dumnezeu de la el, si in acelasi timp vrajmasia profunda impotriva lui Dumnezeu, atunci Hristosul lepadat Se arata ca implinind lucrarea lui Dumnezeu - indepartarea pacatului, si aceasta chiar prin lepadarea insasi, prin aceasta moarte pe care a suferit-o de buna voie din partea oamenilor. Aceasta lucrare este implinita perfect. Pacatul care l-a dezonorat pe Dumnezeu si care l-a despartit pe om de El, este desfiintat prin jertfa lui Hristos. El este desfiintat dinaintea ochilor lui Dumnezeu, si el este odata pentru toate, caci Hristos S-a aratat o singura data, si aceasta singura data a fost suficienta, pentru ca pacatul odata indepartat, marele si finalul rezultat a fost atins pentru gloria lui Dumnezeu si binecuvantarea omului. Sfarsitul veacurilor a sosit astfel in chip moral. Este adevarat ca toate rezultatele lucrarii lui Hristos  nu sunt inca aratate, dar baza este pusa. Pacatul va fi indepartat din lume (Ioan 1:29) ; lucrarile diavolului vor fi nimicite (1 Ioan 3:8) ; va fi un cer nou si un pamant nou unde dreptatea va locui, o creatie cu totul noua (Apoc. 21:1 ; 2 Pet. 3:13), unde pacatul si consecintele sale nu vor mai fi si unde nu vor mai putea intra vreodata, si toate acestea sunt rezultatul lucrarii lui Hristos ; jertfa Sa, jetfirea Lui Insusi pe cruce, este temelia pe care se bazeaza aceasta manifestare a puterii, a dragostei si a gloriei lui Dumnezeu in toata eternitatea. Dar deja acest rezultat, si anume indepartarea pacatului, este realizat pentru credincios in constiinta, la fel cum el apartine deja in chip moral de creatia noua (2 Cor. 5:17).
     (v. 27, 28). Sfarsitul versetului precedent prezinta lucrarea lui Hristos - jertfa Lui - si intinderea ei generala, rezultatul complet si final va fi inca in viitor. Avem in v. 27 si 28 acest rezultat deja actual pentru credincios, bineinteles nu asa cum va fi in glorie, dar deja complet in ceea ce priveste constiinta, astfel ca pentru el pacatul este desfiintat, si intre el si Dumnezeu nu mai este nicio perdea. Numai ca aici, Hristos este prezentat in caracterul de substitut : a purtat pacatele. In marea zi a ispasirii erau pusi deoparte doi tapi - unul pentru Domnul, oferit jertfa pentru pacatele poporului si al carui sange era dus in Locul prea sfant, pentru a face ispasire (*) pentru locul sfant si de a curati necuratiile poporului Israel. Ca imagine, aceasta corespunde desfiintarii pacatului dinaintea lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Al doilea tap nu era injunghiat, dar totusi se identifica cu primul tap care a murit, caci el trebuia sa dispara intr-un pamant nelocuit, imagine a mortii. Pe capul acestui tap erau marturisite de catre Aaron, marele preot ca reprezentant al poporului, nelegiuirile si nedreptatile fiilor lui Israel ; ele erau puse asupra lui, apoi era alungat in pustiu, si acolo el ducea toate aceste pacate care dispareau astfel dinaintea lui Dumnezeu si a poporului (Lev. 16). Ca tip, acest al doilea tap ni-L prezinta pe Hristos, "oferindu-Se pe Sine Insusi pentru a purta pacatele multora", adica Hristos, substitutul nostru pentru noi credinciosii : "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (1 Pet. 2:24).

      (*)  In Biblia franceza este "propitiere" (propitiation), adica apropiere, a aduce aproape. Este actul infaptuit de marele preot cand se prezenta cu sange (o data pe an) inaintea lui Dumnezeu in Locul prea sfant ce simboliza sangele Domnului Isus varsat inaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice" pe Dumnezu ca sa-Si indrepte (in har) fata spre oameni. Daca Dumnezeu accepta sangele, atunci marele preot iesea afara la popor si urma al doilea act, si anume "substituirea", prin punerea mainilor pe capul tapului pentru Azazel, lucru ce simbolizeaza pocainta si marturiserea pacatelor, Levitic 16. Deci, ispasirea cuprinde doua aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propitiere", si 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luand pacatele noastre, (ale celor care si-au pus "mainile pe capul animalului", marturisindu-si pacatele si crezand ca El a murit pentru ei) si fiind alungat intr-un loc pustiu si fara apa, adica in moarte. In 1 Ioan 2:2 ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire". Propitierea este pentru toti oamenii, dar iertarea pacatelor si mantuirea le au doar cei care se identifica cu Domnul Isus in moartea Lui, adica "substiuire", Aceasta inseamna de fapt ispasire, "propitiere" si "substituire". Acest lucru a mai fost explicat pe blog. (n.t.)

         Doua realitati teribile il asteapta pe om datorita pacatului, moartea "si dupa aceea judecata". Aceasta este soarta omului ca fiu al lui Adam : lui ii este rezervat sa moara o singura data, dar cu aceasta moarte, care este plata pacatului (Rom. 6:23), nu sfarseste totul pentru el ; ramane ceea ce este cel mai teribil, adica judecata. Moartea nu face decat sa-l duca inaintea lui Dumnezeu care il judeca, si de aceea moartea este numita imparatul spaimelor (Iov. 18:14). Dar pentru credincios, soarta sa este schimbata cu totul ; el nu mai depinde de Adam, ci de Hristos. Si in Hristos, el a gasit doua certitudini binecuvantate : in primul rand, Hristos S-a oferit o singura data pentru pacatele sale, si, prin urmare, ele au fost indepartate in intregime ; si in al doilea rand, Hristos va aparea curand si va aduce o eliberare desavarsita pentru cei care Il asteapta. Deci, el nu trebuie sa se teama de judecata, si astfel pentru el moartea, daca trebuie s-o sufere (sa treca prin ea, n.t.), nu are niciun fel de spaima.
     Remarcam expresia "multora". Aceasta este in contrast cu "toti". Lucrarea lui Hristos este suficienta pentru toti ; El S-a dat ca pret de rascumparare pentru toti ; El este propitiere (vezi nota de mai sus, n.t.) pentru lumea intreaga (1 Tim. 2:6 ; 1 Ioan 2:2), dar El nu a purtat pacatele tuturor ; daca ar fi asa toti ar fi mantuiti. Numai cei care cred sunt beneficiarii lucrarii Sale. "Dreptatea lui Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos" este fata de toti, dar numai "peste cei care cred". (Rom. 3:22). Pentru acestia, observam de asemenea, nu mai este vorba de moarte. Ei Il asteapta pe Hristos, si El Se va arata - aceasta este a doua venire - si cat de diferita va fi aceasta fata de prima ! In aceasta El a aparut in smerenie, dar atunci va aparea in glorie. In prima sa venire, fiind absolut fara pacat in Persoana Lui, noi o stim (Ev. 4:15), El a avut totusi de-a face cu pacatul. Intr-adevar, El care nu a cunoscut pacat a fost facut pacat pentru noi (2 Cor. 5:21) ; El a fost jertfa pentru pacat (Rom. 8:3) ; El a purtat pacatele "multora" ; a fost incarcat cu ele pe cruce. Dar acolo, El a sters pacatul, prin jertfa Sa ; El a facut acolo curatirea pacatelor ; le-a ispasit si le-a indepartat in totalitate pentru credinciosi : aceasta lucrare este implinita in mod desavarsit ; problema este rezolvata, si atunci cand Se va arata a doua oara, aceasta va fi "fara pacat", in afara de orice chestiune a pacatului, nemaiavand nimic de-a face cu pacatul, in legatura cu cei credinciosi, cu cei care-L asteapta, deoarece pacatele lor au fost indepartate in intregime. El Se va arata lor, nu pentru judecata, ci pentru mantuire, adica de a-i elibera de toate consecintele pacatului. Observam ca aceasta expresie "mantuire" care se aplica in mod absolut crestinului, cuprinde, de asemenea, si ramasita credincioasa care, in vremea viitoare Il va astepta pe Hristos si Il va vedea aratandu-Se pentru eliberarea ei. Nu este vorba aici de rapirea sfintilor, dupa cum o vedem mentionata in 1 Tes. 4, ci de aratarea lui Hristos pentru eliberarea celor care Il asteapta - crestinii din timpul prezent, si ramasita iudaica de mai tarziu. Nu este vorba nici de aratarea Sa publica inaintea lumii, atunci cand orice ochi Il va vedea (Apoc. 1:7), caci atunci va avea loc judecata. Aici, este "mantuirea celor care Il asteapta".
     Ce istorie minunata a harului ca cea care ne conduce din starea noastra de ruina, prin jertfa lui Hristos care a indepartat pacatul, pana la eliberarea finala a sfintilor, dandu-ne deja de acum un loc asigurat in prezenta lui Dumnezeu unde Hristos S-a aratat pentru noi !
     La sfarsitul veacurilor, Hristos S-a aratat o singura data pentru desfiintarea pacatului si de a purta pacatele ; El Se va arata a doua oara fara pacat, pentru eliberarea deplina a celor care Il asteapta ; aceasta este speranta noastra. Noi ne gasim intre aceste doua veniri, curatiti in mod perfect, fara constienta de pacate (avand constiinta curatita, n.t.), inaintea lui Dumnezeu, in prezenta Caruia Hristos S-a aratat acum pentru noi. Ce pozitie binecuvantata, ce asteptare fericita !
     Aceasta declaratie "Se va arata pentru mantuire", incheie si pune intr-o lumina deosebita o serie de pasaje din epistola unde se gaseste cuvantul "mantuire". In cap. 1:14 gasim expresia "celor care vor mosteni mantuirea" ; "o mantuire atat de mare" (2:3) ; "Capetenia mantuirii lor" este desavarsit prin suferinte (2:10) ; "mantuire eterna" (5:9) ; "lucruri mai bune care tin de mantuire" (6:9) ; aceasta mantuire - lucrata de Hristos - este intreaga, continua pana la sfarsitul alergarii crestine (7:25) ; si acest sfarsit al alergarii este atunci cand El "Se va arata pentru mantuirea celor care Il asteapta".
  
aze