Translate

joi, 11 aprilie 2019




                                Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                       - VI -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)

   
     6     CAPITOLUL 6

     (v. 1). "De aceea", indica faptul ca avem aici concluzia celor relatate mai sus, adica la sfarsitul cap. 5. Aceasta este din nou o indemnare. Autorul sfant reproseaza evreilor ca au ramas la starea de prunci in cunostinta si experienta, in timp ce ar fi trebuit sa fie invatatori ; el ii indeamna acum sa lase aceasta stare de pruncie si sa inainteze spre desavarsire, sau starea de om matur.
     "Cuvantul inceputului lui (sau "despre") Hristos", este ceea ce apartine prunciei, starea iudeilor inainte de venirea lui Hristos, Mesia anuntat prin promisiuni si profetii (vezi Gal. 4:1-5). Ele priveau in adevar pe Hristos, dar revelatia era intunecata : acestea erau "cuvantul inceputului lui (sau, despre) Hristos", si nu revelatia Sa deplina ca glorificat in cer. Nu ar trebui respinse lucrurile care apartin de aceasta stare de pruncie : ele isi aveau locul si importanta lor ; dar Hristos venind si ocupandu-Si locul glorios in cer, era necesar sa fie parasite (lucrurile de inceput, n.t.) pentru lucrurile care apartin de aceasta pozitie a lui Hristos si care decurg din ea, aceste lucruri care alcatuiesc crestinismul si sunt apanajul, privilegiul starii oamenilor maturi, al celor care au inteles gloria Persoanei lui Hristos, caci aceasta este "desavarsirea".
     (v. 2, 3). Aceste versete ne dau o enumerare a ceea ce constituie "cuvantul inceputului lui Hristos".  "Pocainta de fapte moarte" - aceste fapte sunt cele infaptuite de om in natura sa pacatoasa, omul vechi care este mort (Efes. 2:1), si ale carui fapte poarta acelasi caracter al mortii. Pocainta inseamna intoarcere, si aceasta este pocainta care precede Evanghelia. Intr-adevar, vedem ca de aici incepe, in predicarea lor, Ioan Botezatorul si Domnul Insusi ; si pocainta este intotdeauna primul pas spre mantuire. "Credinta in Dumnezeu" este increderea absoluta in grija Lui pentru noi, in promisiunile Sale, in puterea Sa pentru a le implini, si pentru a ne sprijini si a raspunde rugaciunilor noastre. Domnul i-a indemnat pe ucenicii Sai sa aiba credinta (Mt. 6:24, etc. ; Mc. 11:22), si exemplul patriarhilor ne arata ca ei o cunosteau (credinta, n.t.). "Invatatura despre spalari" se gasea in Vechiul Testament ; este unul din lucrurile care caracterizau ceremoniile si poruncile legi (Ex. 30:20 ; 40:12 ; Lev. 8:6 ; 13:6 ; 14:8, 9 ; 15:13 ; 16:4, 24, 26, 28 ; 17:16, etc.).
     "Punerea mainilor " se practica nu doar cand se aduceau jertfele (Lev. 1:4 ; 4:15), dar si fata de persoane (Num. 8:10 ; 27:18, 23). Invataturile despre "invierea mortilor" si despre "judecata viitoare", revin deseori in invataturile Domnului si in general erau acceptate printre iudei, cu exceptia saducheilor. Astfel, aceste lucruri care sunt inceputul cuvantului lui Hristos erau cunoscute de cei drepti din vechiul Testament si de ucenicii care L-au urmat pe Domnul in drumul Sau aici jos. Ele isi aveau importanta lor, dar trebuiau parasite pentru a tinde spre lucruri mai bune. Era o temelie care a fost pusa si asupra careia nu mai era necesar sa se revina.
     Ucenicii L-au cunoscut pe Hristos dupa carne ; dar in urma mortii, invierii si glorificarii Sale in cer, Duhul Sfant a venit si a descoperit lucrurile glorioase care s-au adaugat la cele precedente. Aceasta revelatie noua a facut din crestin o fiinta cereasca care merge spre glorie. El are constienta unirii sale cu Hristos inaltat, precum si faptul ca acest Hristos glorificat ii poarta de grija, ca mare preot dupa randuiala lui Melhisedec.
     (v. 3). "Si vom face aceasta", adica de a tinde, de a inainta spre desavarsire, starea oamenilor maturi. "Daca va ingadui Dumnezeu", daca ne da harul sa intelegem si sa primim intregul adevar  care se refera la aceasta stare. Dar inainte de a dezvolta, de a arata ce este perfectiunea unui crestinism ceresc, scriitorul sfant pune inainte pericolul ingrozitor care ameninta pe cei care il parasesc dupa ce au marturisit ca l-au primit.
     (v. 4, 5). Aceste versete descriu privilegiile pe care le-a adus crestinismul. Avand lumina divina, a luminat sufletele prin revelatia deplina a cunoasterii lui Dumnezeu ; "darul ceresc", Hristos dat de Dumnezeu, a fost prezentat, si a putut fi gustat ; Duhul Sfant a venit si a dat marturie despre glorificarea lui Hristos, si Si-a manifestat puterea prin convertiri si minuni, si prin lucrarea Sa din sanul Adunarii, astfel ca cei care veneau in mijlocul crestinilor ii simteau influenta - devenind astfel "partasi ai Duhului Sfant" ; "Cuvantul bun al lui Dumnezeu", Cuvantul harului minunat al lui Dumnezeu a fost vestit, si au putut sa-i aprecieze savoarea si pretul ; in final, minunile au fost realizate prin puterea Duhului Sfant si insoteau pe cei care au crezut : ele erau o anticipare a minunatei manifestari de putere care va avea loc in "veacul viitor", gloriosul mileniu, cand Mesia, Fiul lui Dumnezeu, va triumfa asupra tuturor vrajmasilor Sai, si va aduce eliberarea deplina, nu doar a lui Israel, ci a intregii creatii care suspina (Rom. 8:18-22). "Lucrarile veacului viitor", care au lucrat deja printre crestini, erau o marturie a puterii, ascunse acum in cer, a Mantuitorului glorificat. Iata deci lucrurile care caracteriza crestinismul si sub efectul carora se gaseau cei care l-au imbratisat, cei care, parasind iudaismul, au intrat in biserica unde ele (lucrarile de putere, n.t.) se manifestau. Dar putem fi acolo in mijlocul acestor privilegii, si sub influenta lor, fara a fi cu adevarat adusi la viata, fara a avea viata din Dumnezeu, care numai ea le poate face eficiente pentru suflet. Nimic, intr-adevar, din toata aceasta enumerare, nu presupune posesiunea vietii.
     Acestea fiind spuse, dificultatea pe care o poate prezenta acest pasaj a disparut.
     (v. 6-8). Deci, cei care, dupa ce au intrat in aceasta noua ordine de lucruri, in mijlocul acestor privilegii ceresti, care decurg din glorificarea lui Hristos, si acum le parasesc pentru a se intoarce la iudaism, se gasesc in pozitia cea mai ingrozitoare. Ei au apostaziat. Si pentru aceasta, este imposibil ca ei sa fie "reinnoiti spre pocainta". Ceea ce a fost cel mai bun a fost respins si aceasta, nu din ignoranta, ci cu o cunostinta deplina si in mod voit. Ce reinnoire ar mai putea exista pentru a aduce un astfel de suflet la pocainta ? Niciuna, caci actionand astfel insemna, in ce-i priveste pe ei insisi, ca de buna voie si dupa ce au cunoscut privilegiile pe care el le-a adus (crestinismul, n.t.), sa-L rastigneasca inca odata pe Fiul lui Dumnezeu si sa-L expuna batjocorii, pacatuind cu mult mai groaznic, incat nu se putea spune despre ei ca : "Nu stiu ce fac".
     Ce mai ramanea deci pentru ei ? Nimic altceva decat judecata, si scriitorul sfant foloseste pentru a-i face sa inteleaga o imagine izbitoare. El ii aseamana cu un pamant care a primit deseori ploaie - imaginea binecuvantarilor de sus (Is. 55:10, 11), si care nu a produs decat spini si maracini, plante nefolositoare si daunatoare. Atunci el este lepadat, destinat sa fie blestemat, si nu asteapta altceva decat focul judecatii. Dar, dimpotriva, pamantul care a primit binecuvantarea de sus, care o absoarbe, si produce roade, dovedeste ca are viata in el ; aceste roade sunt folositoare acelora pentru care este lucrat ; astfel, sufletul in care este viata, primeste de la Dumnezeu binecuvantarea si manifesta aceasta viata prin roade. Or, asa erau cei carora autorul se adreseaza. De aici, si aceasta siguranta pe care el o exprima cu privire la ei in versetele urmatoare.
     (v. 9, 10). Cei carora le este adresata epistola ar fi putut fi tulburati sau descurajati, de aceea autorul, dupa ce le-a semnalat pericolul, le adreseaza imediat incurajari - "chiar daca vorbim astfel", pentru a va atentiona, treziti-va si mergeti inainte. Remarcati expresia "preaiubitilor", care nu se gaseste decat in acest loc in epistola, cuvant potrivit pentru a da greutate la ceea ce avea sa fie adugat : "suntem incredintati de lucruri mai bune si care tin de mantuire". El avea incredintarea ca ei nu parasisera ceea ce au primit, mantuirea mare adusa de Hristos. Si temelia convingerii sale cu privire la ei, era, in ciuda declinului lor, dovezile ca viata din Dumnezeu era in ei - activitatea lor in slujirea lui Dumnezeu si a sfintilor, si dragostea lor. Un alt aspect care trebuia sa-i incurajeze era ca Dumnezeu, potrivit dreptatii Sale, va tine cont de ceea ce ei au facut din dragoste pentru El, caci, dupa cum vedem in multe alte locuri, exista o rasplatire.
     (v. 11). Autorul, prin tabloul pe care l-a prezentat in ce priveste pericolul la care erau expusi credinciosii evrei si prin incurajarile pe care el le-a dat, a aratat, si aici el o exprima, dorinta arzatoare a inimii sale de a-i vedea ca staruie cu incredere pana la sfarsit pe calea crestina, care sfarseste in odihna si glorie, obiectele sperantei. El dorea ca ei sa nu sovaie, ci sa aiba in inima lor pana la sfarsit o siguranta deplina a acestei sperante, a realizarii ei care nu poate insela. Nu este de dorit ca si noi sa avem aceasta siguranta deplina ?
     (v. 12). "Ca sa nu fiti lenesi". Ei devenisera lenesi la ascultare (5:11), si de aici starea lor de pruncie, de aici pericolul de a incetini in alergarea lor crestina ; ei sunt deci indemnati, in vederea sperantei glorioase care statea inaintea lor, sa nu fie lenesi, molatici in viata spirituala pentru ca intalneau dificultati. A fost in trecut, ca si in prezent, unii care au asteptat si asteapta in credinta si rabdare ceea ce le-a fost promis, si mostenesc ceea ce le-a fost pregatit. Aici este descris caracterul lor : "Prin credinta si indelunga-rabdare, mostenesc promisiunile". Evreii nefiind lenesi, deveneau imitatorii acestora. Si noi putem prin credinta sa asteptam cu rabdare implinirea promisiunilor Domnului !
     (v. 13-15). Avraam este un exemplu mare al acestei credinte si rabdari care a mostenit promisiunea. Dar trebuie remarcat ca promisiunea amintita aici : "Cu adevarat, binecuvantand te voi binecuvanta si inmultind te voi inmulti", este cea care a fost facuta lui Avraam dupa jertfa lui Isaac, si care este relatata in Gen. 22:16-18. Aceasta promisiune a fost insotita de un juramant. Avraam, cand a fost chemat sa paraseasca patria si familia sa, a primit promisiunea unei seminte numeroase, a unei binecuvantari personale, si a unei binecuvantari pentru natiuni in el (Gen. 12:3) ; dar acestea nu au fost facute cu juramant, asa cum a fost facuta cea care este amintita aici, si care se incheie prin vestirea lui Hristos - samanta lui Avraam - fata de care Isaac mort si inviat era doar imaginea (sau tipul).
     "Si astfel, (Avraam) avand indelunga-rabdare, el a obtinut promisiunea". Aceste cuvinte ne arata ca credinta si rabdare lui Avraam au fost exersate nu doar in legatura cu nasterea tarzie a lui Isaac, ci din nou, prin cea mai grozava incercare, cand a fost chemat sa-l aduca jertfa pe cel despre care i se spusese : "In Isaac ti se va numi samanta!" Rabdarea lui Avraam a trecut peste toate, si dupa ce l-a primit din nou (redobandit, fiind socotit ca mort, n.t.) pe Isaac, el a primit promisiunea intarita prin juramant.
     (v. 16-20). Versetul 16 reaminteste ca, intre oameni, juramantul este sfarsitul oricarei neintelegeri si intareste ce a fost convenit. Ei jurau pe unul mai mare decat ei ; dar Dumnezeu a intervenit cu juramant pentru a intari promisiunea, si neavand pe nimeni mai mare pe care sa jure, a jurat pe Sine Insusi (Gen. 22:16).
     "Mostenitorii promisiunii" sunt cei credinciosi, adevaratii copii ai lui Avraam. Ei mostenesc binecuvantarea lui Avraam, binecuvantarea in Hristos si prin Hristos, samanta lui Avraam, si aceasta dupa planul care nu se schimba al lui Dumnezeu, caci ceea ce a hotarat Dumnezeu va implini cu siguranta. Dar, in harul Sau, pentru ca mostenitorii promisiunii sa aiba o garantie solemna pe care sa se sprijine credinta lor, le-a dat doua lucruri care nu se schimba, asemenea lui Insusi, de-o parte promisiunea insasi, si cealalta juramantul. Era imposibil ca Dumnezeu sa minta in ce priveste promisiunea Sa, chiar daca ea nu ar fi fost insotita de juramant. Dar acesta este adaugat pentru a da o solemnitate mai mare promisiunii, si de a imprima astfel mai tare in sufletul credinciosului certitudinea declaratiilor lui Dumnezeu. Credinta are astfel o temelie de neclintit. Si cat de necesar era aceasta pentru acesti evrei tulburati ! Ce condescendenta din partea lui Dumnezeu pentru slabiciunile noastre, astfel incat El vrea sa dea inimii noastre o siguranta deplina cu privire la implinirea planurilor Sale de har fata de noi !
     Si astfel, sprijinindu-se pe promisiune si pe juramantul lui Dumnezeu, credinciosii evrei aveau o mangaiere puternica. Ei au fugit de sistemul pamantesc sortit pierii, pentru a apuca speranta oferita, Hristos in glorie si revenind in glorie pentru a-i lua si a-i duce acolo. Ei aveau drept garantie planul de neschimbat al lui Dumnezeu, promisiunea Sa si juramantul, dar iata acum un alt fapt care vine sa dea sperantei lor o stabilitate perfecta. Hristos Insusi a intrat dincolo de perdea, in Locasul ceresc, si acolo El este ca Inainte-mergator pentru ai Sai.
     Expresia "alergat" ne face sa ne gandim la ucigasul din Israel care alerga intr-o cetate de refugiu (Num. 35 si Ios. 20). Dar exista un contrast izbitor intre pozitia evreilor credinciosi si cea din Israel. Primii aveau ca refugiu Locasul ceresc unde se afla Isus Inainte-mergatorul lor, marele preot al crestinilor, traind pururea pentru a mijloci pentru ei. Speranta lor era acolo, in cer in prezenta lui Dumnezeu, asezata pe o temelie de neclintit. Ce fericire si ce siguranta pentru suflet de a fi alipit astfel la cer, la Hristos in cer ! Israel, vinovat prin ignoranta de uciderea lui Hristos, se gaseste, dimpotriva, pastrat in mijlocul natiunilor pana la incheierea actualei preotii a lui Hristos, atunci cand Israel va reintra in posesiunea mostenirii.
     "O ancora a sufletului, sigura si tare", asa era speranta credinciosilor evrei, deaorece ea era fixata dincolo de perdea unde era Hristos, Inainte-mergatorul lor. Credinta, asemenea lantului care leaga corabia de ancora, traverseaza intreg spatiul care se intinde intre marea agitata a acestei lumi si locul ceresc, de neschimbat, unde este Obiectul sperantei noastre.
     "Fiind facut pentru eternitate mare preot dupa randuiala lui Melhisedec" ; autorul reintra astfel in subiectul preotiei, care a fost intrerupt la cap. 5:11. El ne conduce, prin indemnurile sale, sa privim din nou la marele preot al marturisirii noastre care a intrat in cer ; el indreapta gandurile noastre la acest sistem glorios si ceresc. Din momentul in care Isus a intrat in acest Locas, El a devenit mare preot pentru eternitate dupa randuiala lui Melhisedec. Aici nu este vorba numai de preotia Sa actuala. Aceasta declaratie asigura, de asemenea, implinirea glorioasa a binecuvantarilor viitoare fata de Israel si fata de pamant in timpul mileniului, atunci cand Isus va fi adevaratul Imparat al dreptatii si al pacii, si adevaratul preot al Dumnezeului Preainalt, fata de care Melhisedec era tipul. Acest lucru il vom vedea pe larg in capitolul urmator.
       

marți, 2 aprilie 2019



                                                   

                                    Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                     - V -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     5     CAPITOLUL     5

     Scriitorul sfant continua aici marele subiect al preotiei lui Hristos, inceput in capitolul precedent. El o compara cu cea a lui Aaron, dar scoate in evidenta contrastul dintre persoana lui Hristos si cea a lui Aaron, si arata gloria preotiei lui Hristos, infinita ei superioritate si perfectiunea ei fata de cea a lui Aaron. Exista totusi si asemanari pe care le vom vedea in timp ce intaintam in studiul capitolului. Dar putem observa ca, la fel cum in capitolele anterioare profetii, ingerii, cel dintai om, David, Moise, Iosua, au disparut rand pe rand dinaintea maretiei supreme a lui Hristos, si aici, in cap. 5 si in urmatoarele, Aaron si preotia levitica cu jertfele legate de ea, au disparut, de asemenea, dinaintea preotiei glorioase si a jertfei desavarsite a lui Hristos, fata de care acelea nu erau decat umbre si imagini.
     (v.1). Aaron este luat dintre oameni, la fel ca toti cei care i-au urmat in aceasta functie. Hristos a fost intr-adevar un Om, si trebuia sa fie pentru a implini lucrarea Sa si pentru a putea simpatiza cu noi, dar El nu a fost luat dintre oamenii pacatosi. El era sfant, nevinovat, fara pata, despartit de pacatosi (cap. 7). Vedem aici inca odata asemanarea si contrastul.
     Orice preot era asezat pentru oameni in lucrurile privitoare la Dumnezeu, adica in relatiile oamenilor cu Dumnezeu, in mod special din punctul de vedere al iertarii pacatelor, pentru pastrarea bucuriei si restabilirea comuniunii cu Dumnezeu. De aceea trebuia "ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate", asa cum le vedem descrise in Levitic. "Daruri", diferite daruri ; jertfe pentru pacate", animale (aduse ca jertfa, n.t.). Dar aceste daruri si jertfe erau toate, dupa cum vom vedea mai departe, imaginea darului si a jertfei desavarsite a lui Isus Hristos (vezi Efes. 5:2).
     (v. 2). Preotul luat dintre oameni cunoastea din experienta slabiciunile lor, si prin aceasta era in stare sa simpatizeze cu ei. Hristos, ca Om, a cunoscut slabiciunile noastre, si El poate sa simpatizeze cu noi, dupa cum am vazut. Aceasta este asemanare. Dar Aaron putea fi, ca si ceilalti, nestiutor si ratacit, de aceea el putea fi ingaduitor fata de cei care se rataceau. Nu asa este cu Hristos. El a fost sfant, nevinovat, fara pata, dupa cum am remarcat deja, Om desavarsit si Fiu al lui Dumnezeu. Acesta este contrastul.
     (v. 3). De asemenea, si aceasta face sa reiasa acest contrast, Aaron, la fel ca urmasii sai, era obligat sa aduca jertfe pentru pacat pentru el insusi. Vedem, intr-adevar, in Exod si in Levitic, ca pentru consacrarea sa, apoi, la ziua ispasirii inainte de a intra in cort, trebuia sa se sfinteasca prin aducerea de jertfe (Ex. 29 ; Lev. 9:16). Si la cap. 4 din Levitic, este aratat ce trebuia sa aduca daca pacatuia. Nimic din toate acestea nu se poate aplica la Hristos. El S-a adus pe Sine Insusi, dar aceasta pentru noi.
     (v. 4). O alta trasatura a marelui preot era ca "nimeni nu-si ia singur onoarea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, dupa cum a fost si Aaron". Exod 28 ne relateaza chemarea lui Dumnezeu catre Aaron si fiii sai : "Si tu", zice Domnul lui Moise, "apropie la tine pe Aaron, fratele tau, si pe fiii sai cu el, dintre fiii lui Israel, ca sa-Mi faca slujba de preoti (fr. "sa exercite preotia inaintea (sau in fata) Mea)". Si vedem, de asemenea, prin exemplul lui Core si al lui Ozia, crima comisa de cei care au vrut sa uzurpe aceasta onoare, si pedeapsa care a urmat (Num. 16 ; 2 Cr. 26:16-21). Faptul ca preotul era asezat de Dumnezeu, garanta poporului acceptarea jertfelor sale.
     (v. 5 si 6). Ca si in cazul lui Aaron, Hristos nu Si-a atribuit Lui Insusi gloria de a fi mare preot ; El a primit-o de la Dumnezeu. Si declaratia divina continuta in cele doua versete din Vechiul Testament care sunt citate, scotand in evidenta maretul contrast dintre cele doua preotii, a lui Aaron si cea a lui Hristos, si ne face sa vedem in ea trasaturi care nu apartin celeilalte, si care o fac infinit mai buna : "Tu este Fiul Meu; Eu astazi Te-am nascut", citat din Ps. 2, care ne spune despre demnitatea glorioasa a lui Hristos care este asezat mare preot si care a fost glorificat de Dumnezeu Insusi in acest scop (6:20). "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec", cuvinte scoase din Ps. 110, si care ne arata instituirea oficiala a lui Hristos in aceasta pozitie prin gura lui Dumnezeu Insusi. Dar, in acelasi timp, vedem acolo contrastul preotiei Sale cu cea a lui Aaron. Aceasta (preotia lui Hristos, n.t.) este in cer, atunci cand El a fost glorificat, cand a fost asezat ca mare preot, si nu pe pamant, ca Aaron ; aceasta nu urmeaza aceleia, ci este dupa o randuiala noua, a lui Melhisedec - este o preotie imparateasca, prezentand, de altfel, alte trasaturi pe care autorul le arata in special in cap. 7 ; aceasta este o preotie perpetua - pentru eternitate - si nu temporara, ca cea a lui Aaron.
     (v. 7-10). Aceste versete ne arata calea pe care El a mers pentru a fi facut "desavarsit", facut potrivit pentru a deveni autorul unei mantuiri eterne pentru ai Sai, si, de asemenea, mare preot pentru ei in cer.
     "In zilele intruparii (lit. "carnii") Sale", in timp ce era Om aici jos, a luat parte la carne si la sange, pentru a putea sa sufere si sa-Si dea viata pentru noi. Apoi Si-a dat-o "aducand cereri si rugaciuni staruitoare, cu strigat puternic si lacrimi, catre Acela care putea sa-L mantuiasca din moarte". El a luat (asupra Lui, n.t.) cauza noastra ; a trebuit sa sufere consecintele. El a simtit toata groaza maniei si judecatii lui Dumnezeu impotriva pacatului, toata amaraciunea paharului care I-a fost prezentat. Deja in Ioan 12:27, la gandul acestui ceas al mortii pe care trebuia sa-l intalneasca, El striga : "Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi spune? Tata, salveaza-Ma din ceasul acesta?" Si in Ghetsimani, cand venise momentul suprem, auzim din nou de trei ori iesind de pe buzele Sale aceste rugaciuni arzatoare, aceste cereri aduse totusi intr-o dependenta si o supunere desavarsita : "Ava, Tata, la Tine toate sunt posibile; departeaza paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie" (Mc. 14:36). Cat de mult aceste cuvinte fac sa se resimta toata grozavia care era pentru El, Printul vietii, la gandul de a intalni moartea, judecata lui Dumnezeu asupra pacatului ; pentru El, Omul perfect si drept, pentru a fi parasit de Dumnezeu ! Si acest chin al luptei ne este descris de catre Luca : "Se ruga mai staruitor. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi mari de sange, cazand pe pamant" (Luca 22:44). El accepta paharul in ascultare ; sufletul Sau este intarit, si merge inaintea vrajmasilor Sai (Ioan 18:4), dar in cele trei ceasuri de intuneric si de agonie pe cruce, cand a baut paharul, strigatul dureros iese din nou din gura Lui : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Scenele miscatoare din Ghetsimani si de pe Golgota sunt comentariul inspirat al cuvintelor din epistola, sau mai degraba autorul epistolei le are inaintea ochilor sai.
     El a inaltat rugaciunile Sale catre Acela care putea sa-L scape din moarte : "Tata, la Tine toate sunt posibile", si a fost "ascultat". Asa cum este spus mai dinainte in Ps. 22, El a strigat : "Scapa-ma din gura leului", si imediat a putut spune : "Mi-ai raspuns dintre coarnele bivolilor". Prin inviere - "inviat dintre morti prin gloria Tatalui" (Rom. 6:4) - El a fost eliberat datorita evlaviei Lui ; Dumnezeu a raspuns la strigatul Sau si El a putut spune : "Nu vei lasa sufletul meu in Locuinta mortilor (hades), nici nu vei da pe Sfantul Tau sa vada putrezirea" (Ps. 16 ; Fapte 2:27).
     El era Fiu (v. 8) ; ca atare I Se cuvinea sa porunceasca, in timp ce slujitorul este nascut pentru a asculta. Ascultarea era deci pentru El un lucru nou. Dar "desi era Fiu" (aluzie la Ps. 2), El a ascultat. Dar aceasta ascultare, a invatat-o "din cele ce a suferit". Intrand in lume, El zice : "Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule", si El nu a avut niciodata o alta voie decat cea a lui Dumnezeu ; a umblat totdeauna intr-o ascultare desavarsita ; dar aceasta a insemnat sa treaca prin suferinte in fiecare zi, o jertfa permanenta a vointei Sale, exprimata in momentul actului suprem de ascultare prin aceste cuvinte : "Nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie". Astfel, El a stiut ce inseamna ascultarea, din momentul in care S-a prezentat pentru a implini voia lui Dumnezeu - apoi de-a lungul intregii Sale vieti - pana la momentul cand a lasat-o pe cruce.
     Si asa a fost El facut desavarsit, consacrat in locul de glorie unde Se afla acum, si facut potrivit pentru tot ceea ce avea sa implineasca ; devenind ma intai "autor al mantuirii eterne" pentru toti cei care asculta de El, si in al doilea rand, "numit de Dumnezeu Mare Preot dupa randuiala lui Melhisedec". "Mantuirea eterna" este aici in contrast cu eliberarea temporara a iudeilor ; suntem mantuiti pentru totdeauna, fara sa se mai intample nimic care sa necesite o alta mantuire, la fel cum este El asezat pentru totdeauna (perpetuu) la dreapta lui Dumnezeu. Dar aceasta mantuire eterna apartine numai pentru "cei care asculta de El". Este demn de remarcat ca nu este spus : "cei care cred in El". - Pentru ca, asa cum a fost vorba de suferintele si ascultarea lui Hristos care L-au dus la glorie, Duhul Sfant ne arata ca cei care cred in El au de urmat acelasi drum. Pe de alta parte, nu se poate asculta de Hristos, a se supune Lui pentru mantuire, daca nu credem in El. Apoi, facut desavarsit, intrat in glorie, Mantuitor pentru eternitate al celor care se alipesc de El, Dumnezeu Il numeste, Il declara mare preot "pentru eternitate" (cap. 6:20), dupa randuiala lui Melhisedec, si acolo, in cer, El implineste pentru cei care Ii apartin tot ceea ce este in legatura cu aceasta preotie.
     (v. 11-14). Autorul epistolei intrerupe aici dezvoltarea subiectului despre preotia lui Hristos, si deschide o paranteza care se intinde pana la sfarsitul cap. 6. Ea contine un repros serios la adresa credinciosilor evrei, si aceasta datorita lipsei lor de inaintare in intelegerea spirituala a lucrurilor care se refera la pozitia glorioasa a lui Hristos. In acelasi timp, ei sunt indemnati de-o maniera presanta sa inteleaga promisiunile lui Dumnezeu si incurajati de certitudinea ca El le va implini.
     Lucrurile privitoare la Melhisedec, ca tip al preotiei lui Hristos, erau greu de explicat, nu din cauza lucrurilor in sine, ci din cauza starii spirituale a credinciosilor dintre evrei. Ei au devenit - nu au fost totdeauna asa - greoi la auzire. In zilele de la inceput, "au fost luminati", si au rabdat o mare lupta de suferinte (10:32) ; dar atasamentul lor la forme si la porunci i-au impiedicat sa inainteze ; ei erau tentati sa se intoarca la umbrele lucrurilor mai bune pe care le-a adus crestinismul. Crestinii din timpul de acum trebuie sa vegheze ca formele de care au fost atasati sa nu-i impiedice in cresterea lor spirituala. La modul general, trebuie sa luam seama cu totii ca dupa ravna si ardoarea care au caracterizat convertirea si cunoasterea adevarurilor minunate care ne-au fost revelate, sa nu devenim greoi la auzire, plini de lenevie si nepasare pentru ceea ce ar trebui sa fie mereu nou si plin de prospetime.
     De cand crestinismul a ajuns la ei, ar fi trebuit sa inainteze si sa devina "invatatori", in stare sa invete pe altii, dar ei insisi aveau nevoie sa fie invatati din nou care sunt elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu. Acest repros care le este adresat nu priveste el, de asemenea, in zilele noastre un mare numar de crestini ? Au fost convertiti, fac parte dintr-o adunare, si de multe ori cele mai elementare adevaruri, "elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu", par sa fie putin sau chiar necunoscute ! Cat de mult avem nevoie de a scutura aceasta lenevie spirituala care ne impiedica sa ascultam ceea ce este, nu cuvantul omului, ci Cuvantul lui Dumnezeu. "Cuvintele lui Dumnezeu (sau, "oracolele")" sunt revelatiile pe care Dumnezeu ni le-a facut si pe care le avem in Cuvantul Sau. Totalitatea Scripturilor sunt aceste oracole, si elementele inceputului sunt primele si cele mai simple adevaruri pe care ele le contin.
     Lenevia lor spirituala i-a facut sa devina asa, astfel incat ei aveau nevoie de lapte si nu de hrana tare : ei erau copii. Este vorba, in legatura cu crestinii, de copilarie si de lapte, in doua pasaje care nu trebuie confundate cu acesta. In 1 Cor. 3:1, 2, apostolul scoate in evidenta diferenta dintre cei spirituali si cei carnali (sau firesti, n.t.). El ii numeste pe acestia din urma prunci in Hristos, carora trebuie sa le dea lapte sa bea. El nu vrea sa spuna ca ei erau oameni naturali, oameni care nu erau crestini, ci ei erau crestini care umblau intr-un mod carnal (firesc), in felul oamenilor. Aceasta stare, care provenea din mandria lor, i-a impiedicat sa inteleaga invataturile spirituale referitoare la taina intelepciunii lui Dumnezeu - erau copii carora, in ciuda pretentiilor lor inalte, le trebuia lapte, o invatatura potrivita pentru starea lor. In 1 Pet. 2:2, Cuvantul lui Dumnezeu, acest Cuvant despre care apostolul a vorbit la sfarsitul cap. 1, este infatisat ca laptele spiritual (intelectual, rational), ca hrana curata si neamestecata pentru inteligenta spirituala a crestinului, ca el sa creasca spre mantuire. El trebuie sa doreasca aceasta hrana, la fel cum un copil nou nascut doreste laptele mamei sale, si lucrul acesta este necesar in fiecare clipa a vietii sale spirituale. Apostolul nu le reproseaza celor carora el se adreseaza, ca sunt doar copii, asa cum este cazul in Corinteni si Evrei. Pentru acestia din urma, starea de copilarie pentru care ei sunt mustrati, consta in faptul ca ei s-au atasat de poruncile si reglementarile legi (Gal. 5:1), ceea ce ii faceau sa piarda din vedere pe Hristosul ceresc si ceea ce se refera la El in aceasta pozitie. Ei aveau deci nevoie de lapte, o invatatura care se raporta la starea lor, nu, totusi, de a-i tine in aceasta stare, ci pentru a-i face sa iasa, pentru a deveni astfel oameni maturi (6:1), in stare de a se hrani cu o hrana tare, sa inteleaga adevarurile pe care Duhul Sfant dorea sa le prezinte.
     Cel care ramane inca numai la lapte, care, prin urmare, este inca un copil, este fara experienta (sau neexersat) in "cuvantul dreptatii". Acest cuvant al dreptatii (dreptatea practica) exprima "adevaratele relatii practice ale sufletului cu Dumnezeu, dupa caracterul si caile Sale (*)", si se exerseaza in masura in care Hristos este revelat sufletului si este cunoscut de el, caci El este revelatia caracterului lui Dumnezeu si centrul cailor Sale. Or, este vorba pentru crestin de Hristos glorificat in pozitia Sa cereasca, si nu doar de Mesia pentru iudei. Hrana tare este deci acest "cuvant al dreptatii" care face cunoscuta pozitia lui Hristos glorificat in conformitate cu dreptatea lui Dumnezeu si care ne pune in relatie cu Dumnezeu. Ea (aceasta hrana tare, n.t.) este pentru oamenii maturi - sau desavarsiti. Acestia, prin obisnuita, prin exercitiu, prin practica in acest cuvant al dreptatii, au simturile spirituale deprinse sa deosebeasca binele si raul, de a separa ceea ce este dupa gandul lui Dumnezeu, din pozitia pe care ei o au ca participanti la un Hristos ceresc, de ceea ce nu este potrivit cu aceasta pozitie.

     (*) Studii asupra Cuvantului lui Dumnezeu (J.N.D.). 
         

miercuri, 27 martie 2019







         


                                   Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                     - IV -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     4     CAPITOLUL 4

     Parasirea lui Dumnezeu datorita necredintei, impietrirea prin inselaciunea pacatului, asa cum au facut israelitii in pustie, a avut ca efect mania lui Dumnezeu si interdictia de a intra in odihna din Canaan. Acest gand al odihnei fiind introdus, face loc acum la indemnuri adresate credinciosilor dintre evrei.
     (v. 1). A fost lasata o promisiune pentru cei credinciosi de a intra in odihna lui Dumnezeu. Aceasta promisiune poate fi subinteleasa in cuvantul "Astazi" din pasajul psalmului care a fost citat mai sus,  si care a fost scris la multe secole dupa intrarea israelitilor in Canaan (vezi v. 7). Ori, israelitii care au iesit din Egipt au cazut in pustie datorita necredintei lor, "sa ne temem ca nu cumva cineva dintre voi", inaintea carora este pusa, de asemenea, o promisiune de odihna, sa para ca a ramas in urma. - A cauta de a se stabili aici jos pentru a se simti confortabil, evitand suferintele si lupta cea buna care este legata de drumul credintei, prin aceasta se pare ca s-a pierdut din vedere odihna lui Dumnezeu care se gaseste la sfarsitul alergarii.
     (v. 2). "Noua ni s-a adus vestea buna ca si lor" ; atat pentru noi, cat si pentru israeliti, a fost vestita vestea buna a odihnei, nu temporara ca lor, ci eterna. Acelasi Cuvant al lui Dumnezeu asigura intrarea poporului in tara cea buna a Canaanului. Ei au auzit acest Cuvant, dar el nu le-a folosit la nimic, deoarece nu l-au crezut, dupa cum vedem in cap. 13 din Numeri. Relatarea spionilor a fost piatra de temelie care a aratat necredinta lor ; ei s-au razvratit si au pierit in pustie. Fara credinta amestecata in inima cu Cuvantul, la ce ar putea folosi promisiunile lui Dumnezeu ? La nimic, raspunde versetul nostru. Si acesta este un lucru destul de serios.
     (v. 3). Aici avem partea pozitiva a adevarului enuntat in versetul anterior. "Pentru ca noi, care am crezut (sau noi, credinciosii), intram in odihna", in opozitie cu cei pe care necredinta lor i-a indepartat de odihna. "Noi care am crezut", este caracterul celor care intra in odihna ; odihna care este inca viitoare, dar care le apartine - ei intra in ea (in odihna, n.t.) prin credinta ; ei au siguranta. Este o odihna promisa de Dumnezeu si care este odihna Lui.
     (v. 4). Lucrarile lui Dumnezeu erau implinite de la intemeierea lumii. Apoi El S-a odihnit ; aceasta este odihna lui Dumnezeu dupa creatie, ziua a saptea. Aceasta odihna ne face sa cunoastem caracterul celei viitoare. Aceasta va fi o odihna dupa lucrare, dar este odihna lui Dumnezeu. Dumnezeu se va odihni in dragostea Sa (Tef. 3:17). Si El a dorit, minunat lucru ! ca si altii sa aiba parte de aceasta odihna, intrand in ea.
     (v. 5-7). Dumnezeu S-a odihnit in ziua a saptea. Aceasta odihna era nu doar incetarea lucrarii Sale, dar si bucuria suverana a Creatorului in ceea ce El a chemat la existenta : "Si Dumnezeu a vazut tot ce facuse; si, iata, era foarte bine". Omul, creatura Sa inteligenta, cel care era capul creatiei, era randuit sa intre in aceasta odihna a lui Dumnezeu, sa ia parte la aceasta fericire. Pentru aceasta, Dumnezeu a pus deoparte ziua a saptea. Dar omul nu a intrat in odihna lui Dumnezeu la creatie, caci, mai intai el nu a lucrat, si apoi, prin pacatul sau, a introdus intinare si dezordine in creatia lui Dumnezeu. Israelitii, datorita necredintei si razvratirii lor, s-au lipsit, de asemenea, de a intra in odihna din Canaan, atunci Dumnezeu, care in harul Sau nu a abandonat planul Sau de iubire fata de om, dar ca, acesta esuand, introduce ceva mult mai bun, "hotarand din nou o alta zi" unde unii vor intra in odihna Sa ; acestia sunt cei credinciosi. Aceasta odihna a lui Dumnezeu este cea de care credinta s-a apucat acum (sau, s-a agatat, n.t.), si pe care credinciosul o va avea in viitor, nu o odihna pamanteasca, ci cereasca.

     (v. 8). Introducerea lui Israel prin Iosua in tara promisa, nu a fost odihna definitiva ; aceasta nu a fost decat o imagine. Autorul epistolei o dovedeste prin pasajul pe care l-a citat, unde David, la mult timp dupa Iosua, vorbeste de o alta zi. Ce mangaiere si ce incurajare pentru acesti crestini tulburati in credinta lor, de a primii siguranta ca exista o odihna viitoare pentru ei. Aceasta este concluzia care rezulta din versetul urmator. Dar remarcam inca odata aici cum tot ceea ce se raporteaza la vechea ordine de lucruri este pus deoparte, pentru a fi inlocuit prin ceva mult mai bun.
     (v. 9). "Ramane deci o odihna de sabat (un sabatism) pentru poporul lui Dumnezeu". Adevar mangaietor ! Este inca viitor, dar este sigur : "ramane" o odihna dupa lucrare, lupte, oboseli ; poporul lui Dumnezeu va intra in ea. Si aceasta este "sabatism", adica ceva permanent ; celebrarea acelui sabat sau a odihnei eterne nu va mai fi tulburata de nimic. Mileniu va fi adevarata odihna pamanteasca pentru poporul pamantesc, Israel, si pentru intreg pamantul, binecuvantata sub domnia lui Hristos. Cerul va fi odihna pentru poporul ceresc. Dar starea eterna, unde Dumnezeu va fi totul in toti, va fi odihna desavarsita si definitiva pentru Dumnezeu si pentru toti rascumparatii din toate timpurile si din toate economiile (sau, dispensatiile, n.t.). Atunci Dumnezeu Se va odihni in tot ceea ce satisface inima Sa, si toti cei care Ii apartin se vor odihni in odihna Lui.
     (v. 10). "Pentru ca cine a intrat in odihna Lui, acela s-a si odihnit de lucrarile lui, ca Dumnezeu de ale Sale". Acest verset ne arata caracterul odihnei despre care este vorba in acest capitol. Este odihna in urma unei lucrari, asa cum a fost pentru Dumnezeu la creatie. "Lucrarile lui", acestea nu reprezinta numai truda provenita din lupta impotriva raului din noi si din afara noastra, dar si cele care au ca obiect implinirea binelui. Este tot ceea ce crestinul are de facut dupa voia lui Dumnezeu aici jos, ceea ce constituie activitatea vietii sale in pustie. Ne vom odihni de luptele noastre, dar si de lucrarile noastre bune. Cineva a zis : "Truda omului nou va inceta". Dar propria noastra odihna se gaseste ascunsa in cea a lui Dumnezeu.
     (v. 11). "Sa ne straduim deci sa intram in odihna aceea, pentru ca nimeni sa nu cada dupa acelasi exemplu de neascultare". Exemplul teribil de neascultare al lui Israel in pustie si consecintele sale este pus inca odata inaintea ochilor marturisitorilor crestini ca o atentionare. Dar este si o incurajare. Odihna este la sfarsitul cursei, dar lucrarile si truda sunt aici ; deci sa avem grija sa continuam aceasta cursa fara a ne lasa descurajati. Israelitii au avut Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu l-au crezut si au cazut in pustie. Si noi, de asemenea, avem Cuvantul lui Dumnezeu care ne arata telul si ne traseaza calea spre odihna.
     (v. 12). Este ceea ce vom gasi acum. Restul acestui capitolul ne prezinta, intr-adevar, ajutoarele pretioase de care avem nevoie pentru a merge cu curaj inainte, trecand peste tot ceea ce se poate intalni pe cale. Aceste ajutoare sunt Cuvantul lui Dumnezeu, preotia lui Hristos si tronul de har.
     Cuvantul lui Dumnezeu este viu, ca Dumnezeu de la care vine ; el este expresia voii Sale. El si-a produs efectul sau : a chemat la existenta, la fel cum poate face sa se intoarca la inexistenta. El actioneaza asupra sufletului, si o face cu energie, ceea ce arata cuvantul "lucrator". Si pentru a arata cu mai multa forta pana unde merge actiunea sa, ne este spus ca el este "mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri". Si de ce este el viu, cu energie si putere ? Pentru a ajunge in cele mai intime locuri ale omului, "patrunzand pana la despartirea sufletului si a duhului, a incheieturilor si a maduvei". El desparte, prin puterea adevarului, ceea ce este cel mai strans legat in gandurile noastre. Daca sufletul (care este partea naturala) isi amesteca sentimentele sale cu ceea ce este spiritual, Cuvantul ne ajuta sa le deosebim. El ne arata, ca revelatie din partea lui Dumnezeu, ceea ce este din Dumnezeu si ceea ce este din "eu". "Incheieturile si maduva" sunt totodata cele mai vitale si mai adanc ascunse.
     Care este deci efectul acestei patrunderi a Cuvantului in cele mai intime locuri din noi ? Este de a judeca gandurile si intentiile inimii. El judeca gandurile carnii (firea sau natura veche, n.t.) care produce necredinta si care ne face sa neglijam odihna de sus, cautand-o aici jos. El judeca ceea ce este in inima de la Dumnezeu si ceea ce nu este de la El. El arata ceea ce este o piedica in umblarea noastra, vicleniile si cursele inimii noastre care ne fac sa parasim pozitia noastra de credinta. El judeca chiar si intentiile. Intentia mea poate sa mi se para buna, dar suporta ea judecata Cuvantului ? Nu amestec eu nimic cu "eul" ? Ganduri, dorinte, motive, totul are nevoie sa fie judecat si controlat prin el, astfel ca umblarea noastra prin pustie sa nu fie nici oprita, nici incetinita, ci sa continue spre tinta, spre odihna. Deci, cat de pretios este el ca ghid divin pentru noi ! El judeca chiar radacina inclinatiilor perfide ale inimii noastre, astfel ca sa ne putem continua cu bucurie si incredere drumul nostru.
     (v. 13). Aici, suntem adusi, fara nicio introducere, de la Cuvantul lui Dumnezeu la Dumnezeu Insusi. Este de inteles, caci el este cel care ne aduce inaintea lui Dumnezeu, care ne aseaza in prezenta Lui, impreuna cu tot ceea ce a descoperit in noi. Dupa cum ochiul Sau este deschis asupra fiecarei creaturi, incat niciuna nu se poate ascunde privirii Sale, la fel totul in noi, "toate", sunt goale si descoperite inaintea Aceluia cu care avem a face. In zadar am incerca sa ascundem ceva de El, ganduri, motive, intentii, totul este inaintea Lui. Constiinta noastra este plasata astfel sub privirea Lui Insusi. Gand solemn si serios, dar atat de pretios, de asemenea, datorita efectului binecuvantat produs asupra sufletului. Tot ceea ce este interzis este judecat, si noi putem continua drumul in comuniunea lui Dumnezeu.
     (v. 14). Aici incepe, pentru a fi continuat in capitolul urmator, marele subiect al preotiei lui Hristos, acest alt ajutor care ne ajuta in alergarea noastra prin pustie. Primul verset din capitolul 3 ii indemna pe fratii sfinti sa ia aminte la Isus Hristos, Apostolul si Marele Preot al marturisirii lor. Pana aici L-am vazut ca Apostol ; acum Il vom vedea ca Mare Preot. Daca Cuvantul judeca fara rezerve raul din noi, de alta parte preotia lui Hristos ne este data ca ajutor in slabiciunile noastre.
     Ca si in primul verset din capitolul 3, autorul epistolei incepe subiectul pe care il va trata printr-un indemn : "Avand deci... sa tinem cu tarie marturisirea noastra". Este remarcabil de vazut in aceasta epistola grija cu care Duhul lui Dumnezeu insista asupra staruintei si a tariei in marturia crestina. Dar in acelasi timp, ne prezinta motivele cele mai puternice pentru ca noi sa tinem cu tarie. Aici, ne este relatat faptul ca avem "un mare preot, care a strabatut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu", si tot ceea ce rezulta din acest fapt. Vom privi mai intai persoana care indeplineste aceasta functie de mare preot. Aceasta este Isus, cel care a fost un Om aici jos si, ca atare, a intrat in tot ceea ce presupune conditia de om aici jos, dar Om desavarsit, fara pacat. Si acest Isus este Fiul lui Dumnezeu ; este ceea ce ne spune maretia Sa. Iata de ce nu este doar un preot, ci un mare preot (fr. "nu doar un mare preot, ci un mare mare preot", n.t.). Vedem apoi locul unde Isi exercita preotia : "a strabatut cerurile". La fel ca Aaron, altadata, in marea zi a ispasirii, dupa ce a implinit tot ceea ce era poruncit, a trecut prin diversele parti ale cortului, si a intrat in final in Locul preasfant unde se gasea chivotul, imaginea tronului lui Dumnezeu, unde Domnul Isi manifesta prezenta Sa, la fel si Hristos, marele nostru preot, dupa ce a implinit totul oferindu-Se pe Sine Insusi, S-a inaltat mai presus de toate cerurile si a intrat in prezenta lui Dumnezeu. El nu a fost inaltat doar la rangul duhurilor facute desavarsite si al ingerilor, ci El S-a asezat la dreapta Maretiei, incununat cu glorie si onoare, cu un Nume mai presus de orice nume, avand toate sub picioarele Sale, si acolo, a intrat inaintea fetei lui Dumnezeu pentru noi.
     (v. 15). "Pentru ca nu avem un mare preot care sa nu aiba parte cu noi in slabiciunile noastre, ci unul ispitit in toate in acelasi fel (sau "asemenea noua"), in afara de pacat".
     Marele nostru preot simpatizeaza cu noi in slabiciunile noastre. Ne-am fi putut gandi ca maretia Sa L-ar fi impeiedicat. Dar nu ; daca El este Fiul lui Dumnezeu, de asemenea, El este Fiul Omului si, ca atare, pe pamant unde El a trait, a fost ispitit in toate asemenea noua, in afara de pacat. De remarcat doar ca este vorba de slabiciunile noastre, nu de pacatele noastre. Cuvantul judeca pacatul si eu il judec impreuna cu el. Nu exista nicio simpatie pentru pacat. Daca am facut pacat, il marturism lui Dumnezeu si noi avem un Avocat la Tatal, pe Isus Hristos, Cel drept. Dar El este preot pentru a simpatiza cu slabiciunile noastre, dificultatile noastre - greutatile si luptele si truda drumului. Pentru toate acestea, noi gasim in El o inima plina de simpatie.
     Si care este motivul pentru care simpatizeaza cu noi ? Motivul este ca El Insusi a fost "ispitit in toate in acelasi fel, in afara de pacat". Avem simpatie cu durerile altora atunci cand noi insine am trecut prin ele, si acesta a fost cazul Marelui nostru preot. "El a fost ispitit (incercat sau pus la proba) in toate in acelasi fel". Asa cum am citit in capitolul 2, El a luat parte la carne si la sange, a fost Om cu adevarat, si a simtit lucrurile pe care a trebuit sa le intalneasca cu o inima de om. A fost Omul durerilor. A fost tulburat si intristat. Pe langa suferintele morale, El a resimtit limitele noastre fizice, oboseala, foame si sete. A suferit impotrivirea pacatosilor care I Se opuneau. A fost asaltat prin tot felul de viclenii ale lui Satan si ale oamenilor. Ispitit de diavol, ispitit de oameni rai, ispitit de ucenici, nu a fost crutat de nimic. In toate a fost facut asemenea fratilor Sai, sa fie astfel pentru ei un mare preot milos si credincios. Si astfel El poate simpatiza, si simpatizeaza intr-devar cu noi din pozitia inalta de glorie unde El a intrat, dupa ce a strabatut cerurile, si unde El este acum la adapost de toate aceste slabiciuni si suferinte. Pe langa faptul ca am avut dureri mari, suntem in stare sa luam parte la durerea celor care trec prin aceleasi incercari, asa este si Mantuitorul, si asta ne incurajeaza atunci cand, in slabiciunile noastre, ne gandim la El si putem spune : El simpatizeaza cu toate necazurile mele. Dar sa nu uitam ca, daca Domnul a fost Om adevarat care a trecut prin tot ceea ce implica conditia umana, aceasta a fost "fara pacat". Nu doar ca nu a esuat niciodata, nici in fapte, nici in gandire, dar era in Sine Insusi absolut fara pacat.
     Noi suntem nascuti din carne si avem pacatul in noi, in carne, si suntem deci ispititi de pacatul care este in noi, si infaptuim pacatul (vezi Iacov 1:14, 15). Isus a fost nascut prin Duhul Sfant, in consecinta fara pacat, strain de pofta, astfel ca ispitirea nu putea veni pentru El decat din afara. Dar slabiciunile noastre, le-a resimtit si astfel, acum fiind in afara durerii (inaltat, n.t.), dar cu natura umana care, in timpul calatoriei Sale aici jos, a simtit durerea si oboseala, Isus poate sa simpatizeze cu iubire fata de tot prin ceea ce trecem aici jos. Lucrul acesta ne conduce la al treilea punct : tronul harului, care este legat de preotia lui Hristos.
     (. 16). "Sa ne apropiem deci cu indrazneala de tronul harului, ca sa primim indurare si sa gasim har, pentru ajutor la timpul potrivit". Pentru un pacatos neindreptatit, tronul lui Dumnezeu este un tron de sfintenie, de dreptate si de judecata. Adus inaintea acestui tron, el va spune : "S-a terminat cu mine". Dar atunci Dumnezeu il face sa cunoasca jertfa lui Hristos si harul care iarta si care domneste. De acum inainte, pentru el, tronul lui Dumnezeu devine tronul harului, si inaintea acestui tron este marele preot, Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a implinit totul pentru ca noi sa putem sta inaintea lui Dumnezeu, Cel care simpatizeza cu noi in slabiciunile noastre. De aceea sa tinem cu tarie marturisirea noastra, caci Isus nu inceteaza sa fie acolo pentru a ne sustine. Dar a sti nu este totul. Ceea ce ne este spus este destinat sa ne inspire incredere - in ceea ce Domnul a facut, unde Se afla El acum, ceea ce face El inca acolo, si tot ceea ce este in inima Lui. Cum sa tinem cu tarie in slabiciune, in dificultati si in mijlocul atacurilor vrajmasului ? Atunci vine indemnul potrivit sau mai degraba incurajarea. In acest sentiment al nevoilor si neputintei nostre, "sa ne apropiem deci cu indrazneala de tronul harului". Cu incredere, caci Isus este acolo ; cu incredere, caci este tronul harului care nu respinge, este inima lui Dumnezeu deschisa pentru noi. Sa ne apropiem ; a fi aproape de Dumnezeu este pretiosul nostru privilegiu. Nu se spune : Sa ne apropiem de marele preot ; ci sa mergem direct la tronul harului, unde avem intrare libera si unde gasim pregatit totul pentru noi. Avem nevoie de indurare, noi sarmane si slabe creaturi care, chiar ca crestini, esuam in atat de multe feluri, si o primim, aceasta indurare, la tronul harului ; ea se gaseste acolo pentru noi. Dar avem nevoie, de asemenea, de har in luptele noastre, si il gasim tot la tronul harului. Indurare si har ne sunt permanent necesare ; le gasim in inima lui Dumnezeu, si astfel suntem ajutati la momentul potrivit. Sunt destul de dese aceste momente. S-ar putea spune ca in fiecare clipa a calatoriei noastre. Dar sunt momente cand necazurile sunt mai puternice, cand pericolul este mai apasator ; sa mergem cu incredere la tronul harului unde ajutorul este gata pregatit, unde nu avem, ca sa zicem asa, decat sa-l primim.      




   

joi, 21 martie 2019




                                          Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                     - III -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     3     CAPITOLUL 3

     Versetul 1 este concluzia a ceea ce a fost prezentat in primele doua capitole. Am vazut acolo gloria infinita a Persoanei Fiului mai presus de ingeri, apoi intruparea Sa. Devenit Om, El a venit sa ne vorbeasca ca Apostol sau Trimis al lui Dumnezeu. Luand parte la carne si la sange, la starea in care erau ai Sai, El a suferit si a murit pentru a-i elibera ; apoi Il vedem, pe El, Fiul Omului, incununat cu glorie si onoare la dreapta lui Dumnezeu, asteptand ca toate lucrurile sa fie puse sub picioarele Sale. Si in final, ca Om inca, este un mare preot milos si credincios care, dupa ce a suferit, fiind ispitit, este in stare sa-i ajute pe cei care sunt ispititi. Deci, sub acest caracter dublu, de Apostol si de Mare Preot, trebuie sa-L vedem pe Isus, si este remarcabil ca El ne este prezentat aici sub Numele Sau personal. Si, intr-adevar, El este cel care a purtat acest Nume pe pamant in mijlocul oamenilor, ca Apostolul, Trimisul lui Dumnezeu (Ioan 20:21), si in cer unde exercita preotia suprema, este totdeuna Isus, Numele mai presus de orice nume. Acest fapt se potriveste cu indemnul : "luati aminte", si el vorbeste inimii.
     Dar El este Apostolul si Marele Preot al marturisirii sau marturie noastre, adica al crestinismului. Evreii marturiseau ca sunt crestini. Acesta este terenul pe care scriitotul sfant ii vedea. Cu toate acestea, marturia putea sa nu fie reala la toti, de aceea intalnim de multe ori atentionari in epistola ; totusi se presupune ca ei erau sinceri.
     Ei trebuiau sa-L vada pe Isus acolo unde este El acum - la dreapta Maretiei in ceruri. Din acest motiv, avand de-a face cu un Hristos ceresc, desi erau adevarata ramasita a lui Israel, ei aveau parte de chemarea cereasca, in contrast cu chemarea pamanteasca a lui Israel. Ca atare, ei erau sfinti - pusi deoparte.
     (v. 2-6). Aici gasim un al treilea caracter al lui Hristos : El este, ca Fiu, randuit peste propria Sa casa. Si in aceasta pozitie, este prezentat in comparatie cu Moise, caruia evreii ar fi putut sa-I recunoasca maretia ca slujitor al lui Dumnezeu, bazandu-se pe marturia Domnului din Numeri 12:7. Dar comparatia face sa reiasa, de asemenea, contrastul. Moise a fost credincios ca servitor in toata casa lui Dumnezeu - casa lui Israel in care el a fost eliberatorul si legiuitorul. Astfel, caracterul sau a fost manifestat in credinciosie fata de Dumnezeu, ale carui porunci le-a implinit si a facut sa fie implinite si ale carui cuvinte le-a dus inaintea lui Israel. Dar Hristos este credincios ca Fiu, nu ca slujitor, credincios Aceluia care L-a randuit Apostol si Mare Preot. El este peste propria Lui casa - casa crestina. Aici nu gasim Biserica ca trup, ci pe toti care marturisesc credinta crestina. Mai mult, Hristos este Dumnezeu, alta gloria care arata infinita superioritate fata de Moise. Ca atare, El este Cel care a zidit casa, adica cine a intemeiat-o cu tot ceea ce apartine si depinde de El. Moise nu a fost decat un slujitor credincios in casa Stapanului sau ; desi a ocupat un loc proeminent, el insusi facand parte din casa. Hristos, ca Fiu, este randuit peste propria Lui casa, Cel care a intemeiat-o. Moise s-a dus, Hristos ramane si administreaza propria Sa casa, cea din care facem parte, si putem conta pe El, pe Acest administrator totdeauna credincios. Ce har si ce incurajare.
     (v. 6). "A carui casa suntem noi", zice autorul epistolei, asezandu-se mereu printre credinciosii evrei carora se adreseaza. Aceasta este casa lui Dumnezeu, dar infatisata mai degraba din punct de vedere al administrarii decat ca locuinta a lui Dumnezeu. Ori, fiindca este vorba de marturie, orice evreu care marturisea crestinismul, facea parte din aceasta casa. Dar sfarsitul cursei ar fi trebuit sa arate pe cei care au pastrat cu tarie increderea si gloria sperantei. Marturisitorii fara viata nu puteau inainta, dar marturisitorii care aveau viata sunt incurajati sa tina cu tarie pana la sfarsit, sustinuti prin increderea pe care o da crestinismul si de glorioasa speranta care este legata de el.
     (v. 7-11). "De aceea", din nou este introdus aici, prin aceste cuvinte, un indemn bazat pe ce a fost prezentat mai inainte, si mai ales pe importanta capitala de a pastra pana la sfarsit. Primul verset era "luati aminte", aici este "ascultati".
     "Dupa cum zice Duhul Sfant". De mai multe ori, in aceasta epistola, gasim expresii similare cand este citat Vechiul Testament : "Duhul Sfant zice" ; Duhul Sfant arata" ; Duhul Sfant marturiseste". Avem astfel o marturie a inspiratiei divine a Vechiului Testament, ca si in alte pasaje unde se spune "Dumnezeu a zis" ; El a zis". Si aceasta in armonie perfecta cu cuvintele care au deschis epistola : "Dumnezeu a vorbit odinioara prin profeti", precum si marturia Domnului. Este bine de remarcat in aceste timpuri de necredinta.
     Scopul indemnului este de a atentiona pe crestinii dintre evrei impotriva pericolului de a parasi increderea si speranta lor. In acest sens, scriitorul sfant le citeaza cuvintele din Ps. 95, unde psalmistul reaminteste razvratirile poporului in pustie, cauza acestor razvratiri - necredinta - si consecintele - excluderea din Canaan (interzicerea de a intra in Canaan, n.t.). Apoi el le aplica celor carora le scrie spunandu-le:
     (v. 12). "Luati aminte, fratilor". Sursa necredintei era in inimile lor. Efortul vrajmasului consta in a actiona asupra acestor inimi rele, pentru a manifesta neincredere fata de Dumnezeu si promisiunile Sale. Israel, in pustie, desi a vazut lucrarile lui Dumnezeu, puterea si grija Sa, a cedat inimii sale rele, s-a lasat antrenat de necredinta, pierzand astfel din vedere siguranta pe care Dumnezeu i-a dat-o cu privire la intrarea in Canaan si a odihnei pe care o va gasi acolo, si s-a razvratit. Aceasta este tendinta naturala a inimii. Evreii trebuiau sa ia aminte, astfel ca inselaciunea vrajmasului sa nu-i duca in acelasi pacat. Necredinta este un pacat, si pacatul este intotdeauna o inselare a inimii. Si cat de grav este rezultaul necredintei ! Abandonandu-L pe  "Dumnezeul cel viu", duce astfel la moarte, si atunci ce mai ramane ?
     (v. 13). In timp ce fiecare trebuia sa ia seama la el insusi si la vicleniile propiei sale inimi, ei trebuiau, de asemenea, sa se indemne si sa se incurajeze reciproc, si aceasta "in fiecare zi". Fiecare crestin trebuie sa manifeste aceasta datorie de iubire fata de fratii sai ; aceasta este pentru el si pentru ei o forta. Este mai multa energie si curaj luptand impreuna decat separat. "In fiecare zi" este cu mult mai bine, deoarece in fiecare zi, pana vom ajunge la sfarsitul alergarii, intalnim incercari, dificultati si ispitiri. Si de aceea este adaugat : "atat timp cat se spune Astazi". Acest cuvant este repetat de cinci ori in cap. 3 si 4 ; astfel ne este aratata importanta pe care Duhul Sfant i-o acorda. Doar timpul prezent ne apartine, maine nu mai este al nostru. In fiecare zi este "astazi", pana vom ajunge la sfarsitul cursei, in odihna glorioasa. "Astazi", glasul lui Dumnezeu prin Cuvantul Sau se face auzit, nu doar pentru a chema pacatosii la mantuire, dar si pentru a incuraja pe crestini la veghere si la staruinta. "Astazi" ne spune ca un maine luminos se va ridica, dar nu pe acest pamant. Si astfel, luand aminte si indemnandu-ne reciproc "astazi", vom fi paziti de impietrirea inimii, ca rezultat al inselaciunii pacatului.
     (v. 14). "Avem parte de Hristos (in fr. "am devenit tovarasii lui Hristos", n.t.)", iata privilegiul pretios si glorios al crestinului adevarat. Acesti tovarasi sunt numiti deja in v. 9 din primul capitol. Ei au parte de viata Lui si vor avea parte de gloria Lui. Ei merg pe calea pe care El a deschis-o si unde El a mers si vor atinge acelasi tel. Numai ca, fiind amestecati cu un popor marturisitor (care marturiseste credinta crestina dar neavand viata, n.t.) exista o conditie : "daca, in adevar, tinem cu tarie, pana la sfarsit, inceputul increderii". Avem aceasta pozitie de tovarasi ai lui Hristos, daca tinem cu tarie, pana la sfarsit increderea pe care ne-a dat-o inceputul primirii crestinismului. Aceasta nu atinge cu nimic siguranta adevaratului credincios. Noi depindem de Dumnezeu in fiecare clipa, si El va fi credincios pana la sfarsit ; dar trebuie sa tinem cu tarie pana la sfarsit.
     Versetul 15 se leaga de cele de mai sus, si gasim acolo un motiv presant de a tine cu tarie pana la sfarsit speranta care ne- a sustinut de la inceput : "Intrucat se zice". Astfel, epistola este plina de indemnuri si atentionari carora trebuie sa le acordam o atentie deosebita.
     Versetele 16 la 19 alcatuiesc o paranteza care prezinta umblarea si caderea lui Israel in pustie, ca exemplu a ceea ce se poate intampla cu cei care marturisesc crestinismul (doar marturie exterioara, n.t.). Poporul iesise din Egipt sub conducerea lui Moise. Cu totii au auzit glasul lui Dumnezeu, si cu toate acestea ei s-au razvratit impotriva Lui si L-au maniat. Timp de patruzeci de ani mania lui Dumnezeu impotriva lor a ramas, si potrivit cu judecata pe care El a rostit-o, datorita pacatului lor, trupurile lor au cazut in pustie (vezi in special Num. 14:22, 23, 29, 32). Nu au intrat in odihna promisa ; necredinta lor i-a impiedicat. Atentionarea se aplica la cei care, marturisind crestinismul, se lasa descurajati si, datorita necredintei, nu tin cu tarie pana la sfarsit. Aceasta a avut o aplicatie mai directa pentru evreii care erau dispusi sa-L primeasca pe Isus ca pe Mesia promis, dar ca dificultatile drumului, incercarile si persecutiile, pareau sa-i descurajeze. Deci, ei sunt indemnati sa tina cu tarie, prin credinta, speranta promisa, si sa ia aminte ca, abandonand-o, nu se puteau bucura la sfarsit de odihna lui Dumnezeu. Aceasta odihna va fi subiectul capitolului urmator. Sa ne amintim inca odata ca aceste indemnuri, aceste atentionari, acesti "daca" care se repeta, nu ating cu nimic siguranta sfintilor, care se bazeaza pe Dumnezeu care nu poate sa minta. Ei au profitat de atentionarile care au fost date pentru toti cei care marturiseau (credinta crestina, n.t.), si au vegheat sa tina cu tarie pana la sfarsitul cursei.

marți, 12 martie 2019




                                          Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                     - II -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     2     CAPITOLUL 2

     Se poate remarca pe parcursul intregii epistole ca expunerea fiecarei parti a subiectului este urmata de un indemn sau o chemare adresata constiintei, inimii, sau responsabilitatii cititorului. Este ceea ce gasim in primele patru versete din capitolul nostru.
     (v. 1). Daca Dumnezeu ne-a vorbit in Fiul, a carui maretie divina tocmai a fost pusa in fata ochilor nostri, ce atentie trebuie sa dam lucrurilor pe care le-am auzit din gura Sa, si cu ce energie trebuie sa ne atasam de acestea ! Fara aceasta suntem in pericol  sa ne "indepartam", sau sa "alunecam alaturi", ca o corabie care, in momentul cand intra in port, este antrenata de curenti si risca sa se scufunde.
     (v. 2). "Cuvantul vorbit prin ingeri". In vechiul legamant au fost folositi deseori mesageri ceresti pentru a duce comunicari divine, dar aici este vorba in mod special de lege. Ea a fost "randuita prin ingeri", spune Pavel (Gal. 3:19). "Voi, care ati primit legea prin randuiala ingerilor", spune Stefan (Fapte 7:53). Ori, aceasta lege a fost nemiloasa fata de orice faradelege si fata de orice neascultare, dupa cum demonstreaza intreaga istorie a lui Israel.
     (v. 3, 4). Cum deci sa scapi de o dreapta rasplatire, de pedeapsa si condamnare, daca se dispretuiste harul care a adus o mantuire atat de mare ? Maretia acestei mantuiri este evidenta in toate privintele. Ea este mare in sine insasi, caci se aplica la tot ce ne priveste : la faradelegi, la dificultatiile zilnice ale drumului, la eliberarea finala a ramasitei, la eliberararea trupurilor noastre supuse umilintei. Ce gasim in locul ei daca o neglijam ? Cum sa scapam ? Dar, mai ales este mare, atunci cand luam in seama pe Cel care ne-a adus-o si care ne-a vestit-o. Acesta este Domnul, Marele Apostol al lui Dumnezeu, care a vestit-o in timpul vietii Sale si a implinit-o in moartea Sa. Apoi apostolii, care au auzit-o anuntata din gura Lui, au confirmat-o in predicarea lor dupa moartea, invierea si inaltarea Sa. Dar este mai mult : Dumnezeu Insusi a marturisit impreuna cu ei. Duhul Sfant care era in ei manifesta puterea Sa divina prin semne si minuni - diferite distributii ale aceluiasi Duh, dupa cum I-a placut lui Dumnezeu. Toate acestea scot in evidenta maretia mantuirii adusa prin Evanghelie.
     Este frumos de vazut aici ca autorul epistolei, Pavel, se aseaza in mijlocul celor carora se adreseaza, ca fiind el insusi beneficiarul slujbei celor doisprezece - "a fost intarita fata de noi", zice el. Pavel nu a avut parte la aceasta marturie, despre care Domnul spune, in Ioan 15:27 : "Si marturisiti si voi, pentru ca de la inceput sunteti cu Mine". Trebuia, dupa cum spune Petru, sa fi fost impreuna cu cei pe care i-a ales Isus de la inceput, in tot timpul in care Domnul Isus a intrat si a iesit in mijlocul lor, de la botezul lui Ioan pana la inaltarea Sa. Trebuia sa fi fost martor al invierii Sale (Fapte 1:21, 22). Ori, Pavel nu a fost in aceasta situatie. Marturia lui era alta. El L-a vazut pe Hristos in glorie. Cand este vorba despre descoperirea tainei, a Bisericii ca trup al lui Hristos, Pavel este cel mai mare apostol. El nu a primit nimic de la altii cu privire la slujba lui speciala ; chiar cei care erau stalpi nu i-au comunicat nimic (Gal. 2). Dar aici, asezandu-se in mijlocul evreilor credinciosi, el este, ca si ei, un ucenic al celor doisprezece. Acesta este un exemplu frumos al dependentei intre slujbele lor (comp. 2 Pet. 3:15, 16).
     (v. 5). Autorul reia aici discursul sau despre superioritatea infinita a Fiului fata de ingeri. Acestia dispar dinaintea gloriei Sale ca Fiu al Omului.
     In Israel, ingerii, dupa cum am vazut, aveau o administratie speciala. In lumea actuala, in care Satan este print, dar unde Dumnezeu guverneaza totul prin providenta Sa, ingeri au o slujba de implinit in favoarea celor rascumparati (1:14). Ei L-au slujit chiar pe Domnul ca Om aici jos (Mc. 1:13 ; Mt. 4:11). Dar exista o "lume care va veni". Nu este starea eterna, caci atunci Hristos "va da Imparatia Celui care este Dumnezeu si Tata" (1 Cor. 15:24), ci este lumea milenara care nu va fi supusa ingerilor, ci Fiului Omului. Ingerii vor participa, fara indoiala, la evenimentele care pregatesc aceasta Imparatie (Mt. 13:41 ; 2 Tes. 1:7, etc.), dar odata ce va fi stabilita, nu vor mai avea functie de mediere. Totul va fi supus Fiului Omului si sfintilor Sai (1 Cor. 6:2 ; 2 tim. 2:12).
     (v. 6-9). Duhul Sfant, prin gura imparatului-profet David, in Psalmul 8, a anuntat mai dinainte acest mare adevar al supunerii intregii creatii omului in Persoana lui Hristos. "Ce este omul ca sa-Ti amintesti de el, sau fiul omului, ca sa-l cercetezi ?" Aceasta este ceea ce spune el cand compara splendoarea lucrarilor lui Dumnezeu in ceruri, cu micimea si ruina actuala a omului. Dumnezeu l-a creat, fara indoiala, "dupa chipul si asemanarea Sa". El l-a pus peste lucrarile mainilor Sale si i-a dat stapanire peste toate lucrurile (Gen. 1:26). I-a dat un suflet nemuritor, suflandu-i in nari suflare de viata (Gen. 2:7). Dar Adam, cel dintai om, a cazut prin pacat. El a intinat si a tras in tarana onoarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Astfel, el a pierdut totul si a fost supus mortii si lui Satan, el care trebuia sa aiba totul sub picioarele sale. Dar Dumnezeu, in mila Sa, Si-a adus aminte de el si l-a vizitat (cercetat, n.t.). El a introdus al doilea Om, in care se realizeza intr-un mod perfect tot planul lui Dumnezeu cu privire la om. Duhul Sfant ni-l prezinta in Persoana lui Isus ; este ca si cum Dumnezeu ar spune : "Pentru Mine, iata Omul". Aici avem din nou contrastul deja semnalat. Primul mod in care a vorbit Dumnezeu este de a face loc (sau, de a deschide calea, n.t.) Cuvantului Fiului ; legea dispare dinainte marei mantuiri ; cel dintai om este inlocuit cu al doilea, si ingerii dispar dinaintea gloriei Fiului Omului.
     Dupa cum vom vedea in continuare (v. 9), Isus, Fiul Omului, al doilea Om, a trebuit sa treaca prin moarte, ca Mantuitor, si astfel a fost facut cu putin mai prejos decat ingerii care, ei nu pot suferi moartea. Dar, prin credinta, Il vedem acum acolo unde el este, unde Dumnezeu L-a asezat, incununat cu glorie si onoare, Dumnezeu supunand toate sub picioarele Sale. Tot ceea ce este creat, fara nicio rezerva, Lui Ii sunt supuse, si nu ingerilor. Este adevarat ca inca nu vedem realizat aceasta : acest timp nu a venit inca. Dar acest lucru este asigurat pentru timpurile glorioase din mileniu, cand va fi manifestata Imparatia Sa. Dovada sta in faptul ca inca de acum El este la dreapta lui Dumnezeu incununat cu glorie si onoare.
     El este acolo dupa ce a suferit moartea, - fapt prin care El a fost inferior ingerilor. Si aceasta moarte, a suferit-o prin harul lui Dumnezeu pentru tot. Noi ar fi trebuit sa trecem prin moarte datorita pacatului nostru ; El, a indurat-o, printr-un efect al harului lui Dumnezeu, pentru pacatul nostru. El a gustat moartea, astfel incat ea si-a pierdut, pentru noi, amaraciuna sa ; El a gustat-o pentru tot, adica pentru tot ceea ce va beneficia de moartea Sa, persoane si lucruri (Col. 1:20-22).
     (v. 10). Planul lui Dumnezeu, prin care si pentru care sunt toate lucrurile, era de a aduce pe multi fii la glorie, glorie in care se afla deja Fiul Omului, si care se va manifesta cand El va veni si cand toate lucrurile Ii vor fi supuse. Ei, impreuna-mostenitorii Sai, vor avea parte de aceeasi glorie in lumea care va veni (Rom. 8:18, 19). Cine sunt ei, cei pe care Dumnezeu i-a ridicat la aceasta vrednicie de fii ? Sarmanii pacatosi condamnati si pierduti, supusi pacatului, mortii si diavolului. I se cuvenea deci maretiei lui Dumnezeu ca Cel care S-a preocupat de cauza lor, care le-a deschis calea mantuirii, care a mers inainte impotriva a tot ceea ce I se impotrivea, pacatul, moartea si Satan, ca pe Capetenia mantuirii lor, intr-un cuvant, sa-L desavarseasca, sau sa-L faca potrivit pentru aceasta lucrare, prin suferintele pe care le-a suferit in alergarea Sa aici jos, in chinul Sau din Ghetsimani, si in moartea Sa pe cruce. Astfel, El a castigat biruinta, si biruinta Lui este a noastra. In acest sens este El Capetenia mantuirii noastre.
     (v. 11). Cel care sfinteste este Hristos ; cei care sunt sfintiti sunt cei ai Sai, rascumparatii Lui, pe care i-a pus deoparte. I-a asociat Lui Insusi, si astfel ei sunt toti dintr-Unul inaintea lui Dumnezeu. In Psalmul 16, unde Duhul Sfant, mai dinainte, ne face sa auzim cuvintele lui Hristos, El nu zice despre toti oamenii : "Toata placerea Mea este in ei", ci El vorbeste doar despre "sfintii care sunt pe pamant si despre cei alesi". Asa erau ei, in contrast cu restul oamenilor ; ei erau deci "sfintiti", pusi deoparte de ceilalti oameni.
     Vedem in botezul lui Ioan aplicatia celor de mai sus. Atunci cand Domnul a venit ca sa fie botezat, El Se aseaza in fruntea ramasitei pocaite. El S-a identificat cu ei in har. El gasea placere in cei care ocupau adevaratul lor loc inaintea lui Dumnezeu ; pentru El, acestia sunt cei alesi de pe pamant. Astfel, ei erau "sfintiti", pusi deoparte de El, pentru El si impreuna cu El, "toti dintr-Unul".
     La fel si astazi, si noi suntem sfintiti. Hristos a fost prin excelenta Omul pus deoparte, si ai Sai sunt impreuna cu El.
     Acest termen "sfintiti", sau cele care se refera la acesta, se intalneste deseori in aceasta epistola.
Sa ne amintim ca exista o sfintire care este inaintea indreptatirii. Dumnezeu ne ia la un moment dat si ne separa pentru El, si se poate ca in acel moment sa lucreze totul in noi (vezi 1 Cor. 6:11 ; 1 Pet. 1:2). Exista apoi o sfintire practica care vine in urma indreptatiri. La acesti "sfintiti", pentru ca sunt "toti dintr-Unul", Domnul nu Ii este rusine sa le dea numele de "frati". Autorul epistolei citeaza in aceasta privinta Psalmul 22:22 : "Voi vesti Numele Tau fratilor mei, Te voi lauda in mijlocul adunarii". Acest pasaj se aplica in primul rand ramasitei lui Israel, desi vedem ca dupa invierea Sa Isus rosteste aceste cuvinte (comp. Ioan 20:17).
     In timpul lucrarii Sale in mijlocul lui Israel, Domnul revendica acest titlu pentru cei care auzeau Cuvantul lui Dumnezeu si il implineau (Mt. 12:49, 50 ; Mc. 3:33, 35 ; Lc. 8:20, 21). In Matei 25:40, El ii numeste cu acest nume pe mesagerii care mai tarziu vor merge sa predice Evanghelia Imparatiei la toate natiunile. Ei sunt fratii Sai, dar, desigur, acestia nu vor fi sfinti din economia actuala, frati in sens crestin. Prin urmare, trebuie sa facem deosebirea dintre semnificatia acestui nume de "frati" dat ramasitei, si ceea ce acest nume semnifica pentru crestinii care sunt intr-o relatie de fii cu Tatal ca si Hristos, relatie in care Duhul Sfant este pecetea si martorul in inimile lor. Pe scurt, pasajele care, in mod literal, se aplica ramasitei lui Israel, cum este v. 22 din Ps. 22, se aplica, de asemenea, in mod spiritual si crestinilor, adevaratii fii ai Tatalui, asa cum vedem in Ioan 20:17 : "mergi la fratii Mei si spune-le: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru". Pe de alta parte, pasajele care se aplica in mod direct crestinilor nu sunt si pentru ramasita. Asa este Rom. 8:29.
     Asteptand ca ramasita de la sfarsit sa beneficieze de aceste declaratii pretioase pe care le contine Cuvantul pentru ea, aceste declaratii isi au aplicarea lor actuala si imediata pentru credinciosii crestini. Ramasita iesita din natiunea iudaica si alcatuita din cei care au crezut in Domnul inainte de moartea si invierea Sa, a devenit, dupa coborarea Duhului Sfant, adunarea crestina la care s-au adaugat cei care trebuiau sa fie mantuiti, ramasita lui Israel pe care a crutat-o Dumnezeu (Fapte 2:47) (*). Credinciosii carora li se adreseaza epistola noastra, erau deci considerati ca adevarata ramasita din acel timp.

     (*) Crutati de Dumnezeu prin iertarea pacatelor si prin urmare mantuiti, dar si de judecata lui Dumnezeu care avea sa vina peste Ierusalim prin romani (anul 70). Crestinii care au crezut cuvantul Domnului se pare ca au parasit Ierusalimul inainte ca el sa fie nimicit, n.t.

     (v. 13). Aici se gasesc citate cuvintele din Isaia (8:17, 18). Profetul vorbeste aici despre proprii sai copii, in timpul cand cele doua case a lui Israel si Iuda, aceasta din urma in special, cautau sprijin in aliante carnale, lumesti. Dar acesti copii i-au fost dati ca "semne si minuni in Israel, de Domnul". Ei erau semne, unul reprezenta ramasita care se va intoarce (7:3), si celalat vestind eliberarea acestei ramasite. Profetul si impreuna cu el si ramasita, decalara ca Il va astepta pe Domnul care Isi ascunde fata de casa lui Iacov, si da ca motiv al increderii sale pe copiii pe care Dumnezeu i-a dat si cu care el se prezinta. Dar, in versetul nostru, Duhul Sfant arata ca aceste cuvinte din Isaia au in vedere pe Hristos, Emanuel ; profetul si copiii sai nu erau decat imagini. Hristos, ca Om, S-a increzut in Dumnezeu (Ps. 16:1), si Il vedem aici asezandu-Se in fruntea acestei ramasite, cei care impreuna cu El s-au increzut in Dumnezeu, si prezentandu-i inaintea lui Dumnezeu ca cei care i-au fost dati si cu care El se asociaza : "Iata, Eu si copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu". El este Capetenia mantuirii lor ; i-a pus deoparte cu El ; nu-I este rusine sa-i numeasca frati ; si ei sunt impreuna o companie (sau, tovarasie, n.t.) sfanta de martori inaintea lui Dumnezeu.
     Versetul 14 pune inaintea sufletelor noastre o alta minune a harului divin. Hristos a dorit sa devina Mantuitorul acestor "sfintiti", acestor frati, acestor copii pe care i-a dat Dumnezeu. Ori, ei aveau parte de sange si carne (natura umana) ; aceasta era starea lor ereditara. El, pentru a deveni Mantuitorul lor, a vrut sa ia parte la acestea. El, Cuvantul a deveni carne (Ioan 1:14). Ei aveau parte de ele, erau in aceasta stare ca facand parte din ea ; El nu avea nicio parte cu ele ; aceasta nu era starea Lui, dar El a vrut sa ia parte la natura umana, pentru a putea ca Om, sa intre in mod personal in moarte pentru ei, pentru a-i elibera in intregime. El a coborat in moarte, aceasta fortareata a lui Satan, pentru a-i indeparta puterea acesteia.
     "Printr-un singur om pacatul a intrat in lume, si prin pacat moartea" (Rom. 5:12) ; pacatuind, omul s-a pus astfel sub imperiul mortii. Dar el a pacatuit la indemnul diavolului, care a dobandit astfel puterea mortii si pe care o prezinta ca o sperietoare inaintea sufletului omului. Frica de moarte, ca rezultat al condamnarii, este deci o robie la care omul este supus. Chiar si pentru cei drepti, din vechiul legamant, moartea era ceva ingrozitor, dupa cum vedem din cuvintele lui Ezechia (Isaia 38) si din multe pasaje din psalmi. Moartea a deschis sheolul (Locuinta mortilor, n.t.), locul de intuneric, unde se sfarseste orice bucurie, unde Domnul nu mai este laudat. Asa era ea, "imparatul spaimelor" (Iov 18:14). Ce contrast cu limbajul crestinului eliberat, si care poate spune impreuna cu Pavel : A muri este un castig... "avand dorinta sa plec si sa fie impreuna cu Hristos, pentru ca este cu mult mai bine" (Filip. 1:21, 23) !
     Este adevarat ca cei rai pot, prin impietrire, sa ajunga sa fie scutiti de frica de moarte (vezi Ps. 73:4), si mor ca fiinte lipsite de ratiune. Dar cat de grozava va fi trezirea lor ! Din nefericire ! se gasesc crestini care nu sunt eliberati de aceasta ferica de moarte. Dar daca ar intelege prin credinta marele adevar proclamat aici, - biruinta deplina a lui Hristos asupra lui Satan, - nu ar mai avea frica. Observati expresiile : "ca prin moarte sa-l desfiinteze (sa faca fara putere) pe cel care are puterea mortii". Pentru cei care sunt eliberati prin moartea lui Hristos, Satan nu mai are aceasta putere, a fost facut fara putere, puterea lui a fost zdrobita la cruce, unde Hristos a murit.
     (v. 16). Acest verset spune un ultim cuvant despre ingeri si se leaga astfel cu v. 5. Lumea viitoare, suferintele si moartea lui Hristos pentru a aduce pe multi fii la glorie, trimful Sau asupra lui Satan, toate acestea nu privesc pe ingeri ; Hristos nu a venit pentru ei, nu i-a avut in vedere pe ei atunci cand a luat parte la carne si la sange. Ingerii fideli (care au ramas, in contrast cu cei care si-au parasit starea initiala, n.t.) nu aveau nevoie de mantuire. Ceea ce El a fost si ceea ce El a facut priveste pe omul pacatos pe care a venit sa-l elibereze. "Ci de samanta lui Avraam Se ingrijeste" (*), adica de cei credinciosi. Pe acestia i-a avut in vedere, si de aceea a trebuit sa devina Om.

     (*) In sensul de a lua o cauza in maini (a sustine). Nu a ingerilor, ci a semintei lui Avraam (explicatii ale versetului dupa Biblia fr., n.t.).

     (v. 17). Acelasi lucru il vedem si in acest verset. Hristos este prezentat aici ca un mare preot milos si credincios in favoarea celor care, din nou, sunt numiti aici fratii Sai ; trebuia deci ca in toate sa fie facut asemenea lor, sa ia parte la starea lor (in afara de pacat, bineinteles). Preotia lui Hristos pentru credinciosi ocupa un loc deosebit in epistola catre Evrei. Vedem ca apare aici pentru prima data. Hristos a devenit Om aici jos, pentru a putea sa implineasca aceasta functie de preot in cer. Mai intai, a implinit aici pe pamnat tot ceea ce a trebuit pentru a ispasi pacatele : aceasta cu privire la Dumnezeu, dreptatea, sfintenia si gloria Sa. Prin aceasta, Mantuitorul nostru a fost milos fata de noi care, fara aceasta, am fi pierit ; si El a fost credincios fata de Dumnezeu, glorificandu-L si implinind voia Sa (vezi cap. 10:7, 9).
     (v. 18). Dar, mergand pe pamant, El a trecut prin suferinte si incercari de tot felul, la care noi insine suntem expusi ca crestini intr-o lume vrajmasa lui Dumnezeu. El a suferit inauntrul Sau, a intalnit impotrivire din partea oamenilor, a fost ispitit - nu de pacat - ci a fost incercat in caracterul Sau de Om ascultator si devotat, a fost incercat in toate felurile, si astfel, in profunda simpatie El ne poate ajuta in aceste incercari, in aceste ispitiri, prin care avem de trecut. Astfel, acum El este permanent un preot milos si credincios. Cat de pretios este pentru inima si incurajator pentru suflet de a-L contempla astfel in cer, reprezentand interesele noastre inaintea lui Dumnezeu.
     In epistola catre Evrei, observam ca in general, atunci cand autorul vorbeste de jertfele si de slujba preotilor, el face aluzie la ceea ce se intampla in marea zi a ispasirii, potrivit cu ceea ce este descoperit in Lev. 16. Este ceea ce se vede in aceste cuvinte : "Spre a face ispasire pentru pacatele poporului" (comp. cu Lev. 16:17, 24, 33, 34). In acea zi, Aaron indeplinea o slujba dubla : el aducea jertfele, si in acelasi timp ducea sangele lor inauntrul perdelei, astfel ca propitierea (*) se facea inaintea lui Dumnezeu, pentru pacatele poporului.

     (*) A se vedea nota din subsolul postarii "Pacatul voit" din 26. 02. 2019 (n.t.). 

     In concluzie, acest capitol ne prezinta pe Hristos implinind planul lui Dumnezeu de a aduce pe multi fii la glorie, deveninind Capetenia mantuirii lor. Pentru aceasta, El a imbracat natura umana : 1 ca, prin suferintele Sale, sa satisfaca cerintele sfinteniei si maretiei lui Dumnezeu cu privire la starea unde se gaseau cei pentru care a venit sa-i mantuiasca ; 2. de a muri, si prin moartea Lui a facut fara putere pe cel care avea imperiul mortii, diavolul, si astfel a eliberat pe sfinti de frica de moarte ; 3. de a fi pentru ei un mare preot care sa-i ajute, El Insusi a fost ispitit cum sunt ei.
   
 

vineri, 8 martie 2019




                                         Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                    - I -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     INTRODUCERE

     Aceasta epistola se adreseaza crestinilor iesiti din iudaism, care au ramas atasati inca de vechiul sistem cu inchinarea si ceremoniile sale si care, nevazand implinirea asteptarilor lor in Hristos ca Mesia pamantesc, expusi dimpotriva la persecutii, erau in pericol de a fi descurajati si de a se intoarce inapoi spre vechea ordine de lucruri. Duhul Sfant ii face sa vada ca aceasta ordine de lucruri pamanteasca nu era decat tranzitorie, si prezinta superioritatea crestinismului, noua ordine de lucruri unde totul este ceresc si permanent. Pentru aceasta, aratand modul in care cele doua sisteme, ambele instituite de Dumnezeu, sunt similare, El scoate la iveala contrastele lor, si demonstreaza astfel ca primul, care consta in umbre si imagini, a trebuit sa faca loc celui de-al doilea care contine doar realitatile.
     In discursul sau, autorul epistolei procedeaza progresiv. El indeparteaza iudaismul, piesa cu piesa, pentru a-l inlocui cu ceva mai bun, pana la ultimul capitol unde incheie cu necesitatea de a parasi definitiv o ordine de lucruri care si-a sfarsit timpul sau, pentru a fi impreuna cu Hristos afara din tabara, purtand ocara Lui. In final, el arata ca cei care raman legati de poruncile iudaice, nu pot sa ia parte la altarul crestin, asa cum, pe parcursul epistolei, i-a averizat pe cititorii sai de consecintele grozave rezultate din abandonarea crestinismului dupa ce l-au cunoscut. Ce har din partea Domnului de a-i dezlipi de iudaism pe acesti crestini evrei, in momentul cand ruina finala a Ierusalimului si a templului punea capat in mod efectiv acestor porunci ! Ce bucurie pentru ei de a fi alipiti de un Hristos ceresc, Acelasi ieri si astazi si in veci !
     Autorul epistolei nu se numeste. El nu se prezinta ca apostol, pentru ca vrea sa indrepte privirile noastre spre Marele Apostol, Isus (cap. 3:1). El se plaseza in mijlocul celor carora se adreseaza, ca facand parte impreuna cu ei dintr-o categorie de persoane care sunt in relatie cu Dumnezeu de mult timp. Astfel era, intr-adevar, pozitia iudeilor : pentru ei, crestinismul, noua relatie cu Dumnezeu, se suda, ca sa zicem asa, de relatia anterioara. Nu era la fel pentru natiuni, care, strict vorbind, nu au avut o relatie anterioara decat cu demonii (1 Cor. 10:20-22).


     1     CAPITOLUL 1

     (v. 1). Dumnezeu a vorbit, astfel incepe epistola noastra. Ce fapt imens ! Dumnezeu a dat omului o Revelatie despre Sine si despre planurile Sale. Si a facut-o prin doua moduri succesive - prin profeti, apoi in mod direct in Fiul (lit. "in Fiu"). "Parintilor prin profeti", aceasta ne aminteste ca iudeilor " le-au fost incredintate cuvintele lui Dumnezeu". Oricum, mare privilegiu, zice apostolul (Rom. 3:2). Dumnezeu a vorbit deci altadata sau in vechime parintilor - parintilor, stramosilor poporului iudeu de atunci, expresie pe care o intalnim deseori in Noul Testament (Ioan 7:22) ; Fapte 13:32 ; Rom. 9:5 ; etc.). El le-a vorbit in multe randuri si in multe feluri, dandu-le revelatii succesive si progresive despre planurile pe care dorea sa le implineasca. Acestea au fost prin profeti, acesti oameni sfinti ai lui Dumnezeu care, miscati de Duhul Sfant, au vorbit (2 Pet. 1:21); profetii au inceput de la Moise, cel mai proeminent dintre toti, dupa cum este spus : "Si nu s-a mai ridicat profet in Israel ca Moise" (Deut. 34:10), pana la Maleahi, intr-un spatiu de mai mult de o mie de ani. Toti acesti profeti anuntau pe Cel care trebuia sa vina ca sa implineasca cuvintele lor, si aceasta in revelatii tot mai precise. Moise a spus : "Domnul Dumnezeul tau iti va ridica un Profet din mijlocul tau, dintre fratii tai, asemenea mie" (Deut. 18:15), si Maleahi incheie Vechiul Testament prin aceste cuvinte : "Iata, trimit pe solul Meu si el va pregati calea inaintea Mea. Si Domnul pe care-L cautati va veni deodata la templul Sau; si Ingerul legamantului in Care gasiti placere: iata, vine" (Mal. 3:1). Dumnezeu a vorbit astfel parintilor prin profeti in aceasta lunga perioada de timp, si cand ea s-a incheiat - "la sfarsitul acestor zile" "ne-a vorbit in Fiul" - aceasta fiind revelatia gandurilor lui Dumnezeu prin Sine Insusi in Fiul; Dumnezeu Insusi este Cel care vorbeste, si nu prin mijlocitor, prin intermediul omului "sub puterea Duhului (lit. "purtati de Duhul") Sfant. Ce superioritate imensa in aceasta revelatie, in aceasta relatie noua a lui Dumnezeu cu iudeii ; ea trebuia inteleasa: dar vedem in acelasi timp ca ea era legata de cea veche. In ambele cazuri, Dumnezeu este Cel care a vorbit, iata asemanarea ; dar contrastul este in faptul ca, in al doilea caz, Dumnezeu a fost Cel care a vorbit, in timp ce in primul caz, El a facut-o prin intermediul altora (*).

     (*) Dumnezeu, vorbind prin (sau in) profeti, ramanea distinct de acestia ; S-a folosit de ei ca de o gura pentru El. Vorbind in Fiul, literar : in Fiu, nu exact, ca Fiu (deoarece aceasta expresie ar da caracterul modului de a vorbi), Dumnezeu vorbeste El Insusi, nu printr-un altul, nu ca Tatal, nici in Persoana Tatalui, nu doar prin Duhul Sfant folosindu-Se de o persoana care nu era divina, ci ca Persoana divina in Sine Insusi, si aceasta Persoana era Fiul... (Note din Noul Testament, versiunea Pau-Vevey, 1872).

     Faptul ca Dumnezeu a vorbit in Fiul introduce imediat ideea intruparii, dar stabilind toata gloria Persoanei Sale. Si trebuie remarcat, intr-adevar, ca ceea ce reiese in acest capitol, cu privire la demnitatea Persoanei Fiului, este divinitatea Sa in umanitate : Dumnezeul Om a vorbit ; Dumnezeu a coborat printre noi.

     Astfel, la versetul 2 : Dumnezeu L-a "randuit" pe Fiul "mostenitor a toate" ; aceasta implica, de asemenea, umanitatea Sa ; caci dupa ce a suferit si a fost inaltat la dreapta lui Dumnezeu ca Om inviat, Dumnezeu, dupa sfaturile Sale, a pus toate sub picioarele Sale si Lui I le-a dat in stapanire (Filip. 2:6-11 ; Ps. 2:8). Dar, ca Fiu trebuie sa stapaneasca in mod glorios toate lucrurile.
     Dar mai mult, El este Creatorul. Prin El Dumnezeu a facut "lumile", adica toate vastele sisteme din acest univers : tot ceea ce exista in timp si spatiu. Adevar asupra caruia au insistat in mai multe randuri si cu tarie scriitori sfinti (Ioan 1:3, 10 ; Col. 1:15, 16), si care ne face sa cunoastem gloria si puterea Fiului. Lumile care se deplaseaza in  ceruri (*) si care spun gloria lui Dumnezeu au fost facute de El si tot El este Cel care ne-a vorbit.

     (*) Miscarea de rotatie a universului ce cuprinde corpurile ceresti (stele, planete, galaxii, etc.), n.t.  

     De asemenea, El este (v. 3) "stralucirea gloriei Sale si intiparirea Fiintei Sale", alta trasatura a maretiei divinitatii Lui. El este in Persoana Sa descoperirea lui Dumnezeu Insusi. La fel cum lumina ne este revelata prin stralucirea sa, in acelasi fel vedem in Hristos stralucind razele gloriei, adica perfectiunile lui Dumnezeu. Astfel, El ni L-a revelat pe Cel care locuiste "intr-o lumina de care nu te poti apropia" (1 Tim. 6:16). El este intiparirea substantei Sale sau a Fiintei Sale, a ceea ce Dumnezeu este in Sine Insusi. Dupa cum o pecete aplicata pe ceara reproduce exact toate caracteristicile pecetei insasi, asa si in Hristos a fost aratat, intr-un mod perfect, tot ceea ce Dumnezeu este, si toate acestea au fost vazute in Persoana Lui aici jos, in ceea ce a spus si in ceea ce a facut. "Nimeni nu L-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut". Si "cine M-a vazut pe Mine", a spus Isus, "L-a vazut pe Tatal" (Ioan 1:18 ; 14:9).
     Mai mult, El sustine "toate prin Cuvantul puterii Lui". Cuvantul Sau are aceasta putere divina prin care, nu doar ca a scos toate din neat si le-a ordonat bine, dar prin care mentine existenta si ordinea lor, si le guverneaza. Fara el (Cuvantul), fara actiunea lui constanta, ele ar inceta sa existe; ar cadea in confuzie si neant. Efectele acestei puteri s-au manifestat atunci cand El a fost pe pamant. El a mustrat vantul si a zis marii : "Liniste! Taci!" (Marcu 4:39). La porunca Sa tacita pestii au venit si au umplut plasele lui Petru (Luca 5:4-6).
     Aceasta este gloria Lui divina personala. Dar exista o alta parte a gloriei Sale, de asemenea divina, fara indoiala, dar manifestata in natura omeneasca, si care nu putea fi decat acolo (cap. 2:10, 14) : El, prin "Sine Insusi a facut curatirea de pacate". Aceasta este lucrarea de rascumparare implinita la cruce, este propria Sa lucrare, o lucrare divina in care toata gloria Ii revine in mod personal. Pacatosii care au beneficiat nu sunt vazuti aici. Este o lucrare pe care doar El putea s-o implineasca, El, Dumnezeu si Om in acelasi timp, si a carui glorie se adauga la gloria lucrarilor Sale in creatie, desi infinit superioara si de alta ordine. Minunat lucru ca Fiul, mostenitor a toate, Creatorul, in care s-a aratat maretia gloriei lui Dumnezeu si caracterul Sau desavarsit, este Cel care "prin Sine Insusi a facut curatirea de pacate". Cat de mult accentueaza acest fapt maretia lucrarii Sale !
     Fiind astfel implinita, si chiar in virtutea acestei lucrari,  El "S-a asezat la dreapta Maririi in cele inalte". Aceasta este acum pozitia Lui ca Om, dar intotdeauna Dumnezeu. Remarcam ca aici, in acest pasaj, El nu este infatisat ca Fiul Omului dependent de Dumnezeu pentru invierea si inaltarea Sa, asa cum Il vedem in Fapte si in Efeseni; El este Cel care, dupa ce a facut curatirea pacatelor, prin Sine Insusi, prin jertfa Sa (cap. 9:26), ocupa acum acest loc care ii apartine de drept. El este Fiul, Creatorul, o Persoana divina, descoperirea lui Dumnezeu ; El este, de asemenea, Rascumparatorul, inaltat acum la dreapta lui Dumnezeu. Aceasta este gloria Sa personala, ca si pozitia Lui glorioasa. Este, de asemenea, Mesia, dar Mesia ocupand o pozitie cereasca, dupa ce a implinit lucrarea de mantuire. Ce lucru potrivit pentru a-i detasa pe crestinii iudei de iudaism atasandu-i de cer, si ce efect va avea, de asemenea, asupra inimilor noastre contemplarea acolo sus a Domnului nostru !
     (v. 4). "Luand un loc cu atat mai presus decat ingerii, cu cat a mostenit un Nume mult mai ales (sau "excelent") decat ei". Autorul epistolei scoate in evidenta acum excelenta lui Isus mai presus decat ingerii, aceste creaturi ceresti, "puternici in tarie". Si el o face, asa cum o va face cu privire la toate trasaturile sistemului iudaic, pentru a arata superioritatea crestinismului. Dumnezeu S-a folosit frecvent de slujba ingerilor in relatiile Sale cu poporul Sau si cu stramosii lor. Iudeii au "primit legea prin randuiala ingerilor" si se laudau (Fapte 7:53 ; Ev. 2:2 ; Gal. 3:19). Apostolul va arata superioritatea lui Hristos, prin diverse pasaje din Vechiul Testament si in primul rand prin faptul ca El a mostenit ceva care Ii este propriu, un Nume mult mai ales decat al unui inger; un Nume prin care Dumnezeu a revelat ceea ce El este. Este ceea ce vom veda in versetul urmator.
     (v. 5). "Deoarece, caruia dintre ingeri i-a spus vreodata: Tu esti Fiul Meu; Eu astazi Te-am nascut ?" Aici vedem caracterul care-L distinge, intr-un mod absolut, pe Hristos de ingeri. El este Fiul. Este adevarat ca ingerii, ca si creaturi iesite din mainile lui Dumnezeu, sunt numiti "fiii lui Dumnezeu" (Iov 1:6), dar ei nu se afla in aceasta relatie speciala cu Dumnezeu care implica cuvantul nascut, si ansamblul de cuvinte: "Tu esti Fiul Meu" ; ceea ce arata ca El este Fiul de-o maniera exclusiva. El este Fiul din toata eternitatea ; dar aceast nume care ii este dat aici, indicand aceasta relatie, se aplica lui Hristos ca nascut pe pamant. "Eu astazi Te-am nascut" ; aceasta este relatia cu Dumnezeu in timp. Fiul unic si etern inainte ca ceva sa existe, a dobandit aceasta pozitie aici jos prin nasterea Sa miraculoasa, astfel ca ingerul ii spune Mariei : "Sfantul care Se va naste Se va chema Fiu al lui Dumnezeu" (Luca 1:35), si Isus a fost randuit astfel prin invierea mortilor (Rom. 1:3, 4).
     La acest citat din Psalmul 2, scriitorul sfant aduga : "Eu Ii voi fi Tata si El Imi va fi Fiu", cuvinte care, in sensul lor literal si imediat, se aplica lui Solomon, dar care, aplicate aici lui Hristos prin Duhul sfant, arata ca este vorba de relatia Sa cu Dumnezeu ca Om. La fel ca Mesia, Imparatul Sionului, Cel caruia Solomon era tipul, astfel incat aceste cuvinte Il desemnau pe Hristos. Si toate acestea arata cat de excelent este Numele pe care l-a mostenit ; cat de mult este El mai presus de ingeri.
     (v. 7-12). Ingerii nu sunt decat slujitori ; Dumnezeu a facut din ei ceea ce a vrut. Cu Fiul este cu totul altfel : Dumnezeu a declarat ceea ce El este. Si autorul epistolei citeaza pentru aceasta doua pasaje remarcabile din psalmi care se aplica lui Mesia. Intr-unul, din Ps. 45, divinitatea Sa este declarata intr-un mod pozitiv : "Tronul Tau, Dumnezeule" ; "Dumnezeul Tau Te-a uns" ; si ca atare, desi ca Mesia, El trebuie sa aiba un tron pamantesc, pe care il va da (inapoi Celui de la care l-a primit, n.t.), si un tron etern, un tron care ramane in vecii vecilor. Ca Mesia, El va imparati cu dreptate, potrivit cu caracterul Sau personal exprimat prin aceste cuvinte : "Tu ai iubit dreptatea si ai urat rautatea". O fericire perfecta, un ulei de bucurie, va fi partea Sa in urma suferintelor Sale; El va avea "tovarasi", prietenii mirelui, pentru a imparti aceasta bucurie - acestia vor fi ramasita lui Israel - dar El va fi in bucuria Sa, ca in toate lucrurile, mai presus de tovarasii Sai (vezi Ev. 12:2 ; Ioan 3:29).
     Al doilea pasaj, din Ps. 102, exprima intr-un mod sublim si chiar mai exact gloria divina a lui Mesia. In psalm, versetele 23 si 24 dinaintea citatului, fac sa se auda strigatul de intristare al lui Mesia care sufera, "nu ma lua la jumatatea zilelor mele", apoi vine raspunsul Domnului, minunata marturie data despre Persoana lui Hristos : "Tu ai intemeiat pamantul la inceput si...". Acest Mesia umilit, abatut, este Creatorul care a existat inainte de toate, si care va exista in eternitate, atunci cand va schimba tot ceea ce este schimbator. Pentru El, in mijlocul creatiei, schimbatoare si trecatoare, El este Acelasi, Cel care este si care nu Se schimba, titlu care apartine doar lui Dumnezeu.
     (v. 13, 14). O ultima trasatura vine sa completeze aceasta desfasurare de glorii ale lui Hristos. Aceasta este pozitia Sa actuala. Citatul este din Psalmul 110, pe care Domnul Si-l aplica Lui Insusi (Mt. 22:43-45). In virtutea implinirii lucrarii Sale, dupa suferintele si moartea Sa, si in virtutea excelentei divine a Persoanei Sale, Dumnezeu L-a chemat sa ocupe locul suprem de onoare si de autoritate : "Aseaza-Te la dreapta Mea", asteptand manifestarea publica a acestei pozitii glorioase, cand Dumnezeu va pune pe vrajmasii Sai  asternut al picioarelor Sale. Caruia dintre ingeri i-a adresat Dumnezeu un astfel de cuvant ? Caruia i-a dat un astfel de loc ? La niciunul. Contrastul dintre pozitia lor si a Sa este mare. Toate Ii vor fi supuse, si pana atunci El este la dreapta lui Dumnezeu ; ingerii, care Il adora, nu sunt decat duhuri administrative, la poruncile lui Dumnezeu, slujitorii lui Dumnezeu, exercitandu-si slujba lor in favoarea mostenitorilor mantuirii. Avem exemple ale acestei slujiri in mai multe pasaje din cartea Fapte (5:19 ; 12:7-10 27:23), si fara indoiala ca, desi invizibili ochilor nostri, noi beneficiem inca de ingrijirea lor. Dar este preferabil ca sa nu-i vedem, caci omul este intotdeauna inclinat sa se ataseze de instrumentul pe care il foloseste Dumnezeu, in loc sa se indrepte spre Dumnezeu Insusi. Este mai bine sa gazduim ingeri fara sa stim.
     In acest capitol totul inalta deci gloria divina a lui Hristos, a Fiului devenit Om pe pamant. Fie ca inimile noastre sa contemple in adorare !
aze