Translate

joi, 21 ianuarie 2021

 


                                            CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                        - VI -


     Christian Briem


     9.1     Timpul dezbracarii de "cortul" sau

     Petru nu vedea doar pericolele la care erau expusi copiii lui Dumnezeu ; de asemenea, el era constient ca nu dispune de prea mult timp pentru slujba lui. Toate acestea dadeau cuvintelor sale o solemnitate apasatoare.
     "Stiind ca dezbracarea de cortul meu este grabnica, dupa cum mi-a aratat si Domnul nostru Isus Hristos" ( v. 14).
     Eu sunt intotdeauna impresionat de expresia "dezbracarea de cortul meu". Urmarind termenul scripturistic intr-un alt pasaj (2 Corinteni 5:1, 4), Petru considera trupul sau doar ca un "cort", ca o locuinta provizorie pentru aceasta scurta viata. El stie ca este in calatorie spre patria cereasca, eterna ; si atunci cand moartea se apropie, ea nu este pentru el decat momentul dezbracarii cortului sau.
     Credinciosul nu trebuie sa se teama de moarte. Ea inseamna pentru el doar parasirea a ceea ce este muritor. Ce poate face moartea decat sa ne deschida usa acelui domeniu unde ea nu mai are nicio putere ? Astfel, noi putem striga triumfatori inca de acum : "Unde iti este boldul, moarte ? Unde iti este victoria, moarte ?" (1 Corinteni 15:55). A scoate o haina, a fi "dezbracat", a parasi un cort darapanat -, asa este moartea pentru un copil al lui Dumnezeu.
     Chiar imprejurarile cu privire la moartea sa nu-l tulbura pe apostol. El este perfect de clar cu privire la ceea ce il astepta. Atunci cand, increzandu-se inca in propriile sale puteri, s-a declarat gata sa-si de viata pentru Invatatorul sau, Acesta i-a spus : "Unde Ma duc Eu, tu nu Ma poti urma acum, dar mai tarziu Ma vei urma" (Ioan 13:36), si anume in moarte.
     Apoi, la Marea Tiberiadei, Domnul inviat i-a aratat ce fel de moarte avea sa aiba : "Cand erai mai tanar, te incingeai singur si umblai unde voiai; dar, cand vei imbatrani, iti vei intinde mainile si altul te va incinge si te vei duce unde nu voiesti" (Ioan 21:18). Nu este o aluzie clara la o moarte violenta, de martir ?
     Acum Petru este batran, si el stie ca momentul dezbracarii de cortul sau va veni curand sau dintr-o data. "Domnul nostru Isus Hristos" - sa remarcam titlul complet pe care il foloseste pentru Domnul - i-a aratat. Chestiunea de a sti daca aceasta se refera la cuvintele Domnului de la Marea Tiberiadei sau la o alta revelatie, mai tarzie, care nu ne este transmisa, depinde de felul in care s-a tradus cuvantul grec " tachinós" la versetul 14. De fapt, el semnifica atat : "curand, aproape, imenent" cat si "rapid, promt, dintr-o data". Acest termen nu se intalneste decat de doua ori in Noul Testament, si al doilea loc se gaseste, de asemenea, in epistola noastra, in primul verset din capitolul 2. Acolo, el are in mod clar sensul "rapid, dintr-o data, grabnic" : "o grabnica pieire". Din aceasta putem deduce ca, in versetul de care ne ocupam, la fel, Petru vorbeste nu doar de moartea sa apropiata, ci de moartea sa dintr-o data, grabnica, si ca el se refera deci la cuvintele Domnului care ne sunt relatate in Ioan 21.
     Slujba lui printre sfinti avea sa se sfarseasca brusc, dintr-o data. Intelegem noi seriozitatea acestor cuvinte ? Dintr-o data, destinatarii epistolei sale nu au mai putut auzi glasul acestui pastor preocupat de binele turmei. Ce provocare pentru inimile lor, dar si pentru ale noastre !
     Pe de alta parte, vedem aici harul minunat al Domnului Isus. Atunci cand slujitorul Sau era mai tanar, el gandea ca Il poate urma pe Invatatorul sau in moarte prin propriile sale puteri. Dar aceasta s-a sfarsit printr-un esec total, prin cumplita tagaduire a Celui pe care Il iubea atat de mult. A pierdut cea mai buna ocazie de a-L glorifica pe Domnul sau in fata mortii. Era pierduta pentru totdeauna aceasta ocazie ? Asa parea sa fie cazul dupa rastignirea si ingroparea Domnului. Dar apoi, prin cuvintele citate mai sus, Domnul inviat, in bunatatea Lui, i-a dat slujitorului Sau o noua sansa pentru timpul cand va ajunge batran. El i-a zis cam asa : "Cand va veni ziua aceea, Simon, iti voi da harul sa Ma glorifici in acelasi fel in care tu ai esuat altadata. Urmeaza-Ma !"
     Acum acest om a devenit batran, si Il urmase cu credinciosie pe Domnul sau zeci de ani. Pentru aceasta ultima mare incercare el se bazeaza pe credinciosia si harul Celui care i-a oferit inca odata aceasta ocazie sa moara pentru El.
     Cu toate acestea, intre noi si Petru exista o diferenta esentiala, chiar daca avem multe de invatat de la apostol si de la credinta lui. Acest slujitor al Domnului avea o declaratie clara din partea Domnului cu privire la sine si cu privire la sfarsitul vietii lui : nu numai ca va ajunge la o varsta inaintata, dar si ca Il va glorifica pe Domnul printr-o moarte speciala (Ioan 21:19). Si astfel, in toti anii slujirii sale, Petru a asteptat moartea sa (violenta) cu incredere in cuvantul Domnului sau - intr-o pace profunda.
     In ce ne priveste, ca principiu, noi nu asteptam moartea. Speranta noastra este mai degraba determinata de venirea Domnului pentru a-i rapi pe sfinti. Domnul nu ne-a vorbit despre moartea noastra, ci ne-a vestit revenirea Sa. Desigur, El poate astazi, de asemenea, sa dea unuia din ai Sai pe care il va lua la El prin moarte, certitudinea ca, in cazul sau particular, acesta va fi drumul. Pavel, de asemenea, a avut aceasta certitudine spre sfarsitul vietii lui (Fapte 20:29 ; Filip. 2:17 ; 2 Tim. 4:6). Dar aceasta este diferit de ceea ce vedem la Petru.


     9.2     "Dupa plecarea mea"

     Apostolul va vorbi pentru a cincea si ultima oara de "aceste lucruri", subliniind prin aceasta inca odata importanta lor :
     "Dar ma voi stradui ca si dupa plecarea mea sa puteti oricand sa va aduceti-aminte de aceste lucruri" (v. 15).
     La versetul 13, apostolul vorbeste de perioada in care era inca in viata ; la versetul 14, de moartea sa apropiata sau brusca ; si acum, la versetul 15, el arata timpul care va urma dupa moartea sa. Avand in vedere acest timp bine definit, el ia masuri pentru a pune pe credinciosi in stare sa-si aminteasca atunci de aceste lucruri. In ce mod o face ?
     Sa vedem mai intai ce nu face sau cum nu procedeaza. El nu le incredinteaza unui succesor. Gandul unei succesiuni apostolice omenesti ii este la fel de straina ca si apostolului Pavel (comp. 20:29). El nu desemneaza pe nimeni care sa continue lucrarea sa dupa moartea lui. Nici nu ii recomanda pe credinciosi adunarii lui Dumnezeu, ca si cum ea ar putea sa-i inlocuiasca pe apostoli. Nu, masurile pe care le ia sunt de a scrie aceste scrisori, astfel incat dupa plecarea sa sfintii sa gaseasca ceva de la el, care sa le aminteasca de invataturile pe care el le-a dat. Altfel spus : in vederea mortii sale, el intemeiaza credinta sfintilor pe Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu.
     Aici avem un fapt de-o importanta foarte mare. Temelia credintei noastre si regula vietii noastre nu se gasesc decat in Cuvantul scris al lui Dumnezeu. Ca si Petru, Pavel a vazut, de asemenea, apropiindu-se sfarsitul slujbei sale si era constient de inaintarea raului. Cui i-a incredintat el pe sfinti ? "Si acum va incredintez lui Dumnezeu si Cuvantului harului Sau, care poate sa va zideasca..." (Fapte 20:32). Si, cu putin inaintea mortii sale de martir, in ultima sa epistola inspirata, acelasi apostol atragea atentia preiubitului sau copil, Timotei, asupra Sfintelor Scrieri care doar ele pot da intelepciune spre mantuire prin credinta care este in Hristos Isus (2 Timotei 3:15). 
     De asemenea, este foarte semnificativ ca, in ultima lor epistola, cei doi apostoli au insistat asupra inspiratiei Sfintei Scripturi. "Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu" (2 Timotei 3:16). Iata cum se exprima Pavel in fata  invatatorilor care voiau sa-i intoarca pe oameni de la adevar si sa-i indrepte spre basme. Petru vede, de asemenea, invatatori falsi ridicandu-se printre sfinti (2 Petru 2:1) ; astfel incat la sfarsitul primului capitol el spune : "Caci profetia n-a fost niciodata adusa prin vointa omului, ci oameni sfinti ai lui Dumnezeu au vorbit condusi de Duhul Sfant" (v. 21).
     Sa retinem ca fiecare dintre cuvinte sunt inspirate de Dumnezeu si nu doar gandurile. Versetul 13 din 1 Corinteni 2 stabileste clar : "...despre care si vorbim, nu in cuvinte invatate prin intelepciune omeneasca, ci in cele invatate de Duhul, explicand cele spirituale prin mijloace spirituale". Avem aici definitia oferita de Noul Testament a ceea ce noi numim : "inspiratia verbala a Sfintei Scripturi".
     Cand Petru, facand aluzie la moartea lui, vorbeste despre "plecarea" sa, foloseste un cuvant foarte interesant : "exodos". Cititorul va fi observat fara indoiala ici si colo pe usi sau iesiri cuvantul "EXIT" (iesire). Evanghelistul Luca se foloseste de acest cuvant cand descrie scena de pe muntele transfigurarii (Luca 9:31) - o scena la care Petru, de asemenea, face aluzie mai departe. Moise si Ilie "vorbeau despre moartea Sa (in nota de subsol : literal : iesire, plecare), pe care urma s-o implineasca in Ierusalim". Si ce iesire a fost cea a Domnului ! Moise, cu siguranta, nu si-a "implinit iesirea" intr-un mod perfect : a murit in pustie, deoarece a vorbit nechibzuit cu buzele sale (Psalmul 106:33) ; el nu a putut intra in tara. Nici Ilie nu si-a sfarsit alergarea de-o maniera ireprosabila : a indraznit sa acuze pe poporul lui Dumnezeu (1 Imp. 19:10, 14 ; Rom. 11:2-4) ; a trebuit sa-si unga imediat succesorul. Dar Domnul Isus a "sfarsit" lucrarea pe care Tatal I-a dat-o s-o faca (Ioan 17:3). Nu a fost niciun esec la El, nicio umbra. "Plecarea" Lui a corespuns in totul gandului lui Dumnezeu. Si Petru, de asemenea, asteapta sfarsitul fara teama. Pentru el, este vorba numai de dezbracarea cortului sau, pentru a fi absent in trup si prezent cu Domnul (2 Corinteni 5:8).
     Intr-un fel sau altul, vom cunoaste si noi intr-o zi "plecarea". Sa putem spune atunci impreuna cu apostolul Pavel : "M-am luptat lupta cea buna, am terminat alergarea, am pazit credinta" (2 Timotei 4:7) ! Orice altceva va fi fara importanta.


     10     Nu basme (sau, fabule), ci o revelatie divina

     Apostolul face totul pentru a arata sfintilor siguranta fundamentelor divine ale credintei lor. Acestea nu se bazeaza pe basme iscusit alcatuite, prin care deja altadata falsii invatatori au cauzat pagube mari (2:1), ci pe revelatia divina. Pentru a-si sustine afirmatia, Petru vorbeste acum despre ceea ce a trait impreuna cu Iacov si Ioan pe muntele transfigurarii - fapte care ar putea fi atestate din gura mai multor martori. Acesta este fara indoiala motivul pentru care el nu se mai exprima la singular, ci la plural.


     10.1     Pe muntele cel sfant

     "Caci v-am facut cunoscut puterea si venirea Domnului nostru Isus Hristos nu urmand basme iscusit alcatuite, ci fiind martori oculari ai maretiei Sale. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal onoarea si glorie, cand un astfel de glas I-a fost adresat prin gloria minunata : "Acesta este Fiul Meu Preiubit in care Eu Imi gasesc placerea". Si noi am auzit acest glas venit din cer, fiind impreuna cu El pe muntele cel sfant" (V. 16-18).
     Venirea lui Hristos, domnia Lui aici jos in putere si glorie, impreuna cu sfintii Sai, nu sunt basme. Dimpotriva, acestea sunt realitati importante, a caror lumina si stralucire sunt potrivite pentru a ne incuraja inimile pe calea, adesea dificila, pe care ne-am angajat.
     Intr-adevar, inainte de a-i lua altadata pe cei trei ucenici impreuna cu El pe muntele cel sfant, Domnul Isus le spusese intr-un anumit fel : "Eu voi suferi si voi fi respins, si cel care vrea sa Ma urmeze trebuie sa se astepte sa aiba parte de aceleasi lucruri (comp. Luca 9:22-26). Dar apoi, i-a facut sa intrevada sfarsitul : "Sunt unii dintre cei care stau aici care nicidecum nu vor gusta moartea pana nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu" (v. 27). Si astfel, pe muntele transfigurarii, le-a aratat o imagine a Imparatiei "in miniatura".
     Ceea ce acesti trei oameni au vazut si auzit pe munte nu a fost decat revelatia gloriei supreme acordate lui Hristos respins ; a fost, de asemenea, o imagine informativa a gloriei Sale in Imparatia viitoare, atunci cand orice suferinta si orice dispret vor inceta pentru totdeauna. De asemenea, apostolul exprima diferenta cu prima venire a Domnului (cand a suferit si a murit) prin cuvintele : "puterea si venirea (sau : prezenta) Domnului nostru Isus Hristos". Mentiunea "puterea" alaturi de "venirea" arata clar ca nu este vorba aici de venirea Domnului pentru rapire. In schimb, cand "venirea" este numita singura si nu este limitata de adaugiri care sa indice puterea sau manifestarea, ca regula generala este vorba despre rapire (de exemplu, 1 Corinteni 15:23 spre deosebire de 2 Ioan 2:28). 
     Scena de pe muntele transfigurarii nu trebuie inteleasa ca o aluzie la eternitate - caci atunci Hristos va incredinta Imparatia lui Dumnezeu si Tatal Sau (1 Corinteni 15:24) - , ci ea ofera o imagine a Mileniului, ea constitue o profetie atat pentru ochii cat si pentru urechile lui Petru si a celor care erau impreuna cu el.
     Ea Il arata pe Fiul Omului in gloria Sa, inconjurat de sfintii Sai ceresti. Unii (reprezentati prin Moise) au trecut prin moarte si au inviat. Altii (reprezentati prin Ilie) au fost rapiti fara sa vada moartea. Impreuna cu Isus, ei au intrat impreuna in "nor", in imediata apropiere a lui Dumnezeu, Tatal. Sfintii Sai pamantesti (reprezentati prin Petru, Iacov si Ioan), vor fi sub stralucirea gloriei Sale - in trupuri naturale pe pamant. Ei vor fi sub influenta acestei glorii, vor putea veda si auzi ceva, dar ei insisi nu vor avea parte de ea. Faptul ca cei trei ucenici s-au temut cand Moise si Ilie au intrat in nor impreuna cu Domnul (Luca 9:34), arata, de asemenea, in mod clar ca nu este posibil de suportat gloria cereasca intr-un trup natural.
     Din "gloria minunata", glasul Tatalui s-a facut auzit : "Acesta este Fiul Meu Preiubit; de El sa ascultati". Dumnezeu va aduna toate lucrurile impreuna (sau : "sub un cap") in Hristos (Efeseni 1:10) - in Persoana in care a gasit o asemenea placere.
     Dar aici se pune o intrebare : Nu este Domnul suficient pentru a ne umple inimile de o bucurie profunda, de o fericire de nedescris ? Poate cineva sa pretinda un loc acolo ? Dragostea si gloria Lui ne apartin. Nu este aceasta suficient pentru a ne face perfect fericiti ?


     10.2     Cuvantul profetic

     De la scena glorioasa de pe muntele cel sfant, de la aceasta scurta privire asupra Imparatiei viitoare, apostolul trece destul de brusc la cuvantul profetic :
     "Si noi avem  (facut, n.t.) mai tare cuvantul profetic, la care bine faceti ca luati aminte (ca la o lumina stralucind intr-un loc intunecos), pana se va ivi ziua si va rasari steaua (Luceafarul) de dimineata in inimile voastre" (v. 19).
     De ce aceasta trecere rapida are un subiect nou ? Se pare ca exista doua motive. Mai intai, transfigurarea (schimbarea la fata, n.t.) de pe muntele cel sfant confirma profetiile Vechiului Testament. Profetii au vorbit despre aceasta glorie si despre Imparatie, si scena minunata a dat cuvintelor lor o confirmare viabila. Era clar ca predictiile erau absolut sigure in ele insele. Dar, data fiind moartea umilitoare a lui Hristos, I S-a parut bine lui Dumnezeu, in intelepciunea Sa, de a confirma adevarul celei de-a doua veniri a Domnului si a Imparatiei Sale prin transfigurare. In acest sens, avem cuvantul profetic facut "mai tare".


     10.3     Lumina "lampii"
     
     Dar, al doilea motiv, cuvantul profetic este, de asemenea, o "lampa", a carei lumina nu o putem neglija. Si ce vedem mai intai la aceasta lumina ? Ca Fiul Preiubit, Imparatul Imparatiei, va fi intre timp respins. Lumea a refuzat sa-L recunoasca, si profetiile Vechiului si Noului Testament vorbesc de asemenea de aceasta respingere. Vom privi imediat mai deaproape acest aspect si consecintele lui.
     Dar in toate acestea este potrivit sa fim condusi de Cuvantul scris si nu de opiniile oamenilor. De asemenea, el adauga : "...la care bine faceti ca luati aminte". Sa nu ne multumim doar sa citim aceste cuvinte, ci sa le acordam atentie si sa ramanem la ele. Aceasta este semnificatia completa a cuvantului grec. Dumnezeu doreste ca cuvantul profetic sa atinga constiintele noastre si sa aiba efecte asupra vietii noastre.
     Il vom intelege mai bine daca ne amintim inca odata de continutul dublu al acestui cuvant. Un verset din prima epistola a lui Petru ne da un ajutor pretios in aceasta privinta. Este vorba despre Duhul lui Hristos, Duhul profetic, prin care profetii Vechiului Testament au dat marturie despre Hristos. Si despre ce au marturisit ei ? "Suferintele lui Hristos si gloriile de dupa acestea" (1:11). Acestea sunt cei doi pivoti ai profetiei. Se aseamana ca doua piscuri care, vazute de departe, par a fi foarte apropiate unul de altul. Dar, apropiindu-ne, descoperim ca o vale larga le separa. Aceasta "vale" este perioada actuala a harului. Ea ("valea", harul, n.t.) nu a facut obiectul profetiei Vechiului Testament. Oricat de departe ar fi privit, profetii nu puteau sa discearna. In schimb, noi traim in acest timp si privim retrospectiv unul din piscuri si prin anticipatie pe celalalt.
     Cuvantul profetic arata deci nu doar gloria viitoare a lui Hristos in Imparatie, dar si suferintele Sale si respingerea Sa pe pamant. El arata starea lumii, denunta falsa ei religie si prezinta cursul si sfarsitul ei. El arata ca o lampa, si aceasta are o valoare mare in timpul noptii care a inceput cu lepadarea lui Hristos. El lumineaza aceasta scena intunecata ; si facem bine ca luam aminte la el. Caci nu se poate dispretui fara pierdere lumina pe care el o arunca asupra lumii care va fi in curand judecata.
     "Lampa" este pentru noapte, pentru a lumina intunericul spiritual din aceasta lume condusa de Satan, stapanitorul ei (Efes. 6:12 ; Ioan 12:31). Aprecierea noastra fata de ceea ce este lumea ar trebui sa se bazeze pe lumina pe care "lampa" Cuvantului lui Dumnezeu ne-o da in aceasta privinta si nu pe pozitiile inalte ale celor care se gandesc la progres in lume. Si astfel, aceasta lumina ne va oferi, de asemenea, un motiv pentru a ne separa de acest sistem nelegiut. "Toate acestea deci urmand sa fie descompuse, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, in purtare si in evlavie" (3:11) !


     10.4     Lumina "zilei"

     Profetia se ocupa in principal de pamant, de iudei, de natiuni, de orice rau aici jos, de venirea Domnului pentru judecata. Dar toate acestea nu fac obiectul inimii noastre, nu constitue speranta tipic crestina. Chiar restaurarea lui Israel si intemeierea Imparatiei nu fac obiectul. Exista o lumina mult mai inalta, o speranta mai buna, iar Petru vorbeste si despre asta : "...pana se va ivi ziua si va rasari steaua de dimineata in inimile voastre". 
     Sa nu gandim ca Petru vrea sa spuna aici : "Pana cand Hristos va rasari ca soarele dreptatii, cu vindecarea in aripile Sale", dupa expresiile ultimului profet al Vechiului Testament (Maleahi 4:2). Atunci se va vorbi cu adevarat de "ziua Domnului", dar aceasta inca nu a venit. Observam din nou ca in versetul nostru articolul hotarat dinaintea "zilei" este pus intre paranteze (*) (deoarece in original nu este articol). Astfel, Petru nu zice : "pana va veni ziua", ci : "pana se va ivi ziua". El vorbeste despre zori, despre rasaritul zilei in inima. Copiii lui Dumnezeu sunt ai "zilei", ei sunt "fii ai luminii si fii ai zilei" (1 Tesaloniceni 5:4-8).
     Prin urmare, in ceea ce priveste speranta lor, lumina zilei (sau : ziua) ii lumineaza deja, inainte de venirea zilei in sine. La fel cum zorile diminetii lumineaza mai intai varfurile muntilor inainte de a straluci in vale, tot asa si noi, in comuniune cu Dumnezeu si despartiti de lume, vom fi umpluti de lumina si gloria diminetii inainte ca ea sa rasara pentru acest sarman pamant. Ce bucurie experimentam noi inca de acum - o bucurie si o fericire despre care lumea oarba nu cunoaste nimic !   

     (*) In fr. articolul se pune inainte : "le jour" = "ziua"; in cazul de fata in Biblia fr. "cuvantul "ziua" este redat astfel (le) jour = zi, ziua !

     
     10. 5     Lumina "stelei de dimineata"

     Dar apoi, gasim si lumina "stelei de dimineata" (literal : distribuitor, furnizor de lumina, candelabru). Petru face aici pe scurt o aluzie la venirea Domnului pentru rapire. El spune aici cam asa : "Profetia este buna, dar exista ceva si mai bun : Domnul Isus Insusi va veni". El este obiectul inimii noastre si venirea Lui speranta noastra. Asa cum este "Radacina si Samanta lui David" pentru Israel, de asemenea, El este "steaua de dimineata" pentru inimile noastre (Apocalipsa 22:16).
     Ce lumina raspandeste in noi speranta intoarcerii Sale ! Inainte ca sa se iveasca ziua, El va veni ca steaua de dimineata. Noi Ii apartinem deja, in timp ce este inca intuneric, si vom fi rapiti la El inainte ca lumea sa-L vada. Aceasta doarme inca, in timp ce noi ne bucuram de El - noi Il cunoastem inainte de a-L vedea. Atunci cand El va rasari precum soarele, noi Il vom vedea in gloria Sa. chiar vom avea parte de aceasta impreuna cu El ; dar noi Il cunoastem deja - in spatele norilor.
     Noi stim ca partea noastra este sus impreuna cu Hristos. Si stim, de asemenea, ca inainte de a veni pentru a judeca lumea, El va veni pentru noi, ca sa ne ia la El in glorie. Noi nu asteptam niciun alt eveniment care trebuie sa aiba loc mai inainte. Nu asteptam nimic altceva decat venirea Domnului nostru. Daca realizam aceasta prin credinta, atunci steaua de dimineata a rasarit efectiv in inimile noastre.
     Exista un alt lucru care ar putea sa ne faca mai fericiti decat speranta de a-L vedea asa cum este ? Oh ! cititi pe fata Lui - care odata a fost "atat de desfigurata, mai mult decat a oricarui om" - cititi cat de mult ne-a iubit ! "Doamne Isus, vino din nou astazi !". 

                           .......................................................................................................       

          

joi, 14 ianuarie 2021

 


                                            CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                        - V -


     Christian Briem


     8.5     Ce trebuie sa "intarim"

     Dar apoi, suntem chemati inca sa "intarim" ceva, dupa cum ne indeamna apostolul Petru. In versetele 10 si 11, el leaga alte doua incurajari pozitive la aceasta indemnare. La versetul 8, am vazut pe prima : Daca "aceste lucruri" sunt in noi, ele ne vor conduce la o cunostinta mai profunda a Domnului nostru Isus Hristos. Dar acum el adauga :
     "De aceea, cu atat mai mult, fratilor, straduiti-va sa intariti chemarea voastra si alegerea voastra, caci,  facand aceasta, nu va veti impiedica niciodata" (v. 10). 
     Petru foloseste aici apelativul "frati". Lucrul acesta da o greutate mai mare cuvantului de indemnare, mai ales ca avem aici singura ocazie din epistolele sale unde apostolul se adreseaza sub aceasta forma destinatarilor sai. In plus, prin aceasta expresie, el se face una cu cititorii sai ; cu siguranta, nu se poate fi mai mult decat "frate" : "Voi toti sunteti frati" (Matei 23:8). Ce parte fericita de a face parte dintre "frati" ! Daca sunt lucruri care nu putem fi, de exemplu "apostol al lui Hristos", totusi, suntem frati.
     Pentru a doua oara, Petru evoca notiunea de ravna : "straduiti-va". Daca introduce in asa fel  prima lui indemnare in versetele 5 la 7, si a doua, versetul 10, in continuare el foloseste intotdeauna numai concepte abstracte. Acest fapt arata ca el nu se gandeste in primul rand la lucrurile experioare. Trebuie sa depunem ravna pentru a ravni la lucrurile morale. Aici este vorba de a intari chemarea noastra si alegerea noastra. Aceasta afirmatie a incurcat deja pe multi din copiii lui Dumnezeu. Ce putem face noi in legatura cu chemarea noastra si alegerea noastra, pentru a le face mai sigure, se intreaba ei ? Ce se va intampla daca in final nu reusim sa le intarim ? In ciuda tuturor, putem fi pierduti ?
     Sa incepem cu expresia "a intari", caci o buna parte din raspuns este intemeiat pe acest verb. In greaca, acest infinitiv se gaseste sub o forma (prezent mediu) care are o semnificatie dubla : cititorii trebuie sa faca un astfel de lucru pentru ei insisi si sa-l faca permanent. Putem adauga ca eforturile permanente de a ne intari chemarea si alegerea noastra au loc deci in ce ne priveste pe noi insine, si pe altii. Este vorba de partea noastra, de partea omeneasca. Pentru ceea ce este de la Dumnezeu, chemarea si alegerea Sa, noi nu avem nimic de intarit. Inaintea lui Dumnezeu, si in Sine, totul este sigur, fiindca aceasta vine din propria Lui inima de dragoste si fiindca El a gasit modalitati de a stabili lucrurile pe o temelie pentru totdeauna sigura.
     Cu aceasta ajungem deja la un al doilea punct. Este spus : chemarea voastra si alegerea voastra, nu : chemarea si alegerea lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna ca este vorba de lucruri total diferite, ci sunt doua aspecte diferite ale unuia si aceluiasi lucru. Este adevarat ca Dumnezeu ne-a chemat si ales - si Numele Sau fie laudat ! Ne vom intoarce la asta intr-o clipa. Dar Petru - sau mai bine zis : Dumnezeu - nu este multumit cu aceasta parte. El doreste sa fim constienti de acest fapt si ca noi sa ne bucuram de el. De asemenea, cei din afara trebuie sa observe vazandu-ne, ca am fost chemati de Dumnezeu intr-un mod atat de minunat. Si cum poate sa se realizeze "intarirea" ? In aceea ca facem "aceste lucruri" si ca umblam pe calea pe care Duhul Sfant a descris-o atat de minunat prin pana lui Petru. Astfel, chemarea noastra si speranta noastra devin mai pretioase, si gloria mai atragatoare. Si lucrurile ceresti, indepartate, se apropie, stralucesc - in contrast cu ceea ce se petrece in cel care a devenit orb si cu vederea scurta, si care chiar a uitat ceea ce a invatat la convertirea sa.
     Un al treilea punct confirma tocmai ceea ce a fost spus. Se refera la ordinea notiunilor : chemare - alegere. Este clar ca este vorba aici de partea noastra, caci aceasta corespunde exact experientei noastre. Am experimentat mai intai chemarea noastra de catre Dumnezeu si, doar mai tarziu, am inteles ca Dumnezeu ne-a ales deja inainte de intemeierea lumii (Efeseni 1:4). De asemenea, ordinea este inversata cand vine vorba de partea lui Dumnezeu : alegerea (sau predestinarea) - chemarea. Alegerea noastra este un act suveran al lui Dumnezeu. Ea a avut loc inainte ca lumea sa fie chemata la existenta. Dar chemarea noastra, din intuneric la lumina Sa minunata, a avut loc in timp (1 Pet. 2:9) ; Rom. 8:29, 30). Atunci cand acest aspect este pus inaintea noastra, totul devine atat de sigur - atat de sigur incat lantul de aur din Romani 8 se sfarseste cu aceste cuvinte : "I-a si glorificat".
     Acum urmeaza siguranta pretioasa : "Caci, facand acestea, nu va veti impiedica niciodata". Ce incurajare ! Dumnezeu ne pazeste (Iuda 24), ne pazeste pe aceasta cale si in acest fel. Sa veghem numai de a trai in lucrurile care ne-au fost prezentate la versetele 5 la 7 : facand progrese in incercarea noastra de a adauga aceste diferite caractere unele la altele ! Vom experimenta atunci si tripla protectie a lui Dumnezeu despre care vorbeste psalmistul in Psalmul 121 : vom fi paziti de orice rau, sufletul nostru va fi pazit si El va pazi iesirea noastra si intrarea noastra - "de acum si pentru totdeauna".


     8.6     Intrarea in Imparatia eterna

     Cu versetul 11, care incheie introducerea epistolei, privirile noastre sunt efectiv indreptate in eternitate :
     "Caci astfel vi se va da din belsug intrarea in Imparatia eterna a Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos" (v. 11). 
     Cuvantul redat prin "a da" este acelasi ca cel care este tradus  prin "a aduga" la versetul 5 : Daca "adaugam" (sau : oferim) aceste lucruri unele la altele, si daca ele sunt din belsug in noi sau intr-un mod crescator, Dumnezeu "da" (sau : ofera) atunci si ceva din belsug : intrarea in Imparatia eterna a Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos. Lucrul acesta arata ca va fi atunci o dreapta rasplatire pentru fiecare pas facut in credinciosie pe calea lui Dumnezeu aici jos. Ce valoare va avea atunci viata noastra pe scena pamanteasca ! Cat de mult ar trebui sa ne faca sa traim mai mult pentru Dumnezeu, pentru a-I face placere ! Raspunsul lui Dumnezeu va fi etern.
     Petru vorbeste despre Imparatie, nu de adunare sau de familia lui Dumnezeu. In acestea din urma, Dumnezeu a dat prin harul Sau la fiecare din ai Sai un loc egal, si astfel, Petru nu ar putea sa vorbeasca de o intrare din belsug in casa Tatalui. Acolo, cu totii suntem doar "copii". Nu poti fi copil mai mult sau mai putin. Ori esti, ori nu esti.
     In ceea ce priveste Imparatia este diferit. Acolo vor fi diferente, care corespund cu credinciosia care a fost manifestata fata de Numele Sau aici jos. Si dupa cum, prin harul lui Dumnezeu, vom avea un loc comun in gloria cereasca, de asemenea, potrivit guvernarii lui Dumnezeu, un loc diferit, drept si, prin urmare, inegal ne va fi atribuit in Imparatia Domnului.
     In acest sens, este necesar sa se faca distinctie intre ceea ce este exclusiv rodul lucrarii lui Hristos si ceea ce este, intr-o anumita masura, si cel al propriei noastre lucrari. Cu toate acestea, titlurile si demnitatile din Imparatie, oricat de mari ar fi ele, nu intra in discutie atunci cand este vorba de Tatal si de relatiile noastre cu El ca atare. Privilegiul de a fi copii ai familiei divine, madulare ale trupului lui Hristos si de a face parte din mireasa cereasca a Domnului este har pur si nu depinde in niciun fel de lupta sau credinciosia noastra. Acesta este, fara indoiala, cel mai inalt aspect.
     Cu toate acestea, vor exista lucruri foarte pretioase care reprezinta in mod clar un raspuns la credinciosia manifestata. Piatra alba, cu un nume nou scris pe ea, pe care nimeni nu-l cunoaste, decat cel care o primeste (Apocalipsa 2:17), este marturia aprobarii Domnului, si vorbeste de comuniunea ascunsa a inimii cu El. Dar aceasta piatra depinde in mod evident de ceea ce Domnul gaseste in noi ceva de laudat. De asemenea, cununile pe care le vom purta atunci trebuie sa fie dobandite aici jos. Prin urmare, pozitia noastra in Imparatia eterna a Domnului nostru va fi determinata de masura identificarii noastre cu El si interesele Lui aici jos.
     Aceasta Imparatie eterna nu are in sine nimic trecator, aceasta nu este Imparatia milenara, in ciuda tuturor binecuvantarilor sale. Predarea acesteia potrivit cu 1 Corinteni 15:24 nu va schimba cu nimic Imparatia eterna despre care este vorba in versetul nostru. De asemenea, acest aspect etern al Imparatiei este prezentat in Apocalipsa 22 ; despre robii care se afla acolo se spune ca : "vor imparati in vecii vecilor" (v. 5). Va fi deci o Imparatie neschimbatoare (imuabila), despre care nu ni se mai spune nimic in plus. Dar stim aceasta : Domnul nostru Isus Hristos va fi centrul etern si, cu privire la noi, ne va fi data o intrare in aceasta Imparatie.
     Prin "intrare", nu trebuie sa ne imaginam numai o usa sau un portal prin care se trece. Este vorba mai degraba de un act de a intra sau de a patrunde. Si cand vom intra in Imparatia etrana a Domnului nostru ? La moartea noastra sau atunci cand va veni sa ne ia le El, fie prin rapire, fie prin inviere ?
     Mi se pare ca intrarea in Imparatia eterna nu priveste in mod direct nici moartea noastra, nici invierea noastra. Bineinteles, prin una ca si prin cealalta suntem introdusi in prezenta Domnului si, prin urmare, si in acest domeniu asupra caruia El are controlul pentru eternitate si pe care nu-l vom mai parasi niciodata. Dar autorul se gandeste in mod clar la timpul prezent si zice : Daca faceti "aceste lucruri" si traiti in ele, chiar prin acest fapt, deja de aici, intrarea in Imparatia eterna a Domnului nostru va va fi data din belsug. Lucrul acesta inseamna ca credinciosul care umbla cu Dumnezeu este facut capabil intr-o mare masura sa anticipeze gloria viitoare a Imparatiei si sa se bucure de ea inca de astazi. El se stie pe calea care duce acolo, inima sa priveste de departe si este in armonie cu ceea ce il asteapta acolo. Dumnezeu nu are nimic ce sa reproseze unui astfel de crestin ; dimpotriva, in caile Sale guvernamentale, ii deschide larg intrarea in aceasta Imparatie minunata.
     Ce parte binecuvantata, scumpi prieteni ! Vrem sa lasam iubirea de lume si ambitia sa ne lipseasca de ea ? Sa fim siguri : va veni timpul cand vom regreta profund si vom zice : "Ah ! numai daca as fi trait mai mult pentru Hristos, Mantuitorul meu, in loc sa ma conformez atat de mult cu lumea, sa fi fost atat de rece, atat de superficial, atat de impartit !" 
     Inca odata : raspunsul lui Dumnezeu la credinciosia manifestata astazi va fi etern.


     9     Trezirea memoriei - prin amintire

     La inceputul celei de-a doua epistole a sa, apostolul Petru insista mult asupra expresiei "aceste lucruri". In total el o foloseste de cinci ori in primele cinsprezece versete. In versetele 5 la 7, el arata ceea ce intelege prin aceste cuvinte. Este vorba de sapte elemente de care ne-am ocupat mai inainte si care constitue viata de credinta crestina ca atare. Dupa ce a prezentat "aceste lucruri", apostolul revine la ele deja de trei ori in versetele care urmeaza imediat, 8, 9 si 10. Si am vazut ca daca vrem sa traim fericiti ca crestini, ele trebuie sa fie "in noi", sa "prisoseasca", si sa le "facem". 
     Autorul continua acum acest gand si vine sa vorbeasca pentru a patra oara despre "aceste lucruri" :
     "De aceea, ma voi stradui sa va amintesc intotdeauna aceste lucruri, desi le stiti si sunteti intariti in adevarul pe care il aveti" (v. 12).
     Apostolul tine mult sa aminteasca credinciosilor marile adevaruri crestine, desi ei le stiau. In aceste versete, el vorbeste de cel putin trei ori de aceasta amintire : "sa va amintesc" - "sa va trezesc prin aducere-aminte" - "sa va aduceti aminte de aceste lucruri".
     Mai departe, chiar caracterizeza cele doua epistole ale sale in acest fel : "In amandoua va trezesc intelegerea curata, prin aducere-aminte (sau : amintindu-va de aceste lucruri)" (3:1). Petru nu avea deloc intentia sa le prezinte ceva nou. El vrea sa le aminteasca de ceea ce ei stiau deja, de ceea ce erau intariti ca fiind primit din partea lui Dumnezeu.
     In general, amintirea repetata a lucrurilor cunoscute nu ni se pare deosebit de importanta, nici de dorit. Dar ne inselam. Adresandu-se filipenilor, Pavel le scrie : "Sa va scriu aceleasi lucruri, mie nu-mi este greu, iar voua va este de folos (sau : "pentru siguranta voastra")" (Filipeni 3:1). Aceasta inseamna ca faptul de a se repeta in ceea ce le-a scris era pentru siguranta lor. Dupa inviere, ucenicii L-au cautat pe Domnul Isus intr-un loc gresit : printre morti. Cum era posibil aceasta ? Femeile venite la mormant au uitat cuvintele Domnului lor si cei doi ingeri a trebuit sa le spuna : "Amintiti-va cum v-a vorbit, pe cand era inca in Galileea..." (Luca 24:6). Apoi este adaugat : "Si ele si-au adus aminte de cuvintele Lui". Mai tarziu, Domnul Insusi aminteste ucenicilor Sai ceea ce le-a spus mai inainte : "Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe cand eram inca impreuna cu voi..." (v. 44).
     Uitand, pierdem enorm. Asadar, amintirea lucrurilor cunoscute odata este de toata importanta. Asa cum arata clar pasajele citate, ea (amintirea, n.t.) este produsa de cuvintele rostite initial. In general putem spune : prin Cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul, prin care am primit adevarul, este, de asemenea, mijlocul prin care aceasta ni se aminteste permanent. Nu exista nicio alta autoritate divina. De aceea, apostolul Petru avea atat de mult pe inima sa le scrie nu ceva nou, ci sa le aminteasca Cuvantul adevarului pe care ei l-au primit.
     Cand vorbim despre uitare, nu ar trebui sa ne gandim pur si simplu la o memorie slaba. Uitand adevarurile care au fost cunoscute odata are cauze mult mai profunde, morale. Am vazut-o deja in capitolul nostru, cand apostolul a vorbit despre uitarea de curatirea pacatelor de altadata (v. 9). De asemenea, evreilor credinciosi li se reproseaza ca au uitat indemnul care le vorbea ca unor fii (Evrei 12:5). Si, referitor la credinciosii din Galatia, apostolul Pavel nu putea decat sa ramana surprins ca ei s-au aratat atat de repede gata sa abandoneze principiile fundamentale ale Evangheliei (Galateni 1:6).
     Uitam repede ceea ce nu ni se pare deosebit de pretios. Iata despre ce este vorba.  Astfel, invatam cata nevoie avem sa fim mereu treziti din nou prin aducerea-aminte a adevarului in mintea noastra, pentru ca el sa ramana pretios sau sa redevina pentru noi.
     Petru vorbeste despre "adevarul prezent (sau : "pe care il aveti")". La ce se refera el ? Cu siguranta, el vorbeste despre adevarul crestin in contrast cu ceea ce a fost revelat altadata sub vechiul legamant. Este evident ca intreaga Biblie este Cuvantul lui Dumnezeu, si, de asemenea, ca "toate cate au fost scrise mai inainte au fost scrise pentru invatatura noastra" (Romani 15:4). Am putea noi, de exemplu, sa trecem peste instructiunile morale ale Vechiului Testament ? Sau peste tipuri (imagini, n.t.) ? Sau peste profetii ? Fiecare timp sau epoca a avut un "adevar prezent", si noi trebuie sa-l apreciem si sa scoatem folos din el pentru noi. Dar a existat pericolul, si exista intotdeauna, de a pierde din vedere binecuvantarile tipic crestine care caracterizeaza perioada actuala. Nu a putut sa aiba loc nicio revelatie perfecta a lui Dumnezeu inainte ca Hristos sa vina in lume si ca El sa-L glorifice pe Dumnezeu aici jos, in viata si in moartea Sa. Hristos este aceasta revelatie, si noi o gasim in Noul Testament.
     Ar putea spune apostolul si despre noi ca suntem intariti in adevarul prezent (sau : pe care-l avem, n.t.) ? In orice caz, Dumnezeu vrea ca sa cunoastem lucrurile care ne sunt date de El (1 Corinteni 2:12). Nu vom putea fi fericiti altfel. 
     Cu toate acestea, este cineva care se impotriveste permanent. Cu siguranta, diavolul nu ne poate rapi binecuvantarile in sine, dar el poate sa ne ia bucuria. Si aceasta este ceea ce apostolul are inainte ochilor atunci cand continua :
     "Dar socotesc drept, cat timp sunt in cortul acesta, sa va trezesc prin aducere-aminte (sau : "amintindu-va aceste lucruri", n.t.) (v. 13).
     Atat timp cat el era in viata, socotea ca este drept, ca fiind de datoria lui, sa-i trezeasca pe credinciosi, amintindu-le aceste lucruri. Modul de exprimare al apostolului este interesant. Dupa imaginea de uitare, el foloseste acum pe cea de somn. Prin aducere-aminte trebuie sa fim treziti din letargia spirituala (somnolenta, inertia, apatia) in care cadem atat de usor prin influenta lui Satan si a lumii al carei stapanitor este. Cuvantul folosit este puternic ; el este folosit in Ioan 6 pentru a descrie marea care "s-a ridicat (sau : s-a agitat", n.t.) printr-un vant puternic (v. 18). Uneori, si noi avem nevoie de o agitare. Dumnezeu poate sa se foloseasca de un "vant puternic" pentru a ne aduce-aminte de binecuvantarile noastre. Acceptati-l ! Vom fi mult mai bogati de cat eram inainte (comp. Evrei 12:11). 
    

vineri, 8 ianuarie 2021

 


                                          CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                     - IV -


     Christian Briem


     8     "Aceste lucruri"

     Dupa cum am vazut, in versetele 2 la 5 din capitolul 1, apostolul prezinta caracterele unei vieti de credinta. Sapte trasaturi trebuie sa rezulte din credinta in Hristos sau sa fie "adaugate la credinta noastra" : virtutea (sau : determinarea, energia spirituala), cunostinta, infranarea (sau : stapanirea de sine), rabdarea, evlavia, afectiunea frateasca si dragostea. Acestea sunt lucrurile pentru realizarea carora suntem indemnati sa "ne dam toata silinta".
     Pe masura ce aceste sapte roade ale vietii divine au fost plasate astfel inaintea noastra, cu siguranta ne-am plecat capul de multe ori cu umilinta inaintea Domnului, recunoscand cat de putin le-am manifestat ! Intr-adevar, aceste versete ne ofera numeroase motive de a ne cerceta si judeca pe noi insine. Sa luam timp s-o face, preaiubitilor ! Dar Domnul nu vrea sa ne descurajeze. Dimpotriva, in aceste versete care urmeaza, El ne da o incurajare clara si simtim ca avem nevoie de ea.
     Caracterele mentionate au avut o asa importanta pentru scriitorul sfant incat, de la versetul 8, el revine de cel putin cinci ori asupra a ceea ce el numeste "aceste lucruri" (v. 8. 9. 10, 12, 15).
     Deci, ne este greu sa putem subestima valoarea lor. Nici nu vom fi surprinsi ca apostolul arata acum ce rezultate produce faptul de a avea sau nu aceste lucruri. In ambele cazuri, exista rezultate sau consecinte, si acesta este punctul care va fi luat in considerare acum.


     8.1     Daca "aceste lucruri" sunt in voi

     Apostolul isi continua cursul gandului introducand un "caci" :
     "Caci, daca (in rom. lipseste "daca", n.t.) aceste lucruri, existand si prisosind in voi, va fac sa nu fiti nici lenesi, nici neroditori in ce priveste deplina cunostinta a Domnului nostru Isus Hristos" (v. 8).
     Am observat ca aici din nou apostolul vorbeste de cunostinta Domnului nostru Isus Hristos. Afirmatiile din acest verset sunt deci in legatura cu cunostinta Domnului nostru, adica cu discernamantul referitor la Persoana Sa. De aici rezulta totul. La versetul 2, Petru a inceput astfel : harul si pacea sunt inmultite "in cunostinta". De asemenea, ea este mijlocul de care Se foloseste Dumnezeu pentru a ne darui tot ceea ce priveste viata si evlavia : "prin cunostinta" (v. 3). Apoi cunostinta face parte din roadele vietii celei noi (v. 5). Si acum, la versetul 8, totul duce din nou la cunostinta Domnului nostru Isus Hristos : "in ce priveste cunostinta", sau "in vederea cunostintei". Aceasta ultima traducere pare sa corespunda mai bine gandului din pasaj : este vorba de a nu fi nici lenesi, nici neroditori in vederea cunostintei, sau pentru a ajunge cunostinta. Astfel, cunostinta Domnului Isus este inceputul, continuarea si scopul credintei crestine. Pavel vorbeste de acest scop in acesti termeni : "...sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si comuniunea suferintelor Lui" (Filipeni 3:10). Intrega fericire a crestinului, fiecare din binecuvantarile sale, sunt legate de cunostinta Domnului sau. Fara ea, nu exista nici crestere, nici rod pentru Dumnezeu.
     Aici trebuie luate in considerare doua aspecte. Primul este urmatorul : numai daca aceste lucruri sunt in noi, si intr-o masura din ce in ce mai mare, vom putea traversa in siguranta o lume in care Satan este dumnezeu si stapan si in care poftele pe de-o parte, si opozitia deschisa pe de alta parte, se unesc pentru a ne face lenesi si neroditori in ce priveste cunostinta lui Isus Hristos, Domnul nostru. Dar apoi - si acesta este al doilea aspect - trebuie sa-L pastram permanent pe Domnul Isus inaintea ochilor nostri si a umbla in comuniune cu El. Daca invatam zi de zi de la El, in comuniunea Lui, nu vom fi nici lenesi, nici neroditori in ce priveste discernamantul Persoanei Sale binecuvantate. Pe de-o parte parte, dupa cum am vazut, in cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus Hristos, Domnul nostru, vom gasi putere practica (v. 2, 3). Dar, pe de alta parte, daca aceste lucruri sunt in noi, vom patrunde mult mai profund in cunostinta lui Hristos. De asemenea, citim aici : "nici lenesi, nici neroditori in ce priveste (sau : pentru, in vederea) cunostinta Domnului nostru". Gasim, de asemenea, acest aspect si in Coloseni 3, unde este spus despre omul cel nou care se innoieste in cunostinta dupa chipul Celui care l-a creat (v. 10).
     Scopul tuturor interventiilor lui Dumnezeu fata de noi este sa ne faca sa-L cunoastem mai bine pe Hristos. Petru stia ca tot ceea nu conduce la o cunostinta mai profunda a Domnului Isus inseamna o pierdere pentru credincios. Suntem capabili, din punct de vedere moral, sa trecem prin aceasta lume in masura in care Il cunoastem pe Hristos.
     Sa ne oprim inca putin asupra cuvintelor lenesi si neroditori ! Dumnezeu nu vrea lucratori lenesi ("Mergi la furnica, lenesule", Prov.6:6) ; si daca El a facut din noi mladite care raman in vita, aceasta este pentru ca sa aducem rod. Domnul a zis : "In aceasta este glorificat Tatal Meu: ca aduceti mult rod" (Ioan 15:8). Dar, numai El este cel care poate sa judece daca cineva aduce rod sau este lenes si neroditor. Ce gand inviorator ! Cand egiptenii i-au lipsit pe israeliti de paiele necesare pentru facerea caramizilor si le-au impus o lucrarea mai grea pentru a-i face sa abandoneze gandul de a tine o sarbatoare pentru Dumnezeu lui Israel in pustie, fiii lui Israel au auzit din gura lui Faraon aceste cuvinte : "Sunteti lenesi, lenesi ! De aceea ziceti: Sa mergem sa jertfim Domnului !" (Exod 5:17). Si atunci cand Maria a varsat parfumul de mare pret peste Domnul ei, s-au gasit chiar printre ucenicii lui Isus unii care au calificat fapta sa "risipa" (Matei 26:8).
     Lumea nu intelege nimic din valoarea adorarii adevarate, si este umilitor ca unii crestini nespirituali nu au in general mai multa intelepcine si considera faptul de a se preocupa de Persoana lui Hristos ca ceva secundar, ca o pierdere de timp. In orice caz, atitudinea lor conduce la aceasta concluzie. Dar credinciosul care face progrese in calea si in cunostinta Domnului nu este nici lenes, nici neroditor in ochii lui Dumnezeu. Si in ziua lui Hristos, credinciosia - nu succesul - va fi rasplatita (2 Timotei 2:5 ; Luca 19:17). 


     8.2     Daca "aceste lucruri" lipsesc

     "Caci cel care nu are aceste lucruri este orb, are vederea scurta si a uitat curatirea de vechile lui pacate" (v. 9).
     Atunci cand a vorbit de aspectul pozitiv (cand "aceste lucruri" sunt prezente), apostolul a folosit pluralul : "in voi". Dar acum, in legatura cu partea negativa (cand "aceste lucruri" lipsesc), el foloseste singularul : "cel care". De asemenea, el trece de la "voi" personal la "cel" impersonal. Putem deduce ca el ilustreaza acum o stare anormala pentru un credincios, care se poate intalni totusi foarte bine in cazuri individuale.
     In aceasta privinta, expresiile folosite in Scriptura sunt foarte incurajatoare ; caci intr-un mod general, exista descrierea a ceea ce este normal pentru un crestin. Referitor la v. 14 din Romani 8 : "Caci toti cei care sunt condusi de Duhul lui Dumnezeu, acestia sunt fii ai lui Dumnezeu", cineva a pus odata autorului acestor randuri urmatoarea intrebare : Ce se intampla deci cu cei care nu se lasa condusi de Duhul : Dumnezeu nu-i considera atunci ca fii ai Sai ? Raspunsul a constat in principiul care tocmai a fost mentionat : Dumnezeu arata ceea ce este tipic si normal pentru copiii Sai. Dar El Se vede uneori constras, pentru a ne atentiona, de a prezenta ceea ce este rau si anormal. Acesta este tocmai cazul in versetul nostru.
     Este deci posibil ca un copil al lui Dumnezeu sa nu traiasca in aceste lucruri. Care va fi rezultatul ? Inainte de a aborda aceasta intrebare, vom sublinia din nou contrastul puternic dintre versetele 8 si 9. Autorul nu cunoaste decat aceste doua stari : "Aceste lucruri" sunt prezente sau ele nu sunt. Ne putem intreba : In practica, nu exista trepte ? Desigur ca exista. Dar Scriptura nu pune inaintea noastra "gama griurilor" (nuante diferite ale culori gri, n.t.), cu toate starile intermediare posibile.
     Trebuie sa invatam - si acesta este sensul acestui mod de prezentare - ca in lucrurile lui Dumnezeu nu exista oprire : a nu inainta inseamna a da inapoi. A nu creste, inseamna regres. In aceasta privinta, suntem precum luna : fie crestem, fie ne micsoram. Nu exista cale de mijloc
     De fapt, este imposibil de a trai in aceste lucruri fara a manifesta roadele corespunzatoare - la fel cum nu este posibil de a sta la soare fara a-i reflecta razele. Daca nu le reflectam, inseamna ca ne-am indepartat de soare !


     8.3     Orbire spirituala

     A nu umbla in comuniune cu Domnul duce la orbire spirituala. Puneti inaintea unui astfel de crestin adevaruri glorioase ale lui Dumnezeu - el nu le vede ! Si, prin urmare, inima sa ramane rece si nesimtitoare. Deja este destul de trist ca dumnezeul acestui veac a orbit gandurile necredinciosilor, pentru ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, sa straluceasca peste ei (2 Corinteni 4:4). Dar este inca infinit mai trist ca un copil al lui Dumnezeu, un credincios care, ca principiu, poate "vedea" (v. 6), ignora gloria Persoanei lui Hristos si adevarul lui Dumnezeu !
     Poate ca se mai gaseste inca, intr-o oarecare masura, o intelegere rationala a adevarurilor divine, dar inima nu le poate pricepe adevarata frumusete si valoarea lor.
     Ori, pentru a putea intelege binecuvantarile infinite ale crestinismului, este absolut necesar sa avem ochii inimii noastre luminati de Duhul Sfant (Efeseni 1:18). Acest lucru ramane intotdeauna adevarat si se aplica pentru fiecare copil al lui Dumnezeu. Dar, in versetul nostru, este vorba despre o orbire rezultata din ganduri lumesti. Am aratat deja mai inainte ca Dumnezeu nu ofera lumina celui care nu este dispus sa umble in ea.
     Vechiul Testament ne ofera mai multe exemple serioase in legatura cu subiectul nostru. Dupa pacatul sau cu Bat-Seba, nu a fost David orb fata de sine si fata de adevarul lui Dumnezeu ? El nu a inteles, nu a "vazut" ca era vorba despre sine decat atunci cand profetul Natan i-a zis fara ocolisuri : "Tu esti omul acesta !" ( 2 Samuel 12:7). Iar Balaam nu a ramas el orb fata de toata nebunia sa ? El vedea mai putin decat magarita pe care calarea (Numeri 22:23). Samson s-a lasat atras de pofta carnii si a pierdut nu doar puterea sa, dar si vederea . Filistenii i-au scos ochii. El nu stia ca Domnul Se indepartase de la el (Judecatori 16:20, 21). Mai tarziu, in istoria lui Israel, Dumnezeu a trebuit sa constate cu privire la poporul Sau apostat : "Efraim se amesteca impreuna cu popoarele; Efraim este o turta neintoarsa. Strainii i-au mancat puterea si el nu stie; da, perii albi s-au ivit ici si colo pe el si el nu stie" (Osea 7:8, 9). O astfel de ignoranta este orbire spirituala.
     Dupa calificativul de "orb", Petru aduga : "cu vederea scurta". Se gandeste el la un fel de prima faza a orbirii, ca aceea care poate fi intalnita in domeniul natural ? Nu pare. Orbirea celui in care nu se gasesc "aceste lucruri" isi are mai degraba originea in vederea sa limitata : fiindca nu vede departe , el este orb. Doua fapte vin sa intareasca aceasta interpretare. Primul, ordinea expresiilor : orb - cu vederea scurta. Daca apostolul ar fi vrut sa arate o evolutie logica sau in timp, ar fi trebuit sa spuna mai intai : "cu vederea scurta". Al doilea, tradus literal, textul original al versetului nostru se prezinta in felul urmator : "cel care... este orb, cu vederea scurta" (sau, "nu vede departe", in fr., n.t.). O stare permanenta de miopie constituie orbire. Vom vedea confirmarea mai jos.
     Daca un copil al lui Dumnezeu neglijeaza comuniunea cu Dumnezeu, aceasta este inlocuita in inima lui cu dragostea fata de lume (1 Ioan 2:15, 16). Dar aceasta dragoste fata de lume actioneaza ca o otrava inselatoare si tulbura inevitabil perceptia spirituala. Capacitatea de a vedea "departe" dispare. In loc sa fie fixata in sus, privirea coboara, se indeparteaza de la lucrurile ceresti, indepartate, pentru a se fixa pe ce este aproape, pamantesc, lumesc. Ajungand la acest punct, suntem intr-adevar orbi pentru lucrurile ceresti. Nu le mai vedem, pentru ca privirea nu vede "departe".
     Ce schimbare socanta ! In general, ea se manifesta mai intai prin faptul ca se gaseste putin timp pentru rugaciune si citirea Cuvantului lui Dumnezeu. Participarea la strangerile adunarii isi pierde, de asemenea, importanta. Atunci cand Hristos nu mai este obiectul inimii, pretinsele indatoriri, chiar ocupatiile necesare legate de interesele pamantesti, inlocuiesc putin cate putin viata spirituala, pana cand saracia umple sufletul. Ah ! sa ne punem cu totii aceasta intrebare : privirile noastre nu sunt ele prea mult indreptate in jos, atrase de ceea ce este aproape, de sfera pamanteasca ? Nu putem fi siguri decat de un lucru : privind intr-o astfel de directie nu ne va duce niciodata la adevarata fericire. Bineinteles, trebuie sa ne achitam de indatoririle noastre pamantesti. Nu este vorba de acest lucru aici. Aceasta este efectiv o chestiune de inima : Unde sunt indreptate privirile inimii noastre ? Chiar si atunci cand cetintele indatoririlor pamantesti sunt foarte puternice, privirea poate fi atintita cu credinta in sus spre Domnul. El nu va lasa fara raspuns si va umple inima cu o fericire profunda. Nu este acesta un privilegiu de nepretuit de a putea sa privim "departe" ? De altfel, numai Cuvantul lui Dumnezeu, in puterea Duhului Sfant, ne permite sa avem aceasta privire.


     8.4     O "uitare" cu consecinte grave

     Pierderea vederii spirituale (a fi orb, si a nu vedea departe) este insotita de cea a memoriei spirituale : "A uitat curatirea de vechile lui pacate".
     Ce inseamna aceasta ? Cu siguranta nu, dupa cum se presupune adesea, ca un astfel de crestin nu mai este sigur de a fi mantuit si a pierdut siguranta mantuirii care a fost bucuria lui pana aici. De fapt, ce a uitat el ? Ca pacatele sale de altadata au fost indepartate, iertate ? Nu, absolut nu. El a uitat ca a fost curatit, scos din pacatele sale de altadata, de vechile lui obiceiuri, de modul sau de viata de dinaintea convertirii sale.
     Deoarece mintea lui este total absorbita de lucrurile vizibile inconjuratoare, el a pierdut constienta ca crestinismul este un domeniu sfant, ceresc. Si astfel, a pierdut din vedere adevarata pozitie crestina a curatiei si nu mai deosebeste diferentele fundamentale cu natura si practicile lumii. Cand nu se mai vad aceste diferente, pasul urmator - cel al intoarcerii in lume - nu este departe. Orice deviere de la caile lui Dumnezeu sfarsec sub o forma sau alta in lume. Se coboara putin cate putin standardul, pana cand se cade in cele din urma la nivelul lumii, la felul ei de a actiona si la principiile sale. Un astfel de crestin a lasat practic sa-i scape tot adevarul.
     Nu putem sa ne gandim aici la Lot, nepotul lui Avraam ? El este portretul, pus inaintea noastra ca avertisment, al unui crestin intors in lume. Inima sa l-a atras nu in Canaan, ci spre Sodoma, in ciuda rautatii acestei cetati. Si astfel el a cunoscut, de asemenea, aceasta parte funesta : nu mai vedea diferente intre Canaan si Sodoma, intre "gradina Domnului" si "tara Egiptului" (Geneza 13:10). Intr-o zi se ajunge prin a se urma inima. Lot a facut-o : mai intai, si-a intins corturile sale "pana la Sodoma" (v. 12). Apoi "a locuit" in aceasta cetate nelegiuita (14:12) pentru ca in final "sa stea la poarta" ca judecator (19:1). Aceste trei etape marcheaza o cadere fatala. Ultimul episod, pe care relatarea istorica a Scripturii il da despre Lot, il arata intr-o stare de degradare de nedescris (19:30). Dar totul a inceput atunci cand "si-a ridicat ochii si a vazut toata campia Iordanului, ca era bine udata peste tot" (13:10). Si el, de asemenea, a avut "vederea scurta".
     Crestinul care se lasa condus de ganduri lumesti si, prin urmare, abandoneaza practic pozitia sa de curatie, pierde bucuria pacii cu Dumnezeu. Inima lui il condamna. - Scopul nostru ramane sa cautam, bazandu-ne pe acest pasaj din 2 Petru 1, un raspuns la intrebarea : Cum se poate trai fericit ca crestin ? Trebuie sa constatam aici : nu in acest fel ! Gandurile lumesti - versetul nostru ne arata - duc la orbire si priveaza de bucuria si pacea lui Dumnezeu. In schimb, daca ne gandim la ceea ce a facut Dumnezeu pentru noi in rascumparare si cum ne-a scos din veacul rau de acum pentru El, ne vom alipi de El cu recunostinta si Ii vom dedica viata noastra in curatie si evlavie. Cu cat ne amintim mai mult din ce ruina morala ne-a salvat, cu atat mai mult Ii vom fi recunoscatori ca putem trai acum in "aceste lucruri".        
            

marți, 5 ianuarie 2021

 


                                            CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                     - III -


     Christian Briem


     7     Caracterele unei vieti de credinta

     Apostolul Petru i-a numit pe credinciosi "partasi naturii divine" intr-un sens moral (v. 4). Am vazut ca ei sunt chemati sa manifeste caracterele lui Dumnezeu in viata de zi cu zi. Fara a avea viata eterna lucrul acesta ar fi imposibil. Cu toate acestea, desi in sine viata eterna este perfecta si nu poate fi pierduta, in manifestarile ei practice, ea poate sa creasca. Ea cere, prin puterea Duhului Sfant ingrijire, implinire. In acest aspect nu este diferita de viata naturala. Un copil nou-nascut are viata la fel ca un adult. Avem viata sau nu avem. Cu toate acestea, la un copilas, manifestarile vietii de departe nu sunt atat de dezvoltate ca la un adult. Cresterea trebuie sa se produca la fel si in domeniu spiritual. A creste si a aduce rod sunt principii divine care se regasesc atat de bine in creatia vizibila cat si in noua creatie.
     De asemenea, in versetele 5 la 7, Petru ne arata un lant de virtuti spirituale in care caracterul crestin al credinciosilor trebuie sa se dezvolte. El le-a prezentat ceea ce era potrivit sa le mangaie si sa le invioreze inimile. Dar acum, le vorbeste de starea lor practica. Si astfel, el va lega indemnurile care vor urma de ceea ce a spus mai inainte prin cuvintele : "tocmai pentru aceasta".
     "Iar tocmai pentru aceasta, dandu-va toata silinta, adaugati la credinta voastra virtutea; iar la virtute, cunostinta;iar la cunostinta, infranarea; iar la infranare, rabdarea; iar la rabdare, evlavia;iar la evlavie, dragostea frateasca; iar la dragostea frateasca, iubire" (v. 5-7).


     7.1     Silinta si mantuire 

     Apostolul vorbeste mai intai despre silinta sau ravna pe care credinciosii ar trebui s-o manifeste. Am putea fi surprinsi ca silinta noastra este considerata ca fiind prima conditie pentru realizarea virtutilor spirituale atat de inalte ca cele mentionate in continuare. Dar Dumnezeu stie cat de repede ne relaxam in bucuria privilegiilor care ne sunt incredintate. Astfel ca ne indeamna sa ne dam toata silinta, toata ravna, prin adaugarea sau "furnizarea" caracterelor crestine. Dar un astfel de indemn nu ne "impovareaza", nu ne descurajeaza. Caci "tocmai pentru aceasta" indica legatura binecuvantata dintre privilegiile noastre (v. 1-4) si realizarea lor (v. 5-11) : cunoastem deja ce ne apartine ; si cresterea acestei cunostinte este cea care va stimula in noi silinta (sau, ravna, n.t.), astfel incat rezulta rod pentru Dumnezeu.
     Pe de alta parte, nu este groaznic sa gandim ca certitudinea de a ajunge in final in cer ne aduce in situatia de a slabi ravna noastra ? Atunci suntem foarte putin constienti de consecintele de durata care vor rezulta din lipsa de silinta aici jos pe pamant. Prezentul si viitorul nu sunt deloc atat de departe unul de celalalt pe cat suntem inclinati sa credem. Ori, a fi multumiti ca mergem in cer, fara a trai pentru Hristos sau fara a-L onora in umblarea noastra aici jos, nu reflecta o apreciere potrivita a harului lui Dumnezeu. Cerul va fi minunat ; dar, intr-un anumit sens, va fi si o reflectare a credinciosiei pe care o vom manifesta pentru Numele Sau pe pamant.
     Sa observam inca un aspect clar stabilit aici : Noi nu am atins inca scopul credintei noastre, gloria lui Dumnezeu. Cu siguranta, suntem pe calea care duce la glorie, dar aceasta este plina de pericole. Exista lumea din jurul nostru si carnea din noi - si diavolul care stie sa se foloseasca si de una si de alta pentru a ne face rau. In fata acestor amenintari, avem nevoie de toata silinta ca sa nu cadem. In acest fel vede Petru in general mantuirea : ca un proces, o permanenta eliberare care se continua pana sfarsitul umblarii aici jos si care sfarseste in final in glorie (comp. 1 Petru 1:5).
     Apostolul Pavel vorbeste, de asemenea, despre "mantuire" sub acest aspect. De exemplu, in Filipeni 2 : "Lucrati cu teama si tremur mantuirea voastra (in sensul de a duce la bun sfarsit lucrarea)" (v.12). - In 1 Corinteni 15, gasim la fel mantuirea in curs de realizare : Prin Evanghelie, noi suntem mantuiti (literal : in curs de mantuire) (v. 2 ; comp. si 1:18). Domnul Isus are o preotie care nu se transmite, pe care o exercita in favoarea noastra, ca sa "mantuiasca pana la desavarsire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El" (Evrei 7:25). In acest sens, mantuirea isi gaseste finalizarea sa la sfarsitul drumului si include mantuirea trupului, eliberarea de toate imprejurarile, eliberarea totala de puterea, si chiar de prezenta pacatului.
     In schimb, alte pasaje arata ca, in ce priveste sufletul sau, crestinul care a crezut are deja mantuirea deplina in Hristos Isus. Aceasta este pozitia sa intemeiata pe lucrarea lui Hristos : el este mantuit, Dumnezeu l-a mantuit si el a primit mantuirea sufletului sau (Efes. 2:8 ; 2 Tim. 1:9 ; Tit 3:5 ; 1 Pet. 1:9). Este vorba despre diferitele aspecte ale unuia si aceluiasi lucru. Cu toate acestea, in pasajul nostru este chestiunea de practica, de progresul nostru pe calea experientei crestine. Si astfel, indemnurile la veghere, la ravna si la alte caractere asemanatoare, sunt potrivite si necesare (comp. Evrei 6:11). In sensul acesta, realizarea progresului, in ciuda tuturor piedicilor, depinde de responsabilitatea noastra. Desigur, suntem paziti "prin puterea lui Dumnezeu", dar, dupa cum am vazut deja, aceasta are loc "prin credinta".


     7.2     Credinta si roadele sale

     Deci credinta este mentionata prima aici de catre Petru. El nu spune de aceasta ca de celelalte elemente urmatoare care trebuie "adaugate", "oferite" sau "puse la dispozitie". Motivul este foarte simplu : credinta este presupusa prezenta la cei carora le scrie.
     Prin "credinta", trebuie sa intelegem aici principiul moral al credintei, puterea credintei in individ si nu doctrina crestina. Ori, aceasta credinta personala este inceputul a toate pentru copiii lui Dumnezeu. Fara ea nu au nimic. Chiar dragostea, ultimul element enumerat, este de neimaginat fara credinta : caci aceasta "lucreaza prin dragoste" (Galateni 5:6). Tot ceea ce exista pretios in viata noastra este rezultatul credintei. Ea este alfa si omega vietii noastre crestine. Cu cat ma gandesc mai mult la ea astazi, cu atat mai mult rugaciunea ucenicilor devine si a mea : "Mareste-ne credinta". Doar prin credinta - avand ochii fixati pe Isus, Fiul lui Dumnezeu - putem sa invingem lumea (1 Ioan 5:4, 5). Este aproape inutil sa spunem ca credinta este ocupata nu de lucrurile vizibile ale acestei lumi, ci de lucrurile care nu se vad ale lumi de inviere a Domnului nostru. Ea este ca o mana care se intinde in lumea invizibila a binelui si aduce lucruri pe care le gaseste acolo in lumea vizibila. Am putea crede ca este un cadou de nepretuit - este "darul lui Dumnezeu".
     Sapte roade sau caractere ale vietii celei noi trebuie sa rezulte din credinta. Desi ele sunt prezentate intr-o ordine si o succesiune divin inteleapta, apostolul nu vorbeste despre simpla adaugare a unui lucru la altul, ca si cum ar fi niste pasi succesivi care trebuie facuti unul dupa altul. Chiar si asa, aceste sapte elemente sunt progresive in caracterul lor, credinciosii trebuie sa poarte in ei si sa manifeste toate aceste trasaturi. Este ca si cum cineva primeste un mar pe care-l descrie ca "delicios si zemos". El musca fructul si constata : "Este zemos, dar ii lipseste aciditatea". Un credincios poate fi foarte amabil, dar ii lipseste determinarea sau rabdarea. Dumnezeu nu este multumit cand copiii sai manifesta doar unul sau altul din caracterele Sale. Toate calitatile naturii divine trebuie sa se vada in ai Sai.
     Deci, scriitorul sfant continua : "... adaugati la credinta voastra virtutea...". El vrea sa zica : Vegheati ca credinta voastra sa fie de asa natura incat sa produca toate acestea : virtute, cunostinta, infranare, rabdare, evlavie, afectiune frateasca, dragoste. Am aratat deja cateva moduri diferite de redare a cuvantului "adauga" : "a oferi, a pune la dispozitie". Intelesul principal al acestui termen se refera la dispozitia si la pregatirea unui cor mare pentru o ceremonie oficiala. In general, costurile erau suportate de un binefacator sau de un sponsor bogat : el oferea tot ceea ce era necesar pentru ocazia respectiva. Este si cuvantul a contribui. Mai tarziu, a fost generalizat si a luat atunci sensul de "a oferi, a acorda, a dona". Mi se pare, totusi, ca expresia " a contribui" este adaptata mai bine contextului : "... adaugati la credinta voastra, virtutea, contribuiti la credinta voastra prin virtute".


     7.2.1     Virtutea

     Credinta ne leaga de Dumnezeu si, ca prim rezultat, "virtutea" este prezentata aici. Am vazut deja in legatura cu versetul 4 ce trebuie sa intelegem prin acest termen : energie si determinare spirituala, curaj moral. Avem nevoie de o astfel de energie, avand in vedere pe fiecare dintre cei trei dusmani mentionati.
     In ce-l priveste pe Satan, el nu va neglija nimic care sa ne abata de pe calea ascultarii. A facut-o fata de Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, si o va face fata de cei care-L marturisesc si au devenit ei insisi "fii ai lui Dumnezeu". Si la fel cum Domnul i-a rezistat doar prin Cuvantul lui Dumnezeu, prin "este scris" (Matei 4), ar trebui ca si noi sa folosim aceasta singura arma intr-o astfel de lupta. "Luati si...sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu", citim in Efeseni 6. Numai credinta, prin puterea Duhului, poate sa manuiasca corect aceasta sabie. De asemenea, in prima sa epistola, Petru zice : "Impotriviti-va lui (diavolului) tari in credinta" (5:9).
     Urmandu-L pe Domnul Isus si aparand drepturile Sale implica, de asemenea, ca ne angajam pe campul de lupta. Pentru a o face, avem nevoi de curaj moral. Prin urmare, acesta ocupa primul loc in aceasta enumerare a roadelor credintei. Este vorba de curajul unui soldat care inainteaza hotarat impotriva tuturor adversarilor.
     Daca ne gandim la carne, vom recunoaste repede ca, pentru a pune capat lucrarii sale, energia spirituala este la fel de necesara. Cum am putea sa ne bucuram de comuniunea practica cu Dumnezeu, daca dam frau liber naturii vechi din noi ? Dumnezeu doreste ca sa fim stapani pe noi insine, si in stare de a alege binele si de a respinge raul.
     O astfel de putere nu poare decurge decat dintr-un atasament constient fata de Dumnezeu, plin de credinta. Atunci binele este cel care conduce inima, si comuniunea cu Dumnezeu este mentinuta. Cu aceasta, nu vom "lupta" impotriva pacatului din noi, ci ne vom socoti "morti" fata de pacat (Romani 6:11) : am ales cealalta parte. Ce parte binecuvantata ! Fie numai ca s-o realizam mai mult !
     In relatie cu lumea, am vazut deja in Moise un frumos exemplu de hotarare spirituala. El a "refuzat" si a "ales" (Evrei 11:24, 25). Daniel, de asemenea, "a hotarat in inima lui" ca sa nu se intineze cu alimentele alese ale imparatului, si apoi a "cerut" ceva mai bun (Daniel 1:18). "Virtutea" este deci aceasta energie care stie sa refuze si sa aleaga ; cine este in stare sa zica nu la ofertele insistente pe care lumea ni le ofera de o mii de ori pe zi, pentru a inainta mai degraba spre tinta asezata inaintea noastra, Hristos in glorie ? Si asa cum gasim, in Galateni 5:22, o lista cu "roada Duhului" in contrast cu "faptele carnii" enumerate la versetul 19, si aici avem o cale a celui credincios care este in opozitie cu cea a lumii religioase (comp. 2 Petru 2 si 3).
     A refuza si a alege- este dificil sa definim mai bine ceea ce implica determinarea spirituala intr-o lume ca aceasta si cu o inima ca a noastra. Ea conduce la renuntarea de sine si face posibila comuniunea deplina cu Dumnezeu. Nu exista o alta cale pentru a ajunge la adevarata fericire.


     7.2.2     Cunostinta

     Cu toate acestea, taria spirituala nu este totul. Avem, de asemenea, o mare nevoie de cunostinta. Prin urmare, este adaugat : "la virtute, cunostinta". Nu suntem indemnati sa adugam un element la virtute : cunostinta ; apoi la cunostinta un alt element si asa mai departe. Gandul este mai degraba urmatorul : In exercitarea virtutii, cunostinta trebuie sa creasca ; in cunostinta, infranarea, etc. Unul rezulta din celalalt, nu este posibil fara celalalt, ci se afla in samanta (sau, germenele, n.t.) primului. Acesta mi se pare sensul acestui pasaj care ar trebui citi astfel : "La credinta voastra, oferiti de asemenea virtutea ; iar la virtute, cunostinta, etc.". 
     Pentru crestin, nu se cere o ravna oarba, nici eforturi personale mari pe caile nelegiuirii ; ci este nevoie de calauzirea prin Cuvantul lui Dumnezeu pentru fiecare pas. Iudeii aveau ravna pentru Dumnezeu, "dar nu potrivit cunostintei", dupa judecata Cuvantului lui Dumnezeu (Romani 10:2). Si astazi la fel, sunt multe angajamente si activitati in domeniul crestin, dar nu intotdeauna insotite de cunostinta. Doar cunostinta lui Dumnezeu si a gandurilor Sale ne pazeste de fanatism si de alte cai ale propriei vointe.
     Nu vom putea sa invatam mai mult din lucrurile lui Dumnezeu daca nu avem intentia sincera de a trai potrivit lor. Ezra s-a hotarat in inima lui sa caute voia Domnului, si s-o faca (Ezra 7:10). Dumnezeu nu este dispus sa ne dea o cunostinta sterila. De fapt, am putea face mai mult rau starii noastre interioare daca am fi multumiti cu o cunoastere pur exterioara a lucrurilor lui Dumnezeu, gandind ca cunoastem, in timp ce "virtutea" lipseste. O astfel de cunostinta intelectuala ingamfa (1 Corinteni 8:1) si duce la fatarnicie.
     Adevarata cunostinta a lui Dumnezeu - si despre aceasta vorbeste apostolul aici - duce la smerenie. Dumnezeu vrea ca sa cunoastem lucrurile care ne-au fost date de El (1 Corinteni 2:12). Prin urmare, este foarte important ca "virtutea" sa fie urmata de aceasta cunostinta si ca ea s-o insoteasca. Caci cunoasterea profunda a lui Dumnezeu, a cailor si a gandurilor Sale, largeste inima noastra si o umple de fericire.
     Sa subliniem inca odata principiul atat de important : Adevarul lui Dumnezeu si toate binecuvantarile pe care le da Dumnezeu nu pot fi cunoscute si invatate decat prin ascultare - asta daca umblam in ele.


     7.2.3     Infranarea

     Aceasta cunostinta conduce la infranare, adica la stapanire de sine. Vorbind despre Scriptura, apostolul Pavel spune ca ea este folositoare mai intai pentru a invata si apoi pentru a indrepta (2 Timotei 3:16) ; gasim aici aceeasi ordine. Daca invatam adevarul, primul lucru pe care suntem condusi sa-l recunoastem este ca revendicarile sale se adreseaza mai intai noua insine. 
     Importanta infranarii sau a stapanirii de sine ne va aparea mai clar daca analizam putin opusul ei : desfranarea. A nu pastra controlul de sine, a da curs liber poftelor, duce inevitabil la desfranare. Suntem atunci ca o corabie fara carma pe o mare furioasa. Unde se va ajunge in final ?
     Ce diferenta atunci cand inima noastra este umpluta de cunostinta lui Dumnezeu si cand ea este fericita ! Avem atunci puterea pentru a infrana "poftele" noastre, pentru a tine sub control dorintele noastre. Ne vom impune de bunavoie limite si nu vom lasa drum liber dorintelor noastre. Acest control de sine, legat de cunostinta Cuvantului lui Dumnezeu, nu duce la o abstinenta legala (infranarea) cum vedem in Coloseni 2:21 : "Nu lua, nu gusta, nu atinge !" Nu este vorba nicidecum de abstinenta de la casatorie sau despre mancarea pe care Dumnezeu a creat-o ca sa fie luata cu multumire de catre cei credinciosi si de catre cei care cunosc adevarul (1 Timotei 4:3).
     Calea lui Dumnezeu nu este facuta din restrictii legale, pur exterioare, care sa fie impuse, ci consta in grija fata de omul dinauntru zi de zi in comuniune cu Domnul. Doar asa ne putem conduce pe noi insine si mentine o anumita ordine in fiinta noastra interioara. Si sa fim siguri de un lucru : nu vom putea conduce nimic sau pastra in ordine daca nu incepem aici, adica prin noi insine.
     In lumea occidentala in care traim, multi sunt cuprinsi astazi de o masura exagerata care face sa ne sperie. Nu mai sunt frontiere ! Sa ne gandim numai la cuvintele cheie precum consumul, bucuria, placerea, experienta, averea. Totul este exploatat pe deplin ; din tot se vrea ca sa se scoata maximum posibil. 
     Un astfel de indemn nu este el deosebit de important si pentru noi in timpul in care traim : "Adaugati... la cunostinta, infranarea" ? Nu este vorba de a pastra o anumita masura, ci suntem chemati sa infranam propria noastra vointa, a controla propriul nostru "eu". Cunostinta pe care o putem avea despre gandurile lui Dumnezeu ne va fi de mare ajutor in acest sens caci stim bine ce gandeste El despre toate lucrurile si care este sfarsitul tuturor lucrurilor din lume. 


     7.2.4     Rabdarea

     "... Iar la infranare, rabdarea" - aceasta este urmatoarea za adaugata de Duhul Sfant la acest lant. Sa privim mai intai pe scurt notiunea de "rabdare".
     Cuvantul folosit in original pentru "rabdare" semnifica literal "a ramane sub". Sub ce ? Sub imprejurarile in care Dumnezeu ne-a asezat. Rabdarea are de-a face cu imprejurarile, lucrurile, contrar ingaduintei (sau, tolerantei, n.t.), un caracter apropiat, care se refera la persoane. Ingaduinta sau indelunga-rabdare este atribuita, de asemenea, si lui Dumnezeu, chiar Il caracterizeaza. Nu suporta El cu rabdare chiar fiintele rele ? Dar niciodata rabdarea ("a ramane sub") nu este atribuita lui Dumnezeu, caci El nu este in niciun fel atins de lucrurile sau imprejurarile in sensul ca El este sub ele. In Romani 15, este numit "Dumnezeul rabdarii" si putin mai departe "Dumnezeul sperantei" (v. 5, 13). Dar in ambele cazuri, nu fiindca El ramane sub ceva sau ca spera la ceva, ci fiindca El da si rabdare si speranta celui care priveste la El.
     Daca Dumnezeu nu este atins de imprejurari, noi, cu siguranta, suntem. Noi suferim sub efectul acestora si Dumnezeu stie. Atunci avem nevoie de rabdare, pentru a ramane dedesupt (in sensul de a ramane sub ele, adica imprejuarile sa treaca peste noi, n.t.). Este mai mult decat indelunga-rabdare. Aceasta nu reprezinta decat o parte a cuvantului folosit pentru rabdare. Gandul poate este redat mai bine prin staruinta ferma. Acest lucru ne arata clar ca aceasta rabdare nu este o chestiune pur pasiva, asa cum de imaginam de cele mai multe ori. A manifesta fermitate si staruinta necesita o putere spirituala mult mai mare. O vedem intr-un mod atat de frumos in Coloseni 1 unde toata taria si puterea gloriei lui Dumnezeu sunt desfasurate, pentru a aduce credinciosii la "orice rabdare si indelunga-rabdare, cu bucurie" (v. 11).
     Epistola de care ne ocupam nu ne duce, totusi, atat de departe. Cu toate acestea, invatam aici un lucru  absolut esential pentru viata noastra practica. Datorita faptului ca noi cunoastem prin credinta adevarul lui Dumnezeu si ca, prin urmare, ne impunem restrictii in aceasta lume, inima este libera si poate sa se ocupe de lucrurile ceresti. Si in masura in care ne vom gasi acolo (in lucrurile ceresti, n.t.) profunda noastra satisfactie, rabdare devine mai usoara.
     Mana mea tremura scriind aceste cuvinte ; si, totusi, stiu ca asa este. Fraza urmatoare, dupa cum a scris cineva, este, de asemenea, absolut de adevarata : "Chiar daca ar trebui sa pierdem totul aici jos, totusi, nu vom pierde nimic din ceea ce ne apartine cu adevarat".
     Fie ca Domnul sa ne ajute sa vedem lucrurile mai mult din acest unghi - a le vedea asa cum sunt ele in realitate ! Si El sa ne dea rabdare, o staruinta ferma in zilele dificile in care traim, pentru ca sa ramanem, in ciuda a toate, in dragostea Sa !


     7.2.5     Evlavia

     Urmeaza apoi evlavia, si aici, la fel, vom examina cuvantul ca atare. El deriva dintr-un verb care semnifica "a avea un respect bun". Evlavia descrie deci o atitudine potrivita fata de Dumnezeu, si expresiile devotament sau teama de Dumnezeu sunt, de asemenea, potrivite. Evlavia este in contrast absolut cu viata nelegiuita a falsilor invatatori si faptele lor nedrepte (2 Petru 2:6, 7).
     Adevarata evlavie - care ar trebui deosebita cu grija de caricatura pe care au facut-o oamenii, bigotismul (sau, fanatismul, n.t.) - se exprima intr-o viata de comuniune cu Dumnezeu, intr-o supunere benevola de voia Sa, caci se stie ca ea este mult mai buna. Ne incredem ca niste copii in Dumnezeu, pentru ca noi cunoastem dragostea Sa si ne bucuram in ea ; si ne temem cu atat mai mult sa-L dezonoram in gandire, in cuvinte sau in fapte.
     Acest caracter pretios al vietii divine decurge in totul natural din rabdare : "Iar la rabdare, evlavia". Daca credinta noastra este incercata prin tot felul de imprejurari, iar daca ea se manifesta prin rabdare, atunci evlavia i se alatura ca un tovaras fericit si pasnic. Ce pacat ca trebuie sa renuntam la ea de multe ori, pentru ca nu ne bazam cu adevarat pe Dumnezeu si intervenim noi insine !
     Anturajele noastre ne marcheaza fie in bine fie in rau. Si daca tovarasiile rele strica obiceiurile bune (1 Corinteni 15:33), in schimb, legaturile noastre cu Dumnezeu favorizeaza binele. Sa stam deci aproape de Dumnezeu ! Atunci vom trai cu evlavie in veacul de acum ; caci ne vom asemana cu ceea ce se preocupa gandurile noastre.
     Apostolul Pavel ne arata, sub un aspect putin diferit, ceea ce constituie "taina evlaviei" : adevarul despre Hristos (1 Timotei 3:16). Adevarul invatat de Dumnezeu cu privire la Hristos va avea intotdeauna ca rezultat practic adevarata evlavie, acolo unde ea este primita cu credinta (6:3). Altfel, fie nu este vorba de adevar, fie lipseste credinta.
     Dupa cum s-a spus la inceput, aceasta evlavie trebuie sa fie prezenta pe tot parcursul vieti. Fara ea, nu ar fi nici virtute, nici infranare, nici rabdare. Totusi, ea trebuie sa gaseasca loc pentru a se dezvolta. Ca sa fiu sincer, pare curios ca evlavia, atat de importanta, este numita aici, intr-o pozitie destul de retrasa. Nu este poate pentru a ne invata o lectie suplimentara ? Daca ne cunoastem, daca privim in jurul nostru, vom vedea cate lucruri sunt in crestin care sa impiedice aceasta dezvoltare ! Si la noi, de asemenea, cate piedici trebuie date la o parte inainte ca sa ne putem bucura de aceasta binecuvantare intr-un mod durabil : A-L vedea pe Dumnezeu in toate, a-L introduce pe Dumnezeu in toate, a-L recunoaste in toate, a ne increde in Dumnezeu in toate, a ne bucura in Dumnezeu in orice timp ! Caci, in realitate, aceasta este evlavia, scumpi prieteni.


     7.2.6     Afectiunea frateasca

     Varful piramidei caracterelor realizate de Dumnezeu este aproape atins : "Iar la evlavie, afectiunea frateasca". Dintr-o inima care are credinta, care face dovada curajului moral, care cunoaste pe Dumnezeu, se foloseste de rabdare si evlavie, decurge liber simpatia pentru ceilalti credinciosi : afectiunea frateasca este la lucru. Daca dam lui Dumnezeu locul care I Se cuvine in inimile noastre, atunci vom avea loc si pentru cei care Ii sunt scumpi : vom iubi pe frati. Este ceea ce ne "invata" Dumnezeu : "Iar despre dragostea frateasca nu aveti nevoie sa va scriem, pentru ca voi insiva sunteti invatati de Dumnezeu sa va iubiti unii pe altii" (1 Tesaloniceni 4:9).
     Observam locul ocupat de afectiunea frateasca in aceasta enumerare ! Ea nu vine imediat dupa "credinta". Trebuie mai intai "virtutea", determinarea ( sau, hotararea, n.t.) spirituala, pentru a ma separa pentru Hristos de orice rau, de tot ceea ce Cuvantul sfant ma tine deoparte - chiar daca unii din fratii mei se afla poate inca legati de aceste lucruri. Calea lui Dumnezeu consta mai intai in separare, si apoi in unitate. Sa citam alte doua exemple referitoare la acest subiect. In Evrei 2:11, se vorbeste in primul rand de sfintirea credinciosilor si apoi de faptul ca ei sunt cu totii dintr-Unul. In Ioan 17, Domnul cere mai intai ca ai Sai sa fie "sfintiti prin adevar" (v. 19), inainte de a vorbi de unitatea lor : "ca ei sa fie una" (v. 22). Afectiunea frateasca este rezultatul evlaviei ; ea se gaseste numai intr-un devotament adevarat. "Prin aceasta stim ca-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, cand Il iubim pe Dumnezeu si tinem poruncile Lui" (1 Ioan 5:2). Aceasta este piatra de temelie divina a iubirii adevarate. Vom iubi in adevar pe frati numai atunci cand dragostea noastra este "flancata" sau plasata sub protectia dragostei pentru Dumnezeu si a ascultarii de poruncile Sale. Asadar, nu ar trebui sa judecam pur si simplu dupa ceea ce trezeste in noi un sentiment fericit si sa-l luam ca afectiune frateasca. Nici nu ar trebui sa insistam cu orice pret pe anumite porunci divine, si a inchide ochii cu atata hotarare fata de alte porunci, ale lui Dumnezeu, desigur, mergand intr-o alta directie. Nu avem dreptul de a atribui unora dintre ele mai multa importanta decat altora. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt puruncile Sale. Astfel, trebuie sa ne masuram dragostea fata de frati, judecand dupa ascultarea fata de poruncile divine. A minimaliza raul la fratele meu sau chiar a-l ignora nu este dragoste : inseamna a manifesta o indiferenta extrema fata de el. Adevarata afectiune frateasca se gaseste de fapt numai in evlavie. 
     Ce altceva ar trebui sa fie intrega noastra dragoste daca nu reflectarea dragostei Sale ? Noi, vom iubi pentru ca El ne-a iubit intai (1 Ioan 4:19). Si poruncile Sale ce altceva sunt daca nu revarsarea iubirii Sale perfecte fata de noi ? "Si avem aceasta porunca de la El, ca cine-L iubeste pe Dumnezeu sa-l iubeasca si pe fratele sau" (v. 21). Aceasta inseamna ca ii vom iubi pe frati, tocmai ca sunt frati. Daca iubim pe Dumnezeu, ii vom iubi si pe copiii Sai, caci ei sunt iesiti din El. "Oricine Il iubeste pe Cel care a nascut il iubeste si pe cel nascut din El" (5:1). Numai din acest motiv, cautam binele lor, doar din  aceasta cauza, ei ne sunt scumpi. Trebuie sa ne comportam ca niste oameni care vin direct de la Dumnezeu si iesind in har, in dependenta de El, pentru a-i ajuta pe ceilalti indiferent de starea lor. Nu am esuat cu totii mai mult sau mai putin in aceasta privinta ? Nu iubim noi prea adesea doar pe cei care ne iubesc si ei pe noi ? Domnul Isus ne spune ca si pacatosii fac la fel (Luca 6:32). Fie ca El sa ne ajute sa-i iubim pe copiii lui Dumnezeu pentru ca El ii iubeste ! Acesta este cel mai bun mod de a-i iubi.
     Din toate cele spuse despre afectiunea frateasca reiese clar ca aceasta are limitele si pericolele sale. Aceasta tine pe de-o parte de caracterul sau si pe de alta parte de obiectele sale. Cat de usor se poate amesteca cu sentimente pur naturale, cat de repede poate degenera in partialitate ! De asemenea, afectiunea frateasca nu este plasata mai presus de dragoste, ci invers. Dragostea este cununa afectiunii fratesti. Aceasta se explica deja din faptul ca nu se poate spune : Dumnezeu este afectiune frateasca", pe cand noi citim ca : "Dumnezeu este dragoste". Si cu aceasta ajungem deja la ultimul punct al acestui pretios lant : dragostea. Vom vedea ca ea este atat de necesara afectiunii fratesti pentru corectare.


     7.2.7     Dragostea

     Fara nicio indoiala, dragostea ca atare este caracterul cel mai inalt al vietii celei noi, al vietii divine. Caci nu numai ca dragostea este din "Dumnezeu", ci Dumnezeu Insusi "este dragoste" (1 Ioan 4:7, 8, 16). Prin urmare, dragostea este in mod direct un caracter al lui Dumnezeu. Am amintit mai sus ca aceasta nu poate fi spus  despre afectiunea frateasca. Afectiunea frateasca este cu siguranta o legatura pretioasa ; dar ea poate cu usurinta sa degenereze intr-o dragoste pur omeneasca si in cele din urma dispare cu totul. In schimb, dragostea, in adevaratul ei inteles, este divina. Ea nu piere niciodata (1 Corinteni 13:8). Deci, chiar acolo unde afectiunea frateasca se manifesta intr-un mod real si potrivit lui Dumnezeu, dragostea trebuie sa i se alature : "Iar la afectiune frateasca, dragostea".
     Dragostea este nu doar cununa afectiunii fratesti si a tuturor celorlalte virtuti, ci ea singura da celorlalte caractere deplina lor valoare si substanta. Inaintea lui Dumnezeu, nimic nu are cu adevarat valoare fara dragoste. Astfel, chiar daca dragostea este numita ultima, ea lucreaza, la cel mai inalt nivel, inapoi in toate trasaturile vietii mentionate mai inainte si trebuie sa fie prezenta in noi de la inceput, asa cum am amintit. Acest fapt arata inca o data  clar ca nu ar trebui sa vedem in aceasta enumerare o simpla adaugare a diferitelor calitati. Mai degraba, toate acestea ar trebui sa fie prezente in noi. 
     Dragostea nu este insa numai rezultatul final al tuturor celorlalte caractere, dar ea este si sursa. "Peste toate acestea", suntem chemati sa imbracam dragostea, care este legatura desavarsirii, spune Scriptura (Coloseni 3:14). Si in acest pasaj, dragostea este considerata ca elementul care confera fiecaruia dintre celelalte virtuti adevaratul sau caractrer, caracterul sau divin. Ca o haina imbracata peste alte haine, ea mentine toate celelate haine (sau obiecte de imbracaminte, n.t.) in ordine si la locul lor. Astfel, atat in epistola catre Coloseni cat si in versetul nostru, autorul are inaintea ochilor desafasurarea deplina a dragostei - o desfasurare care inglobeaza si influenteaza toate celelalte caractere.
     Diferenta dintre "afectiunea frateasca" si "dragoste" (*) este foarte remarcabila. Se deduce ca afectiunea frateasca, in mod normal, se exprima fata de fratii in credinta, in timp ce dragostea acopera un domeniu mult mai larg si semnifica dragostea fata de toti oamenii. Dar eu nu cred ca acesta este gandul Duhului Sfant. Caci, in totul independent de chestiunea de a sti daca este potrivit de a atribui o valoare mult mai inalta dragostei fata de oameni decat afectiunii fratesti, aici este vorba clar de caracterul dragostei , nu de domeniul aplicarii sale.

     (*) In trad. in limba romana, la versetul 7, se folosesc expresiile "dragostea frateasca" si "iubirea", iar in franceza, cele pe care le-am vazut text, "afectiunea frateasca" si "dragostea", n.t. 
 
     Afectiunea frateasca este foarte pretioasa si in acelasi timp elementara. Acolo unde ea exista, viata divina este prezenta. Dragostea fata de frati este tocmai dovada ca "am trecut din moarte la viata" ; de fapt, este adugat : "pentru ca ii iubim pe frati" (1 Ioan 3:14). Da datorita faptului ca aceasta dragoste se afla in oameni cu slabiciuni si are ca obiect oameni cu slabiciuni, ea trebuie sa fie condusa si guvernata de un principiu superior. Acest principiu este "dragostea", dragostea ca atare. Asa cum am mentionat de mai multe ori, ea este natura lui Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu este lumina (1:5). Dar atunci cand Dumnezeu in natura Sa actioneaza, El o face in dragoste. Desi masura este infinit de mare, totusi, si noi trebuie sa iubim dupa acelasi caracter ca El. Prin urmare, nu pe fratii ii vedem mai intai in fata noastra, ci, in dragostea noastra, Dumnezeu ocupa primul lor. Lucrul acesta face toata diferenta. Dar daca Dumnezeu ocupa primul loc in inima noastra, dragostea noastra va ramane la adapost de orice degradare, de orice amestec sau raceala. Aceasta este lectia pe care trebuie s-o invatam aici.
     Dragostea care trebuie sa rezulte din "afectiunea frateasca" nu implica deci, cu siguranta, o dragoste generala fata de oamanei ca atare. Aceasta nu ar fi un progres, ci un regres in caracterul dragostei. Dragostea pentru frati este de o natura infinit mai nobila decat cea fata de fiintele pacatoase. Aceasta din urma (dragostea fata de oamenii nemantuiti, n.t.) poarta mai mult caracterul compasiunii si al bunavointei (Matei 5:44). Dar afectiunea frateasca este expresia unei relatii eterne, existente, realizata de Dumnezeu. Pentru a o crea, pentru a introduce chiar si un singur om in familia copiilor lui Dumnezeu, a trebuit sa moara Hristos (Ioan 12:24).
     Daca noi suntem chemati acum sa manifestam o dragoste de aceeasi natura ca a lui Dumnezeu, unde o putem vedea ? Raspunsul ne umple de fericire : in Hristos ! El, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Tatalui, este expresia perfecta a dragostei lui Dumnezeu. Asadar, sa ridicam ochii spre El si sa-L contemplam cu credinta ! El ne va ajuta sa manifestam rodul cel mai inalt al credintei, fara a astepta ceva in schimb. Asa iubeste Dumnezeu. El nu cauta un motiv pentru dragostea Sa in obiectul dragostei Sale. Exemplul sublim al apostolului Pavel, care putea spune, cu privire la corinteni : "Chiar daca, iubindu-va mai mult, sunt iubit mai putin" (2 Corinteni 12:15), dovedeste ca oamenii rascumparati sunt, de asemenea, capabili sa manifeste o dragoste de aceasta natura.          
aze