Translate

marți, 3 mai 2022

 


                                      Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                                - II -


     Samuel Ridout


     3     Caderea initiala si amestecul cu lumea

     3.1     Cartea Judecatori se imparte in trei parti distincte :

     -  prima parte (cap. 1 la cap. 3:4) ar putea sa se intituleze : independenta fata de de Dumnezeu.
     -  a doua parte - principala - (cap. 3:5 la cap. 16), imprima amprenta sa pe intreaga carte. Ea prezinta consecintele acestei independente : venirea dusmanului, robia care rezulta, si eliberarea acordata de Dumnezeu atunci cand poporul se pocaieste.
     -  a treia parte (cap. 17 pana la sfarsit) dezvaluie pe deplin starea de inima a poporului care nu poate decat sa se rataceasca ; singurul remediu este ca Domnul sa intervina ca sa ia in stapanire mostenirea. Eliberarile succesive nu imbunatatesc cu nimic, precum pentru imperiul roman, istoria declinului si a caderii. Ultimul eliberator, Samson, cel mai puternic dintre toti, este, de fapt, cel mai slab ; el insusi are nevoie de mai multa eliberare decat ofera.


     3.2     Declinul poporului

     Chiar daca nu este vorba despre venirea lui Hristos, ea este pusa in evidenta prin faptul ca datorita absentei Sale, starea poporului decade tot mai mult. La fel este si cu Biserica, unde lucrurile merg din rau in mai rau. Dupa exercitii profunde din partea poporului sunt ridicati eliberatori, si ei au adus o restaurare partiala. Astazi, nivelul nostru nu este mai inalt decat cel al parintilor nostrii, desi noi avem privilegii mai mari. Noi ne aflam in ceasul cel mai sumbru al istoriei Bisericii, cel in care apelul la eliberare este mai acut ca niciodata - eliberare nu printr-un ajutor omenesc, ci prin venirea Eliberatorului care va lua la Sine Biserica Sa, si care, prin puterea Sa divina, ne va face sa realizam masura deplina a mostenirii noastre de care noi ne bucuram, din nefericire, atat de putin.
     Prima parte se caracterizeaza prin independenta poporului fata de Dumnezeu, sau razvratirea poporului ales, desi aceasta expresie este putin cam tare. Ea este alcatuita din doua subdiviziuni mari :

     -  Judecatori 1 la 2:5, unde vedem poporul identificat cu dusmanii sai, in loc de a fi separat - unire care, din nefericire, nu este un semn de putere.
     -  Judecatori 2:6 la 3:4, unde este vorba despre istoria indepartarii de Dumnezeu, datorira starii sale morale.
     In prima subdiviziune, care este intr-adevar un rezumat al cartii Judecatori, se gasesc diferite etape ale acestei identificari ale poporului cu dusmanii sai. La momentul cand ea era legata de cartea Iosua, istoria a inceput bine : "Si a fost asa: dupa moartea lui Iosua, fiii lui Israel au intrebat pe Domnul, zicand: Cine dintre noi sa se suie intai impotriva canaanitilor ca sa lupte cu ei? Si Domnul a zis: Iuda sa se suie; iata, am dat tara in mana lui" (1:1-2). Prima parte incepe cu o biruinta datorata puterii lui Dumnezeu care a lucrat in mijlocul poporului Sau, care se suie sa ia in stapanire mostenirea sa. Desigur, semne care nu sunt incurajatoare exista, ca pierderea simplitatii in cuvantul lui Dumnezeu, dar partea care este cea mai luminoasa este pusa pe primul plan. Sa remarcam ca o parte din relatare se gaseste deja in cartea Iosua.
     Primele douazeci de versete relateaza biruintele semintiei lui Iuda. Versetul 21 reda istoria semintiei lui Beniamin, versetele 22 la 26, cea a semintiei lui Iosif, apoi de la versetul 27 pana la sfarsitul capitolului, sunt mentionate succesiv sase semintii - acolo totul nu este numai faliment.
     Sa privim putin aceste pasaje, vom gasi in ele invataturi importante.


     3.3     Semintia lui Iuda

     Dumnezeu Insusi a spus ca Iuda trebuie sa fie primul care sa se suie sa ia in stapanire posesiune sa. Aceasta parte ar putea fi numita : "Puterea lui Dumnezeu prin adevar". Cu cat studiem mai mult semnificatia numelui diferitelor semintii, cu atat mai mult suntem surprinsi de insemnatatea lor spirituala. Iuda inseamna "lauda". Dar ce este lauda, si pe ce se bazeaza ea ? Aceasta nu este o izbucnire de sentimente, asa cum gandesc multi, si este gresit sa incerci sa ajungi la o stare de emotie, numind-o in mod fals lauda si inchinare ; lauda este bazata pe adevar.
     Astfel, Iuda este pe primul loc, fie in timpul traversarii pustiei, fie in tara, si, asa cum stim, din semintia lui Iuda S-a ridicat Hristos (Ev. 7:14).
     Mostenirea lui Iuda era toata partea de sud a tarii, pamantul orientat spre soare. La fel, Cuvantul lui Dumnezeu, care este adevarul, lumineaza pretioasa noastra mostenire. La fel ca lauda adevarata bazata pe adevar, Iuda - "lauda" - reprezinta, de asemenea, ansamblul adevarurilor doctrinare care sunt singura baza a unei inchinari dupa gandul lui Dumnezeu. Oriunde este sacrificat adevarul, unde Cuvantul lui Dumnezeu este pus deoparte, unde aceste adevaruri isi pierd autoritatea lor, lauda are de suferit - Iuda nu va mai fi biruitor. Aceasta este ideea esentiala a acestui pasaj. Este ca si cum Dumnezeu ar fi spus poporului Sau : Hristos a castigat o biruinta mare, pastrand adevarul veti continua sa biruiti si sa va bucurati in mod practic de mostenirea pretioasa despre care au vorbit apostolii in scrierile lor inspirate.
     Iuda trebuia sa se suie primul. Ori, slabiciunea l-a caracterizat de la inceput : el nu a vrut sa mearga singur ca sa ia in stapanire ceea ce ii apartinea. El ii cere lui Simeon, care imparte acelasi teritoriu, sa vina sa-l ajute in cucerirea lui, promitandu-i ca-l va ajuta si el in schimb. Ce putem invata de aici ? Daca Dumnezeu imi porunceste ceva, trebuie sa caut ajutor omenesc ? Cand Dumnezeu i-a zis lui Moise sa mearga sa elibereze poporul Sau, a fost ascultare si onorarea Lui sa ceara si sa insiste pana cand i l-a dat ca ajutor pe Aaron ? Nu arata aceasta o lipsa de incredere la acest slujitor ? De fiecare data cand Cuvantul lui Dumnezeu cere ascultarea noastra iar noi cautam ajutor omenesc, putem fi siguri ca aceasta slabiciune se va manifesta mai devreme sau mai tarziu printr-un esec. Este ceea ce invatam cu Iuda care solicita ajutorul lui Simeon.
     Desigur, a avut loc o biruinta, dar continuarea pasajului arata ca nu a existat angajamentul total al inimii care ar fi facut posibila finalizarea cuceriri si sa asigure astfel un triumf spre gloria lui Dumnezeu. Nu pare sa existe onoarea unei biruinte totale asupra fortelor lui Adoni-Bezec. Un vrajmas mutilat nu este un vrajmas biruit in intregime si, desi mai tarziu el moare si Ierusalimul este luat si ars pentru un timp, cucerirea nu este definitiva.
     Aceasta frumoasa relatare a biruintelor de la Hebron si de la Debir - Chiriat-Sefer, cum se numea altadata - se gaseste si in Iosua, si daca se repeta aici este pentru ca este caracteristic acestui pasaj, si ca trebuie sa luam seama la el.


     3.4     Caleb, Otniel si Acsa

     Primele opt versete au relatat biruinta lui Iuda si Simeon ; acum, de la versetele 9 la 15, exercitarea credintei lui Caleb, Otniel si Acsa, pun accent pe suprematia cuvantului lui Dumnezeu, suprematia adevarului.
     Iuda nu poate castiga biruinte si sa le pastreze decat pastrand adevarul ; astfel poporul lui Dumnezeu nu poate triumfa decat crescand in cunostinta Cuvantului lui Dumnezeu. Tocmai aceasta este Hebronul : Hebron inseamna "comuniune", iar Chiriat-Sefer, cetatea care este strans legata de acesta, inseamna "cetatea cartii". Gandurile nostre se indreapta imediat spre aceasta Carte pretioasa, Biblia, pe care o avem in mainile noastre, si aceasta Biblie, dragi prieteni, trebuie s-o cucerim. Vei zice, "Sa cucerim Biblia ?" Da, s-o luam in stapanire, s-o smulgem din mainile dusmanilor sai, sa facem din ea pentru noi insine o Carte a desfatarii, o Carte care ne vorbeste despre Dumnezeu. Atunci cand cetatea Chiriat-Sefer a fost luata, numele sau a fost schimbat in Debir, care inseamna : "Cuvantul lui Dumnezeu" ; "Cartea" a devenit "Cuvantul lui Dumnezeu". Iata in ce a constat biruinta lui Iuda : Biblia nu mai este doar o carte, ea devine Cuvantul lui Dumnezeu. Daca Iuda ar fi continuat pe aceasta cale, daca ar fi luat in stapanire deplina Cuvantul lui Dumnezeu, facand doctrinele sale o realitate vie si considerand-o ca glasul lui Dumnezeu vorbind poporului Sau, atunci lauda, inchinarea si bucuria ar fi fost nestingherite, iar puterea s-ar fi manifestat din ce in ce mai mult.
     Din nefericire ! Biserica nu a facut asa ceva, ea a parasit foarte devreme doctrinele. In loc de a schimba Chiriat-Sefer in Debir, un Cuvant viu, Biserica a luat Cartea din mainile poporului si a pus-o in manastiri, interzicandu-i folosirea. In loc de a da poporului oracolele vii ale lui Dumnezeu, ea le-a indepartat de el ; de aceea nu ar fi putut sa rezulte decat intuneric si faliment.
     La fel este si pentru noi personal. Daca aceasta Carte ne este inchisa, nefiind decat o insiruire de litere si nu Cuvantul viu si lucrator, nu se vor vedea in viata noastra nici inaintare, nici crestere. Odinioara se striga in lume : "Nu vrem doctrina, vrem practica", ceea ce pretinsii crestini au reluat zicand : noi vrem o predicare practica, nu una doctrinara. Si ei au avut castig de cauza : doctrina - predicarea adevarului lui Dumnezeu - nu mai este invatata, iar in loc de practica dorita, ei suporta consecintele inevitabile ale parasirii Cuvantului lui Dumnezeu : cautarea a ceea ce ii place omului natural.
     Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, exista exceptii de la aceasta, dar Biserica care s-a indepartat de la Cuvantul lui Dumnezeu a cazut in aceasta stare trista. Nu este de mirare deci ca exista atat de putina bucurie printre poporul lui Dumnezeu, ca exista atat de putina placere in lucrurile lui Hristos. Cum ar putea fi cand adevarul lui Hristos este atat de putin cunoscut si apreciat ; cand Cuvantul lui Dumnezeu a fost pus pe rafturile cartilor impreuna cu alta literatura, care poate fi de mare valoare si importanta, dar nu este Cuvantul viu al Dumnezeului cel viu. Daca el este asezat la nivel de literatura omeneasca, atunci am pierdut glasul lui Dumnezeu si toata puterea ; Biserica si-a rupt ancorele (sau paramele de acostare, n.t.) sale si merge in deriva. Aceasta explica intunericul care ne inconjoara si declinul crestinatatii. 
     Restul relatarii cu privire la Otniel si la Acsa este foarte frumoasa. Acsa inseamna "lantisor (sau colier) la glezna". Numele sau sugereaza ornamentul doctrinei, in umblare si in viata, care completeaza credinta minunata a lui Otniel, "leul lui Dumnezeu" sau "puterea lui Dumnezeu". Acsa doreste un teren fertil, si pentru aceasta, ea stie ca are nevoie de izvoare de apa. Ori, una din caracteristicile tarii, este belsugul de apa (Deut. 8:7). Numai Duhul poate face Cuvantul lui Dumnezeu proaspat si roditor. Debirul nu ar fi putut sa corespunda cu numele sau fara apele invioratoare ale Duhului. Ii sunt date izvoarele de sus si de jos, si astfel totul este inviorat prin adevar, fie ca este vorba despre adevarul inalt sau adevarul practic. Cel care vrea sa aduca roade pentru Dumnezeu va dori precum Acsa un teren udat de izvoare. Nu ne-am putea plange ca Cuvantul lui Dumnezeu este neinteresant si neroditor daca ar exista mai multi de Acsa care sa-l revendice ca parte a lor.
     La inceput, Biserica s-a tinut de Cuvant intr-o oarecare masura si, in masura in care a facut-o a obtinut biruinte. 
             
                
     



joi, 28 aprilie 2022

 


                                      Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                                 - I -


     Samuel Ridout


     1     Prefata

     Cartea Judecatori este o veriga importanta in istoria lui Israel. Ea prezinta schimbarea regimului teocratic de la inceput, la imparatia care sfarseste in captivitate. Aceasta perioada de tranzitie este marcata de necredinta si declinul care alcatuiesc cadrul acestei relatari ; vedem aici rabdarea neobosita a lui Dumnezeu care, in ciuda incompetentei totale a poporului si a necredintei sale, vine in ajutorul lor de multe ori. In acelasi timp, Dumnezeu Isi descopera planurile Sale care isi vor gasi implinirea doar in Hristos, si pe care El le va  finaliza in "ziua aceea" care este acum atat de aproape.
     In punerea sa la proba, Israel reprezinta umanitatea, de aceea principiile morale intalnite aici se extind la toti oamenii, caci fiecare va da socoteala inaintea lui Dumnezeu. Cartea Iosua abunda in relatari tipice din care se pot trage invataturi pentru crestinism, si vom vedea ca aceasta carte aprofundeaza aceste invataturi tipice. Ele se ocupa in principal cu declinul si restaurarea ; asemanarea lor cu istoria profetica a Bisericii marturisitoare, prezentata in capitolele 2 si 3 din Apocalipsa este remarcabila.
     Vom vedea inca de la inceput ca aceasta carte are o importanta practica considerabila pentru Biserica. Din nefericire, cunoastem prea bine, din experientele noastre dureroase, ce este declinul. In zilele de ruina generalizata, fie ca noi sa patrundem tot mai mult in taina restaurarii si a puterii divine care lucreaza prin instrumente slabe, ale caror exemple le gasim din belsug in aceasta carte.
     Aceasta carte are deci o insemnatate foarte practica. Daca ea va produce efectul dorit, ne va face sa ne aruncam, individual si colectiv, cu fata la pamant la "Bochim-ul" nostru, pentru a gasi aici indurarea tandra a Celui a carui inima manifesta, inca si astazi, fata de Biseria Sa iubita, aceeasi iubire care L-a facut sa dea pe Fiul Sau pentru rascumpararea ei. Ceea ce este ruinat nu va fi niciodata reconstruit ; cu totii trebuie sa asteptam venirea Domnului. Dar daca vom retine invatatura prezentata in aceasta carte, ne va fi posibil intotdeauna sa dam marturie pentru Dumnezeu, de a pastori in pace turma lui Hristos, si de a-i scapa pe ai Sai din mana Vrajmasului.
     Meditatiile urmatoare au ca scop expunerea acestor invataturi, nadajduind ca din citirea lor vor rezulta adevarate roade pentru Dumnezeu. Vom intalni aici simplitatea si imperfectiunea limbajului vorbit - un stil usor de inteles, dar si o tendinta la digresiuni atragand atentia asupra unei invataturi particulare, pe care cititorul o poate studia el insusi.
     Rugaciunea autorului este ca Dumnezeu sa foloseasca aceasta modesta lucrare pentru a prezenta adevarul Sau, la fel ca tepusa pentru boi a lui Samgar si facliile lui Ghedeon.


     2     Introducere

     Prima parte a Vechiului Testament este Pentateuhul (*) ; in el, sfaturile lui Dumnezeu, voia si autoritatea Sa sunt principalele caracteristici. Desi vointa omului se arata adesea aici, este totusi clar ca Dumnezeu are totul sub control, caci voia Lui este suverana. Ea este evidenta in mod particular in Pentateuh ; de aceea numim pe buna dreptate aceste 5 carti "Cartile Legii".

     (*) Aceasta denumire vine din limba greaca. In limba ebraica se numeste "Tora" care vine de la verbul "yara", care inseamna "a preda", "a instrui" (n.t.).

     A doua parte din Vechiul Testament, cartile istorice din care cartea Judecatori este a doua, alcatuiesc grupul de carti cel mai mare din Vechiul Testament. Aici este vazut mai degraba omul decat Dumnezeu. Este de la sine inteles ca Dumnezeu nu este dat deoparte, dar El a pus responsabilitatea guvernarii in mainile omului pentru a implini voia Sa. Prin urmare, ele sunt numite in mod corect "Cartile legamantului", unde este dezvoltarea vointei exprese a lui Dumnezeu data in Pentateuh.
     In plus, aceste carti istorice au fiecare particularitatea lor. Ne vom opri in mod special asupra cartii Judecatori care imprima caracterul ei asupra tuturor cartilor istorice. Este cartea istoriei omului, aratand evolutia sa. Va fi istoria declinului, a indepartarii de Dumnezeu, a diviziunilor mai degraba decat a unitatii, a slabiciunii mai degraba decat a puterii, si in consecinta, necesitatea interventiei lui Dumnezeu pentru a fi eliberat. Desi aceasta caracteristica se regaseste in toate cartile istorice, de la Iosua la Estera, ea este marcata in mod deosebit in cartea Judecatori.


     2.1     Legatura cartii Judecatori cu cea a lui Iosua

     Cartea Iosua se leaga de sfarsitul Pentateuhului cand Moise, pe punctul de a muri, il numeste pe Iosua ca succesor, cedandu-i autoritatea sa din partea lui Dumnezeu ; astfel, de la inceputul cartii, Iosua, ales de Dumnezeu, continua lucrarea pe care a inceput-o Moise ; el nu este decat un alt conducator.
     Sfarsitul cartii Iosua este legat de cartea Judecatori : Iosua cheama tot poporul, si pune inaintea lor istoria cailor lui Dumnezeu si indurarea Lui din trecut, apoi ii avertizeaza impotriva pericolului apostaziei si a indepartarii de Dumnezeu.
     In calitate de profet, Iosua,  avand in vedere istoria Judecatorilor, a avertizat poporul cu privire la pericolul care ii ameninta, si de consecintele care vor urma daca nu iau seama la avertisment. Cartea Iosua ne arata puterea lui Dumnezeu, omul credintei si, in imagine, Conducatorul divin. Ca tip, Iosua, succesorul lui Moise, corespunde Duhului Sfant care Il reprezinta pe Hristos ca si conducator al nostru in mostenirea noastra.


     2.2     Mostenirea lui Israel in Canaan, o imagine a "mostenirii" noastre in Hristos in locurile ceresti

     La fel cum ne este spus in epistola catre Efeseni ca Dumnezeu "ne-a binecuvatat cu orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti in Hristos" (Efes. 1:3), asa ne este spus si in Iosua ca totul apartine poporului. Ei trebuiau sa ia in stapanire cu energia credintei mostenirea pe care le-a dat-o Dumnezeu.
     Dar trebuia ca Dumnezeu sa le desemneze un conducator pentru a le dobandi mostenirea ; pentru aceasta este mandatat Iosua. El este desemnat conducator al intregului popor, si nu exista decat unul in aceasta carte. Iosua este un tip al lui Hristos vazut ca si conducator pe terenul invierii, la fel cum Moise a fost un tip al lui Hristos vazut ca si conducator al poporului Sau cand El era pe pamant. De aceea, ca tip, era necesar ca Moise, conducatorul pamantesc, sa dispara, pentru ca poporul sa poata intra in mostenirea sa cereasca. Astfel, a trebuit ca Hristos sa moara pentru ca sa poata, ca inviat dintre morti, sa conduca poporul Sau in bucuria mostenirii sale cersti.
     Dar chiar mai mult, Iosua este un tip al lui Hristos inviat care continua sa-Si conduca poporul in lupta pentru a lua stapanire ceea ce le apartine. Prin urmare, Hristos care locuieste in inimile noastre prin Duhul Sfant, este Cel care ne conduce cu o energie divina ca sa apucam tot ceea ce ne este dat. Mostenirea ne apartine, dar totusi trebuie sa mergem sa intram in ea : "Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi l-am dat" (Ios. 1:3). Trebuie s-o stapanim practic. Numai prin Duhul Sfant intram in bucuria a ceea ce avem : toti avem aceeasi sursa de bucurie, toti suntem ai lui Hristos, si tot ce este al lui Hristos este al nostru. Cu totii avem aceeasi parte, si totusi, cat de diferita poate fi masura de care ne bucuram ! Mostenirea noastra este in Hristos, dar ne putem bucura de ea doar prin puterea Duhului Sfant care locuieste in noi si care ne conduce ca s-o luam in stapanire. Acesta este Iosua.


     2.3     Biruintele poporului Israel si luarea in stapanire a tarii de catre diferitele semintii

     Poporul intra in tara Canaan si castiga biruinte de la Ierihon pana la Hator, pana cand ultimul imparat va fi supus si toata tara va fi in mainile lor ; totul este al lor.
     Apoi, in a doua parte a cartii Iosua, tara este repartizata intre diferitele semintii, fiecare din ele obtinand partea pe care i-a atribuit-o Dumnezeu. Este foarte instructiv si inviorator sa vedem ca atunci Dumnezeu este suveran, si ca Duhul lui Dumnezeu lucreaza si conduce poporul, totul depinde de El si de credinta care Il urmeaza.
     Dar exista un alt gand. Duhul Sfant a venit peste apostoli ca peste intreaga Biserica. In capitolul 4 din epistola catre Efeseni, citim ca atunci cand Hristos S-a suit la cer, El a dat daruri oamenilor, si mai intai pe apostoli care au pus temelia Bisericii (v. 8, 11). Astfel, desii fiind un tip al Duhului Sfant care Il reprezinta practic pe Hristos, Iosua este, de asemenea, un tip al Duhului care locuieste cu autoritate in oamenii inspirati. Altfel spus, aceasta carte prezinta istoria Bisericii apostolice care intra in stapanirea mostenirii sale, condusa de oameni inspirati divin, in energia Duhului Sfant.
     In cartea Judecatori, dimpotriva, nimeni nu corespunde lui Iosua ca si conducator ales in mod divin pentru a-i succeda. Conducatorii care s-au ridicat, au fost investiti pentru o lucrare punctuala, necesara, apoi au disparut. Este important sa intelegem ca apostolii au fost o clasa aparte, doar scrierile lor au ramas. Cel care crede in succesiunea apostolica nu are decat sa compare semnificatia spirituala a cartilor Iosua si Judecatori, si va vedea ca, daca apostolii i-au introdus pe sfinti in adevarul Bisericii si in mostenirea lor cereasca, ei nu mai sunt ca sa-i tina in aceasta pozitie. Aceasta este istoria cartii Judecatori.
     La sfarsitul cartii Iosua, se poate crede ca batranul conducator priveste mostenirea lui cereasca cu deplina siguranta a ceea ce se afla inaintea lui. Unii au spus ca nu exista nicio revelatie cu privire nemurire in Vechiul Testament, si intr-un anumit sens este adevarat. Dar, considerand atitudinea lui Moise si a lui Iosua fata de moarte, ii vedem renuntand la tot ceea ce aveau mai scump in aceasta lume, fara a arata cea mai mica nesiguranta. Fara nicio teama, fara nicio umbra de indoiala, ei dau instructiuni celor pe care ii lasa in urma lor cand ei vor pleca. Unde ? Cine se poate indoi, cu o revelatie precum cea referitoare la Avraam : "(El) astepta cetatea care are temelii, al carei mester si ziditor este Dumnezeu" (Ev. 11:10) ? Cine se poate indoi ca Moise si Iosua stiau unde merg parasind aceasta lume, si ca ei erau constienti ca merg acasa, la fericitul Dumnezeu pe care L-au vazut si slujit prin credinta si in prezenta Caruia aveau sa intre acum ? Lucrul acesta este foarte important. Preocuparea cu aspectele nemuriri in tot Vechiul Testament ar fi un subiect de studiu foarte interesant, pentru cel mai mare folos al nostru.


     2.4     Avertismentul dat de Iosua la sfarsitul cartii sale

     Batranul conducator aduna poporul in jurul lui, si ii avertizeaza depre ceea ce ii asteapta (Ios. 23-24). El le spune ce era in inimile lor, caci Duhul lui Dumnezeu i-a descoperit. El ii anunta ca sunt pericol de apostazie, si merge pana acolo incat sa le spuna : "Indepartati dumnezeii straini care sunt in mijlocul vostru" (Ios. 24:23). Acesti dumnezei aveau deja un loc printre ei si semintele ruinei si ale indepartarii de Dumnezeu erau deja prezente chiar in mijlocul poporului. 
     Un pasaj din Noul Testament corespunde cu aceasta stare, cand Pavel, reprezentand pe apostoli si apostolatul in general, aduna pe batranii din Efes si le spune ceea ce se va intampla : "Stiu ca, dupa plecarea mea, vor intra intre voi lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma; si dintre voi se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca sa-i atraga pe ucenici dupa ei" (Fapte 20:29-30). Apostolatul pe care Iosua il reprezinta ca tip ia sfarsit odata cu el. Avertismentul dat atentioneaza ca atunci cand conducatorii inspirati sunt retrasi, apare riscul de indepartare.
     Aceasta ne duce la cartea Judecatori. A fost important sa insistam asupra celor de mai sus pentru a intelege mai bine cadrul cartii si de a intelege gandurile Duhului din ea.


     2.5     Falimentul poporului responsabil de a intra in stapanirea mostenirii sale

     Cartea Iosua prezinta mostenirea care apartine poporului ; cea a Judecatorilor prezinta poporul responsabil de a intra in stapanirea acestei mosteniri, iar istoria lui ar fi trebuit sa arate acest lucru. Pe parcursul cartii Iosua ni se reaminteste "ca ramasese o mare parte din tara care trebuia luata in stapanire". Era vorba pur si simplu despre cucerirea tarii in ansamblul ei si nu in detalii. Intre semintii au fost trasate diferite hotare, si totusi, de fapt, un numar mare de dusmani se aflau inca in stapanirea cetatilor si fortaretelor din mijlocul semintiilor.
     Unul din gandurile importante din cartea Judecatori este incapacitatea de a progresa. Daca ar fi fost dupa Dumnezeu, aceasta istorie ar fi trebuit sa arate progrese, dar in realitate este foarte diferita. De ce este atat de grav ? Pentru ca a nu creste spiritual este cauza falimentului total al poporului  si a indepartarii sale de Dumnezeu.


     2.6     Declinul poporului Israel, o imagine a istoriei Adunarii pe pamant

     Cartea Judecatori este plina de esecuri rusinoase si amare. Pe masura ce istoria se deruleaza, pana la ultima pagina, ea face sa iasa in evidenta intunericul mai degraba decat lumina. Nu putem noi recunoaste ca daca aceasta este istoria omului, daca aceasta este istoria Bisericii marturisitoare, da, daca aceasta este istoria noastra, doar rusine si confuzia de fata ni se potrivesc ?
     Unde ne aflam noi ? Suntem noi incapabili de a face progrese ? A sti ca suntem binecuvantati cu toate binecuvantarile spirituale in Hristos, si de a vorbi numai despre pozitia noastra in El, in locurile ceresti, fara a intra acolo, este aceasta suficient ? Ne bazam noi in mod simplu pe ce a facut Hristos ? In ce priveste mantuirea, nu putem face nimic altceva decat sa ne bazam in mod simplu pe lucrarea lui Hristos. Dar pentru a ne insusi in mod practic ceea ce ne apartine, si de a ne bucura, nu ne putem baza pe ceea ce El a facut ; nu, noi trebuie sa continuam lucrarea in energia si puterea Duhului Sfant.
     Sa privim acest gand sub aspectul individual si colectiv raportat la Adunare. Daca, individual, nu mai inaintam, atunci noi suntem indepartati de Dumnezeu. Daca avem sentimentul de a fi indepartati de Dumnezeu, ca partasia noastra cu El este intrerupta, este ca dupa ce am fost salvati si adusi la Hristos ne-am oprit. Dupa ce am realizat plinatatea binecuvantarii noastre in El, in loc de a starui pentru a ne bucura din ce in ce mai mult de aceasta pozitie binecuvantata, am lasat bratele jos. Cand Satan vede ca i se lasa camp liber, el profita ; el gaseste intrarea in inima, pentru a semana acolo samanta a ceea ce ne indeparteaza tot mai mult. Cine poate sa spuna ce se va intampla cu un crestin al carui suflet s-a indepartat de Dumnezeu ?
     "Stagnare in loc de progres ! " este ceea ce am putea scrie la inceputul cartii Judecatori. Toate esecurile ulterioare, fie ele individuale sau colective, sunt rezultatul.
     La fel este si cu Adunarea iesita din mainile apostolilor. Chiar inainte ca acestia sa paraseasca pamantul, inainte ca Pavel sa fie luat in glorie, el a anuntat nu doar ce se va intampla daca crestinii nu vor starui si nu vor tine cu tarie, dar ca, de fapt, acest declin incepuse deja. El a scris in a doua epistola catre Tesaloniceni : "taina faradelegii lucreaza deja" (2:7), si in a doua epistola catre Timotei : "toti cei din Asia m-au parasit" (1:15). Apostolul Ioan a scris in prima sa epistola : "acum s-au ridicat multi antihristi" (2:18). Si aceasta in sanul Bisericii ! Aceasta ne arata cat de mult Biserica, de la inceput, a esuat in datoria ei neglijand sa ia deplin in stapanire mostenirea sa si, in consecinta, a fost expusa puterii lui Satan.
     Sa retinem ca nu doar lumea a patruns pentru a lua in stapanire ceva, ci Satan insusi. In toate doctrinele false si atacurile impotriva Bisericii care au marcat paginile de inceput ale istoriei sale, Satan este cel care lucreaza folosind ceea ce Biserica nu a luat in stapanire. Aceasta este istoria declinului si a indepartarii de Dumnezeu.
     In aceasta carte a Judecatorilor, glasul lui Dumnezeu se adreseaza si noua pentru timpul actual. Daca privim in jurul nostru si in noi insine, nu putem vedea decat esecuri. Atunci sa auzim ce vrea Duhul lui Dumnezeu sa ne spuna, noua care am falimentat deseori atat de lamentabil si care, din nefericire, suntem gata sa ne poticnim din nou daca nu invatam lectia pe care Dumnezeu ar vrea s-o scrie pe tablele inimilor noastre.            


     
   

luni, 25 aprilie 2022

 


                                              Crestinul si serviciul militar

                                                                                  - II -


     Henry Rossier


     3     Ascultarea crestinului fata de autoritati este limitata

     Cu toate acestea, este de maxima importanta sa intelegem ca aceasta ascultare este limitata, deoarece magistratul sau guvernatorul, oricare ar fi, este o autoritate subordonata si ca eu datorez, mai mult decat acesteia, ascultare fata de autoritatea suprema care a randuit-o. Este ceea ce au spus apostolii Petru si Ioan mai-marilor si batranilor poporului : "Judecati voi daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu". "Trebuie sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni" (Fapte 4:19 ; 5:29). Dumnezeu ne-a revelat gandurile Sale in Cuvantul Sau ; autoritatea Sa este cea care trebuie sa conduca toate deciziile noastre, toata activitatea vietii noastre crestine. Luand in considerare doar chestiunea care ne preocupa, ne intrebam in ce fel ordinele comandamentului militar ar trebui sa cedeze fata de ceea ce Cuvantul lui Dumnezeu ne invata, si fata de ascultarea pe care i-o datoram. Ne invata Dumnezeu ca avem vrajmasi pamantesti cu care sa luptam sau o patrie de aparat impotriva lor ? Toate acestea au avut loc sub regimul legii ; nimic asemanator sub economia harului. Un crestin nu are de luptat in aceasta lume (vom reveni la aceasta) decat cu vrajmasi spirituali, el nu va lupta deci cu vrajmasii sai, nici cu cei ai patriei sale, deoarece el este prieten cu vrajmasii sai si pentru ca el nu are o patrie aici jos. El nu va asculta deci de o  autoritate militara decat in masura in care aceasta este compatibila cu voia Dumnezeului sau, revelata in Cuvantul Sau.


     4     Rolul serviciului militar in Noul Testament

     Sa cercetam deci mai de-aproape ceea ce Noul Testament ne reveleaza cu privire la serviciul militar. Noul Testament vorbeste adesea despre oameni de razboi. Ioan Botezatorul, care nu era doar inainte-mergatorul, dar si ultimul si cel mai mare profet al legii, recunoscand, ca in tot Vechiul Testament, vocatia omului pentru razboi, ca soldat in Israel si nu l-a invinuit. Cand soldatii au venit la botezul pocaintei (practicat de Ioan, n.t.), el nu a condamnat profesia lor, ci i-a indemnat sa evite pacatele care insotesc de obicei aceasta profesie : "Nu asupriti pe nimeni, nici nu acuzati fara temei si fiti multumiti cu solda voastra" (Luca 3:14). Domnul Insusi pastreaza aceeasi tacere in privinta starii militare cand unul sau altul dintre oamenii de razboi dintre natiuni se prezinta inaintea Lui, dar motivul este cu totul altul : este vorba despre credinta lor, si este dovedit, in cazul centurionului, ca profesia armelor, la acest strain, nu este nicidecum incompatibila, chiar cu o credinta foarte mare pe care Domnul o apreciaza si care face de rusine credinta pe care a intalnit-o in Israel (Luca 7:1-10 ; Mt. 8:5-13). In Luca 23:47, vedem pe centurionul roman glorificand pe Dumnezeu, la piciorul crucii, zicand : "Intr-adevar, Omul acesta era drept". In Matei 27:54, cuprins impreuna cu tovarasii sai de o teama foarte mare, a zis : "Cu adevarat, Acesta era Fiu al lui Dumnezeu !" Inima lui era mai mai accesibila la credinta decat cea a fariseilor si a multimii iudaice care si-au batut joc de Isus, zicand : "(El) a spus : Sunt Fiul al lui Dumnezeu" (Matei 27:43). Exemplul centurionului Corneliu, din Fapte, vine sa intareasca ceea ce tocmai am spus. La omul de razboi dintre natiuni nu se are in vedere profesia sa, ci evlavia, teama de Dumnezeu, rugaciunea permanenta, prin care a primit, ca o pecete a credintei sale, darul Duhului Sfant.
     De atunci, adica de la coborarea Duhului Sfant, Noul Testament tace in ce priveste lucrarea lui Dumnezeu in inima soldatilor, desi mai multi au aratat sentimente naturale de bunavointa si umanitate (vezi Fapte 27:3, 43) ; fara indoiala, aceasta lucrare nu a avut loc in toate timpurile, iar relatarile istorice ne ofera multe exemple in acest sens, dar trebuie remarcat faptul ca, de la coborarea Duhului Sfant, Noul Testament pastreaza tacerea asupra lucrarii in inima soldatilor. Prin urmare, forta armata apare doar ca un mijloc de constrangere si vilolenta, marturii ale diverselor incidente din istoria apostolilor Petru si Pavel.
     Pe de alta parte, este foarte remarcabil ca aluziile la razboi abunda in epistole, pentru a scoate in evidenta contrastul dintre razboaiele natiunilor si cel al poporului lui Dumnezeu. Toate manevrele armatelor, atat de des mentionate in Vechiul Testament, sub regimul legii, nu mai sunt aplicabile de acum in lupta credintei. "Lupta noastra", spune apostolul, "nu este impotriva sangelui si a carnii, ci impotriva stapanirilor, impotriva autoritatilor, impotriva stapanitorilor lumii intunericului acestuia, impotriva puterilor spirituale ale rautatii in cele ceresti" (Efes. 6:12). Si iarasi : "Nu ne luptam potrivit carnii. Pentru ca armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre daramarea intariturilor, daramand rationamente si orice inaltime care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:3-5). Primul capitol al epistolei catre Filipeni este foarte instructiv in aceasta privinta. Toti termenii folositi aici pentru razboi sunt aplicati multimii credinciosilor care alcatuiesc ostirea lui Hristos. Astfel, in acest capitol, lupta noastra are uneori caracterul defensiv : "apararea Evangheliei" (v. 7) ; iar apostolul este randuit de Dumnezeu pentru a conduce aceasta aparare, in care el este capitanul (v. 16). Alteori ostirea lui Dumnezeu trebuie sa castige teren si sa ia ofensiva : "Inaintarea Evangheliei" (v. 12) ; pastrarea pozitiei dobandite : "intarirea Evangheliei" (v. 7) ; a rezista atacurilor , "stati tari intr-un singur duh" (v. 27) ; onorand steagul pe care Dumnezeu i l-a incredintat, "umbland intr-un chip vrednic de Evanghelie lui Hristos" (v. 27). Apoi vine lupta insasi : "cu un singur suflet, luptand impreuna cu credinta Evangheliei" (v. 27) ; caci aceasta biruinta, eliberarea deplina de rau si introducerea in glorie ca pret al luptei, este numita "mantuire" in epistola catre Filipeni.
     Daca, de la lupta colectiva, vom trece la lupta individuala, epistolele sunt la fel de bogate in referiri razboinice. Cap. 6 din epistola catre Efeseni ne ofera, in toate detaliile sale, exemplul remarcabil, si mereu in opozitie cu lupta carnala. Ce contrast gasim, intr-adevar, in picioarele oamenilor "grabnice sa verse sange" (Rom. 3:15), si picioarele credinciosului "incaltate cu ravna Evangheliei pacii" (Efes. 6:15). Ii va permite vreodata constiinta crestinului sa impace lucruri atat de opuse ? - In 1 Corinteni 9:26, apostolul se compara pe sine insusi cu un luptator. In 2 Timotei il indeamna pe preaiubitul sau copil in credinta sa ia "partea sa de suferinte ca un bun soldat al lui Isus Hristos" si aduga : "Nimeni, slujind ca ostas, nu se incurca in treburile vietii, ca sa placa celui care l-a inrolat" (2:3-4). Sa citim si 2 Tim. 4:5-7 ; 1 Tim. 1:18-19 ; 6:12 ; 1 Tes. 5:8 ; Rom. 13:12, si vom fi departe de a epuiza toate citatele. Acestea sunt suficiente pentru a dovedi ca, de la venirea darului Duhului Sfant, Noul Testament vede razboiul doar ca fiind ceva spiritual pentru crestini si se abtine de la a-i reprezenta ca jucand vreun rol in conflictele dintre natiuni.
     Acest lucru este atat de adevarat incat, de indata ce timpul harului si al locuirii Duhului Sfant aici jos se incheie in Apocalipsa prin rapirea Bisericii in cer (Apoc. 5), vedem reaparand mentiunea de razboaie neincetate intre oameni. Aceasta perioada se sfarseste  la cap. 19 prin aparitia, in Persoana lui Hristos, a Dumnezeului ostirilor ceresti, castigand biruinta asupra tuturor ostirilor imparatilor pamantului.


     5     Crestinul si serviciul militar

     Dupa ce am stabilit pana aici, dupa Cuvant, care este pozitia crestinului fata de o patrie pamanteasca, fata de autoritati, si care este, de la venirea darului Duhului Sfant, caracterul, in intregime spiritual, atribuit razboiului, pentru crestin, ne este usor sa abordam in final chestiunea responsabilitatii crestine cu privire la serviciul militar.
     Aici, doresc sa amintesc in primul rand un principiu de toata importanta, stabilit la inceputul acestei scrieri, referitor la purtarea copiilor lui Dumnezeu. Aceasta purtare este influentata de gradul lor de libertate fata de lume sau fata de lege, si de aceea nu o putem aprecia dupa o regula uniforma. Ar fi o nebunie. Am putea la fel de bine sa condamnam toate razboaiele lui Israel sub regimul legii. Crestinii, neeliberati de lege, precum locuitorii de altadata a vailor valdeze, s-au luptat, in ignoranta lor, cu vrajmasii lui Hristos, cu armele carnii (firesti, n.t.), si au fost sustinuti de Dumnezeu in masura credintei lor si a cunostintei lor. Dar nu ar trebui sa tragem concluzia ca Dumnezeu aproba la copiii Sai lipsa libertatii, pentru ca El o sustine si rasplateste intotdeauna credinta, in orice mediu s-ar produce ea. Multi crestini nu merg atat de departe incat sa vada un semn al aprobarii divine in diferentele de opinii care ne separa. Ei reprezinta poporul lui Dumnezeu ca atatea regimente care lupta pentru un scop comun, fiecare sub un steag diferit. Aceasta afirmatie este o grava eroare. Ostirea crestina si lupta crestinului nu are decat un singur steag si decat o actiune colectiva. "Purtati-va", spune apostolul, "intr-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie ca vin si va vad, fie ca sunt absent, sa aud despre voi ca stati tari intr-un singur duh, cu un singur suflet, luptand impreuna cu credinta Evangheliei" (Filip. 1:27) ; si din nou : "Impliniti-mi bucuria sa ganditi la fel, avand aceeasi dragoste, cu un suflet, gandind una" (2:2).
     Acesta este singurul caracter pe care Cuvantul lui Dumnezeu il aproba. Dar daca divergentele de apreciere  si de purtare dintre copiii lui Dumnezeu nu pot fi justificate in niciun fel, ele pot fi totusi explicate. Ele depind adesea de necunoasterea gandurilor lui Dumnezeu revelate in Cuvantul Sau si Dumnezeu tine seama de aceasta necunoastere cu toata rabdarea si cu o bunatatea infinita. Alteori ele sunt rodul neascultarii si a lipsei de supunere fata de gandurile Sale ; in aceasta, ele sunt nescuzabile, caci Dumnezeu ne-a revelat gandurile Sale in Cuvantul Sau cu un scop. Crestinii il inteleg diferit, se obiecteaza. Aceasta obiectie ii condamna in mod categoric pe cei care o fac. Cuvantul lui Dumnezeu nu este de neinteles. El este dat, nu savantilor, ci la cei simpli, pentru a-i face inteligenti. Inteligenta omeneasca nu-l poate intelege, dar Duhul Sfant, in crestin, ni-l invata, ni-l aplica si ne cerceteaza, pentru intentia noastra, chiar "lucrurile adanci". Scripturile sunt precum oceanul : sonda nu poate atinge fundul dar la suprafata sa cea mai fragila  barca poate ajunge in port.
     Aceste divergente exista, dar Cuvantul lui Dumnezeu ne invata cum trebuie sa ne comportam fata de ele : "Deci cati suntem desavarsiti sa gandim aceasta; si, daca ganditi ceva altfel, Dumnezeu va va descoperi si aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, sa umblam pe aceleasi urme" (Filip. 3"15-16).
     Daca deci exista diferente intre crestini in ceea ce priveste serviciul militar, tratat in aceste pagini, in loc sa se lupte unii cu altii, sa asteptam ca Dumnezeu sa ne invete, si sa cautam unirea sfintilor in adevarurile care le sunt comune, in loc sa accentueze dezbinarea in lucrurile care nu sunt cunoscute tuturor.
     De asemenea, pentru minti constiincioase, marea intrebare care se pune in legatura cu serviciul militar se refera la gradul de supunere datorat autoritatilor. Unii, dupa cum am vazut mai sus, recomanda aceasta supunere in masura in care ea nu intra in conflict cu voia lui Dumnezeu ; altii cred ca aceasta voie nu este destul de clar exprimata in Cuvant pentru a-i impiedica sa raspunda la chemarea la arme si la obligatiile pe care aceasta o presupune. Ei cred ca trebuie sa se supuna autoritatilor militare in toate cazurile. Ori, intreb, este posibil lucrul acesta pentru un crestin ? Credeti ca, daca ar fi existat un ucenic al lui Hristos printre soldatii care, sub autoritatea militara, Il duceau pe Domnul la cruce, ar fi trebuit sa se supuna (acestei autoritati militare, n.t.) si sa pironeasca mainile si picioarele lui Isus ? Nu, nu-i asa ? Dar, remarcati ca, in drum spre Golgota, Isus a zis : "Toti cei care i-au sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Deci nu este ingaduit de a scoate sabia. Este ingaduit unui crestin sa verse sange ? Cu totul diferit de economia legii, ceea ce face ca acest cuvant sa fie aplicabil economiei crestine, Dumnezeu i-a zis lui Noe, intr-un fel in care ii cuprinde pe toti oamenii : "Din mana fratelui fiecarui om voi cere viata omului. Celui care varsa sange de om, de catre om i se va varsa sangele lui" (Geneza 9:5-6). Este ingaduit unui crestin sa se razbune pe vrajmasii sai ? Cuvantul lui Dumnezeu raspunde : "Nu va razbunati singuri, preaiubitilor, ci dati loc maniei (sau : lasati mania; n.t.), pentru ca este scris: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, spune Domnul. Deci, daca vrajmasului tau ii este foame, da-i sa manance; daca ii este sete, da-i sa bea; pentru ca, facand aceasta, vei ingramadi carbuni aprinsi pe capul lui" (Romani 12:19-20). - Este ingaduit unui crestin sa-l arunce pe vrajmasul sau in iad, in eternitatea unui loc de chin, departe de Dumnezeu, in loc sa-l scape de abis ? Este suficient de a pune intrebarea si gasim raspunsul. - Vedeti deci ca Cuvantul lui Dumnezeu, care il scoate pe om in afara regimului legii, este pozitiv in aceasta privinta. Dar, din pacate ! nu vedeti, fiind legati, pe de-o parte de constiinta voastra, iar pe de alta de robia fata de "elementele lumii", care va face sa va supunei autoritatilor, indiferent de pret. Eu va respect motivele (de constiinta, n.t.), dar ascultarea fata de Cuvantul lui Dumnezeu are mai multa importanta pentru mine decat toate aceste motive.


     6     Sfaturi practice

     Inseamna ca aceasta intrebare este rezolvata in practica pentru crestin la fel de usor pe cat ar parea sa indice paginile de mai sus ? Nu, si iata de ce :
     In cele mai multe tari serviciul militar este obligatoriu, pentru toti, fara deosebire. In tarile unde nu este, chestiune nu sufera nicio dificultate : crestinul, constient de chemarea sa cereasca, nu va merge in armata.
     In unele tari unde serviciul militar este obligatoriu, statul tine cont de motivele de constiinta ale crestinilor (motive care, de altfel, este trist de spus, sunt decat faptul unei infime minoritati), si le permite sa se inroleze in trupele sanitare. Aceasta libertate este spre lauda guvernelor care, prin acest mijloc, respecta constiinta subordonatilor lor. Crestinul fidel care se foloseste de aceasta libertate se va achita de misiunea sa pe campurile de batalie fara a-si cruta viata ; nu se va teme sa se expuna la cele mai mari pericole pentru a-si implini datoria sa de iubire fata de toti, prieteni si dusmani, trecand prin gloante si schije, dand astfel un exemplul unui devotament care nu ezita, dupa exemplul Mantuitorului, sa-si dea propria viata pentru a o salva pe cea a altora. Va avea astfel ocazia sa realizeze acest cuvant al lui Isus : "Cine isi iubeste viata, o va pierde; si cine isi uraste viata in lumea aceasta, o va pastra pentru viata eterna. Daca Imi slujeste cineva, sa Ma urmeze; si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu. Si, daca cineva Imi slujeste, Tatal il va onora" (Ioan 12:25-26). Serviciu admirabil ca acela, smerit si fara aparente, facut din sacrificiu de sine, din curaj moral, mult mai placut inaintea lui Dumnezeu decat ispravile militare ale celor care sunt numiti eroi crestini !
     Dar, in alte tari, unde serviciul militar este obligatoriu, nu este lasata nicio libertate de alegere celor care sunt incorporati. Cu toate acestea, suntem siguri ca Dumnezeu va binecuvanta credinta si curajul moral al celor care, la recrutare, declara ca sunt gata sa-si sacrifice viata pentru a-i ajuta pe raniti, dar ca Cuvantul lui Dumnezeu le interzice sa verse sange. Daca, cu toate acestea, tanarului crestin i se impune de a purta arme, neavand de ales la necesitatea de a se supune oamenilor, totusi el nu este fara resurse : sa se roage, sa se roage neincetat. Dumnezeu are in vedere, la copiii Sai, dependenta de El, exprimata prin rugaciune, dependenta care se potriveste atat de bine cu incapacitatea noastra absoluta de a asculta de El prin noi insine. "Mare putere are cererea fierbinte a celui drept" (Iacov 5:16). De cate ori nu am vazut in razboiul actual (primul razboi mondial, n.t.) un raspuns de la Dumnezeu, printr-o ranire oportuna care l-a facut pe un crestin incapabil sa traga primul sau foc de arma, raspuns la cererea celui drept si la rugaciunile adresate lui Dumnezeu de catre fratii sai. De cate ori crestinii fideli nu au probat, in mijlocul pericolelor, adevarul acestui cuvant : "Un par de pe capul vostru nu va pieri nicidecum" (Luca 21:18), in acelasi timp fiind feriti de orice act de violenta (din partea lor fata de altii, n.t.) (*). De cate ori, dimpotriva, nu am vazut, in aceleasi lupte crestini care erau prada "entuziasmului national", ambitiei de "a fi onorati in ochii comandantilor", dorintei de "a-si apara patria", de a "birui si zdrobi pe dusman", acesti crestini, spun, loviti de glontul ucigas sau schijele obuzelor care, fara indoiala, i-au dus imediat in prezenta Mantuitorului lor, dar punand capat unei slujiri care ar fi fost folositoare pentru El, si care l-a facut pe apostol sa spuna : "Daca (trebuie sa) traiesc in trup, merita sa traiesc !" (Filip. 1:22).

     (*) O scrisoare scrisa din transee, pe frontul de batalie, si primita cand aceste randuri erau la tipar, confirma aceasta fraza de-o maniera izbitoare. Am transcris un fragment :
     5 noiembrie 1914.
     "... Individual, si ori de cate ori pot, ma strang impreuna cu doi prieteni din V. si Ii cerem mult Domnului ca El sa ne crute de lupta corp la corp si ca sa ne pazeasca de a face uz de armele noastre. Ar fi ingrozitor, daca ar trebui sa-l lovim pe aproapele nostru, poate chiar un frate ! ce remuscari daca trebuie sa devii "ucigas" ! Domnul, in neobosita Lui bunatate, ne-a pazit in aceasta privinta pana astazi. Si, referitor la aceasta, cate experiente bogate am avut. De cate ori am fost pregatiti pentru asalt. Atunci am strigat catre Domnul sa ne ocroteasca, dar L-am rugat, de asemenea, ca sa nu trebuiasca sa "lovim". Intotdeauna El a raspuns cu mult peste ceea ce I-am cerut in slabiciune, si deseori, ca sa nu zic intotdeauna, prin mijloacele prin care nimeni nu s-ar fi asteptat. Ce experiente miscatoare, minunate, ale interventiei divine, atat de vizibile pentru credincios si, lucru minunat, recunoscute chiar de cei care nu voiau sa stie de Dumnezeu, si care erau uimiti, precum multimile necredincioase de altadata care, din curiozitate, Il urmau pe Isus ca sa vada minunile pe care El le facea, fara sa vrea sa creada in El". Elie Sagnes

    Acestea sunt sfaturile practice ale experientei crestine bazate pe Cuvantul lui Dumnezeu, cu privire la serviciul militar. Fie ca ele sa fie utile unui numar mare de tineri crestini care se confrunta in prezent cu aceste dificultati serioase. Si daca, in ciuda a toate, au de suferit, fie ca ei sa dea o marturie credincioasa in mijlocul vietii tulburi, adesea indiferenta, adesea nelegiuita sau violenta, din tabere si transee. Fie ca ei sa caute comuniunea cu fratii lor in Hristos, si (avem atatea exemple) Dumnezeu Se va lasa gasit in armata daca Il vor cauta ; fie ca ei sa se pazeasca de orice act de violenta, de executii, de impuscaturi care li s-ar ordona, chiar daca pierderea vietii lor ar trebui sa fie consecinta nesupunerii lor ; fie ca ei sa fie de ajutor celor nefericiti, fugari si asupriti ; cu riscul vietii lor sa-i scape pe dusmanii lor de cei care ii urmaresc ; sa evite cel mai mic act de pradare si jaf... Daca fac asa, Dumnezeul pacii va fi cu ei, ii va pazi si ii va binecuvanta !


     7     Apendice

     Cand am terminat aceasta mica lucrare, un prieten mi-a amintit de o scrisoare a unui scump slujitor al lui Dumnezeu pe care am publicat-o in 1877 si uitata de atunci. Scrisa in anul 1870, in timpul razboiului franco-german, ea mi se pare ca exprima, mult mai bine de cat am stiut eu s-o fac, o parte din gandurile expuse in aceasta brosura, asa ca nu ezit de a o reproduce aici.


     Domnului C. E. (1870)

     Scump frate,
     ... Este clar pentru mine, ca un crestin, liber sa sa faca ce vrea, nu ar putea niciodata sa fie soldat, cu exceptia cazului cand se afla in partea cea mai de jos a scarii si nu cunoaste pozitia crestina. Este altceva cand esti fortat s-o faci. Atunci intrebarea este aceasta : Este constiinta atat de puternic angajata, cu privire la partea negativa a intrebarii, incat nu se poate a fi sloldat fara a incalca ceea ce este regula pentru constiinta : Cuvantul lui Dumnezeu ? In acest caz se suporta consecinte; trebuie sa fii credincios.
     Cea ce ma doare este modul in care ideea de "patrie" a pus stapanire pe inimile unor frati. Inteleg foarte bine ca sentimentul de patrie este puternic in inima unui om. Nu cred ca inima este capabila de afectiune fata de intreaga lume. De fapt, afectiunile omenesti trebuie sa aiba un centru care este sinele (sau : "eul"). Eu pot spune : "patria mea", caci nu este cea a unui strain. Eu spun : "copiii mei, prietenul meu" ; si lucrul acesta nu este un "eu" pur egoist. Cineva si-ar putea sacrifica viata, totul (nu insa sinele, onoarea sa), pentru patria sa, pentru prietenul sau. Eu nu pot sa zic : "lumea mea".
     Dar Dumnezeu ne-a eliberat de "eu" : facand pe Dumnezeu, si pe Dumnezeu in Hristos, centrul a toate, iar crestinul, daca este consecvent, declara cu tarie ca el cauta o patrie, una mai buna, adica o patrie cereasca. Afectiunile sale, legaturile sale, dreptul sau de cetatenie, sunt sus. In aceasta lume, el se retrage in umbra, ca in afara vartejului care ameninta sa invadeze totul, sa ia totul. Domnul este un locas sfant (Ez. 11:16).
     Ca un crestin ezita daca trebuie sa se supuna sau nu, il inteleg si ii respect constiinta ; dar, ca se lasa dus de ceea ce se numeste patriotism, aceasta nu este potrivit cerului. "Imparatia Mea", spune Isus, "nu este din lumea aceasta; daca Imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat" (18:36).
     Patriotismul este duhul lumii, sub o forma onorabila si atractiva, dar razboaiele vin din poftele care se lupta in madularele noastre.
     Ca om, as fi luptat cu indarjire pentru patria mea si nu m-as fi abandonat niciodata - Dumnezeu stie - dar, ca crestin, cred si ma simt in afara de toate acestea. Aceste lucruri nu ma mai misca. In acest razboi este mana lui Dumnezeu si o recunosc : El a ordonat totul dinainte ; imi plec capul inaintea acestei vointe. Daca Anglia ar fi invadata maine, eu m-as increde in El. Aceasta ar fi o pedeapsa pentru acesti oameni care nu au vazut niciodata razboi, dar m-as pleca inaintea voii Lui.
     Multi crestini lucreaza in teatrul de razboi. Pentru aceasta primesc mari sume de bani. Toate acestea nu ma atrag. Dumnezeu sa fie binecuvantat ca toti acesti sarmani soldati sa fie ocrotiti, dar as prefera mai mult sa vad frati mergand pe strazile orasului si sa-i caute pe saraci acolo unde se gasesc ei in toate zilele. Exista mai multa lepadare de sine, mai multa slujire ascunsa, intr-o asemenea lucrare. Noi nu suntem din aceasta lume, dar suntem reprezentantii lui Hristos in mijlocul lumii. Fie ca Dumnezeu sa pazeasca pe ai Sai !

     J. N. Darby                   

duminică, 27 martie 2022




                                              Crestinul si serviciul militar

                                                                              - I -


     Henri Rossier - 1914


     Dorinta exprimata de mai multe persoane de a obtine lamuriri asupra unui pasaj din brosura intitulata "Crestinul si batalia popoarelor" (lucrare postata pe acest blog la data de 9-10 februarie) la facut pe autor sa dea, cu privire la acest subiect important, explicatiile despre care a considerat ca ar trebui rezervate in aceasta lucrare. Iata pasajul in cauza : "In conflictul actual crestinul are indatoriri, atat fata de autoritatile militare, cat si fata de cele civile ; dar, in ce masura poate sa asculte el de cel care ii pune arma in mana ca sa-l omoare pe aproapele sau ? Aici vom lasa sa vorbeasca constiinta individuala a fiecarui copil al lui Dumnezeu, in functie de cat este el mai mult sau mai putin luminat cu privire la faptul separarii sale de lume. In orice caz, un crestin spiritual cu greu ar putea vorbi despre apararea patriei sale pamantesti, ca si cum el ar putea sa aiba doua patrii".

     Vom examina diferitele afirmatii cuprinse in acest pasaj :


     1     Crestinul are de aparat o patrie pamanteasca ?

     Este evident ca nu putem si nu vom aplica aceeasi masura unui crestin care realizeaza pe deplin pozitia sa cereasca, fata de un alt crestin care este inca supus la ceea ce Cuvantul numeste "elementele lumii" (Gal. 4:3, 9 ; Col. 2:8, 20). Aceste "elemente (sau : principii, n.t.) presupun ca omul nu este in intregime pierdut si ca lumea nu este atat de rea incat sa nu se poata indrepta si imbunatati (*). Ori, un crestin care, in timp ce Il cunoaste personal pe Mantuitorul sau, nu face distinctia esentiala intre un om care are nasterea din nou, viata eterna si Duhul lui Dumnezeu, si un un om care, fiind mort in pacatele sale si pierdut,  - un crestin care nu a inteles ca lumea marturisitoare, fiind condamnata in mod absolut, nu poate sa faca parte din poporul lui Dumnezeu - acest crestin, spun, nu poate sa se conduca dupa aceleasi principii ca si un crestin constient ca a fost eliberat de pacat si de lume. Acesta din urma stie ca a fost scos din veacul rau de acum (Gal. 1:4) ; ca el nu este din lume, dupa cum Mantuitorul sau nu este din lume (Ioan 17:14) ; ca, fara indoiala, el nu a iesit din lume, ci este inca in ea, ca trimis cu un caracter si o misiune cereasca (Ioan 17:11, 15, 18 ; 20:21).

     (*) de fapt, "elementele lumii" contin patru afirmatii :

     1. Omul este fara indoiala pacatos si rau, dar nu in intregime pierdut, "pieritor", dar nu "mort",
     2. El are deci posibilitatea de a dobandi o dreptate (prin sine insusi, n.t.) inaintea lui Dumnezeu,
       3. Lumea nu este blestemata, nici definitiv lepadata,
     4. Prin urmare, ea ar fi in stare sa se imbunatateasca. Aceste principii nu sunt doar ale  lumii, indepartate de Dumnezeu, ci ele sunt admise si de lege, caci ea pune la incercare pe orice om pacatos ; ea presupune ca el poate iesi biruitor, desi Dumnezeu stie contrariul. De aceea, apostolul numeste principiile legii "elementele lumii" (Gal. 4:3, 9).

     Crestinul eliberat de ceea ce am vorbit, are doua caractere : primul in relatiile sale cu pamantul, al doilea in relatia sa cu cerul.
     Referitor la pamant, precum Avraam, tatal celor credinciosi (Rom. 4:11), el a parasit o patrie pamanteasca la care nu are nicio dorinta sa se intoarca, pentru a merge spre o patrie cereasca pe care nu a luat-o inca in stapanire. Atitudinea sa in aceasta lume este cea a unui "strain si a unui calator", adica a unui om din afara (Evrei 11:13-16).
     In legatura cu cerul, el este in intregime afara din lume ; el nu este cetatean al ei, nu mai are cetatenie pe pamant : cetatenia lui este cereasca (Filip. 3:20) ; "a fost stramutat (lucru actual si nu viitor) in Imparatia Fiului dragostei lui Dumnezeu" (Col. 1:13). Pozitia sa, interesele sale, relatiile sale sunt in aceasta Imparatie invizibila.
     In masura in care realizam aceste doua caractere, relatiile noastre cu lumea si autoritatile tarii in care traim devin foarte simple si foarte clare. Un crestin care nu le realizeaza va vorbi despre patria sa pamanteasca, caci contrar lui Avraam, el nu a parasit-o niciodata. Ori, daca el crede ca are o patrie pamanteasca va fi obligat s-o apere si va avea toate motivele s-o faca, si chiar voi adauga ca dragostea pentru patria lui il va face sa aplaude cuceririle facute de patria lui, anexarea tarilor sau provinciilor limitrofe sau a coloniilor indepartate. Aceste ambitii nu se regasesec numai la popoarele imbracate intr-o marturisere crestina fara viata, ci, din nefericire ! si la copiii lui Dumnezeu care nu au inteligenta caracterului lor ceresc. Acest amestec singular de patriotism si crestinism a dat nastere la unii ca Havelock, Gordon, Roberts (ofiteri in armata britanica, n.t.), barbati nobili si cu caracter cavaleresc, carora li s-au dat numele de "eroi crestini". Desi le recunoastem credinta, suntem siguri ca ei nu au dobandit in ochii lui Dumnezeu, prin amestecarea virtutilor lor militare cu crestinismul lor, renumele pe care acest amestec a facut sa fie castigat in ochii oamenilor supusi elementelor lumii. Nu este nicio indoiala ca intalnim crestini adevarati in toate clasele societatii militare sau civile : foarte rar, fara indoiala, pe tron, rareori printre marii si bogatii acestei lumi, caci este greu ca un bogat sa intre in Imparatia lui Dumnezeu, dar, de fapt, nu avem dreptul sa ostracizam pe nimeni : Nu am vazut in ultima vreme pe tronul pontifical, un adevarat copil al lui Dumnezeu care a luptat cu credinciosie impotriva propriului cler pentru mentinerea autoritatii Sfintei Scripturi ?
     Crestinul care a inteles ce inseamna sa ai parte de "chemarea cereasca" (Evrei 3:1) nu va vorbi deci despre apararea patriei sale pamantesti. El are de luptat pentru patria lui cereasca, iar armele luptei sale sunt altele decat pustile Mauser sau pustile Lebel. Lupta sa nu este cu "sangele si carnea" ; vrajmasii lui sunt puterile spirituale ; armura lui este toata armura lui Dumnezeu, adica starea unui suflet formata prin Cuvant si inarmata prin Cuvant, pentru a castiga biruinta. Cele doua lupte despre care vorbim, carnala si spirituala, fiind in totul opuse una alteia, crestinul care se face campionul primei isi vede, cu siguranta, puterea scazand in lupta spirituala, daca nu si-o pierde in intregime.
     Aceste principii, pentru cine vrea sa auda, sunt simple si evidente, si cred ca nu ar putea fi combatute decat de crestinii care, fiind asociati lumii civile si militare, au inters sa apere falsa pozitie pe care o ocupa.


     2     Raporturile crestinului cu autoritatile. Poate sa-si revendice drepturile sale civile sau nationale ?

     Afirmand cele de mai sus, nu pretindem ca problema serviciului militar nu-i provoaca crestinului serioase dificultati materiale si morale.
     Cea dintai mare dificultate, rezulta din obligatia de a asculta de autoritati, caci aceasta ascultare nu este recomandata in mod pozitiv de Cuvantul lui Dumnezeu. Fie ca aceste autoritati sunt imparatul, regele, presedintele unei republici, magistratul civil, comandantul militar, nu are importanta : crestinul le datoreaza ascultare. Ele sunt randuite de Dumnezeu sa conduca si sa pastoreasca popoarele, rasplatind pe cei buni si pedepsind pe cei rai, intr-un cuvant pentru a mentine ordinea pe pamant. In principiu, protectia lor este asugurata crestinului ca si tuturor celorlati oameni. In fata unei acuzatii nedrepte si mincionoase, apostolul face apel la Cezar (Fapte 25:11). Ori, pentru el nu era vorba despre caracterul lui Nero, omul cel mai crud si cel mai corupt din imparatia sa, prigonitorul atroce al crestinilor, ci de omul randuit de Dumnezeu pentru a oferi protectia sa acuzatilor nevinovati si a le face dreptate. Si, sa observam bine, Pavel a facut apel la imparat, in niciun caz pentru a scapa de moarte, caci era constient ca merge inaintea ei, si, in plus, "daca ar  fi facut ceva vrednic de moarte, ar fi primit sa moara", dar el nu avea alta dorinta, vorbind astfel, decat sa implineasca acest cuvant al lui Dumnezeu : "Trebuie sa marturisesti si la Roma" (Fapte 23:11 ; vezi si Fapte 26:32). Niciodata apostolul nu s-a prevalat de cetatenia sa (romana, n.t.) pentru a se impotrivi autoritatii, chiar nedreapta. El a suportat nedreptatea : de trei ori a fost batut cu nuiele si nu a protestat. Cand, impreuna cu Sila, este batut cu nuiele la Filipi, a suportat aceasta batjocora publica, dupa care face cunoscuta calitatea lui de cetatean roman (Fapte 16:37). Ar fi putut sa revendice cetatenia lui ca un drept inainte de a primi loviturile, dar nu a facut-o, nevrand sa se sustraga de la suferintele pentru Evanghelie. In aceeasi ocazie, atunci cand Satan, esuand in impotrivirea lui in public, cautand sa suprime, prin tacere, marturia lui Dumnezeu, Pavel zice : "Dupa ce ne-au batut in public necondamnati, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat in inchisoare si acum ne scot pe ascuns ? Nu asa, ci sa vina ei insisi sa ne scoata". Toate acestea nu erau nicidecum revendicarea unui drept, ci o simpla constatare in interesul Evangheliei, al carei aparator era apostolul (Filip. 1:16). Lucrul acesta era atat de adevarat incat, in cazul particular, Pavel, in loc sa-si afirme dreptul lui de a ramane in cetate, a ascultat de rugamintea magistratilor  si a plecat (Fapte 16:40). Il vedem din nou, in Fapte 22:25, intrebandu-l pe centurion despre limita puterii sale asupra lui, cetatean roman, care avea aceasta cetatenie prin nastere si care nu era condamnat - nu pentru ca ar fi vrut sa scape de o pedeapsa nedreapta, desi, in cazul precedent, a avut, fara indoiala, mai multa credinta decat in acesta ; dar nu era liber sa faca apel la constiinta  si indatoririle acestui om de razboi ? In ce priveste cetatenia lui, el nu a dobandit-o, precum comandantul, ci "o avea prin nastere". Dupa cum am vazut, el a resunoscut uneori, fara a pretinde protectia care i se cuvenea, privilegiul pe care i l-a conferit aceasta cetatenie si, alte ori, nu a tinut cont de ea, pretentia sa neavand in vedere decat interesele Evangheliei.
     Insistam asupra acestui lucru pentru a arata ca un crestin care isi cunoaste chemarea cereasca nu va apela la drepturile sale aici jos. El poate fi, prin nasterea lui, cetateanul localitatii in care locuieste, si aceasta pozitie, nu o poate nici schimba, nici anula, cu atat mai putin sa o revendice. Ea ii asigura protectia autoritatilor localitatii natale ; si daca primeste cu recunostinta aceasta protectie cand ii este oferita, el nu protesta, cand ea ii este refuzata ; dar, in schimb, se considera ca avand indatoriri fata de autoritatile care il protejeaza, si nu se considera, el a carui cetatenie este cereasca, ca fiind scutit de aceste indatoriri cand aceleasi autoritati ii refuza protectia sau il persecuta.
     Din nou observati ca, atunci cand este vorba despre drepturile sale nationale, Pavel le priveste, nu ca pe un castig, ci ca pe o pierdere datorita lui Hristos (Filip. 3:7), parasind totul, fara exceptie, si considerandu-le ca gunoaie. Aceasta neimpedicandu-l sa fie israelit si beniamit la origine, asa cum era roman din nastere, dar nationalitatea lui nu avea valoare pentru el decat pentru a chema pe poporul sau, cu o dragoste arzatoare si neobosita, sa se intoarca la Hristos (Rom. 9:3).
     Aceasta este deci pozitia crestinului fata de autoritati. Daca drepturile lui sunt respectate, el nu se va prevala de ele si le va parasi fara ezitare cand este vorba sa sufere pentru Domnul. Niciodata nu va pune in balanta drepturile sale cu indatoririle sale. Pentru el datoria ramane, chiar daca dreptul cel mai evident i-ar fi incalcat, si asculta de autoritati, oricare ar fi ele, deoarece ele sunt randuite de Dumnezeu.     

joi, 17 martie 2022

 


                                             Hamilton Smith - O Schita Biografica
                                                     1 Septembrie 1862 - 23 Ianuarie 1943
                                        
                                   (conform lui L.W. Ames la rugamintea lui A. E. Booth)


     "Amintiti-va de conducatorii vostri, care v-au vorbit Cuvantul lui Dumnezeu; si, privind atent la sfarsitul purtarii lor, imitatile credinta" (Evrei 13:7).


     Nu am reusit sa gasesc pe cineva care sa poata oferi o schita a persoanei domnului Smith.
     Aici sunt cateva informatii putine si neverificate pe care le-am putut strange despre el.
     (Actualizate ca urmare a unor informatii de la o stranepoata 15. 02. 2012).

     Tatal sau era capitan in marina comerciala. El a trait mai intai in Sutton, Surey, iar mai tarziu in Weston-super-Mare. S-a nascut in Castelnau Villas, Barnes, fiul lui John si Ellen (nascuta Faulkner, sora mai mare a Clarei, mama lui F. B. Hole).

     Sotia lui se numea Rachel, si au avut noua copii -
     Reginald s-a nascut in 1892, si a murit luptele din Franta in 1916.
     Kathleen Ellen s-a nascut in anul 1894, si a murit in 1926 (cand a nascut).
     Charles Hamilton s-a nascut in 1896, a murit fie la nastere, fie la scurt timp dupa.
     Francis Eric s-a nascut in 1896, a murit in 1961.
     Margaret Eva s-a nascut in 1897, a murit in 1981.
     John Raymond s-a nascut in 1899, a murit in 1956.
     Constance Rachel s-a nascut in 1903, a murit in acelasi an, posibil la nastere.
     Charles Anthony s-a nascut in 1907, nu se stie data mortii.

     El a fost in afaceri impreuna cu varul sau F. B. Hole, inainte de slujirea lor cu norma intreaga pentru Domnul. In timpul vietii sale, slujirea lui personala a fost limitata la Marea Britanie, dar slujirea lui scrisa s-a extins in toata lumea dupa chemarea lui acasa (la Domnul, n.t.). A murit de miocardita in urma unei gripe la varsta de optzeci de ani.

     Multa vreme nu s-a cunoscut nici macar o fotografie de-a lui. Am gasit o fotografie de grup de la conferinta de la Bridlington, din 1913, in care este identificat si, de asemenea, o fotografie de grup a comitetului editorial al revistei Scripture Truth (Adevarul Scripturii) cu ocazia infiintarii acesteia in anul 1909.

     Hamilton Smith este un comentator al Scripturii foarte iubit. El a scris despre multe parti ale Bibliei, dar este probabil cel mai cunoscut pentru caracterul studiilor sale despre Avraam, Ilie, Elise, Iosif si Rut, care au fost publicate in mai multe limbi. Scrierile sale sunt expuneri scurte si totusi nu duc lipsa de continut, in ciuda faptului ca sunt scurte. Una dintre metodele sale eficiente de predicare era folosirea in mod concis si profund a comparatiilor si contrastelor. Cartea sa despre Cantarea Cantarilor este un exemplu clasic al felului in care scrierile sale atrag atentia asupra Acelui pe care el L-a slujit cu credinciosie de-a lungul intregii sale vieti.

     El a editat "Note de interes privind lucrarea Domnului (in strainatate) cel putin pana in august 1939 (Nr. 48),  si a contribuit cu multe  articole la revista "Scripture Truth", multe fiind publicare in "An Outline of Sound Words".     

                                 
 


                           Psalmul 46 - Dumnezeu adapostul nostru


     Hamilton Smith


     1     Privire de ansamblu asupra psalmului

     Acest psalm frumos ne aminteste ca in mijlocul tuturor furtunilor din viata, Dumnezeu este adapostul poporului Sau : un adevar deosebit de important la care toti credinciosii ar adera ca doctrina, dar prea adesea, nu reusim sa profitam de "adapostul" nostru cand ne confruntam cu dificultatile si pericolele vietii de zi cu zi.
     Psalmul incepe prin afirmatia ca "Dumnezeu este adapostul nostru" (46:1). Vom gasi pe parcursul psalmului ca "Dumnezeul lui Iacov este un turn inalt pentru noi (sau adapostul nostru)" (46:7). In final, psalmul se incheie repetand, pentru a treia oara, ca Dumnezeu "este un turn inalt pentru noi (sau adapostul)" (v. 11). Acesta este deci in mod clar marele adevar asupra caruia insista acest psalm. Cand oamenii lumii cauta un adapost impotriva pericolelor si dificultatilor, ei se bazeaza in intregime pe planuri naturale si omenesti. Credinciosii au in Dumnezeu o resursa infailibila, fara insa a dispretui mijloacele providentiale. Suntem noi inconjurati de pericole ? "Dumnezeu este adapostul nostru" (46:1a). Suntem noi total slabi in prezenta tuturor vrajmasilor impotrivitori ? Dumnezeu este "taria noastra" (46:1b). Avem noi nevoie de ajutor in fiecare clipa si in toate necazurile noastre ? "Dumnezeu... este un ajutor in necazuri, intotdeauna usor de gasit" (46:1c).
     La v. 1, avem deci marele subiect al psalmului : increderea credintei care gaseste in Dumnezeu o resursa infailibila in toate incercarile pe care avem sa le infruntam prin aceasta lume. In restul psalmului, invatam rezultatele binecuvantate ale acestei increderi linistite in Dumnezeu :

     1. In primul rand, ea permite credinciosului sa se ridice deasupra fricii de violenta si de stricaciunea lumii actuale (v. 2, 3).
     2.  In al doilea rand, aceasta credinta il face pe credincios sa umble in lumina lumii viitoare (v. 4, 5).
     3. In al treilea, in timp ce el se afla inca in aceasta lume unde natiunile vuiesc si unde imparatiile se clatina, credinta realizeaza ca Dumnezeu este "cu noi" (v. 6, 7).
     4. In al patrulea, credinta ne asigura ca Dumnezeu, la timpul Sau si in felul Sau, se va ocupa de de tot raul din lume (v. 8).
      5. In al cincilea, credinta vede ca dupa ce dreptatea a actionat fata de rau, Dumnezeu va aduce pacea in lume. "El a facut sa inceteze razboaiele" (v. 9).
     6. In al saselea, in aceasta incredere, credinta poate astepta in liniste ca Dumnezeu lucreaza, stiind ca Dumnezeu este Dumnezeu, si ca la timpul voit de El Se va inalta peste natiuni (v. 10).
     7. In al saptelea rand, in lumina acestor mari adevaruri, credinta este deplin increzatoare ca, in timpul de asteptare, Dumnezeu este "un turn inalt, "adapostul nostru", si El este "cu noi" (v. 11).


     2     Starea lumii actuale - Ps. 46:2-3 

     Credinciosul, realizand ca el are in Dumnezeu un "adapost" si ca are nevoie de "tarie" si de "ajutor", poate sa faca fata la toata violenta si stricaciunea care afecteaza lumea, cu tulburarea si confuzia care rezulta. "Pamantul", ca simbol, evoca o stare ordonata si civilizata. Astfel de stare poate fi inlaturata si orice guvernare ordonata devine complet dezorganizata. Muntii simbolizeaza ceea ce este impunator si aparent trainic pe pamant. Marile imperii ale lumii care au dainuit de-a lungul secolelor parand de neatins ; dar vedem permanent in istorie, dupa cum a prezis Dumnezeu, ca aceste imperii au cazut si s-au pierdut in marea natiunilor. Domnul vorbeste despre imperiul roman ca despre un munte "aruncat in mare" (Matei 21:21). In Scriptura, "marea tulburata" este folosita adesea pentru a desemna pe cei rai care fac rau si nu pot sa stea linistiti (Isaia 57:20-21). "Apele" servesc pentru a desemna "popoare, multimi si natiuni" (Apoc. 17:15). Vuietul apelor si spuma pe care o arunca, evoca cu siguranta masele intr-un stat revolutionar care se debaraseaza de orice autoritate.
     Daca aceasta era starea lumii din perioada psalmistului, cu atat mai mult face sa scoata in evidenta violenta si stricaciunea care marcheaza lumea din zilele noastre, pe masura ce ne apropiem de sfarsitul acestui secol (*). Omul evlavios, care priveste la starea care predomina in lume, vede esecul total al intregii civilizatii si prabusirea guvernarii lumii care a fost incredintata natiunilor (incepand cu Nebucadnetar, n.t.). El vede imperiile marete ale acestei lumi rasturnate si pierdute in mijlocul maselor care s-au ridicat prin revolutie, astfel incat intreaga autoritate este clatinata si ca inimile oamenilor tremura de frica (Luca 21:26). Dar daca inimile oamenilor sunt pline de frica, credinciosii au incredere ca Dumnezeu este adapostul lor, ceea ce ii face sa spuna : "De aceea nu ne vom teme".

     (*) Fratele Hamilton Smith (1862 - 1943) a trait multe din evenimentele tulburi ale acestei lumi. Ultimile fiind cele doua razboaie mondiale. Cand vorbeste de sfarsitul acestui secol (XX) cred ca putem sa ne gandim la cateva care au avut loc doar in Europa : impartirea Europei dupa cel de-al doilea razboi mondial (est - vest), destramarea URSS, caderea zidului Berlinului, proteste (revolutii) vilolente care au dus la schimbari de regim in tarile comuniste, si foste sovietice, etc.


     3     Lumea viitoare - Ps. 46:4-5

     Nu numai ca credinta invinge lumea actuala, dar ea umbla in lumina lumii viitoare cu toata pacea si binecuvantarea ei. Credinta priveste dincolo de "apele" acestei lumi care "vuiesc" si care "spumega", si ea vede fluviul lui Dumnezeu, si paraiele de inviorare care "inveselesc". Ea priveste dincolo de  cetatile impunatoare ale oamenilor si vede "cetatea lui Dumnezeu". Psalmistul asteapta stabilirea Sionului - cetatea pamanteasca - de unde binecuvantarea se va raspandi peste natiuni. Avraam, la vremea lui, "astepta cetatea" al carei "mester si ziditor este Dumnezeu". Astazi, credinciosii pot sa spuna ca s-au "apropiat de muntele Sionului; si de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc" (Ev. 12:22). In starea actuala, vedem marile cetati ale lumii asaltate si pustiite de o violenta si o stricaciune nestapanita. Privind spre Ierusalimul ceresc, vedem cetatea in care nu va intra niciodata "nimic intinat, nici cine practica uraciune si minciuna" (Apoc. 21:27, 12).
     In plus, psalmistul, vorbind despre Sionul pamantesc, ne aminteste ca "Dumnezeu este in mijlocul ei". La fel, pentru cetatea cereasca, citim ca "Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic si Mielul sunt templul ei", si, de asemenea : "a luminat-o gloria lui Dumnezeu si lampa ei este Mielul" (Apoc. 21:22, 23). Mai mult, daca cetatile si imperiile acestei lumi se destrama si cad in ruina, cu privire la cetatea lui Dumnezeu citim : "ea nu se va clatina". Vedem ca cetatile oamenilor nu au o temelie corecta, si, prin urmare, sunt marcate de schimbare si decadere. Dar, precum Avraam, noi asteptam cetatea "care are temelii, al carei mester si ziditor este Dumnezeu". Ceea ce a intemeiat Dumnezeu nu va fi niciodata miscat. Nicio putere a vrajmasului nu o va asalta, niciun rau al omului nu va trece prin portile sale, nicio noapte nu va intuneca vreodata lumina ei, nicio umbra a mortii nu va aduce schimbarea, niciun blestem nu va duce la decadere. "Fluviul de apa a vietii" va inviora pentru totdeauna "cetatea lui Dumnezeu".
     In plus,nu avem sa asteptam mult timp pentru ca aceasta cetate devine vizibila, caci citim : "Dumnezeu o va ajuta in revarsatul zorilor". Privind lumea care ne inconjoara, constatam ca intunericul moral creste, si ca norii furtunei judecatii viitoare se ingramadesc. Dar "faptele intunericului" in crestere nu fac decat sa asigure pe credincios ca "noaptea este mult inaintata si ziua se apropie" (Rom. 13:12). "Revarsatul zorilor" - "o dimineata fara nori" - este foarte aproape, caci "inca putin, foarte putin si Cel care vine va veni si nu va intarzia" (Ev. 10:37). Pentru crestin, ziua glorie va veni odata cu venirea lui Hristos, "steaua stralucitoare de dimineata" (Apoc. 22:16) ; pentru lume, binecuvantarea va veni atunci cand Hristos, "Soarele dreptatii va rasari cu vindecarea in aripile Sale" (Maleahi 4:2). Atunci norii vor fi risipiti, si va rasari ziua, umbrele vor disparea (Cant. 4:6), si suferintele poporului pamantesc al lui Dumnezeu vor fi vindecate.


     4     Dumnezeu cu noi - Ps. 46:6-7

     In aceste zile din urma ca si in zilele psalmistului, si cu o intensitatea chiar mai mare, natiunile se agita iar imparatiile acestei lumi sunt bulversate. Atunci cand oamenii "vuiesc", ei actioneaza de-o maniera contrara regulilor naturii si bunului simt. Impinsi de Satan, printul acestei lumi, oamenii actioneaza intr-un mod nerezonabil, asemenea demonilor intrati in turma de porci care au actionat intr-un fel total opus instinctelor naturale ale animalelor, grabindu-se cu violenta spre distrugere. Conduse de Satan, natiunile de astazi se agita fara motiv unele impotriva altora pentru distrugerea lor comuna, si toate imparatiile pamantului vuiesc. Cu toate acestea, Dumnezeu nu are de spus decat un cuvant, si toata agitatia omului va inceta. Este ceea ce au constatat ucenicii atunci cand, la cuvantul Domnului, "o furtuna mare" s-a schimbat intr-o "liniste mare" (Matei 8:24-26). La cruce, natiunile s-au agitat si poporul si-a inchipuit lucruri desarte, - pentru a descoperi apoi ca Dumnezeu a vrut sa le vorbeasca in mania Sa  si sa-i ingrozeasca in furia Sa (Ps. 2:1-5).
     Totusi, oricare ar fi furtuna care urla cu furie printre natiuni, Domnul ostirilor este "cu" poporul Sau, si de aceea el poate sa zica "Dumnezeul lui Iacov este un turn inalt pentru noi". Dumnezeul care este in "mijlocul" cetatii de care noi apartinem (46:5) este "cu" poporul Sau in drum spre cetatea cereasca. Cand Iacov era un strain fara camin, Dumnezeu a putut sa-i spuna : "Eu sunt cu tine si te voi pazi... nu te voi parasi, pana cand nu voi face ceea ce ti-am promis" (Gen. 28:15). Dumnezeul care a fost cu Iacov - un om al credintei, in ciuda numeroaselor sale esecuri - a zis, de asemenea, si credinciosilor de astazi : "Nicidecum nu te voi lasa si cu niciun chip nu te voi parasi" (Evrei 13:5). Daca El este cu noi, El este "adapostul nostru", si credinciosul poate sa spuna cu indrazneala : "Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme; ce-mi va face omul?" (Evrei 13:6).


     5     Dreapta judecata a Domnului - Ps. 46:8

     Daca Domnul este cu poporul Sau, El este impotriva celor rai si ii va pustii atunci cand va actiona fata de natiuni cu dreapta judecata. Atunci se vor implini cuvintele solemne ale profetului : "Caci mania Domnului este impotriva natiunilor, si furia Lui impotriva tutur ostirilor lor; le-a dat cu totul nimicirii, le-a dat macelului" (Isaia 34:2).


     6     Pacea lumii - Ps. 46:9

     Dreapta judecata a lui Dumnezeu va conduce la pacea universala printre oameni, caci, dupa cum profetul a putut sa spuna : "Lucrarea dreptatii va fi pace; si rodul dreptatii, liniste si siguranta pentru totdeauna" (Isaia 32:17). Oamenii vorbesc despre o noua ordine, prin care spera sa puna capat razboiului si sa instaureze o pace universala. Dar pacea la care ei viseaza ignora atat sfintenia lui Dumnezeu, cat si rautatea oamenilor. Este o pace fara dreptate. Toate eforturile oamenilor vor fi zadarnice, caci Domnul este cel care "face sa inceteze razboaiele", iar pacea Lui va fi universala, caci razboaiele "vor inceta pana la marginea pamantului" (46:9). Atunci se va implini Scriptura care zice : "Nicio natiune nu va ridica sabia impotriva altei natiuni, nici nu vor mai invata razboiul" (Isaia 2:4).


     7     Rabdarea credintei - Ps. 46:10

     Stiind ca Dumnezeu este adapostul nostru in mijlocul agitatiei natiunilor, si ca El Insusi este pe cale sa pedepseasca  natiunile si a face sa inceteze razboaiele, credinciosul este chemat sa "stea linistit". Faptul de a sti ca Hristos este asezat in locul de putere, la dreapta lui Dumnezeu, si ca El asteapta ca toti vrajmasii Sai sa fie facuti asternut al picioarelor Sale, este mai mult decat suficient ca sa-l faca pe cel credincios in stare sa ramana "linistit" intr-o lume in framantare, si sa astepte interventia lui Dumnezeu la venirea Domnului. Increzandu-se in cuvantul Domnului : "Iata, Eu vin curand", credinciosul va pazi cuvantul rabdarii Sale, si astfel "va sta linistit" (Ps. 110:1 ; Apoc. 3:10-11). Totusi, "a sta linistit" este un test foarte mare pentru credinta. Carnea nu poate sta linistita, si energia naturala ar vrea sa fie intotdeauna activa. Ori, cand nu mai avem obligatia de a le respecta (nu mai suntem robi acestora, n.t.), locul nostru este de a "ramane linistiti" si de a astepta cu rabdare ca Dumnezeu sa lucreze la timpul si in felul Sau, pentru gloria si inaltarea Sa. "Fiti deci indelung-rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului" (Iac. 5:7-8). Cat de des activitatea agitata a carnii se naste din dorinta de a se inalta pe sine. Omul este intotdeauna activ pentru a cauta propria lui glorie si inaltarea sa. Credinciosul este chemat sa "ramana linistit" pentru ca Dumnezeu sa fie inaltat.


     8     Dumnezeu este turnul nostru inalt - Ps. 46:11

     Avand harul de a "ramane linistiti", vom vedea, in experienta noastra practica, ca Dumnezeu "este cu noi" si "adapostul nostru" sau "turnul nostru inalt". In duhul acestor versete, profetul Isaia a putut sa spuna : "Pe Tine Te-am asteptat ! Fii bratul lor in toate diminetile si salvarea noastra in timp de stramtorare !" (Isaia 33:2). Daca Domnul "este cu noi" in aceasta lume de conflicte, este ca noi sa fim impreuna cu El in gloria viitoare ; aceasta este dorinta inimii Sale dupa propriile Sale cuvinte : "Tata, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu sa fie si ei cu Mine unde sunt Eu" (Ioan 17:24).

     Ce binecuvantare pentru credincios sa patrunda in inima acestui psalm, si sa traiasca in liniste ca : 
     1. Dumnezeu este adapostul nostru in orice furtuna ;
     2. Dumnezeu este taria noastra in toate slabiciunile noastre ;
     3. Dumnezeu este ajutorul nostru in toate dificultatile ;
     4. Dumnezeu va actiona in judecata impotriva oricarui rau ;
     5. Dumnezeu va aduce pacea pana la marginile pamantului ;
     6. Dumnezeu va fi inaltat pe pamant ;
     7. Dumnezeu este "cu noi" in timp ce inaintam spre gloria cereasca printr-o lume de conflicte, si El este "adapostul nostru".

     Furtuna poate urla in jurul meu,
     Inima mea poate fi foarte jos, 
     Dar Dumnezeu este totul in jurul meu,
     Pot eu sa fiu nelinistit ?          
aze