temelia si adevarul

miercuri, 16 ianuarie 2019

Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

Cartea Ezra
- VII -

Arend Remmers

4.2 Inceputul rezidirii templului - 3:7-9

4.2.1 Cap. 3:7

"Si au dat argint cioplitorilor in piatra si tamplarilor; si mancare si bautura si undelemn sidonienilor si tirienilor, ca sa aduca din Liban lemne de cedru pe mare la Iafo, dupa invoirea pe care o aveau de la Cirus, imparatul Persiei".

Inceputul rezidirii templului a avut loc dupa ce altarul a fost asezat pe temelia lui : aceasta a fost a doua activitate importanta a ramasitei iudeilor care s-au intors. Cu siguranta, lipsea chivotul legamantului, si cu el prezenta lui Dumnezeu in glorie, simbolizata prin nor (Ex. 40 ; 1 Imp. 8:10, 11), dar casa a fost si a ramas casa Domnului, Dumnezeul lui Israel.
La v. 7 au inceput pregatirile pentru rezidirea templului, casa lui Dumnezeu. Ea a fost zidita, fara nicio indoiala, ca si altarul, pe temelia ei, in locul pe care Domnul l-a ales pentru a face sa locuiasca acolo Numele Sau (Deut. 12 ; 1 Cr. 22:1). Mai intai trebuia procurate materialele. Pietrele au putut fi gasite in imediata apropiere, dupa cum o arata sapaturile. Dar pentru lemnul de cedru era nevoie sa vina lucratori din Sidon si Tir, ca cei care l-au ajutat altadata pe Solomon. Lemnul trebuia taiat in muntii Libanului, si transportat cu corabii pe Marea Mediterana spre Iafo (care este Iaffa de astazi). Pentru acesti oameni s-au asigurat alimentele necesare. Aici nu este vorba de ajutoare sau contributii de bunavoie din partea concetatenilor lor, ci este vorba de a recurge la oameni din alte popoare. - La fel cum acesti oameni au fost platiti si alimentati dupa porunca, si astazi, de asemenea, este de la sine inteles ca orice serviciu facut de oamenii din lume trebuie sa fie platit cu bunavointa si promtitudine - chiar daca numai din marturie pentru Domnul.
La fel ca la inceputul cartii Ezra, vedem dependenta acestei mici ramasite fata de puterea pamanteasca a lui Cirus, in ciuda dorintei lor de a raspunde voii lui Dumnezeu.

4.2.2 Cap. 3:8

"Si in anul al doilea de la venirea lor la casa lui Dumnezeu la Ierusalim, in luna a doua, au inceput lucrarea Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si Iesua, fiul lui Iotadac, si ramasita fratilor lor, preotii si levitii, si toti cei care venisera din captivitate la Ierusalim; si au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului".

Pregatirile au necesitat mai multe luni. Doar in "a doua luna" a anului urmator, adica la mai mult de sase luni dupa "venirea lor la casa lui Dumnezeu la Ierusalim" si asezarea altarului au putut apoi sa pregateasca cele necesare pentru zidirea templului.
Ce mai era de vazut din aceasta "casa a lui Dumnezeu la Ierusalim"? Absolut nimic. Totul era ruine si cenusa. In ciuda acestei situatii nu era chestiunea de ruinile casei, ci Cuvantul vorbeste aici de "casa lui Dumnezeu". Dupa cum s-a remarcat deja de mai multe ori, aceasta expresie scoate in evidenta importanta acestui loc, indiferent de starea sa din acel moment. La timpul respectiv nu era niciun loc geografic care sa fie luat in calcul pentru "casa lui Dumnezeu", la fel si astazi nu este nicio posibilitate de strangere laolalta potrivit Scripturii, decat in Numele Domnului nostru Isus, adica in acord deplin cu voia si persoana Sa. Acesta este locul nostru de strangere laolalta astazi.
De asemenea, aici sunt "Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si Iesua, fiul lui Iotadac" care au preluat conducerea. Ei s-au dovedit a fi adevarati conducatori, "modele pentru turma" (1 Pet. 5:2, 3). Ei nu s-au asezat mai presus de popor, ci i-au considerat pe preoti si pe leveti ca "ramasita fratilor lor". Aceasta arata o frumoasa trasatura de caracter si smerenie la acesti doi barbati asezati in pozitii atat de inalte.
Dar restul poporului nu s-a lasat mai prejos. "Toti cei care venisera din captivitate la Ierusalim" au raspuns chemarii si s-au alaturat acestor conducatori si slujitori ai lui Dumnezeu. Cu o mare unanimitate, ei "au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului". Era o constructie sfanta unde erau multe lucruri care necesita supraveghere. Era "casa Domnului" si pentru aceasta niciun laic nu putea supraveghea, ci doar "preotii si levitii". Inteligenta preoteasca era atunci necesara, si ea este, la fel si astazi, pentru zidirea casei lui Dumnezeu.
Din cap. 2 aflam ca erau 4289 de preoti. Unii dintre ei, este adevarat, au fost indepartati din slujba deoarece nu si-au gasit numele in registrul genealogic. Pe de alta parte, nu erau prezenti decat 74 de leviti. Din numarul total de 341 de persoane, erau 128 de cantareti si 139 de usieri. La iesirea din Egipt, proportia dintre preoti si leviti era complet diferita. Care era cauza acestui numar mic de leviti reveniti din Babilon? Slujba lor era mai putin apreciata decat cea a preotilor? Ei bine, din cauza acestui mic numar ei " au randuit pe levitii de la varsta de douazeci de ani in sus sa supravegheze lucrarea casei Domnului".
In mod normal (Num. 4:3, 22, 30) levitii erau inrolati pentru slujba de la varsta de 30 de ani. Lucrarea lor tinea pana la varsta de 50 de ani. In Num. 8:24 gasim ca ei au intrat in slujba deja de la varsta de 25. La aceasta varsta ei incepeau un fel de pregatire, astfel ca la varsta de 30 de ani ei dobandeau maturitate spirituala necesara pentru slujba, pe langa capacitatile lor personale. Timpul de proba spirituala este la fel de important si astazi pentru orice slujba in lucrarea Domnului. Diaconii ("slujitorii") din Noul Testament corespund levitilor. Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei cu privire la ei: "acestia, de asemenea, sa fie intai incercati, apoi sa slujeasca, fiind de neinvinuit" (1 Tim. 3:10 ; comp. Filip. 2:22).
In ultimile sale cuvinte, David a coborat la 20 de ani varsta de intrare in slujba pentru leviti, pentru slujba de la templu, dand o exlicatie usor de inteles: "Domnul Dumnezeul lui Israel a dat odihna poporului Sau si va locui in Ierusalim pentru totdeauna. Si levitii nu vor mai purta cortul, nici vreuna din uneltele sale pentru slujba sa" (1 Cr. 23:25, 26). In tara Canaan, unde Dumnezeu a vrut sa dea odihna poporului Sau, slujba era mai usoara decat mai inainte in pustie. De aceea levitii puteau incepe mai de tineri. In ciuda situatiei dificile a poporului din timpul lui Zorobabel, numarul restrans al levitilor era un motiv esential pentru a pastra la 20 de ani varsta minima de intrare in slujba, desi sarcina de "supravegherea lucrarii casei lui Dumnezeu" necesita o responsabilitate mare.

4.2.3 Cap. 3:9

"Atunci Iesua, fiii sai si fratii sai, Cadmiel si fiii sai, fiii lui Iuda, au stat ca un singur om, ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu, impreuna cu cu fiii lui Henadad, fiii lor si fratii lor, levitii".

Levitii au trecut acum pe primul plan. Iesua si Cadmiel, mentionati deja in cap. 2 v. 40, sunt in fata "ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu". "Fiii lui Henadad" li s-au alaturat; ei vor reaparea mai tarziu la constructia zidului (Neemia 3:18, 24). Regasim aici, pentru a doua oara, unitatea de duh care este o conditie atat de importanta pentru succesul oricarei lucrari pentru Domnul (3:1). Aici, toti erau animati de dorinta de a ridica locuinta lui Dumnezeu din mijlocul poporului Sau, astfel ca El sa poata fi din nou onorat si adorat dupa dorinta Sa (chiar daca, din punct de vedere istoric, gloria lui Dumnezeu nu a mai revenit niciodata in locul preasfant; acest lucru nu va mai avea loc decat in Imparatia milenara; vezi Ez. 9:3 ; 10:3, 19 ; 11:23 ; 43:1-4). Unitatea de inima si de duh rezulta din faptul ca toti aveau un singur si acelasi scop inaintea ochilor, si la care s-au apucat sa lucreze cu aceasi ravna.
In acelasi timp, cuvintele "ca sa supravegheze pe cei care faceau lucrarea in casa lui Dumnezeu" reaminteste faptul pe care l-am atins deja, care ne este prezentat in 1 Corinteni 3:9-17 :

"Pentru ca noi suntem impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu; voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect intelept, am pus temelia, iar altul zideste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum zideste deasupra. Pentru ca nimeni nu poate sa puna alta temelie decat cea pusa, care este Isus Hristos. Iar daca cineva zideste deasupra pe aceasta temelie: aur, argint, pietre pretioase, lemne, fan, paie, lucrarea fiecaruia va fi aratata, pentru ca ziua o va face cunoscut, pentru ca se descopera in foc; si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va ramane, el va primi o rasplata. Daca lucrarea cuiva va fi mistuita, el va suferi pierdere; insa el va fi mantuit, dar asa, ca prin foc. Nu stiti ca voi sunteti templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela il va distruge Dumnezeu; pentru ca templul lui Dumnezeu este sfant si asa sunteti voi".

Aici vedem Adunarea lui Dumnezeu si zidirea ei pe pamant, incredintata oamenilor si responsabilitatii lor. Temelia este pusa de Domnul Isus Insusi, dupa cum a spus in Mt. 16:18 : "pe aceasta stanca voi zidi Adunarea Mea". In cetatea Corint, apostolul Pavel a pus temelia pentru adunarea locala, ca un arhitect intelept, prin vestirea Evangheliei. Aceasta temelie este, in sine si pentru sine, de neclintit. Dar, dupa plecare sa din Corint, altii au continuat sa zideasca. Unii au zidit cu materiale scumpe ca aur, argint si pietre pretioase, care ne vorbesc, in imagine, de natura lui Dumnezeu, si care vor rezista in lumina tribunalului (scaunul de judecata, n.t.) lui Hristos. Altii au vrut sa zideasca cu materiale trecatoare si pamantesti care nu ofera nicio rezistenta inaintea focului sfinteniei divine. In primul caz, este data o rasplata, dar nu in al doilea caz, chiar daca persoanele care au lucrat sunt mantuite ca prin foc. Iar cel care distruge templul sfant al lui Dumnezeu, adunarea, nu va fi nicio mila pentru el, - va fi pierdut pentru eternitate.
A veghea la toate acestea in ascultare si dragoste pentru Hristos, a fost o preocupare mare pentru apostolul Pavel. Acesta a fost criteriul prin care a supravegheat pe cei care au zidit impreuna cu el.

4.3 Punerea temeliei templului - 3:10-13

4.3.1 Cap. 3:10

"Si, in timp ce constructorii puneau temelia templului Domnului, au asezat pe preoti in imbracamintea lor, cu trambite, si pe leviti, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca sa-L laude pe Domnul, dupa randuiala lui David, imparatul lui Israel".

Locul templului a fost pustiu zeci de ani. Construirea este o imagine a intoarcerii la locul de strangere laolalta care a fost lucrata prin Duhul lui Dumnezeu acum aproape 200 de ani. Dar putem, la fel de bine, sa aplicam imaginea la nasterea unei marturii a adunarii intr-o noua localitate. Privita in mod personal, fiecare credincios care a gasit locul de strangere laolalta dupa gandul lui Dumnezeu, poate sa aplice aceste circumstante la sine insusi.
In constienta importantei deosebite a momentului, preotii stateau inaintea lui Dumnezeu "imbracati in hainele lor". Nu se poate aborda aici semnificatia la toate detaliile hainelor preotesti. Este suficient de spus ca aceste haine sunt o imagine, care arata cum se poate apropia cel credincios de Dumnezeu, in siguranta deplina a credintei, in constienta pozitiei sale desavarsite si a libertatii sale depline inaintea lui Dumnezeu, si el poate intra chiar pana in locul preasfant (Ev. 10:19 si urmat.). Lucrarea pretioasa a lui Hristos este temelia pentru ca noi sa putem intra in prezenta sfanta a lui Dumnezeu.
Preotii nu stateau doar cu hainele lor, care erau "pentru glorie si pentru podoaba" (Ex. 28:2, 40), ci, de asemenea, cu trambite. Cu siguranta, erau trambitele de argint pe care Moise le-a facut la porunca lui Dumnezeu (Num. 10:1-10). Era de datoria preotilor ca sa sune din aceste trambite in diferite ocazii si in feluri diferite; aceste trambite sunt o imagine a marturiei Cuvantului lui Dumnezeu adresat celor rascumparati. O ocazie speciala de a suna din aceste trambite a fost in acea zi: "Si, in ziua bucuriei voastre si la sarbatorile voastre si la lunile voastre noi, sa sunati din trambite peste arderile-de-tot ale voastre si peste jertfele voastre de pace; si va vor fi spre amintire inaintea Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Num. 10:10).
Astfel, preotii stateau inaintea lui Dumnezeu cu trambite, si levitii cu chimvale, - El a carui locuinta urma sa fie ridicata din nou pe vechea sa temelie. In timp ce pentru jertfe ei faceau referire la legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, acum ei se refereau la randuielile lui David, om dupa inima lui Dumnezeu, care a fost primul care a introdus cantarea de lauda in casa lui Dumnezeu. De asemenea, el era "unsul Dumnezeului lui Iacov si psalmistul placut al lui Israel" (2 Sam. 23:1 ; comp. 1 Cr. 16, in special 16:7). David era, de asemenea, cel care a introdus pentru templu (care nu se construise inca) un serviciu regulat de muzica si cantari sub conducerea lui Asaf (1 Cr. 25). La aceste randuieli ale lui David se refereau ei acum, pentru ca adorarea sa-I fie adusa lui Dumnezeu de o maniera demna pentru acel timp. Aceasta slujire tinea de "leviti, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca sa-L laude pe Domnul".
Daca astazi nu se mai injunghie animale pentru jertfa in sens literal, nu mai putem transpune muzica instrumentala in adorarea noastra in duh si in adevar. Legea de pe Sinai continea "randuieli ale carnii, impuse pana la un timp de indreptare (adica pana la venirea lui Hristos)" (Ev. 9:10). Locul sfant al lui Dumnezeu de pe pamant este denumit Locul sfant "pamantesc" (Ev. 9:1). In acest context trebuie, de asemenea, judecata muzica templului care se ascunde (sau care pretinde, mai corect "se impopotoneaza", n.t.) adesea cu calificativul de exemplu (adica de a fi exemplu, n.t.).
Adevarata adorare crestina "in duh si in adevar" nu se face nici cu jertfe de animale, nici cu instrumente muzicale, nici chiar cu titlul de acopaniament. O trompeta sau o orga nu pot sa produca adorare spirituala. Instrumentele pot continua sa cante chiar daca nimeni nu canta cu gura. Ele nu sunt nici in duh, nici in adevar.
Atunci cand noi, rascumparatii, aducem lui Dumnezeu si Tatal nostru adorare in duh si in adevar prin Hristos, atunci aceasta este o "jertfa de lauda lui Dumnezeu, adica rodul buzelor care marturisesc Numule Lui" (Ev. 13:15), si acestea sunt "jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1 Pet. 2:5). Aceasta nu poate avea loc decat intr-o atmosfera linistita si spirituala sub calauzirea Duhului Sfant. Daca noi cantam cantari ca o expresie comuna de adorare, atunci o facem prin psalmi, cantari de lauda si cantari spirituale din Noul Testament, "laudand si cantand Domnului in inima noastra" (Efes. 5:19 ; Col. 3:16). Inimile sunt, ca sa zicem asa, instrumentele; nu sunt vocile frumoase ? Credinciosi ca David, de asemenea, au inteles, dupa cum vedem in Psalmul 138:1: "Te voi lauda din toata inima mea, voi canta psalmii Tai inaintea dumnezeilor".

4.3.2 Cap. 3:11

"Si ei cantau, raspunzandu-si unii altora, laudand si multumind Domnului: Pentru ca este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna fata de Israel. Si tot poporul striga cu strigat mare, laudand pe Domnul, pentru ca se punea temelia casei Domnului".

In cei 40 de ani de traversare a pustiului de catre poporul Israel, nu se gasesc decat doua cantari de lauda : cantarea rascumparatilor dupa iesirea din Egipt si trecerea Marii Rosii, si cantarea de eliberare de la sfarsitul calatoriei, dupa lectia cu sarpele de arama (Ex. 15 ; Num. 21). Intre timp au avut loc multe murmure impotriva lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai. Din acelasi motiv, deoarece si noi suntem uneori mai degraba inclinati a murmura decat a lauda, suntem indemnati in Noul Testament la adorare : "Prin El deci sa-I aducem neincetat jertfa de lauda lui Dumnezeu, adica rodul buzelor care marturisesc Numele Lui" (Ev. 13:15). Pericolul este totdeauna prezent de a ne preocupa mai mult cu noi decat cu Hristos si cu Dumnezeu Tatal nostru, caruia I Se cuvine toata adorarea!
Dupa lungi decenii de intrerupere, o cantare vesela de lauda si multumire a fost intonata din nou la Ierusalim. In cea dintai cantare de multumire a sa, cand a adus chivotul legamantului la Ierusalim, David a cantat prin Asaf urmatoarele cuvinte: "Laudati pe Domnul, pentru ca este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna" (1 Cr. 16:34). De atunci ele au ramas ca un refren peste istoria poporului Israel. Lauda a fost din nou intonata de catre Solomon la dedicarea templului (aceasta este mentionata in totul de trei ori : 2 Cr. 5:13 ; 7:3, 6) si inca odata mai tarziu in timpul lui Iosafat (2 Cr. 20:21). De asemenea, ea, lauda, este un subiect in diferiti psalmi. Chiar fiecare verset din Psalmul 136 se incheie prin refrenul : "bunatatea Lui ramane pentru totdeauna!". El este Dumnezeul Eliberator si Mantuitor al lui Israel din trecut. In Ieremia 33:11, ultimul pasaj cu aceste cuvinte de lauda, Dumnezeu este laudat pentru mantuirea Sa din viitor : "Multumiti Domnului ostirilor, pentru ca Domnul este bun, pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna! ... Pentru ca ii voi intoarce pe cei captivi ai tarii, ca la inceput, zice Domnul".
In cartea Ezra, cuvintele se deosebesc de toate celelalte cazuri intr-un singur punct. Numai aici este adaugat: "fata de Israel" (pentru ca bunatatea Lui ramane pentru totdeauna fata de Israel). Ori aceasta este tocmai in momentul cand poporul lui Dumnezeu este, in mare parte, in captivitate sau este imprastiat, si ca doar o ramasita mica se afla in tara ! Dar acest numar mic de iudei credinciosi au in inima lor intreg Israelul, si de aceea, in ascultare si increderea, aceasta ramasita mica este adevaratul reprezentant al intregului popor in ochii lui Dumnezeu (2:70).
Ca si Ieremia, si noi putem spune despre bunatatea lui Dumnezeu Tatal nostru: "Este bunatatea Domnului ca nu suntem nimiciti de tot, pentru ca indurarile Lui nu se sfarsesc" (Plan. 3:22). Nu este nicidecum meritul nostru ca este inca astazi o marturie mica despre adevarul Adunarii lui Dumnezeu pe pamant. Dar multumiri fie aduse pentru aceasta numai si numai Dumnezeului nostru si Tatal in Hristos!

joi, 10 ianuarie 2019

Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

Cartea Ezra
- VI -

Arend Remmers

4.1.3 Cap. 3:3

"Si au pus altarul pe temelia lui, pentru ca teama era peste ei din cauza popoarelor acelor tari; si au inaltat pe el arderi-de-tot Domnului, arderile-de-tot de dimineata si de seara".

Prima actiune comuna mentionata acum este faptul de a pune altarul pentru arderi de tot "pe temelia lui". Iudeii au cautat probabil aceasta temelie sub daramaturi. Nu le-a trecut prin gand sa caute un alt loc decat pe acela pe care il aratase Dumnezeu imparatului David: "Si David a zis: Aceasta este casa Domnului Dumnezeu si acesta este altarul arderii-de-tot pentru Israel". (1 Cr. 22:1). Aceasta era exact aceeasi temelie pe care iudeii au cautata-o si au gasit-o, in ciuda gramezilor de moloz.
Cat de important este si astazi acest gand, ca altarul de adorare sa fe asezat pe o temelie buna, si nu acolo unde ar crede oamenii ca ar fi bine. Altarul pentru ardere de tot este o imagine a mesei Domnului (Mal. 1:7). Era imposibil ca el sa fie asezat "la Babilon" unde nu exista nicio libertate spirituala; dar chiar in tara "Canaan", nu putea sa fie pus oriunde, ci doar acolo unde Domnul Isus Insusi a promis prezenta Sa in mijlocul a doi sau trei (Mt. 18:20). Acolo unde sunt recunoscute autoritatea Lui absoluta si caracterul adevat al Adunarii Sale, trupul Sau, si unde exista constienta primirii noastre desavarsite inaintea lui Dumnezeu, acolo se afla "temelia altarului", acolo unde poate fi aduasa adorarea adevarata in duh si in adevar. Daca Hristos este totul si in toate pentru noi, nu vom avea nicio problema de a recunoaste acest loc pretios, in smerenie si ascultare, si a ne integra acolo.
Astfel de ganduri merg prea departe pentru vreunul dintre cititorii nostri ? Ar trebui, cu toata seriozitatea posibila, sa ne punem intrebarea ce cautam cu adevarat ca slujire pentru Dumnezeu, si ca inchinare. Este inchinarea din Biblie sau o slujire imaginata de noi si cu propriile noastre puteri? Cuvantul lui Dumnezeu nu ne arata numai drumul cel bun, ci el condamna orice slujire divina care rezulta din propria vointa (Col. 2:23, "inchinare voita").
Exista cel putin doua exemple in Vechiul Testament care ne arata prin imagini ceea ce nu trebuie sa se faca, ceea ce nu trebuie sa se intample. Unul este "altarul maret la infatisare", de cealalta parte a Iordanului, pe care l-am vazut deja (Ios. 22:10). Alt exemplu, este cel al lui Ahaz : el a vazut la Damasc un altar al idolilor care i-a placut atat de mult, incat a facut unul la fel la Ierusalim. Referitor la altarul lui Dumnezeu, este spus: "Si a mutat altarul de arama care era inaintea Domnului, din fata casei, dintre altarul sau si casa Domnului, si l-a pus alaturi de altarul sau, la nord" (2 Imp. 16:14). In acest caz, altarul lui Dumnezeu a fost mutat de pe temelia sa si dus in alta parte. O lectie solemna pentru noi astazi, cand se pun deoparte, cu usurinta, principiile Cuvantului lui Dumnezeu si, pentru a ne linisti constiinta, spunem ca si Ahaz: "altarul de arama sa fie pentru mine, ca sa cer sfat (sau, "ca sa meditez la ceea ce trebuie sa fac") (2 Imp. 16:15). Prin viclenie si abilitate, pe deoparte, se face propria vointa, si pe de alta parte, ne calmam sufletele nelinistite spunand ca ar fi putut fi mai rau ...
Oamenii care alcatuiau ramasita au ascultat de Cuvantul lui Dumnezeu fara sa adauge nici "daca", nici "dar". Cu toate acestea, ei erau oameni slabi care se temeau de popoarele tarii. Ei insisi nu erau decat un grup mic, si groaza pe care popoarele tarii le-o inspira era de inteles; aceste popoare erau fie oameni din tara Canaan, fie oameni care au fost deportati din alte tari. Vom vedea indata ca acest sentiment era bine intemeiat (cap. 4).
Totusi, vedem aici increderea lor in Dumnezeu. Versetul nu poate fi inteles corect decat in felul urmator: iudeii au asezat altarul pe temelia sa in ciuda temerii lor de vrajmasi, si au inceput imediat sa aduca pe el arderi de tot Domnului. Ei nu au beneficiat de nicio masura de protectie omeneasca, ci s-au refugiat pur si simplu in Dumnezeu, asezand altarul Sau pe temelia sa buna si Lui I-au adus inchinarea lor. In loc de a se ingrijora, ei s-au increzut in Dumnezeu si L-au laudat. Aceasta este cea mai buna protectie ! Vedem acelasi lucru la fiii lui Core, atunci cand ei canta in Psalmul 46: "Dumnezeu este adapostul si taria noastra, un ajutor in necazuri, intotdeauna usor de gasit. De aceea nu ne vom teme, chiar daca s-ar rasturna pamantul si s-ar clatina muntii in inima marilor, chiar daca apele lor ar vui si ar spumega, de s-ar cutremura muntii prin inaltarea lor. Este un rau ale carui paraie inveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfantul locas al locuintelor Celui Preainalt. Dumnezeu este in mijlocul ei, ea nu se va clatina. Dumnezeu o va ajuta in revarsatul zorilor" (Ps. 46:1-5).
In a doua jumatate a versetului, este specificat despre cel fel de arderi de tot este vorba: "arderile-de-tot de dimineata si seara", descrise in detaliu in Exod 29. La scurt timp dupa consacrarea preotilor in slujba, Dumnezeu a poruncit ca, in fiecare dimineata si in fiecare seara, un miel de un an sa fie adus ca ardere de tot "ca un parfum placut Domnului". Aceasta jertfa neincetata alcatuia temelia pentru ca cortul intalniri si preotia sa fie sfintite prin prezenta lui Dumnezeu. La sfarsitul acestei porunci, este spus: "Si voi locui in mijlocul fiilor lui Israel si voi fi Dumnezeul lor. Si vor cunoaste ca Eu sunt Domnul Dumnezeul lor care i-a scos din tara Egiptului, ca sa locuiesc in mijlocul lor: Eu sunt Domnul Dumnezeul lor" (Ex. 29:45, 46).
Cei doi miei, care se aduceau zilnic ca ardere de tot, reprezentau, in imagine, valoarea infinita si eterna a ispasirii prin lucrarea pe care Hristos a implinit-o, si satisfactia lui Dumnezeu cu privire la poporul Sau, bazata pe aceasta lucrare. Cand priveste la rascumparatii Sai, El ii vede intotdeauna in norul minunatului parfum care l-a inaltat pentru El lucrarea de rascumparare a Preiubitului Sau Fiu, Mielul injunghiat - lucrare implinita odata pentru toate, dar a carei eficacitate ramane pentru eternitate. El ne vede ca fiind "placuti in Cel Preaiubit" (Efes. 1:6), Fiul Sau, a carui lucrare pretioasa o are pentru totdeauna inaintea Lui. Iata invatatura arderii de tot de dimineata si de seara. Daca multimea ramasitei s-a vazut confruntata cu eventuali impotrivitori, ei au putut sa se increada si sa se lase incurajati de faptul ca Dumnezeu era in mijlocul lor (Ios. 3:10 ; Ps. 46:5).

4.1.4 Cap. 3:4

"Si au tinut sarbatoarea Corturilor dupa cum este scris si au inaltat arderi-de-tot, zi de zi, dupa numar, dupa randuiala, dupa cerinta fiecarei zile".

Aici nu sunt mentionate nici sarbatoarea trambitelor, care avea loc in cea dintai zi a lunii a saptea, nici ziua ispasirii din ziua a zecea. Faptul ca pentru sarbatoarea corturilor, care incepea in a cinsprezecea zi a lunii si tinea sapte zile, totul se desfasura "dupa cum este scris", de asemenea, este sigur ca si celelalte doua sarbatori au avut loc. Cu toate acestea, Duhul Sfant le omite aici, pentru a pune accentul pe sarbatoarea corturilor. In timpul acestei sarbatori, pe langa arderea de tot neincetata, trebuia adus ca ardere de tot in fiecare zi mai multi vitei (in numar descrescator), berbeci si miei, dar, de asemenea, si un tap ca jertfa pentru pacat (Num. 29:12-38). Aici sunt mentionate doar arderile de tot aduse "zi de zi, dupa numar, dupa randuiala, dupa cerinta fiecarei zile". In ciuda slabicinii sale, ramasita se tinea de Cuvantul lui Dumnezeu. In aceasta era de fapt puterea sa!
Din punct de vedere al tipurilor, sarbatoarea corturilor este la sfarsitul tuturor cailor lui Dumnezeu cu Israel. Aceasta este o imagine a bucuriei din Imparatia milenara, cand Hristos va domni ca Imparat peste poporul Sau si peste intreg universul. Strangerea finala si impacarea lui Israel sunt inca viitoare, totusi, ramasita gusta intr-o mica masura aceasta bucurie. Faptul ca aici sunt mentionate doar numeroasele arderi de tot, ne arata increderea profunda pe care iudeii si-au pus-o in Dumnezeul lor. Prin aceste jertfe puteau sa se socoteasca ca "placuti inaintea Domnului" (Lev. 1:3, 4). Atunci cand isi puneau mana pe capul animalului de jertfa, ei se identificau cu aceasta, in caracterul ei placut inaintea lui Dumnezeu, si le dadea o pace pe care niciun vrajmas nu putea sa le-o tulbure. - In acelasi fel, toti rascumparatii pot sa se apropie astazi de Dumnezeu, deoarece ei stiu ca sunt facuti "placuti in Cel Preaiubit; in El avem rascumpararea prin sangele Lui, iertarea greselilor, dupa bogatiile harului Sau, pe care l-a facut sa prisoseasca fata de noi ..." (Efes. 1:6, 7). A Lui sa fie adorarea si lauda pentru eternitate !

4.1.5 Cap. 3:5

"si, dupa aceea, arderea-de-tot neincetata si cea de la lunile noi si cea de la toate sarbatorile Domnului, care erau consacrate, si de la toti cei care aduceau un dar de bunavoie Domnului".

"Arderea de tot neincetata" era arderea de tot de dimineata si de seara mentionata deja la v. 3 (Ex. 29:42). Mentionarea repetata nu este o simpla repetare, ci ea arata clar ca darul nu rezulta dintr-o exaltare de scurta durata, ci era o manifestare care se prelungea in timp. - Domnul ar vrea, de asemenea, sa lucreze in noi ca sa nu avem un entuziasm doar de scurta durata. El ar vrea sa fim preocupati permanent cu lucrarea Sa pretioasa de la cruce. Nu vrea sa fim doar "crestini de duminica", care sa ne preocupam cu El numai din cand in cand. El cauta la noi adorarea personala zilnica. Ceea ce ar face, de asemenea, ca in ziua de duminica, adorarea noastra colectiva adusa Tatalui in duh si in adevar sa fie mai proaspata si mai vie !
Arderea de tot "de la lunile noi" era adusa la inceputul fiecarei luni (Num. 28:9-15). Lunile anului evreiesc incepeau la luna noua, adica atunci cand luna nu se mai vedea; apoi ea incepea sa creasca pana la luna plina. Aceasta jertfa adusa la inceputul lunii vorbeste de dorinta de crestere spirituala si de cresterea inteligentei in gandurile lui Dumnezeu. Cresterea spirituala este un proces normal pe care nu-l putem scurta in mod artificial. De asemenea, importanta este si cunoasterea Cuvantului lui Dumnezeu, - si ea lipseste din ce in ce mai mult astazi - ea poate sa se umfle (de mandrie, n.t.) foarte usor daca nu este pusa in practica la fiecare pas din ceea ce am retinut si inteles (1 Cor. 8:1-3). De aceea avem nevoie, de asemenea, de rabdare fata de credinciosii care nu sunt atat de inaintati spiritual.
Arderea de tot "de la toate sarbatorile Domnului" (sau zilele solemne ale Domnului, n.t.) corespunde celor trei sarbatori din a saptea luna, mentionate deja, si vorbeste in tip de intoarcerea spirituala si de restaurarea poporului Israel, dar dupa aceea este si pastele, sarbatoarea azimilor, cele dintai roade si sarbatoarea saptamanilor. Aceste patru sarbatori care tocmai au fost mentionate, care sunt in mod normal la inceput, amintesc lui Israel de iesirea din Egipt si intrarea in tara Canaan. In tipuri ele descriu lucrarea lui Hristos si nasterea Adunarii lui Dumnezeu (Cincizecime, Fapte 2). Termenul "sarbatoare" (ebraic: mo' ed) inseamna in mod corect: "o zi speciala pentru apropierea de Dumnezeu". In plus, aceste ocazii de sarbatoare sunt "sfintite", adica ele sunt momente in care se are constienta, intr-un mod special, a prezentei sfinte a lui Dumnezeu. - Maretele fapte pe care Dumnezeu le-a implinit prin Fiul Sau sunt de-o maniera permanenta si vie in inima alor Sai. El vrea ca ei sa-si aminteasca totdeauna intr-un fel nou.
In final sunt mentionate arderile de tot "de la toti cei care aduceau un dar de bunavoie Domnului". Toate arderile de tot enumerate mai inainte trebuiau sa fie aduse in mod regulat la timpul hotarat de Dumnezeu. Ele vorbesc in sine despre lucrarea de rascumparare a lui Hristos si de amintirea ei. Dar arderile de tot "de la toti cei care aduceau un dar de bunavoie Domnului" emananau dintr-o initiativa personala, din dorinta de a aduce lui Dumnezeu o ardere de tot (Lev. 1). In aceste jertfe vedem, in imagine, rezultaul unei preocupari personale cu Persoana si lucrarea Domnului de la cruce. De aceea, gasim in aceste jertfe etapele care reflecta diferitele trepte de crestere ale credinciosilor. Chiar daca era un vitel, un animal din turma sau un porumbel, in toate cazurile se ardea in intregime animalul adus ardere de tot, si el era "o jertfa prin foc, de mireasma placuta Domnului". - La fel si astazi, ceea ce joaca rolul esential in adorare nu este diferitele stadii de cunoastere spirituala, ci dorinta de a prezenta Tatalui pe Domnul Isus si lucrarea Sa, avand constienta ca suntem acceptati in mod desavarsit in El. Iata unica temelie a miresmei placute pentru toate jertfele.

4.1.6 Cap. 3:6

"Din ziua intai a lunii a saptea au inceput sa inalte arderi de tot Domnului. Dar temelia templului Domnului nu fusese pusa inca".

Cand se apropia luna a saptea, iudeii s-au adunat ca un singur om la Ierusalim, pentru a rezidi altarul pe vechea lui temelie. Arderile de tot descrise in v. 3 la 5 au fost aduse deci din prima zi a acestei luni, dupa cum arata acest verset. Nu este spus nimic de celelalte jertfe care erau randuite. Arderea de tot era singura in centru. Ea ni-L arata pe Hristos in perfectiunea devotamentului Sau de la cruce pentru buna placere a lui Dumnezeu Tatal (Efes. 5:2 ; 1 Pet. 2:5b). Ce imagine minunata au dat acesti cativa iudei reveniti la locul pe care Dumnezeu l-a ales pentru El ! Singura lor dorinta era sa-I dea cinstea si adorarea de care este vrednic, si de care a fost lipsit atat de mult. La Babilon nu exista acest altar.
"Dar temelia templului nu fusese pusa inca". Atunci cand Dumnezeu i-a aratat lui David locul pentru zidirea templului, el a zis: "Aceasta este casa Domnului Dumnezeu si acesta este altarul arderii de tot pentru Israel" (1 Cr. 22:1). El aseaza casa lui Dumnezeu inaintea altarului, in timp ce ramasita revenita pune locul comuniunii cu Dumnezeu inaintea locului de locuit. Cu toate acestea, acest loc de locuit nu se lasa asteptat mult timp. Din a doua parte a cap. 3 incepe constructia templului, si avem descrierea lui pana la dedicarea din cap. 6.
Noi ne amintim ca, din punct de vedere tipic, avem aici inaintea nostra punerea in practica a vietii de credinta. Templul, dupa gandurile lui Dumnezeu, nu poate fi distrus. Nu oamenii sunt cei care se preocupa cu zidirea lui, ci El Insusi si Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Mt. 16:18) ; Efes. 2:20, 21 ; 1 Pet. 2:5). Dar constructia acestui templu este, de asemenea, vazuta din punctul de vedere al responsabilitatii omului. Sub acest aspect el poate fi construit cu materiale bune sau rele. Templul poate fi chiar distrus (1 Cor. 3:12-17). Deci, exista o constructie facuta in constienta responsabilitatii: "fiecare sa ia seama cum zideste deasupra" (1 Cor. 3:10). Aceasta este punctul de vedere pe care il avem aici inaintea noastra.

miercuri, 9 ianuarie 2019

Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

Cartea Ezra
- V -

Arend Remmers

3.10 Sosirea darurilor de bunavoie suplimentare - 2:68, 69

"Si unii dintre capii parintesti, cand au ajuns la casa Domnului, care este in Ierusalim, au adus daruri de bunavoie pentru casa lui Dumnezeu, ca s-o ridice pe locul ei; au dat la visteria lucrarii dupa posibilitatile lor, saizeci si unu de mii de darici (moneda de aur persana) de aur (aprox. 500 kg de aur) si cinci mii de mine de argint (aprox. 3000 kg; o mina=50sicli) si o suta de haine preotesti".

La versetul 1 am vazut ca iudeii "s-au intors la Ierusalim si Iuda, fiecare in cetatea sa". O data ajunsi, nu au cautat mai intai vechiul lor loc de locuit, ci "casa Domnului, care este in Ierusalim". Ce entuziasm si ce dorinta pentru Dumnezeu si pentru locuinta Sa trebuie sa fi umplut inimile lor ca sa-i faca sa se duca mai intai in acest loc! Era aceeasi dorinta care anima pe fiii lui Core cand au compus Psalmul 42 : "Cum doreste cerbul (sau, "Cum tanjeste cerbul") izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu. Cand voi veni si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?". Gasim sentimente asemanatoare exprimate la inceputul psalmilor 63 si 84.
Nu mai ramasese nimic din "casa lui Dumnezeu, care este in Ierusalim". Noi vorbim cu usurinta astazi de primul templu, al doilea templu, dar in Cuvantul lui Dumnezeu nu este vorba decat de "Casa" sau "Templul". Si nu a existat si nu exista decat acest loc pe pamant unde Solomon a construit templul care va fi ridicat din nou, in acelasi loc, in timpul Imparatiei de o mie de ani. In acelasi fel, nu exista in timpul prezent decat o singura Adunare, decat un singur trup al lui Hristos si decat un singur loc de strangere laolalta in Numele Domnului. Niciunui iudeu nu i-a trecut prin gand sa ridice templul sau altarul pe un alt amplasament care ar fi parut mai potrivit. Ce diferenta cu ceea ce se vede astazi in crestinatate, cu numeroasele sale grupari!
Invatatura din punct de vedere al tipurilor nu se refera, bineinteles, la gandul lui Dumnezeu, ci la responsabilitatea omului si la umblarea sa. Adunarea, dupa gandurile lui Dumnezeu, nu poate fi nimicita, caci "portile Locuintei mortilor (hades) nu o vor invinge" (Mt. 16:18). Dar, sub responsabilitatea omului, aceasta cladire spirituala numita, de asemenea, "templul lui Dumnezeu", poate fi in intregime distrusa, dupa cum este cazul aici (1 Cor. 3:17). Si totusi este acelasi templu, numai ca este privit din puncte de vedere diferite.
Ravna fata de Dumnezeu si de casa Lui de pe pamant, dorinta de a o reconstrui si de a-I sluji Domnului asa cum El vrea, i-a facut pe "capii parintesti" sa daruiasca de bunavoie "pentru casa lui Dumnezeu". Ei au daruit sume mari, aproape 61000 de darici de aur, 5000 de mine de argint si 100 haine preotesti. Toata aceasta suma cantarea aproximativ 14500 kg de aur si 2800 kg de argint, o cantitate imensa!
Aceasta este a treia referire despre bunavointa care a animat aceasta trezire, si o caracteriza intr-un anumit mod. La cap. 1 v. 4 si 6 am vazut darurile locuitorilor din locurile de unde a plecat ramasita. La cap. 1 v. 7, Cirus a adus obiectele din templu care au fost jefuite. Aici (2:68), conducatorii ramasitei au fost profund miscati, dar numai la vederea starii dezolante in care se afla cetatea lui Dumnezeu si casa Lui; si ei au fost atat de miscati incat au daruit de bunavoie sume mari pentru construirea casei lui Dumnezeu, astfel incat slujba sa poata fi facuta intr-un mod potrivit. Chiar daca o parte din preoti au trebuit sa fie indepartati din slujba datorita deficientelor (de ordin genealogic, n.t.) si slabiciunii (2:61-63), acest lucru nu a facut pe conducatori sa nu aprecieze aceasta slujba sau sa o dispretuiasca. Nu, ei au daruit hainele necesare pentru slujba preoteasca, care erau "pentru glorie si pentru podoaba" (Ex. 28:2, 40). - Daca slujirea tuturor credinciosilor astazi este la fel de slaba si nedesavarsita, cu toate acestea, nu trebuie s-o dispretuim, ci trebuie sa facem tot ce sta in puterea noastra pentru ca ea sa fie facuta in asa fel ca Dumnezeu sa fie onorat.

3.11 Tot Israelul in cetatile lor - 2:70

"Si preotii si levitii si unii din popor si cantaretii si usierii si netinimii au locuit in cetatile lor, si tot Israelul in cetatile lor".

Concluzia finala cuprinde tot ceea ce a fost descris intr-un mod unic. Duhul Sfant a inspirat pe scriitorul acestor cuvinte pentru a concluziona aceasta trezire. Guvernatorul care i-a facut pe iudei sa se suie la Ierusalim nu este mentionat mai intai, ci "preotii", care nu alcatuiau decat o mica parte din cei care s-au intors. Cu toate acestea, ei si levitii mentionati au transmis caracterul lor adunarii. Acestia din urma, levitii, sunt cei care au ajutat la slujirea lui Dumnezeu.
Iudeii "din popor" - din poporul lui Dumnezeu - nu au venit decat cu un singur scop, acela de a reconstrui templul pe vechiul sau amplasament si de a-I sluji lui Dumnezeu. Asa cum stim, slujba nu putea fi facuta decat de preoti si de cei care ii ajutau, levitii. "Cantaretii, usierii si netinimii" nu sunt mentionati decat dupa "cei din popor". De asemenea, ei isi aveau locul si sarcina lor.
Intre inceputul v. 68 si v. 70, trebuie sa se fi scurs ceva timp. Dupa ce cei care s-au intors au cautat inainte de toate "casa Domnului", vedem ca intre timp ei si-au cautat cetatea lor de bastina, si s-au asezat acolo. Ei "au locuit in cetatile lor". Acest lucru a avut loc cativa ani mai tarziu, cand profetul chemat de Dumnezeu, Hagai, a trebuit sa se planga: "Pentru voi este timpul sa locuiti in casele voastre imbracate cu lemn, cand casa aceasta sta pustiita?" (Hagai 1:4). Acum era cu totul altceva. Casa lui Dumnezeu fusese preocuparea lor mai inainte de propriile lor case. - Cu noi cum este ? Ce ar putea sau ar trebui sa spuna un profet ca Hagai despre angajamentul nostru? Ce model ne ofera, dimpotriva, Mantuitorul si Domnul nostru care putea sa spuna despre Sine: "Ravna casei Tale m-a mistuit" (Ps. 69:9 ; Ioan 2:17) !
Ultimile cuvinte din verset contin o afirmatie remarcabila: "Tot Israelul (locuia)in cetatile lor". Desi nu era decat un numar mic de iudei din cele doua semintii, care se gaseau acum in tara, acestia sunt considerati de Dumnezeu ca "tot Israelul" ! Si ce se intampla cu marea masa a poporului ramasa la Babilon? Pentru ei se aplica Osea 1:9 : "Lo-Ami" - "nu-i poporul Meu". Ei erau originari din poporul lui Dumnezeu (si ei sunt inca si astazi), dar ei nu erau potrivit credintei. Acest fapt va fi doar atunci cand Israel va recunoaste, prin pocainta si cu credinta, pe Domnul Isus ca Mesia al lor, la inceputul Imparatiei milenare, si cand Il vor numi "Dumnezeul meu", incat "Lo-Ami" (nu-i poporul Meu) va deveni "Ami" (poporul Meu) (Osea 2:20-23 ; comp. Zah. 13:9). Iudeilor din imprastiere, deveniti credinciosi in Domnul Isus, Petru putea sa le scrie deja: "... voi, care odinioara nu erati popor, iar acum sunteti popor al lui Dumnezeu" (1 Pet. 2:10). Pentru ramasita revenita de la Babilon, judecata divina "Lo-Ami" nu mai era valabila, desi din aceasta ramasita s-a dezvoltat in timpul Domnului Isus iudaismul care L-a refuzat de o maniera generala pe Domnul Isus ca Mantuitor si Il refuza pana astazi.
Daca noi ne strangem astazi ca adunare, stim ca noi suntem doar o mica parte din Adunarea lui Dumnezeu pe pamant. Dar exact in acelasi fel in care Dumnezeu recunoastea ca "tot Israelul" ramasita pe care o avea inaintea ochilor Sai, ca poporul in intregime, si noi, de asemenea, avem dreptul astazi sa vorbim de "Adunare", chiar daca stim ca ea nu este decat o parte din tot ceea ce Dumnezeu a avut intotdeauna inaintea ochilor. Mica ramasita de 42360 de persoane este desemnata de Duhul Sfant ca "tot Israelul". Doar ei se aflau in locul potrivit, in locul cel bun, adica acolo unde Domnul i-a condus altadata la iesirea din Egipt, in tara Canaan, si unde El voia sa faca sa locuiasca Numele Sau si sa fie adorat in templul de la Ierusalim. Ei erau in totul constienti ca erau reprezentantii intregului popor, asa cum jertfele lor din cap. 6 v. 17 (jertfe pentru pacat) si din cap. 8 v. 35 (jertfa de ardere de tot) erau pentru "tot Israelul" !

4 Cap. 3 : Reconstructia altarului si a templului

Prin intoarcerea lor de la Babilon, iudeii care au revenit erau separati de lume, inclusiv de lumea religioasa, dar unitatea lor nu era exprimata decat la Ierusalim. Nu putea sa fie altfel. Numai in locul unde Dumnezeu doreste sa ii vada pe ai Sai adunati, acolo unitatea lor este vizibila. A fost cazul atunci, si astazi nu este altfel. Unitatea Adunarii, trupul lui Hristos, este, cu siguranta, un fapt imuabil, dar partea practica, unitatea Duhului, trebuie pastrata in (prin) legatura pacii (Efes. 4:3). Pentru aceasta este nevoie de efort spiritual.
Acest lucru il vedem la ramasita iudaica care s-a adunat "ca un singur om" inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor, la Ierusalim. De asemenea, in Noul Testament suntem adesea indemnati sa fim in acelasi asentiment (Rom. 12:16 ; 15:5, 6 ; 1 Cor. 1:10 ; 2 Cor. 13:11 ; Filip. 2:2 ; 4:2 ; 1 Tes. 5:13).

4.1 Construirea altarului, si jertfele - 3:1-6

4.1.1 Cap. 3:1

"Si cand a venit luna a saptea, fiii lui Israel erau in cetati, poporul s-a adunat ca un singur om la Ierusalim".

"Luna a saptea" (Etanim sau Tisrei) era la origine (ca si astazi pentru iudei) prima luna a anului (*). Pe parcursul acestei luni aveau loc ultimile trei sarbatori ale Domnului : sarbatoarea trambitelor, marea zi a ispasirii si sarbatoarea corturilor. Din punct de vedere al tipurilor, aceste sarbatori indreptau privirile spre restaurarea spirituala a poporului Israel in viitor. In prima zi era sarbatoarea trambitelor (Lev. 23:24), care este o imagine profetica a semnalului de inceput al unei noi vieti in Israel si de intoarcerea in tara sa ca credinciosi. Cu toate acestea, aceasta sarbatoare nu este mentionata aici, si nici marea zi a ispasirii, care este o imagine a impacarii complete a poporului cu Dumnezeul sau (Lev. 23:26-32). Singura sarbatoare mentionata aici este sarbatoarea corturilor. Aceasta este o imagine a Imparatiei milenare si este o incheiere a tuturor cailor lui Dumnezeu cu poporul Sau pamantesc Israel (3:4).

(*) Cu toate acestea, este specificat ca sarbatoarea pastelui era "inceputul lunilor; ... intaia luna a anului" (Ex. 12:2). Aceasta era luna Abib sau Nisan (Martie/Aprilie).

Aceasta sarbatoare tinea din ziua a cinsprezecea la a douazeci si una zi a lunii a saptea. In cursul acestei luni a avut loc dedicarea templului lui Solomon, care era tocmai in legatura cu sarbatoarea corturilor (2 Cr. 5:3 ; 7:8-10). Cu toate acestea, sarbatoarea corturilor este aici la inceputul zidirii templului, in timp ce in timpul lui Solomon ea era la sfarsit. Dupa gandurile lui Dumnezeu, nu exista decat un templu, dupa cum am vazut in Ezra 2:68. Acest lucru este scos in evidenta prin mentionarea celei de-a saptea luni.
In primul rand este mentionat din nou ca "fiii lui Israel erau in cetatile lor" (vezi 2:70). Totusi, nu era vorba decat de o mica ramasita ! Dar ei se aflau din nou in tara promisa, adica acolo unde Dumnezeu voia sa binecuvanteze poporul Sau, daca Il asculta. De aceea aceasta ramasita, in ciuda micimii ei, este numita aici "fiii lui Israel", ca reprezentare adevarata a intregului popor al lui Dumnezeu.
"Si cand a venit luna a saptea, ... poporul s-a adunat ca un singur om la Ierusalim". Era un nou inceput, solemn, dar, in acelasi timp, plin de bucurie si spiritual. V. 6 ne spune ca acest lucru a avut loc din prima zi a lunii a saptea. Unanimitatea poporului a fost exprimata in aceasta imprejurare. In v. 9 conducatorii sunt cei care erau gata sa stea "ca un singur om" pentru a supraveghea inceputul rezidirii templului, si in cap. 6 v. 20 gasim acelasi lucru pentru preoti si leviti la dedicarea templului. Aici cei care s-au adunat erau tot poporul, adica multimea ramasitei, si ei s-au adunat la Ierusalim. Expresia "la Ierusalim" arata scopul spre care ei aspirau in unanimitate.
"Ierusalim" era locul pe care Domnul l-a ales pentru a face ca sa locuiasca acolo Numele Sau (Deut. 12:5 ; 1 Imp. 11:36 ; Ps. 78:68 ; 87:2). Acesta era singurul motiv pentru intoarcerea ramasitei, care este vazuta aici de Dumnezeu ca reprezentantul intregului popor. Si astazi, de asemenea, exista un singur loc unde crestinii credinciosi pot sa se adune potrivit Scripturii : "acolo unde doi sau trei sunt adunati in Numele Meu, acolo Eu sunt in mijlocul lor" (Mt. 18:20). Lucrul acesta implica recunoasterea fara nicio restrictie, in invatatura si in umblare, a persoanei Sale si a Cuvantului Sau ca autoritate absoluta, dar aceasta implica, de asemenea, (ca si in cazul iudeilor de aici) o despartire completa de lume, si in acelasi timp recunoasterea si reprezentarea vizibila a faptului ca toti credinciosii apartin singurului trup al lui Hristos (desi acest adevar nu era cunoscut inca in Vechiul Testament). Una din activitatile cele mai importante in acest cadru este adorarea in duh si in adevar pe care Tatal o asteapta din partea noastra (Ioan 4:23, 24). Aceasta isi gaseste expresia, ca imagine, in altarul pentru arderea de tot.
In exterior nu era nimic atragator in locul unde poporul s-a adunat "ca un singur om". Cetatea era daramata, si templul ras. Mai mult de 50 de ani s-au scurs de cand ultima jertfa a fost oferita lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ramasita cauta locul pe care Domnul l-a ales, unde altarul si templul au fost ridicare dupa voia Sa si unde puteau sa fie ridicate din nou. - La fel si locul de strangere laolalta al crestinilor in Numele Domnului Isus nu are nimic atragator pentru inteligenta si sentimentele omului. Pentru el pare plictisitor sa vada credinciosi adunati in liniste si simplitate. Dar ceea ce omul natural si carnea (inclusiv a celor credinciosi) nu pot vedea, este prezenta promisa a Domnului Isus! El este singurul punct de atractie pentru toti credinciosii si sufletele fidele.

4.1.2 Cap. 3:2

"Atunci Ieshua (in rom. Iosua, n.t.), fiul lui Iotadac, si fratii sai, preotii, si Zorobabel, fiul lui Sealtiel, si fratii sai s-au ridicat si au zidit altarul Dumnezeului lui Israel, ca sa inalte pe el arderi de tot, dupa cum este scris in legea lui Moise, omul lui Dumnezeu".

"Ieshua, fiul lui Iotadac", era marele preot din casa lui Aaron si "Zorobabel, fiul lui Sealtiel" (*), printul casei lui David. Amandoi isi gasesc corespondentul desavarsit in Domnul Isus, preot si imparat (Ev. 7:1-3). Cei doi conducatori ai poporului sunt asezati acum in fruntea "fratilor" lor, adica a familiilor lor. Fiecare slujitor are ca prim teren de activitate propria lui familie, atat din punct de vedere natural cat si din punct de vedere spiritual.

(*) Faptul ca Zorobabel este numit aici fiul lui Sealtiel, in timp ce in 1 Cr. 3:19 este numit fiul lui Pedaia, poate fi explicat printr-o casatorie de levirat (Deut. 25:5; n.t.) a lui Pedaia cu vaduva lui Sealtiel, sau vaduva lui Pedaia cu Sealtiel.

Prima lor dorinta era sa zideasca "altarul Dumnezeului lui Israel, ca sa inalte pe el arderi de tot". Relatia cu Dumnezeu este pusa pe primul plan. Aceasta este deja schitata in plecarea lui Avraam spre tara Canaan in urma promisiunii lui Dumnezeu. Avraam nu a avut niciun altar, nici in Ur si nici in Haran; dar cand a ajuns in tara promisa, citim ca el a zidit un altar lui Dumnezeu, Domnul. In drumul sau spre Egipt, din nou el nu a avut niciun altar, ci la intoarcerea sa el revine la altarul pe care il zidise mai inainte, si acolo cheama Numele Domnului (Gen. 12:7 ; 13:4). Adorarea adevarata este in legatura cu locurile ceresti (Efes. 1:3, 20 ; 2:6 ; 3:10). Tipul acestora in Vechiul Testament este tara Canaan.
Toate celelalte altare erau dedicate idolilor, sau cel mult erau rezultatul dorintei de a-L sluji pe Dumnezeu intr-un fel omenesc, dupa propriile lor ganduri. Asa a fost cazul, de exemplu, cand cele doua semintii si jumatate au zidit pe celalalt mal al Iordanului "un altar maret la infatisare" (Ios. 22:10) pentru a impiedica sa se creeze o eventuala distantare sau instrainare intre ei si partea poporului Israel care se afla in tara Canaan. Acest altar, evident foarte impresionant, era un altar omenesc care nu ar fi fost necesar daca israelitii (cele doua semintii si jumatate, n.t.) si-ar fi ocupat locul in tara Canaan. De aceea expresia "altarul Dumnezeului lui Israel" este atat de importanta. Acesta nu era un altar omenesc, nici altarul iudeilor, nici cel al ramasitei si al Dumnezeului lor, ci era altarul lui Dumnezeu in care tot Israelul credea. - Asa cum acesti cativa iudei au reprezentat ceva foarte mic, la fel si astazi, credinciosii care se aduna in Numele Domnului Isus nu pot pretinde ca sunt mai presus de ceilalti. Ei nu fac decat ceea ce Domnul a poruncit tuturor celor ai Sai sa faca.
Altarul era locul de intalnire al poporului cu Dumnezeu, bineinteles pe baza jertfei de ispasire. De aceea este mentionat ca pe el urma sa se inalte arderi de tot. Nicio alta jertfa (jertfa de multumire, jertfa pentru pacat si pentru vina, daruri de mancare) nu este mentionata aici, nici in versetele urmatoare. Jertfa de arderea de tot era semnul primirii depline a pacatosului inaintea lui Dumnezeu, pe baza lucrarii desavarsite a lui Hristos la cruce, care S-a dat pe Sine Insusi (Efes. 1:6, 7 ; 5:2). In acelasi timp, atunci cand jertfa de ardere de tot era adusa de bunavoie, ea era cea mai frumoasa imagine a adorarii in duh si in adevar (Ioan 4). Iudeii nu puteau (inca) intelege, dar deja ei stiau ca jertfa de ardere de tot era darul cel mai inalt, si ca era oferit in intregime Domnului ca un parfum placut, nici cel care il aducea nici preotul nu primeau nicio parte.
In Vechiul Testament, nu este la intamplare ca altarul este numit "masa Domnului" (Mal. 1:7, 12, vezi 1 Cor. 10:21). Masa este o imagine a comuniunii. Masa Domnului era atunci, asa cum este si astazi, locul comuniunii cu Dumnezeu ; dar ea este, de asemenea, locul de adorare, dupa cum arata jertfa adusa pe ea.
Astazi, multi crestini sunt entuziasmati prin "Praise and Worship", aceste cuvinte inseamna "lauda" si "adorare". Dar ceea ce se exprima practic cu jocuri de instrumente muzicale, este orientat mai mult spre stimularea sentimentelor omenesti decat spre glorificarea lui Dumnezeu. Tatal cauta, totusi, "adoratori in duh si in adevar" (Ioan 4:23, 24). Adorarea adevarata este mai mult decat multumire si lauda, desi noi suntem chemati, de asemenea, si la acestea (Col. 1:10 ; Ev. 13:15). Dumnezeu, Tatal nostru, cauta astazi adorare care corespunde cu natura Sa ("Dumnezeu este duh") si cu revelatia Sa ("in adevar") in timpul prezent. Intoarcerea la formele Vechiului Testament este nepotrivita, si chiar mai mult, folosirea muzicii lumesti, influentata chiar de demoni cu ritmuri electrizante.
Dupa mentionarea amplasamentului si a caracterului altarului, acum este data baza pe care altarul este ridicat din nou: "... dupa cum este scris in legea lui Moise, omul lui Dumnezeu". La inceputul istoriei poporului Israel, Moise a fost primul care a primit gandurile lui Dumnezeu cu privire la locuinta Sa, si el le-a transmis poporului. El este primul pe care Scriptura il numeste "omul lui Dumnezeu", un titlu care implica, pe de-o parte, un devotament fata de Dumnezeu, si, pe de alta parte, recunoasterea de catre Dumnezeu a acestui om (Deut. 33:1 ; Ps. 90:1). Moise era un model pentru ramasita, si Cuvantul lui Dumnezeu era temelia activitatii sale.
Urmarirea stricta a Cuvantului lui Dumnezeu, in dragoste si in devotament pentru El, este, de asemenea, singura norma pentru noi. Nu a fost zidit nimic nou, nimic nu a fost modernizat, ci s-au tinut in totul de poruncile lui Dumnezeu. Cea mai mare parte din cei care alcatuiau ramasita nu au vazut niciodata altarul de altadata. Ei nu au vazut niciodata cum se aducea o jertfa de ardere de tot. Dar ei aveau legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, si aceasta le era suficient. Daca se tineau de Cuvantul lui Dumnezeu, puteau, de asemenea, in acel timp de slabiciune exterioara, sa-I slujeasca lui Dumnezeu intr-un fel placut Lui.
Asa a fost si pentru trezirea de acum aproape 200 de ani: fratii au inceput prin fangerea painii si adorare, inainte de a pune apoi in practica gandurile lui Dumnezeu cu privire la casa Sa, Adunarea. Adorarea este datoria de capatai a crestinului. Ea este singura activitate despre care stim ca va continua in eternitate - dar atunci va fi fara slabiciune sau imperfectiune (Iuda 25 ; Apoc. 5:14).

joi, 3 ianuarie 2019

Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

Cartea Ezra
- IV -

Arend Remmers

3.2 Cap. 2:3-19 - Numele familiilor (15509 persoane)

Parintii sau stramosii celor 17 familii sau rude care sunt numarati aici, in mare parte sunt necunoscuti. Zece din aceste nume de familii apar la sfarsitul ultimului capitol atunci cand sunt enumerati israelitii care au incheiat casatorii mixte cu femei din alte popoare si care s-au curatit (10:43).

3.3 Cap. 2:20-35 - Oameni din anumite locuri (8635 persoane)

Aici este vorba de cele 22 de locuri situate mai departe sau mai aproape de Ierusalim. Numarul total al membrilor familiilor si al locuitorilor din cetati si din sate care s-au intors (2:3-35) se ridica la 24144 de persoane. In numarul lor sunt socotiti numai barbatii, dupa cum reiese din expresiile de "fii" si "barbati".

3.4 Cap. 2:36-39 - Numele preotilor (4289 de persoane)

Cu cele 4289 de persoane, preotia era bine reprezentata. Slujba preoteasca era extrem de importanta pentru Israel, dar aceasta este si o caracteristica speciala a celor care, in timpul prezent, cred in Domnul Isus (vezi Ev. 13:15 ; 1 Pet. 2:5 ; Apoc. 1:5, 6). In Noul Testament toti copiii lui Dumnezeu sunt considerati ca preoti. Pe baza lucrarii ispasitoare a lui Hristos, ei au libertate deplina sa intre in locul preasfant (locul prezentei lui Dumnezeu) prin perdeaua care a fost rupta. Responsabilitatea lor principala este adorarea. Numarul mare de preoti trebuie sa fi fost o incurajare pentru ramasita care s-a intors.

3.5 Cap. 2:40-42 - Numele levitilor (341 persoane)

In contrast cu preotii, levitii (de care apartineau cantaretii si usierii) erau reprezentati in numar foarte mic: cu totul doar 341 de persoane. Responsabilitatile lor in templu s-au schimbat considerabil fata de slujba din cortul intalnirii (com. Num. 3 la 4 si 1 Cr. 25 la 26). Diferitele activitati ale cantaretilor care laudau pe Dumnezeu si ale usierilor care trebuiau sa vegheze asupra casei lui Dumnezeu au existat din timpul cand David a schimbat responsabilitatile levitilor.
Levitul Asaf, unul din parintii tuturor cantaretilor, era un descendent din Gherson, fiul lui Levi (1 Cr. 6:24-28). In timpul calatoriei prin pustie, ghersonitii aveau sarcina de a duce covoarele si perdelele de la cortul intalnirii (Num. 3:21-26). Dar, in urma hotararii lui David de a construi templul, responsabilitatile lor s-au schimbat (1 Cr. 23:26). Deja mai inainte, in intelegere cu levitii, David a introdus in inchinarea fata de Dumnezeu slujba de cantaret cu acompaniament (1 Cr. 6:16 si urmat. ; 15:16, 17). Dar Asaf era, de asemenea, un compozitor inspirat de psalmi; el a lasat in totul doisprezece psalmi in Cuvantul lui Dumnezeu (Ps. 50 si 73 la 83).
Usierii erau, de asemenea, levitii carora David le-a incredintat responsabilitati noi pentru slujirea in templu (1 Cr. 23:5). Salum, numit aici primul, era insotitorul lor (1 Cr. 9:17 si urmat.). Ei trebuiau sa vegheze asupra sfinteniei casei lui Dumnezeu. Printre ei fiii lui Core ocupau un loc important. Ei au fost, de asemenea, compozitori inspirati de psalmi (Ps. 42 ; 44 la 49 ; 84, 85, 87, 88).
Levitii corespund, in timpul prezent, slujitorilor cu darurile lor diferite ; Domnul glorificat le-a dat Adunarii (Rom. 12:4-8 ; 1 Cor. 12 ; Efes. 4:11-16). Chiar daca astazi, in principiu, toti rascumparatii sunt chemati la slujire fata de Domnul si fata de ai Sai, totusi, nu toti au aceleasi responsabilitati, la fel ca si levitii de altadata. Aceste responsabilitati care ne-au fost incredintate trebuie sa fie exercitate cu credinciosie in mijlocul adunarii, spre gloria Domnului si pentru binecuvantarea fratilor si surorilor noastre. La aceasta se adauga astazi slujba de evanghelist, pe care Israel nu o cunostea. Apoi, scopul esential al slujirii in adunarea lui Dumnezeu este de a "prezenta pe orice om desavarsit in Hristos" dupa cum spune Pavel cu privire la responsabilitatea lui in Coloseni 1:28. Aceasta era spus deja in cuvintele lui Dumnezeu atunci cand i-a chemat pe leviti: "Si sa dai pe leviti lui Aaron si fiilor lui; ei sunt daruiti lui, dati dintre fiii lui Israel" (Num. 3:9). In Aaron, marele preot, vedem o imagine a Domnului nostru, - si in fiii sai, preotii, o imagine a credinciosilor care se inchina (sau, adora; n.t.). Rezulta ca temelia importanta a unei slujiri crestine adevarate este glorificarea Domnului nostru si cerinta adorarii adusa de rascumparatii Sai.
Din nefericire, leviti nu mai erau, si la fel si numarul preotilor. Acest fapt nu contine el un avertisment pentru noi astazi de a nu abandona slujirea pentru scumpul nostru Domn si pentru ai Sai, ci a ne pleca grumazul cu bucurie si rabdare in slujba Domnului (Neemia 3:5) ?

3.6 Cap. 2:43-54 - Numele netinimilor

Numele "netinimi" inseamna "dati". Acesti oameni erau dati lui Dumnezeu pentru slujire. La origine ei nu apartineau de Israel, dar au fost crutati de judecata lui Dumnezeu asupra vrajmasilor lui Israel. Multi vad in ei pe gabaoniti (Iosua 9:21, 27), altii vad in ei pe "strainii care erau in tara lui Israel", pe care David i-a pus sa taie pietre pentru constructia templului (1 Cr. 22:2). In Ezra 8:20 este mentionat ca David si capeteniile au dat pe netinimi in slujba levitilor. Netinimii sunt considerati deci ca fiind de ajutor levitilor, ca slujitorii slujitorilor. Levitii erau daruiti de Dumnezeu pentru slujire (Num. 18:6), dar nu este spus nimic asemanator despre netinimi. In acelasi mod, pentru cele mai simple sarcini, si poate pentru cele mai putin apreciate in adunare, Domnul are nevoie de astfel de netinimi si in timpul prezent. Fiecare trebuie sa fie gata sa faca astfel de sarcini. Ne gandim deja la slujirile care sunt adesea necunoscute, ca ospitalitatea fata de vizitatori, grija pentru localul de strangere si tot ce poate sa insemnea acest lucru.

3. 7 Cap. 2:55-58 - Fiii slujitorilor lui Solomon

Faptul ca "fiii slujitorilor lui Solomon" au fost numarati la v. 58 impreuna cu netinimii arata ca ei erau, de asemenea, slujitori pentru activitati simple. Este remarcabil ca se gaseste printre ei nume feminine ca Hasoferet, Pocheret-Hatebaim. Prima semnifica "scriitor, scrib" la feminin si a doua "vanatorita de gazele". Printre fiii slujitorilor lui Solomon puteau sa fie urmasii canaanitilor pe care Solomon i-a supus muncii de robi pentru slujire (1 Imp. 9:20, 21). Cu toate ca nici netinimii, nici fiii slujitorilor lui Solomon nu faceau parte din poporul lui Dumnezeu, totusi au mers in robie impreuna cu ei, si unii dintre ei s-au intors acum impreuna cu ramasita. Ca si Rut Moabita, ei s-au simtit ca apartinand de poporul lui Dumnezeu (Rut 1:16, 17). Dupa ce a cunoscut odata harul lui Dumnezeu, ea nu mai voia sa-l lase. Si Dumnezeu a confirmat harul Sau prin recunoasterea deplina a acesteia, chiar pana la punctul de a o incorpora in arborele genealogic al lui David si al lui Hristos (Rut 4:21, 22 ; Mt. 1:5) !
Numarul netinimilor si al fiilor slujitorilor lui Solomon se ridica la 392.

3.8 Cap. 2:59-63 - Iudeii fara registru genealogic

Acum urmeaza numele catorva familii din popor si dintre preoti a caror genealogie nu a putut fi clarificata.

3.8.1 Cap. 2:59-60

"Si acestia sunt cei care s-au suit de la Tel-Melah, Tel-Harsa, Cherub-Adan, Imer; dar ei nu si-au putut arata casa parinteasca si samanta, ca ar fi din Israel: fiii lui Delaia, fiii lui Tobia, fiii lui Necoda, sase sute cincezeci si doi".

In acest grup sunt numiti in primul rand urmasii barbatilor Delaia, Tobia si Necoda, care proveneau din diferite locuri sau regiuni babiloniene care sunt necunoscute astazi. Acestia "nu si-au putut arata casa parinteasca si samanta" si deci nu se stia daca ei fac parte din Israel. In totul era vorba de 652 de persoane.

3.8.2 Cap. 2:61-62

"Si dintre fiii preotilor: fiii lui Habaia, fiii lui Hacot, fiii lui Barzilai, cel care a luat de sotie pe o fiica a lui Barzilai galaaditul si se numea dupa numele lor. Acestia si-au cautat inregistrarea genealogica, dar n-au fost gasiti; de aceea au fost indepartati de preotie ca necurati".

Printre cei care nu si-au putut dovedi originea lor, erau chiar fiii preotilor. Nu cunoastem, totusi, numarul lor. Intr-un caz motivul incertitudinii este dat: a existat o confuzie. Barzilai era un om credincios si bogat din Roghelim, in Galaad, la rasarit de Iordan, care l-a primit pe David cand fugea de Absalom (2 Sam. 17:27). Una din ficele sale s-a casatorit cu un preot care a luat numele tatalui ei.
Dupa intoarcerea la Ierusalim si la casa lui Dumnezeu, confuziile existente nu mai erau ingaduite. Cata dezordine spirituala domneste astazi in crestinatate ! Cat de multi sunt cei care sunt botezati si i-au parte la Cina fara a fi nascuti din nou si fara sa stie in mod constient ca au pacatele iertate ! Multi copii ai lui Dumnezeu se gasesc in astfel de medii crestine unde dezordinea si confuzia au patruns.
"Registrul genealogic" era marturia fara ambiguitate ca faceau parte din poporul lui Dumnezeu. Este o imagine a sigurantei depline a credintei in Domnul Isus si a lucrarii Sale. A sti ca cineva este nascut din nou, din Dumnezeu, este de o importanta cruciala (2:62 ; Ioan 1:21 ; 3:3, 5) ! Acest lucru este cu atat mai mult pentru slujba de preot. Cei care afirmau ca fac parte din familia preoteasca fara a-si putea dovedi origine in registrul genealogic, trebuiau sa fie "indepartati de preotie ca necurati". Pentru a putea exercita slujba in mod practic trebuia, in mod normal, sa fie curati (Lev. 21:1 la 22:9), dar nu acesta este punctul care este tratat aici. Aici este vorba decat de a stabili apartenenta la familia preoteasca.
Aplicand pentru noi astazi, nu este nicio diferenta intre cei care fac parte "din Israel" si cei care sunt "preoti" (2:59-61). Toti cei care cred in Domnul Isus sunt mantuiti si facuti preoti: "A Aceluia care ne iubeste si ne-a spalat de pacatele noastre in sangele Sau, si ne-a facut o imparatie, preoti pentru Dumnezeul si Tatal Sau: a Lui fie gloria si puterea in vecii vecilor! Amin" (Apoc. 1:5, 6). Cerintele inalte cu privire la preoti sunt valabile si astazi pentru toti credinciosii. Cel care nu are certitudine mantuirii nu are nicio libertate sa intre in locul sfant (Ev. 10:19) ! Caci aceasta intrare se intemeiaza pe cunoasterea lucrarii lui Hristos. Cei care au crezut in El, El i-a facut in stare sa intre in locul sfant datorita jertfirii trupului Sau, lucrare implinita odata pentru totdeauna, si le-a deschis, de asemenea, prin sangele Sau, calea pana in locul preasfant (Ev. 10:10-22). Aceasta este singura temelie pentru slujba preoteasca prin care "aducem neincetat jertfa de lauda lui Dumnezeu, adica rodul buzelor care marturisesc Numele Lui" (Ev. 13:15). Acela care nu indeplineste aceste conditii, nu poate, astazi, sa slujeasca inaintea lui Dumnezeu ca preot. Acest lucru priveste in special participarea la frangerea painii. In aceasta privinta nu poate fi nicio incertitudine sau lipsa de claritate.

3.8.3 Cap. 2:63

"Si Tirsata (titlul purtat de guvernatorul Ierusalimului in timpul imparatiei persane) le-a spus sa nu manance din lucrurile preasfinte, pana nu se va ridica un preot cu Urim si Tumim".

Interdictia este rostita nu de marele preot Iesua, ci de Zorobabel / Sesbatar, care este desemnat aici prin titlul persan de guvernator "Tirsata" (Neemia 8:9). El avea cea mai inalta autoritate administrativa. Cei care nu puteau sa dovedeasca descendenta lor preoteasca, nu trebuia sa manance din lucrurile preasfinte. Problema era de a sti cine putea sa primeasca partea din jertfele care se cuveneau preotilor (Lev. 6:7-23).
Din punctul de vedere al numarului si al mijloacelor care le aveau la dispozitie, iudeii ofereau o imagine de slabiciune. Cu toate acestea, ei nu se lasau descurajati. Nu aveau deloc sentimentul ca in aceste circumstante nu era necesar sa urmeze indicatiile Domnului. Dimpotriva, nu vedem la ei nicio indiferenta, ci multa grija. Acest fapt ne da o invatatura importanta. Noi suntem inconjurati de multi credinciosi care au primit o invatatura deficitara sau falsa. Tocmai de aceea este important sa tinem cu tarie la invatatura Cuvantului lui Dumnezeu, si sa nu ingaduim restrictii cu privire la valabilitatea lor. Intr-un timp de slabiciune, se pare ca exista o adevarata putere spirituala in a urma intocmai Cuvantul lui Dumnezeu. Acest lucru poate sa para prea strict pentru multi crestini din ziua de azi. Dar nu trebuie sa tinem ascultarea de Sfantul Cuvant al Dumnezeu dupa duritatea oamenilor;
Pentru iudeii din timpul lui Zorobabel era o speranta daca "se ridica un preot cu Urim si Tumim". Aceste oracole tainice ("lumina si desavarsire") au servit la a judeca si a discerne (Ex. 28:30 ; Num. 27:21 ; Deut. 33:8 ; 1 Sam. 28:6). Ele nu au mai existat dupa intoarcerea de la Babilon. Dar daca un preot care era disponibil era ridicat (sau, trezit), el ar fi putut sa dea o hotarare definitiva. Pentru noi, acest lucru va avea loc cu certitudine numai la venirea lui Hristos, care, ca Imparat si preot, va pune capat la toata slabiciunea si confuzia si va acoperi toate deficientele.
Astfel, astazi unii ar putea considera ca este dur de a nu permite accesul la frangerea painii a tuturor acelora care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu. Dar daca inima cuiva este cu adevarat dreapta inaintea lui Dumnezeu - si care nu ascunde nimic - si astazi, de asemenea, El va arata, mai devreme sau mai tarziu, judecata Sa. Altadata El o facea prin preotii care se ridicau, daca era necesar, cu Urim si Tumim. Atunci, ca si astazi, aceleasi conditii sunt valabile, adica de a-si arata propriul registru genealogic si a corespunde cerintelor Cuvantului lui Dumnezeu in ce priveste curatia personala.

3.9 Rezumat - 2:64-67

3.9.1 Cap. 2:64-67

"Toata adunarea la un loc era de patruzeci si doua de mii trei sute saizeci, in afara de robii si roabele lor, care erau sapte mii trei sute treizeci si sapte. Si aveau douasute de cantareti si cantarete. Caii lor erau saptesute treizeci si sase; catarii lor, douasute patruzeci si cinci; camilele lor, patru sute treizeci si cinci; magarii lor, sase mii sapte sute douazeci".

Pentru a incheia, vedem mentionat numarul total al celor care s-au ridicat pentru a se intoarce in Iuda si la Ierusalim. Cuvantul folosit aici pentru "adunare" (in ebraica "qahal" ; JND a tradus in franceza "congregatie") nu este pur si simplu expresia unui anumit numar de oameni, ci este numele pentru totalitatea poporului lui Dumnezeu. Prima data cand se gaseste cu aceasta semnificatie de "toata multimea adunarii lui Israel" (JND in franceza: "toata congregatia multimii lui Israel) este cu ocazia pastelui, in Egipt, sarbatoarea rascumpararii (Ex. 12:6 ; JND : "... toata congregatia multimii lui Israel sa-l injunghie..."). O alta aparitie semnificativa a acestui cuvant este la marea zi a ispasirii unde marele preot facea "ispasire pentru sine si pentru casa lui si pentru toata adunarea ( JND : "congregatia") lui Israel " (Lev. 16:17). Dumnezeu si iudeii vedeau acest numar mic de persoane ca "adunarea lui Israel" (sau :congregatia). Literalmente ea nu era: cei care au ramas la Babilon nu faceau parte din ea. Dar acest grup mic de iudei credinciosi, ascultatori si devotati, reprezentau poporul in totalitatea lui. Fiecare era chemat de Dumnezeu prin imparatul Cirus, totusi, cea mai mare parte au ramas acolo. Ei nu sunt numiti aici nici macar o singura data, desi, in termeni absoluti, ei erau majoritatea. Cei 42360 care s-au intors alcatuiau "adunarea lui Israel" (sau: congregatia), ceea ce va fi confirmat din nou intr-un mod izbitor, si care misca inima, in ultimul verset din acest capitol ("tot Israelul").
Nu trebuie confundati "cantaretii" din v. 65 cu cei din v. 41 care erau dintre leviti. Originea lor este neclara. Ei, cu singuranta, nu faceau parte din poporul iudeu, nici dintre "robii si roabele lor" numiti in acelasi verset; altfel ar fi facut parte din "toata adunarea (JND: congregatia)" din v. 64. Poate ca reprezenta o ramasita din lume, de care Israel nu a putut sa se separe? Nu stim.
Din toate grupurile enumerate aici putem sa invatam ceva. Diferitele domenii de slujire sau de lucrare ale casei lui Dumnezeu trebuie sa dea fiecarui credincios, astazi, o indicatie a felului de slujire la care el sau ea sunt chemati. Nu toti sunt calificati si chemati in acelasi fel pentru orice slujba. Trebuie sa fim totdeauna constienti de acest fapt, si sa nu dorim sa facem in adunare o lucrare la care nu suntem chemati. Pavel ne arata acest lucru in 1 Corinteni 12:14-31, atunci cand compara diferitele parti ale trupului nostru cu madularele trupului lui Hristos si functiile lor. Fratii si surorile mai putin capabili nu trebuie sa se simta dati la o parte, iar fratii si surorile mai capabili nu trebuie sa dispretuiasca pe cei mai putin inzestrati. Dumnezeu a randuit fiecaruia un loc in adunare. Totusi, putem sa dorim darurile de har cele mai mari, - pe calea dragostei, dupa cum ne invata cap. 13 din 1 Corinteni!
Lectia cea mai importanta din aceasta sectiune este aceasta : Dumnezeu are o cunoastere precisa despre fiecare credincios. Aceasta trebuie sa miste inimile noastre vazand cu ce grija sunt inscrisi toti cei care s-au intors. Si, de asemenea, imprejurarile in care se aflau, adica ceea ce aveau, precum animalele lor care nu au ramas ignorate. Dumnezeu nu ia nimic din ceea ce ne este necesar. El a numarat chiar perii capului nostru (Mt. 10:30).

3.9.2 Cifrele din Ezra 2 si Neemia 7

Numarul total al celor care s-au intors este acelasi in Ezra 2 si in Neemia, si anume 42360 (Ezra 2:64 ; Neemia 7:66). Cu toate acestea, suma grupurilor in mod individual al celor care s-au intors nu se potriveste nici intre ele si nici cu numarul total : in Ezra se gasesc 29818 persoane si in Neemia 31089.
Cifrele contradictorii sunt adesea caracterizate ca greseli de copiere a listelor din Ezra si Neemia. Cu toate acestea, acest lucru trebuie trecut cu vederea datorita preciziei cu care acesti doi barbati si-au indeplinit misiunea lor. Si, inainte de toate, aceste insiruiri de numere fac parte, de asemenea, din Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu. Un motiv mai real pentru diferente ar putea proveni din faptul ca Ezra a facut inainte de plecare o lista cu cei care s-au inscris de buna voie pentru a face calatoria, in timp ce Neemia ar fi inscris pe cei care au ajuns cu adevarat in Iuda. Motivele pentru numerele mai mici din Neemia (fiii lui Arah, ai lui Zatu ; barbatii din Betel si Ai ; fiii lui Lod, ai lui Hadid si ai lui Ono ; usierii, fiii lui Delaia, Tobia si Necoda) sunt poate datorita oamenilor care au murit sau care s-au imbolnavit in timpul calatoriei, sau care au renuntat sa mai plece. Dimpotriva, cifrele mai mari de la celelate familii se poate datora celor care s-au hotarat sa plece in ultimul moment sau care s-au alaturat celorlati de-a lungul drumului, sau care s-au nascut in timpul acestei calatorii care a durat cel putin patru luni (1500 km). De asemenea, trebuie luat in considerare posibilitatea ca problema importanta a registrului genealogic (Ezra 2:59, 62) sa nu fi fost clara pentru unii. In final, este posibil sa existe si alte cauze pentru diferentele de numere care nu ne sunt cunoscute astazi.

luni, 31 decembrie 2018

Domnul este aproape
Luni 31 Decembrie 2018

"Dar și Duhul Sfânt ne mărturisește". Evrei 10.15

Mărturia Duhului

Mulți creștini sunt confuzi cu privire la ceea ce Scriptura ne învață despre mărturia Duhului Sfânt. Ei cred că această mărturie este o experiență emoțională, un sentiment de fericire, o stare de extaz sau o viziune care să le ofere cunoștința acceptării lor de către Dumnezeu. Astfel de experiențe subiective pot fi rezultatul mărturiei Duhului Sfânt, însă niciuna dintre ele, nici toate laolaltă nu constituie această mărturie.

Acum câțiva ani m-am întâlnit cu o credincioasă care nu mai era plină de bucurie, așa cum o știam eu. Nefericirea ei era consecința învățăturii unei persoane care o convinsese că, dacă nu avea „mărturia Duhului“, nu era mântuită. Deși se rugase cu stăruință pentru această „mărturie“, totuși nu o primise. Atunci i-am spus că eu am o mărturie clară, cu mult mai bună decât orice experiență – eu am Cuvântul lui Dumnezeu!

Epistola către Evrei stabilește mai întâi superioritatea lui Hristos față de îngeri și față de profeți, după care arată caracterul noului legământ, cel al harului. Multele jertfe din vechiul legământ nu au putut oferi îndreptățirea, însă, prin lucrarea de la cruce, Hristos îndreptățește pe oricine crede în El. Toți sunt îndreptățiți „prin har, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus“ (Romani 3.24). „Am fost sfințiți, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna“ (Evrei 10.10). Duhul Sfânt ne mărturisește că Dumnezeu nu-Și va mai aduce aminte de păcatele și de fărădelegile noastre (Evrei 10.17; Ieremia 31.33,34).

Nu este nevoie să ne rugăm și stăruim pentru această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu o prezintă, iar noi trebuie să credem!

H A Ironside

duminică, 30 decembrie 2018

Domnul este aproape
Duminică 30 Decembrie 2018

"Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? … Suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit". Romani 8.35,37

Dragostea veșnică a lui Hristos este partea noastră binecuvântată. Nimic altceva din acest univers nu este atât de puternic. În ciuda tuturor dovezilor puterii vrăjmașului, noi suntem mai mult decât învingători. Samson, o imagine a învingătorului, a omorât leul cel tânăr. Mai târziu, în trupul leului și-au făcut stup albinele, care au produs miere, pentru hrana și bucuria lui Samson. Puterea și înviorarea au fost găsite în ceea ce îl amenințase pe Samson cu distrugerea. În tot ceea ce întâlnim pe calea noastră suntem mai mult decât biruitori și nimic nu ne poate despărți de dragostea Domnului.

În Efeseni 5.25 vedem devotamentul dragostei: „Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea“. El S-a dat pe Sine, în infinita valoare a Persoanei Lui. Prin urmare, El are un drept asupra Adunării și o sfințește și o curățește de orice întinare. Când va veni ziua gloriei, El Își va prezenta Adunarea așa cum o dorește. Atunci va fi manifestat pe deplin devotamentul dragostei Sale.

În Efeseni 3.19 găsim caracterul nelimitat al dragostei lui Hristos: „Să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință“. Această afirmație ar putea părea paradoxală – să cunoști dragostea Sa, care întrece orice cunoștință (cunoaștere). Pe măsură ce suntem întăriți prin Duhul Său în omul dinăuntru, vom cunoaște vastitatea dragostei Sale, care este ca un ocean fără limite, care nu poate fi niciodată explorat pe deplin. Însă capacitatea noastră spirituală de a aprecia această dragoste și de a ne bucura de ea va crește constant.

Galateni 2.20 vorbește despre dragostea Lui pentru fiecare dintre noi, în mod individual: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine“. Apostolul Pavel se bucura de simțământul dragostei personale a lui Hristos pentru el și primea orice călăuzire de la Cel care îl iubea și care Se dăduse pe Sine pentru el. Dragostea lui Hristos îl motiva în slujbă și era lumina pentru umblarea lui. Să medităm cu toții la dragostea lui Hristos, în variatele ei aspecte, și să ne bucurăm de ea!

W Magowan

sâmbătă, 29 decembrie 2018

Domnul este aproape
Sâmbătă 29 Decembrie 2018

"Aruncă-ți pâinea pe ape, pentru că după multe zile o vei găsi. Împarte la șapte și chiar la opt, pentru că nu știi ce rău va veni peste pământ. Dacă norii sunt plini de ploaie, se golesc pe pământ; și dacă un copac cade spre sud sau spre nord, în locul unde cade copacul, acolo va rămâne". Eclesiastul 11.1-3

Dacă aruncăm în mod literal pâine pe apă, ne putem aștepta s-o găsim din nou? Cu siguranță că nu! Ar părea la fel de inutil să aruncăm pâinea vieții, evanghelia harului lui Dumnezeu, în lumea aceasta, care este ca o mare agitată. Totuși, o astfel de acțiune este departe de a fi inutilă. În 1 Corinteni 15.58 citim: „De aceea, frații mei preaiubiți, fiți tari, neclintiți, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“. Dacă oferim cu credincioșie evanghelia sufletelor, chiar dacă nu vedem rezultate prea curând, trebuie să știm că vor fi rezultate, fiindcă El a promis: „Tot așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea: nu se va întoarce la Mine fără rod“ (Isaia 55.11).

Prin urmare, „împarte la șapte și chiar la opt“. Șapte este un număr deplin, iar opt semnifică o măsură care dă pe dinafară. Acest lucru ne spune că trebuie să prisosim în lucrarea Domnului, nu doar dintr-un simțământ al datoriei, ci cu o bunăvoință a dragostei. Dacă inimile noastre sunt pline de Hristos, nu putem decât să oferim binecuvântare celorlalți, împărtășindu-le dragostea Lui și minunatul Său plan de mântuire.

În pasajul citat se mai spune: „Dacă un copac cade spre sud sau spre nord, în locul unde cade copacul, acolo va rămâne“. Toți oamenii vor fi loviți până la urmă de moarte, de aceea au nevoie de evanghelie înainte de acest moment solemn. Ei vor cădea într-o direcție sau alta, iar sfârșitul este fie raiul, fie iadul. „Cunoscând deci frica de Domnul, îi înduplecăm pe oameni“ (2 Corinteni 5.11).

L M Grant

Translate