Translate

joi, 26 decembrie 2019




                              Ganduri asupra chivotului legamantului
                                                                                - III -


     Arend Remmers


     5     Semnificatia chivotului legamantului si a propitiatoarului

     5.1     Semnificatia pentru Israel

     5.1.1     Asezarea chivotului si incadrarea lui

     Daca analizam acum mai de aproape semnificatia chivotului, mai intai trebuie sa distingem intre semnificatia pe care a avut-o el pentru Israel si mesajul sau tipic pentru timpul de dupa cruce. Pentru Israel, poporul pamantesc al lui Dumnezeu, chivotul era un fel de racla (sau : scrin) sfanta in care era pastrata legea scrisa de Dumnezeu, temelia relatiei Sale cu poporul Sau. Legea expunea cerintele Sale fata de Israel - si numai fata de acest popor (conf. Deut. 4:8 ; Ps. 147:20). Locul chivotului complet aparte in locul prea sfant al cortului arata clar ca omul nu avea nicio posibilitate, nicio autoritatea de a influenta aceasta Lege. Niciun israelit nu avea voie sa atinga chivotul nici sa se uite in el. Daca se intampla acest lucru, ar fi insemnat moartea (Num. 4:15, 20). Numai marele preot, odata pe an, era autorizat sa intre inaintea lui. Caracterul unic al chivotului era scos in evidenta de catre propitiatoarul de aur care-l acoperea si-l inchidea. Cei doi "heruvimi ai gloriei" erau simboluri ale sfinteniei si dreptatii lui Dumnezeu. Intr-un anume fel, ei vegheau asupra acestui loc sfant cu o ravna divina, asa cum se intamplase deja in gradina Eden.


     5.1.2     Locul de intalnire cu Dumnezeu si cu tronul Sau

     Acolo se gasea locul tronului lui Dumnezeu pe pamant, si locul de intalnire cu poporul Sau : "Si Ma voi intalni cu tine acolo si voi vorbi cu tine de pe scaunul indurarii (propitiatoar, n.t.), dintre cei doi heruvimi care sunt deasupra chivotului marturiei, orice iti voi porunci pentru fiii lui Israel" (Ex. 25:22). Dumnezeu sfant, al Carui tron etern este in ceruri (Ps. 123:1 ; conf. Is. 6 ; Ez. 1), Si-a asezat , printr-un har de nepatruns, tronul Sau pe pamant in mijlocul poporului Sau, pe care l-a rascumparat din Egipt. Totusi, aici citim doar ca El voia sa vorbeasca cu Moise "dintre cei doi heruvimi care sunt deasupra chivotului marturiei", si sa-i spuna tot ceea ce era randuit pentru copiii lui Israel. Stim si din alte pasaje ale Scripturii ca tronul lui Dumnezeu a fost efectiv pe pamant. Sunt sapte pasaje care vorbesc de acest tron, care, vazut ca un intreg, vorbeste despre perfectiunea divina. Primul din aceste pasaje este urmatorul : "Si poporul a trimis la Silo si au adus de acolo chivotul legamantului Domnului ostirilor care sade intre heruvimi" (1 Sam. 4:4 ; conf. 2 Sam. 6:2 ; 2 Imp. 19:15 ; 1 Cr. 13:6 ; Ps. 80:2 ; 99:1 ; Is. 37:16).


     5.1.3     Nevoia persistenta de propitiere, caci oamenii erau pacatosi

     Aici Il vedem, in mijlocul poporului Sau, ca Dumnezeul suveran, sfant si in cele din urma inaccesibil, care are autoritatea si puterea de a-Si impune legea Sa. Sangele care trebuia sa fie stropit in fiecare an pe propitiatoar (scaunul indurarii, n.t.) in ziua ispasirii, ne-a revelat acest caracter al lui Dumnezeu (Lev. 16). Era singurul raspuns valabil la cerintele sfinteniei si dreptatii Celui care era asezat pe tron, caci sub vechiul legamant, de asemenea, era spus : "Fara varsare de sange nu este iertare " (Ev. 9:22). In acelasi timp, stropirea sangelui, care se repeta permanent, punea in evidenta starea de pacat care persista, precum si nevoia de rascumparare a oamenilor responsabili si cazuti; era necesar ca pentru ei sa se faca propitiere, dar ea nu era facuta inca de-o maniera definitiva. De aceea accesul spre locul prea sfant era inchis prin perdea.
     Tronul lui Dumnezeu din Locasul pamantesc era un tron de judecata. Nu-i era permis nimanui altcuiva decat lui Moise sa intre in locul prea sfant fara formalitate (Num. 7:89). Si marele preot Aaron nu putea decat o data pe an, cu tamaie si cu sange (Lev. 16). Calea spre locul prea sfant nu era inca deschisa, dupa cum ne arata epistola catre Evrei : "Iar acestea fiind randuite astfel, preotii intra intotdeauna in primul cort, implinind slujbele; dar in al doilea intra numai marele preot, o data pe an, nu fara sange, pe care il aduce pentru el insusi si pentru greselile poporului: Duhul Sfant aratand aceasta: calea locurilor sfinte nu era inca aratata, atat timp cat exista intaiul cort" (Ev. 9:6-8).


     5.2     Accesul la Dumnezeu a fost deschis dupa moartea Domnului Isus pe cruce

     Toate acestea au fost schimbate prin venirea lui Hristos. "Cand a venit implinirea timpului", Dumnezeu, in Persoana Fiului Sau, a iesit in har din Locasul ceresc, fata de care Locasul pamantesc nu era decat o imagine. Atunci s-a sfarsit timpul legii, care a fost "indrumatorul nostru spre Hristos" (Gal. 3:24) ; 4:4). Acum, deoarece Hristos a facut ispasirea perfecta pentru pacat si fiindca El a intrat in glorie in Locasul ceresc ca adevaratul mare preot, chiar si cei rascumparati au acces acum in locurile sfinte, prin Duhul, in libertate deplina si fara teama (Ev. 10:19-22). Acest acces la Dumnezeu nu a fost deschis decat dupa moartea Domnului Isus pe cruce si cand perdeaua Locasului pamantesc a fost sfasiata in doua, ca un act simbolic (Mt. 27:51). Prin lucrarea lui Hristos accesul la Dumnezeu a fost deschis, caci ea a fost cea care a revelat harul perfect al lui Dumnezeu si care, in acelasi timp, a corespuns deplin sfinteniei Sale.


     5.3     In imagine, doua locuri de intalinire ale omului cu Dumnezeu

     In legatura cu cortul intalnirii si mai tarziu in templul din Ierusalim, au existat doua locuri de intalnire ale omului cu Dumnezeu. Unul era altarul de ardere de tot, "Masa Domnului" (Mal. 1:7, 12), unde israelitii, pe baza jertfei, puteau sa se apropie de Dumnezeu si sa aiba comuniune cu El (conf. 1 Cor. 10:18). Celalalt loc de intalnire se gasea in locul prea sfant, unde Dumnezeu vorbea cu Moise si unde marele preot Aaron aducea tamaie si stropea sangele pe si inaintea propitiatoarului.


     5.3.1     Altarul de arama pentru arderile de tot, imagine a crucii lui Hristos si locul de comuniune cu Dumnezeu ca Masa Domnului

     Pe altarul de arama pentru arderile de tot, care este o imagine a crucii, jertfele erau injunghiate, sangele lor era varsat pe altar iar bucatile din jertfa erau arse. Cei care aveau dreptul sa manance din aceste jertfe isi exprimau astfel comuniunea cu Dumnezeu. Jertfa era baza acestei comuniuni intre om si Dumnezeu. In altarul de arama pentru arderile de tot vedem deci mai intai crucea lui Hristos, pe care S-a adus pe Sine Insusi ca jertfa perfecta (Ev. 9:14 10:10). El a fost in primul rand jertfa de ardere de tot pentru glorificarea lui Dumnezeu - si jertfa pentru pacat si vina, pentru ispasirea pacatului - si jertfa de multumire ca temelie a comuniunii noastre cu Dumnezeu (Efes. 5:2 ; Ev. 10:12 ; 1 Cor. 10:16-18). In acest fel, recunoastem deja in Vechiul Testament o legatura intre altarul din curte (cortului sau templului, n.t.) si "Masa Domnului" din Noul Testament (Mal. 1:7, 12 ; 1 Cor. 10:21). Aceasta indica faptul ca crucea lui Hristos si lucrarea Lui sunt temelia comuniunii intre cei rascumparati si Dumnezeu. Daca suntem adunati la Masa Domnului, este doar pentru ca lucrarea Sa este temelia. Nu exista nimic altceva.
     Astfel, altarul de ardere de tot din curte este, istorc vorbind, o imagine a crucii de pe Golgota si, spiritual, o imagine a mesei Domnului din timpul actual. Ambele, in ochii lui Dumnezeu, nu fac parte din aceasta lume. Curtea unde era altarul era imprejmuita, si era deci, intr-un anumit sens, separata de lume; in mod similar, locul lui Hristos de pe cruce nu era in mod direct pe pamant. De aceea Domnul Isus a vorbit de mai multe ori despre inaltarea Sa. Prin aceasta, El nu Se referea la inaltarea la dreapta lui Dumnezeu, ci la inaltarea Lui pe cruce (Ioan 3:14 ; 8:28 ; 12:32-34). El Se afla acolo intre cer si pamant. Lumea L-a lepadat si Dumnezeu L-a parasit. Ce loc ! Este acelasi gand cu privire la masa Domnului astazi : este un loc separat de lume in comuniune cu Domnul nostru. "Nu puteti lua parte la masa Domnului si la masa demonilor" (1 Cor. 10:21).


     5.3.2     Locul prea sfant cu chivotul - asemeni Domnului Isus pe tronul gloriei Sale in virtutea lucrarii Sale de ispasire

     Alt loc de intalnire al omului cu Dumnezeu a fost locul prea sfant. Chivotul legamantului cu propitiatoarul (capacul ispasirii sau propitierii, n.t) este imaginea tronului lui Dumnezeu dintre heruvimi. Chivotul in sine este un tip remarcabil al Persoanei Domnului Isus ca Om, prefigurat in lemnul de acacia, si ca Dumnezeu, prefigurat in aurul curat care acoperea chivotul inauntru si pe dinafara. In chivot se gaseau cele doua table ale legii. Dupa cum chivotul cu sangele de pe el era situat in locul prea sfant, asa si Domnul Isus este acum pe tron in glorie, in virtutea lucrarii Sale ispasitoare. El este glorificat in cer. Pe chivot se afla propitiatoarul cu sangele jertfei pentru pacat stropit deasupra : aceasta vorbeste de o lucrare de ispasire implinita odata pentru toate. Aceasta este lucrarea lui Hristos prin care El Insusi si Dumnezeu au fost glorificati de-o maniera minunata. Spre aceasta erau indreptati ochii heruvimilor, care alcatuiau tronul lui Dumnezeu.


     5.4     Accesul in prezenta sfanta a lui Dumnezeu astazi

     5.4.1     Accesul a fost deschis prin sangele ispasirii (de la cruce) dupa Evrei 10

     Pentru ca cei rascumparati sa poata intra cu adevarat in prezenta sfanta a lui Dumnezeu, calea spre Dumnezeu trebuia sa fie deschisa prin sangele ispasitor, dupa cum spune Evrei 10:19-22 : "Avand deci, fratilor, indrazneala sa intram in locurile sfinte prin sangele lui Isus, pe calea cea noua si vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, si avand un mare preot peste casa lui Dumnezeu, sa ne apropiem cu inima sincera, in siguranta deplina a credintei, avand inimile curatite de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata". Hristos a implinit lucrarea Sa pe cruce pentru desfiintarea pacatului si pentru iertarea pacatelor, si pentru a deschide calea la Dumnezeu. Prin jertfa trupului Sau de pe cruce adusa odata pentru toate, El a sfintit si a facut perfecti pentru totdeauna (sau, perpetuu, n.t.) pe toti cei care cred in El (Ev. 10:10, 14). Dar, prin sangele Sau varsat pentru ispasirea de pacat si stropit pe propitiatoarul (capacul ispasirii, n.t.) chivotului legamantului dupa imaginea din marea zi a ispasirii (Lev. 16), Hristos a deschis, de asemenea, calea spre Locasul ceresc si a curatit contiinta tuturor celor care cred in El (Ev. 9:12-14). Astfel, curatiti si sfintiti, noi care credem in Numele Lui, putem sa intram in adevaratul Locas ceresc, acum prin credinta si prin Duhul, dar in curand in realitatea glorioasa !


     5.4.2     Accesul la tronul harului in libertate deplina pentru a primi ajutor, Evrei 4:16

     Intrarea noastra spirituala in Locasul sfant este descrisa de doua ori in epistola catre Evrei. La cap. 4 v. 16 (primul pasaj), suntem indemnati sa ne "apropiem deci cu indrazneala de tronul harului, ca sa primim indurare si sa gasim har, pentru ajutor la timpul potrivit". Pentru noi, tronul lui Dumnezeu nu mai are caracterul unui tron de judacata ca in cazul lui Israel. Acum ca harul domneste prin dreptate (Rom. 5:21) si ca marele nostru preot se afla acolo, putem sa ne apropiem de tronul harului in libertate deplina. Acolo putem sa aducem toate problemele noastre, si putem astepta si primi ajutor divin in slabiciunile noastre. Ca mare preot, Hristos are simpatie (simpatizeaza, are mila, n.t.) fata de slabiciunile noastre. Aici nu este vorba de pacat. Pentru pacat, Domnul nostru mijloceste ca avocat inaintea Tatalui (1 Ioan 2:1).


     5.4.3     Accesul in Locasul sfant ca preoti (cu tamaie), Evrei 10

     Un al doilea pasaj, mentionat deja de mai multe ori, vorbeste de accesul nostru in locurile sfinte; el se gaseste la cap. 10 v. 19-22 : "Avand deci, fratilor, indrazneala sa intram in locurile sfinte prin sangele lui Isus, ...sa ne apropiem cu inima sincera, in siguranta deplina a credintei, avand inimile curatite de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata". Contrar cu pasajul din cap. 4, motivul de apropiere nu este mentionat. Dar nu este nicio indoiala ca vedem aici pe credinciosi, in caracterul de preoti sub autoritatea "marelui (lor) preot asezat peste casa lui Dumnezeu", intrand in prezenta imediata a Dumnezeului sfant pentru contemplarea spirituala a lui Hristos, adevaratul "chivot al legamantului"; si ei au libertate deplina s-o faca. Despre aceasta vorbeste tamaia pregatita de catre preoti si adusa pe altarul de aur ca parfum de bun miros lui Dumnezeu. Ce privilegiu minunat ! Fie ca sa-l cunoastem mai bine si sa ne bucuram de el ! David, om dupa inima lui Dumnezeu, a cerut un lucru de la Domnul : "Un lucru I-am cerut Domnului, pe acesta il voi cauta: sa locuiesc in casa Domnului toate zilele vietii mele, ca sa vad frumusestea Domnului si sa intreb despre El in templul Sau" (Ps. 27:4 ; conf. 2 Cor. 3:18). Chiar daca imparatul David nu era preot, aceste cuvinte marturisesc caracterul sau spiritual si preotesc.


     5.4.4     Accesul la Tatal facea parte din taina nedescoperita in Vechiul Testament

     Un lucru pe care nu-l gasim in aceasta prefigurare, nici in implinirea sa din Noul Testament, este Dumnezeu ca Tatal nostru si pozitia noastra de copii ai Sai, avand posibilitatea sa-L adoram in libertate deplina in duh si in adevar (Ioan 1:12 ; 4:23). Aceasta relatie, cea mai intima dintre toate pe care un om poate s-o cunoasca cu Dumnezeu, face parte in mod clar din taina care nu a fost revelata, nici chiar presupusa in Vechiul Testament. Acesta este probabil motivul pentru care este atat de putin cunoascuta ? Dar este unul din cele mai mari privilegii pe care noi, creaturi slabe, le-am primit pe baza marii lucrari de ispasire a lui Hristos !


     5.5     Chivotul vorbeste de prezenta Domnului in mijlocul celor care se aduna in Numele Sau

     In final, chivotul legamantului, ca centru al locuirii lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau rascumparat, vorbeste, de asemenea, de prezenta Lui in mijlocul rascumparatilor Sai din timpul prezent (Ex. 29:45 si urm. ; 1 Cor. 3:16 ; Efes. 2:21 si urm.). Aceasta nu este o teorie abstracta, ci un adevar si o realitate minunata cand suntem adunati in Numele Domnului, dupa cum le-a spus Domnul Isus ucenicilor Sai in Matei 18:20 : "Caci unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, acolo Eu sunt in mijlocul lor". Pavel a scris mai tarziu cu privire la aceasta prezenta a lui Dumnezeu in mijlocul adunarii : "Dar daca toti profetesc si ar intra vreun necredincios sau unul nestiutor, el este convins de toti, este judecat de toti, tainele inimii lui sunt aratate; si astfel, cazand cu fata la pamant, I se va inchina lui Dumnezeu, spunand ca Dumnezeu este cu adevarat intre voi" (1 Cor. 14:24-25 si urm. ; Fapte 10:33). Prezenta lui Dumnezeu in Persoana Fiului Sau este caracteristica oricarei strangeri crestine adevarate. Am vazut ca suntem in acelasi timp, in mod spiritual, in locurile sfinte. Recunoasterea autoritatii Sale este insotita de o binecuvantare bogata. Fie ca s-o avem mereu in vedere atunci cand ne adunam in Numele Sau.        

duminică, 22 decembrie 2019




                              Ganduri asupra chivotului legamantului
                                                                               - II -


     Arend Remmers


     3     Continutul chivotului legamantului

          "Si sa pui in chivot marturia pe care ti-o voi da" (Ex. 25:16).
          "Si sa pui scaunul indurarii ("propitiatoarul") deasupra chivotului, si in chivot sa pui marturia pe care ti-o voi da" (Ex. 25:21).


     3.1     Tablele legii

     3.1.1     Al doilea rand de table, primele au fost sfaramate

     Indicatiile cu privire la confectionarea chivotului mentioneaza de doua ori tablele legii care trebuiau sa fie asezate in chivot. Lucrul acesta scoate in evidenta importanta lor mare. Dumnezeu a scris cele zece porunci pe cele doua table de piatra si i le-a dat lui Moise pe munte (Ex. 20:1-17); 24:12 ; 31:18). Dar el le-a sfaramat cu manie deoarece poporul incalcase deja prima porunca inainte ca el sa intre in tabara (Ex. 32:19). Prin urmare, Dumnezeu i-a cerut lui Moise sa taie o a doua pereche de table de piatra, care au fost scrise la fel de Dumnezeu. Ele au fost puse mai intai intr-un chivot din lemn de acacia (nu in chivotul legamantului, n.t.), dar la dedicarea cortului, ele au fost puse in chivotul legamantului care le era destinat (Ex. 34:4, 28 ; 40:20 ; Deut. 10:1-5).


     3.1.2     Legea implinita doar de Hristos

     Desi nu putem intra aici in detaliile semnificatiei legii, aceste evenimente ne invata ca omul natural, cazut in pacat, nu este capabil sa pazeasca legea, ci ca el a incalcat-o, in timp ce Hristos, "al doilea om" a implinit legea in mod perfect (Mt. 5:17). Lucrul acesta a fost anuntat in mod profetic in Psalmul 40:8 : "Este desfatarea mea, Dumnezeul meu, sa fac placerea Ta, si legea Ta este inauntrul inimii mele". In ascultarea Lui ca om si in dragostea Sa pentru Tatal, El a fost singurul perfect. Dar era nevoie de mai mult pentru ca oamenii pacatosi, prin natura lor, sa se poata apropia de Dumnezeu. Viata perfecta a Domnului Isus nu a mantuit pe nimeni. Pentru a face aceasta, trebuia ca ispasirea sa aiba loc, ceea ce este simbolizat prin propitiatorul (scaunul indurarii, n.t.) stropit cu sange. Despre aceasta vom vorbi mai tarziu.


     3.1.3     Tablele marturiei

     Cele zece porunci sunt numite aici "marturia", deoarece ele contin prescriptiile lui Dumnezeu pe baza carora El a facut legamant cu poporul Israel. Ele dau marturie despre cerintele sfinte ale lui Dumnezeu fata de poporul Sau. Tablele pe care figurau aceste prescriptii erau numite "Tablele marturiei" sau "Tablele legamantului" (Ex. 31:18 ; 34:29 ; Deut. 9:9).


     3.2     Trei obiecte in chivot

     Unii cititori ai Bibliei vad o dificultate, chiar o contradictie, in descrierea Locasului sfant din Evrei 9:4, unde este scris : "... chivotul legamantului acoperit peste tot cu aur; in el erau vasul de aur avand mana, si toiagul lui Aaron, care inmugurise, si tablele legamantului". Aceasta problema aparenta este insa rezolvata destul de usor daca luam in seama nu doar acest pasaj, ci daca se compara, de asemenea, cu 1 Imp. 8:9, unde este spus : "Nu era nimic in chivot, decat cele doua table de piatra pe care le pusese Moise acolo, la Horeb, unde Domnul a facut legamant cu fiii lui Israel, dupa ce au iesit ei din tara Egiptului". Deci, in mod evident, a existat un timp in care erau trei lucruri in chivot, si alte timpuri cand nu a mai fost cazul. La inceput, nu a existat in chivot decat doua table cu cele zece porunci ale lui Moise, dupa cum am vazut (Ex. 40:20). Dar cum si pentru ce alte doua lucruri, urciorul cu mana si toiagul lui Aaron, au intrat ele in chivot ?


     3.3     Mana in ulciorul de aur

     Dupa Exod 16:32-34, un omer (cu mana, n.t.) trebuia sa fie pastrat intr-un urcior, omerul fiind ratia zilnica de mana (ebr. "man", Ex. 16:15, 31) pe care israelitii o mancau in timpul calatoriei prin pustie. Textul de baza in ebraica nu zice nimic despre materialul urciorului, dar dupa Septuaginta, traducerea greaca a Vechiuli Testament (aprox. 200 i.Hr.), este vorba de un urcior de aur (Ev. 9:4). Dupa porunca lui Dumnezeu data lui Moise, mana trebuia sa fie "pastrata pentru generatiile voastre" (Ex. 16:32); dupa indicatia lui Moise catre Aaron, ea trebuia sa fie pusa "inaintea Domnului, ca sa fie pastrata pentru generatiile voastre" (Ex. 16:33), si in final Aaron a pus-o "inaintea marturiei, ca sa fie pastrata" (Ex. 16:34). Lucrul aceasta a avut loc, desigur, decat dupa ridicarea cortului. Dar nicaieri nu este spus ca mana trebuia sa fie pusa in chivot, nici cand a avut loc aceasta. Cu toate acestea, acest fapt este mentionat in epistola catre Evrei, care vorbeste in special de cortul intalnirii din pustie. Ea ne invata ca Dumnezeu a avut grija de poporul Sau in timpul calatoriei prin pustie, la fel cum El are grija de ai Sai astazi. Cuvantul Sau care se poate vedea pe cele doua table, contine un ghid si indicatii pentru drum, in timp ce urciorul cu mana indica hrana zilnica pe care Israel a primit-o literalmente de la El si pe care o primim si noi, de asemenea, astazi de la El din punct de vedere spiritual. Dupa cum a spus Domnul Isus, mana este o imagine a Lui Insusi, painea cea vie care a coborat din cer (Ioan 6). "Mana ascunsa" este, de asemenea, promisa in viitor pentru invingatorii din adunarea din Pergam; expresia "mana ascunsa" face aluzie, fara indoiala, la urciorul din chivotul legamantului (Apoc. 2:17).


     3.4     Toiagul lui Aaron care inmugurise

     Al treilea obiect mentionat in Evrei 9:4 este toiagul lui Aaron, care inmugurise. Acesta amintea de rascoala razvratitilor lui Core impotriva lui Moise si Aaron descrisa in Numeri 16 la 17. Dupa ce rebelii au primit pedeapsa lor dreapta de la Dumnezeu, tot poporul a murmurat impotriva conducatorilor Moise si Aaron, randuiti de Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a trebuit sa intervina din nou pentru a-i confirma pe cei doi, in special pe Aaron, ca conducator si mare preot. Dar El nu a facut aceasta confirmare printr-o noua judecata de pedepsire, ci printr-un har de nepatruns. Pentru aceasta, capeteniile din fiecare din cele douasprezece semintii au trebuit sa aduca un toiag in Locul sfant prin Moise. A doua zi dimineata, unsprezece toiege erau uscate ca atunci cand au fost aduse, si numai "toiagul lui Aaron inmugurise si facuse boboci si inflorise si copsese migdale" (Num. 17:8). Prin aceasta minune, Dumnezeu a confirmat in har autoritatea Sa in desemnarea lui Aaron ca mare preot, si aceasta prin ceea ce este o imagine a invierii, viata cea noua si rodul care este legat de ea. Doar preotia desemnata si confirmata de Domnul ar putea sa aduca roada pentru El. Vedem in aceasta o imagine a lui Hristos pentru noi si pentru viata noastra de credinta. Referitor la toiag, Dumnezeu nu a spus ca ar trebui sa fie pus in chivot, ci se spune doar : "inaintea marturiei" (Num. 17:10).


     3.5     Inaintea marturiei

     In concluzie, se poate stabili ca Dumnezeu a poruncit sa se pastreze atat urciorul cu mana cat si toiagul lui Aaron si sa le puna "inaintea marturiei", adica inaintea tablelor legii. Dar El nu a spus in mod expres ca acest loc era in chivot. De asemenea, ar fi putut fi inaintea chivotului. Asa a fost cazul cu tamaia pregatita despre care este spus in Exod 30:36 : "Si vei pisa marunt din ea si vei pune din ea inaintea marturiei in cortul intalnirii".
     Prin providenta lui Dumnezeu, urciorul cu mana si toiagul lui Aaron au fost puse in chivot la o data ulterioara , dupa cum confirma Evrei 9:4. Vedem aici grija lui Dumnezeu pentru poporul Sau in timpul calatoriei prin pustie. Dar cand si-a atins scopul in tara Canaan, chivotul si-a primit locul sau final in templul lui Solomon din Ierusalim, nemaiavand inauntru decat cele doua table ale legii, ca la inceput, asa cumse vede in 1 Imp. 8:9. Masurile luate pentru timpul calatoriei prin pustie nu mai erau necesare.


     4     Propitiatoarul (scaunul indurarii, n.t.)

     "Si sa faci si un scaun al indurarii (propitiatoar = a acoperi, capac, n.t.) din aur curat; lungimea lui sa fie de doi coti si jumatate si latimea lui de un cot si jumatate" (Ex. 25:17).


     4.1     Dublu sens de capac si de propitiatoar

     Chivotul legamantului era acoperit de un "capac", propitiatoarul (1 Cr. 28:11 ; ebr. kapporet). Pentru a intelege mai bine acest cuvant, trebuie sa ne intoarcem la cel ebraic. Diverse traduceri biblice, precum si utilizarea orala au redat adesea acest termen prin "scaunul harului", dar acest sens nu este corect. Numele ebraic deriva din verbul kaphar, care are sensul de baza de "a acoperi". Nu se gaseste decat o singura data in Cuvantul lui Dumnezeu, in Geneza 6:14, unde este vorba de a "smoli" (sau : a acoperi) arca lui Noe cu smoala (gudron vegetal pentru asigurarea etanseitatii). Cu toate acestea verbul apare mult mai des sub o forma intensiva (ebr. kipper) care are sensul de "a impaca", "a face ispasire", "a ispasi" si "a ierta" (in Gen. 32:21, intr-o nota din Biblia germana Elberfeld-CSV, cuvantul "a potoli" este explicat prin "a acoperi fata"). Din aceasta forma verbala kipper deriva substantivul kapporet "capac, propitiatoar". Aceasta explicatie mai detaliata poate ajuta sa se inteleaga mai bine de ce numele inseamna atat "capac" cat si "propitiatoar" (1 Cr. 28:11) (*).

     (*) In 1 Cronici 28:11, la sfarsitul versetului, in loc de "casa scaunului indurarii" ar trebui citit "casa propitiatoarului", locul unde se facea propitierea, adica Dumnezeu era "facut propice, favorabil" fata de popor, prin sangele adus de marele preot in ziua ispasirii (Lev. 16 ; vezi nota de la inceputul articolului, din data de 20. 12. 2019), n.t.



     4.2     Ispasirea sau propitierea voita de Dumnezeu si implinita prin Hristos



     Chivotul este o imagine a Persoanei lui Hristos ca om, si chiar capacul, pe care era stropit sangele jertfelor pentru pacat in marea zi a ispasirii (Lev. 16), este inainte de toate o imagine a lucrarii de ispasire sau propitiere voita de Dumnezeu si implinita prin Hristos; este o imagine a Lui ca Cel care a realizat aceasta ispasire sau propitiere. Este ceea ce vedem in Romani 3:25, unde este spus : "pe care Dumnezeu L-a randuit ca ispasire (propitiere, n.t.), prin credinta in sangele Lui". Cuvantul "ispasire" sau "propitiere" in greaca este la fel cu cel de "propitiatoar" (scaunul indurarii, n.t.) din Evrei 9:5 (hilaste-rion). El este folosit deja in Septuaginta in acealasi sens.



     4.3     Propitierea implinita de Hristos ca Dumnezeu

     Capacul era din aur curat. Am vazut deja cum aurul curat acoperea chivotul, o imagine a gloriei lui Dumnezeu intr-o forma fara amestec sau alterare. Pentru confectionarea capacului nu era folosit lemn. Ca si sfesnicul de aur, el era facut in intregime din aur curat (vezi Ex. 25:31). Capacul nu vorbeste deci decat despre gloria divina. Caci, chiar daca Domnul Isus a facut lucrarea de ispasire (sau propitiere) ca Om, totusi, El a putut s-o faca deoarece era Dumnezeu (conf. 2 Cor. 4:6 ; Col. 1:13-15). O persoana pacatoasa nu ar fi fost in stare s-o faca.


     4.4     Heruvimii, expresia gloriei lui Dumnezeu

     Capacul (propitiatoarul) avea doi coti si jumatate (2,5) lungime si un cot si jumatate (1,5) latime, aceleasi dimensiuni ca ale chivotului. Inaltimea lui nu este mentionata, nici dimensiunea herumilor (*), care erau facuti dintr-o singura bucata cu capacul; acestia il acopereau cu aripile lor ridicate in sus. Aceste reprezentari ale heruvimilor faceau parte din propitiatoar (in rom. capacul ispasirii, sau scaunul indurarii, n.t.) si sunt deci o expresie a gloriei divine, inifinit de inalta si nemarginita pentru oameni (conf. Ps. 36:6 ; 103:11).

     (*)  Semnificatia numelui "heruvim" este obiectul unor opinii foarte divergente, si pare aproape imposibil de interpretat. Prin urmare ne vom limita la descrierea biblica a heruvimilor si a sarcinilor lor. Creaturile inaripate ale caror imagini au fost gasite in excavatiile palatelor Mesopotamiei sunt probabil o amintire slaba a heruvimilor biblici, amintire corupta prin idolatrie.

   
     4.4.1     Sapte mentionari ale heruvimilor

     Referitor la heruvim, citim : "Si sa faci doi heruvimi de aur; sa-i faci din aur batut, la cele doua capete ale scaunului indurarii (propitiatoar, n.t.). Si sa-i faci un heruvim la un capat, de o parte, si un heruvim la celalalt capat, de alta parte; heruvimii sa-i faci iesind din scaunul indurarii, la cele doua capete ale lui. Si heruvimii isi vor intinde aripile pe deasupra, acoperind cu aripile lor scaunul indurarii, si fetele lor sa fie intoarse una catre alta: fetele heruvimilor vor fi spre scaunul indurarii" (Ex. 25:18-20). Sunt folosite trei versete pentru a descrie aceste personaje sublime. Heruvimii sunt mentionati in totul de sapte ori in acest pasaj, incluzand si versetul 22. Asa cum este cazul de cele mai multe ori in Sfanta Scriptura, numarul sapte (7) se refera si aici la perectiunea divina.


     4.4.2     Heruvimii din aur, probabil curat

     Dupa termenii Scripturii, heruvimii nu erau din "aur curat", ci doar din aur. De obicei, acest fapt arata ca nu era vorba in sine despre gloria perfecta a lui Dumnezeu, ci de gloria creaturilor imperfecte, obiecte ale harului. Cu toate acestea, datorita faptului ca heruvimii trebuiau sa fie facuti dintr-o singura bucata cu propitiatoarul, probabil ei erau facuti din aur curat. Din cauza tacerii Cuvantului lui Dumnezeu cu privire la acest subiect, noi putem vedea in ei atat un simbol al Divinitatii cat si cel al creaturii (conf. Ez. 28:14).


     4.4.3     Aspectul heruvimilor

     Singurul lucru pe care il invatam aici referitor la infatisarea heruvimilor, este ca ei aveau fete si aripi. Profetul Ezechiel descrie in detaliu "fapturile vii" (*) care, de asemenea, erau heruvimi, dar care erau sub tronul lui Dumnezeu (Ez. 1:5-28 ; 10:20). Ei aveau patru aripi si chipul unui om cu patru fete, o fata de om, o fata de de leu, o fata de bou si o fata de vultur. Aceste detalii se refera pe de-o parte la calitatile divine, cum ar fi intelepciunea (om), la puterea (leu), la rezistenta (bou) si la rapiditatea (vultur), iar pe de alta parte la creatia animala (sau, regnul animal, n.t.) (omul, animalele salbatice si domestice, pasarile). Picioarele si talpa picioarelor lor erau ca cele de vitel, "si mergeau fiecare drept inainte; mergeau incotro trebuia duhul sa mearga (cred ca este corect in felul urmator : "mergeau incotro voia Duhul sa mearga", asa este in fr. si in en., n.t.)" (Ez. 1:12). Ei sunt numiti mai intai "fapturi vii", si nu sunt identificati ca heruvimi ca in Ez. 10:15, 20). Serafimii din Isaia 6:2-7 sunt, dimpotriva, deasupra tronului lui Dumnezeu si au sase aripi. Ei strigau intruna unul catre altul  : "Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor; tot pamantul este plin de gloria Lui". - Cele patru fapturi vii din Apocalipsa au caractere care sunt atat cele de heruvimi cat si cele de serafimi, desi in multe privinte difera de cele doua (Is. 6:2 si urm. ; Apoc. 4 si 5). Ele sunt "in mijlocul tronului si in jurul tronului" (Apoc. 4:6) si ne da reprezentarea cea mai completa a acestor fapturi extraordinare care simbolizeaza atat atributele lui Dumnezeu cat si cele ale creaturilor in relatie directa cu tronul Sau.

     (*) Nota Bibliquest : Biblia germana Elberfeld-CSV foloseste expresia "fapturi vii" atat in Ez. 1:5 cat si in Apoc. 5:6. In aceste pasaje, Biblia Darby franceza utilizeaza termenul "animal", in sensul de "fiinte care au suflet" ca in Geneza 1:30. Acest termen "animal" este total diferit de termenul "fiara", folosit de mai multe ori in Apoc. 13, si care desemneaza fiintele care in mod absolut nu au nicio relatie cu Dumnezeu. - Pentru a evita orice risc de confuzie, am pastrat in acest articol expresia "fapturi vii", utilizata de Biblia germana (In Biblia rom. este folosita aceeasi expresie "fapturi vii", n.t.).

   
     4.4.4     Semnificatia simbolica a heruvimilor

     Heruvimii sunt in mod clar simboluri ale gloriei si puterii lui Dumnezeu in creatie si guvernare, legata de judecata, asupra creatiei. Aceasta se vede deja in cea dintai mentiune despre heruvimi care, dupa alungarea omului din gradina Eden, trebuiau sa pazeasca drumul catre pomul vietii cu "flacara sabiei stralucitoare (sau "sabia invapaiata care se intorcea in toate partile")" (Gen. 3:24). Acum vedem aici doi heruvimi deasupra propitiatoarului, ceea ce vorbeste de o marturi suficienta. Ei stateau unul in fata celuilalt, fiecare la cele doua capete ale propitiatoarului, aripile indreptate in sus si fetele indreptate spre propitiatoar. Acolo, ei vedeau sangele pentru propitiere al jertfelor pentru pacat (Lev. 16 ; conf. 1 Pet. 1:12).
     Erau si alte imagini ale heruvimilor in locul prea sfant. Ele erau "lucrari artistice" pe cele zece covoare care acopereau cortul (Ex. 26:1) si pe perdeaua dinaintea locului prea sfant (Ex. 26:31). Tronul lui Dumnezeu din Locasul Sau de pe pamant nu era deci inconjurat numai de aur, ci el era caracterizat, de asemenea, prin heruvimi. Suveranitatea, puterea si gloria Sa erau exprimate in multe feluri.


     4.5     Sfarsitul descrierii chivotului si al confectionarii sale

     Dupa descrierea propitiatoarului si a heruvimilor, gasim ultimile doua sarcini date de Dumnezeu lui Moise : "Si sa pui scaunul indurarii (propitiatoarul, n.t.) deasupra chivotului, si in chivot sa pui marturia pe care ti-o voi da" (Ex. 25:21). Inainte ca chivotul sa fie acoperit cu propitiatoarul, Dumnezeu ii aminteste slujitorului Sau Moise porunca data deja in v. 16, de a pune in chivotul marturiei cele doua table. Aceasta completeaza si incheie descrierea chivotului si a confectionarii lui.         

vineri, 20 decembrie 2019




                                Ganduri asupra chivotului legamantului
                                                                                   - I -


     Arend Remmers


     1     Introducere

     1.1     Dumnezeu locuieste in mijlocul poporului Sau

     Obiectul cel mai sfant din cortul intalnirii si mai tarziu in templul din Ierusalim, era chivotul legamantului cu cele doua table ale legii si capacul lui sau scaunul indurarii (in fr. "propitiatoire" = "propitiatoar", n.t.) (*). El se gasea in locul prea sfant, locul unde a vrut Dumnezeu sa locuiasca in mijlocul poporului Sau pe pamant. Ce gand : Dumnezeu nu a locuit numai in lumina cereasca inaccesibila, ci a locuit, de asemenea, pe pamant in mijlocul poporului Sau rascumparat ! Locuirea in cortul intalnirii si in templu cu poporul Israel a fost o imagine a realitatii spirituale de astazi in adunare. Suntem noi constienti de acest adevar, de acest fapt, mai ales cand ne adunam in Numele Domnului Isus ?

     (*) Biblia franceza foloseste pentru ispasire cele doua expresii "propitiere" (propitiation), adica apropiere, a aduce aproape. Este actul infaptuit de marele preot cand se prezenta cu sange (o data pe an) inaintea lui Dumnezeu in Locul prea sfant ce simboliza sangele Domnului Isus varsat inaintea lui Dumnezeu, pentru a-L face "propice, favorabil" pe Dumnezu ca sa-Si indrepte (in har) fata spre oameni. Daca Dumnezeu accepta sangele, atunci marele preot iesea afara la popor si urma al doilea act, si anume "substituirea", prin punerea mainilor pe capul tapului pentru Azazel, lucru ce simbolizeaza pocainta si marturiserea pacatelor, Levitic 16. Deci, ispasirea cuprinde doua aspecte: 1) Jertfa Domnului Isus pentru Dumnezeu, "propitiere", si 2) Jertfa Domnului Isus pentru oameni, "substituire", luand pacatele noastre, (ale celor care si-au pus "mainile pe capul animalului", marturisindu-si pacatele si crezand ca El a murit pentru ei) si fiind alungat intr-un loc pustiu si fara apa, adica in moarte. In 1 Ioan 2:2 ar trebui sa citim "propitiere" in loc de "ispasire". Propitierea este pentru toti oamenii, dar iertarea pacatelor si mantuirea le au doar cei care, prin pocainta si credinta, se identifica cu Domnul Isus in moartea Lui, adica "substiuire", Aceasta inseamna de fapt ispasire, "propitiere" si "substituire". Din nefericire aceste expresii : propitiere si propitiatoar (redat in rom. prin "scaunul indurarii") nu se regasesc in dictionarul limbii romane. Acest lucru a mai fost explicat pe blog. (n.t.)
   
   
     1.2     Chivotul - imagine a gloriei lui Dumnezeu vazuta in Hristos si lucrarea Sa

     Chivotul legamantului este , prin anticipatie, cea mai perfecta reprezentare (modelare) tipica a Persoanei si a lucrarii lui Hristos in Vechiul Testament. Niciun alt model nu este atat de vast si care sa cuprinda multiple fatete ca chivotul legamantului cu propitiatoarul (scaunul indurarii, n.t). Imaginile omenesti (din V.T., n.t.) ale Domnului Isus au toate defecte si slabiciuni; nu este asa cu chivotul. Cu siguranta, el nu ne da imaginea sentimentelor divine ca dragostea, harul si indurarea, dar el ne da o imagine perfecta a Rascumparatorului nostru, precum si sfintenia si dreptatea lui Dumnezeu care au fost revelate in El si in lucrarea Sa de la cruce. Chivotul este imaginea gloriei lui Dumnezeu, care si-a gasit expresia perfecta in Hristos si lucrarea Lui ispasitoare din aceasta lume. Numai pe aceasta baza poate El acum sa locuiasca in mijlocul rascumparatilor Sai.


     1.3     Chivotul legamantului si Noul Testament

     Cu toate acestea, chivotul nu este mentionat nicaieri in Noul Testament in relatie cu cei care cred Domnul Isus din timpul prezent. El este mentionat, desigur, de doua ori, dar ambele fara referire la crestini (Ev. 9:4 ; Apoc. 11:19). Propitiatoarul (scaunul indurarii, n.t.) chivotului nu este mentionat decat o singura data, asupra careia vom reveni (Rom. 3:25). Motivul acestei absente in mentionarea chivotului este probabil ca el era, inainte de toate, un simbol al legamantului Domnului cu poporul Sau pamantesc Israel. Acest legamant va fi reinnoit in viitor, dar nu cu crestinii. O mare parte a crestinatatii se considera ca fiind astazi "poporul legamantului" lui Dumnezeu, cu toate ca, ideea ca Dumnezeu ar fi incheiat un nou legamant cu Biserica nu se gaseste nicaieri in Sfanta Scriptura.


     1.4     Denumirile de chivotului (sau arca, n.t.)

     Pozitia deosebita a chivotului este exprimata deja in denumirile sale. Din toate obiectele din cortul intalnirii, niciunul nu poarta atatea nume ca chivotul legamantului; in total sunt 21 de nume diferite. Lucrul acesta ne face sa intelegem relatia dintre Dumnezeu si poporul Sau pamantesc Israel, dar care are, de asemenea, instructiuni si pentru noi astazi.


     1.5     In eternitate nu va mai fi nevoie de chivot

     In eternitate, nu vom mai avea nevoie de imagini, nici de umbre. Cuvintele din 1 Corinteni 13:10-12 se vor implini atunci : "Dar, cand va veni ce este desavarsit, ceea ce este in parte va fi desfiintat. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, gandeam ca un copil, judecam ca un copil; cand am devenit barbat, le-am inlaturat pe cele ale copilului. Pentru ca acum vedem neclar, ca prin geam intunecat, dar atunci fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste deplin dupa cum si eu am fost cunoscut deplin". Dupa cum vom vedea examinand chivotul ca imagine perfecta a lui Hristos si a lucrarii Sale, aceste cuvinte ale apostolului se raporteaza in primul rand la Persoana binecuvantata a Domnului si Rascumparatorului nostru, Fiul lui Dumnezeu. Fie ca contemplarea Persoane Sale sa ne conduca tot mai mult la lauda si la adorare.


     2     Confectionarea chivotului legamantului

     2.1     Aducerea materialelor necesare la cort

     Inainte de constructia chivotului legamantului, poporul a adus, la porunca lui Dumnezeu, un "dar ridicat" (Ex. 35:5, 24) constand in daruri de bunavoie in natura; era vorba de materialele necesare pentru constructia Locasului sfant al lui Dumnezeu, din care unele erau foarte pretioase (Ex. 25:1-9). Puteau fi aduse doar cele care raspundeau cerintelor lui Dumnezeu. Ideile oamenilor au avut la fel de putina importanta pentru aceasta ca mai tarziu in constructia propriu-zisa a cortului. Dar dupa cap. 35, generozitatea si devotamentul israelitilor au fost puse destul de bine la proba. Apoi Dumnezeu le-a incredintat misiunea de a-I construi un Locas pentru ca El sa poata locui in mijlocul lor (Ex. 25:8). Pentru aceasta El i-a aratat lui Moise un "model" (Ex. 25:9).


     2.2     Superioritatea chivotului in cort. Dumnezeu incepe cu cel mai important.

     Chivotul legamantului este primul obiect al cortului care trebuia sa fie construit (Ex. 25:10-22). Acest fapt contine o invatatura importanta. Instructiunile lui Dumnezeu pentru locuinta Sa nu au inceput nici prin curtea care inconjura cortul si in care se intra mai intai, nici prin cortul unde chivotul avea sa fie asezat, ci ele au inceput prin chivotul in sine.
     De ce a fost asa ? Fiindca Dumnezeu incepe prin ceea ce este cel mai aproape de El. Chivotul legamantului era obiectul cel mai sfant din locuinta Sa, tronul Sau (1 Sam. 4:4 ; Isaia 6:1). La fel, Dumnezeu incepe prescrierea jertfelor prin cea mai inalta, arderea de tot de bunavoie, care era in intregime pentru placerea Sa. Ea este descrisa inaintea tuturor celorlalte jertfe (Lev. 1). La fel se intampla si cu clasificarea spirituala a parintilor in credinta, pe care apostolul Ioan ii numeste mai intai, si numai dupa aceea vin tinerii si copilasii (1 Ioan 2:13 si urm.). Poate ca noi am fi ales mai degraba ordinea inversa, care corespunde sentimentelor noastre si cerintelor practice, de la cel mai de jos la cel mai inalt. Dar Dumnezeu incepe cu cel mai inalt, scopul. Dar El coboara, de asemenea, in har, pentru a descrie nivelurile inferioare, care prea adesea reflecta starea noastra sau remediaza slabiciunile noastre.


     2.3     Responsabilitatea intregului popor referitoare la materialele chivotului si ale efodului

     Aici, Dumnezeu spune mai intai : "Si sa faca un chivot de lemn de salcam" (Ex. 25:10). Toti israelitii trebuiau sa fie preocupati cu aceasta prima indicatie referitoare la constructie. Acest fel de adresare la plural este totusi o exceptie care nu se mai regaseste decat o singura data in cap. 28 (v. 5) pentru confectionarea efodului. Efodul era vesmantul din exterior al marelui preot, obiectul specific al preotiei. Dar si altii au purtat, de asemenea, un efod, de exemplu David cand a adus chivotul legamantului din casa lui Obed-Edom la Ierusalim. Efodul vorbeste deci despre devotamentul fata de Dumnezeu in bucurie. Chivotul, pe de alta parte, era obiectul cel mai sfant din cort. El era centrul. Acesta este probabil si motivul pentru care chemarea la confectionarea lui este adresata aici tuturor, ca si pentru efodul marelui preot. Aceasta ne vorbeste aici, in imagine, despre responsabilitatea noastra cu privire la marturia lui Dumnezeu pe pamant. In celelalte indicatii de constructie a cortului, Dumnezeu Se adreseaza intotdeauna direct lui Moise zicand : "Si sa faci" (25:11, 13, 23, 31, etc.). Moise avea responsabilitatea principala de a se asigura ca totul sa fie facut dupa modelul pe care Dumnezeu i l-a aratat.
     Cu greu putem admite ca toti israelitii au lucrat efectiv la confectionarea acestor doua obiecte (conf. Ex. 28:3). Este adevarat ca toti cei care au aratat un duh de bunavointa au fost chemati sa aduca daruri ridicate, dar pentru confectionarea elementelor individuale de la cort, Dumnezeu i-a alaturat lui Moise pe cei doi mesteri Betaleel si Oholiab. Ei sunt descrisi ca oameni intelepti pe care Dumnezeu i-a umplut cu Duhul Sau. In plus, Dumnezeu a dat intelepciune fiecarui om cu inima inteleapta, ... pentru ca ei sa faca tot ceea ce Domnul a poruncit lui Moise (Ex. 31:1-6). Dar in cele doua cazuri mentionate, unde era vorba de ceva foarte sfant, si de consacrarea si devotamentul preotilor, fiecare din poporul lui Dumnezeu trebuia sa fie preocupat. Nu ne vorbeste si noua acest lucru foarte mult ? Dumnezeu ar vrea sa vada la toti rascumparatii Sai o responsabilitate si un devotament care-L onoreaza si onoreaza casa Lui si care sa fie in acelasi timp o binecuvantare bogata pentru toti.


     2.4     Chivotul din lemn de sittim = acacia, imagine a umanitatii Domnului Isus

     Chivotul era un fel de cutie, dreptunghiulara, din lemn de acacia. Acacia mentionat in Biblie (ebr. sittim) nu trebui confundat cu arborele cu acelasi nume cunoscut in zonele noastre (este vorba despre salcam, n.t.). Acesta este de fapt un salcam de origine americana, adus in Europa doar de cateva secole. Acacia din Biblie creste in regiuni calde si uscate. Se spune ca este singurul arbore din pustie care poate oferi lemn. Ca toti arborii din Biblie, acesta este, de asemenea, o imagine a naturii umane, a fiintei umane (conf. Luca 23:31). Cand Hristos a venit in lume, "a crescut inaintea Lui ca o odrasla frageda si ca o radacina dintr-un pamant uscat" (Is. 53:2). Lemnul de acacia este mai tare decat lemnul de stejar, si mai greu de prelucrat. In aceasta, vedem natura umana a Domnului Isus in smerenia Lui, in timp ce aurul marturiseste in acelasi timp despre sfintenia Lui divina si despre dreptatea Sa. Cutia din lemn de acacia, luata in sine insasi, simpla si destul de mica, este deci in toate privintele o imagine corespunzatoare a Omului Hristos Isus, venit in aceasta lume intr-o profunda smerenie si totusi intr-o perfectiune divina.


     2.5     Aur, imaginea gloriei divine. Aur peste tot

     In urmatoarele reguli cu privire la constructia chivotului, indicatiile nu mai sunt adresate poporului, ci numai lui Moise : "Si sa-l faci cu aur curat: sa-l imbraci pe dinauntru si pe dinafara" (Ex. 25:11). In Scriptura, aurul este deseori o imagine a gloriei lui Dumnezeu. Aceasta include toate caracteristicile si calitatile Sale : dragostea Sa, harul si indurarea Sa, precum si sfintenia Lui, adevarul si dreptatea Sa. Cand Dumnezeu Se reveleaza, El este glorificat pentru ca tot ceea ce se raporteaza la El este glorie. A fost asa in special cand Fiul Sau a deveni Om : "Si Cuvantul S-a facut carne si a locuit printre noi (si noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatal), plin de har si de adevar" (Ioan 1:14). Semnificatia aurului ca tip poate fi inteleasa din mai multe pasaje. In Ps. 29:9 este spus : "In templul Sau totul spune: Glorie!". Heruvimii de aur de pe capacul chivotului sunt numiti "heruvimii gloriei" in Evrei 9 v. 5. Explicatia este simpla : in locul prea sfant din cort si din templu se vede aur peste tot. Numai, perdeaua, covoarele care acopereau cortul, si solul, nu erau facute din acest material nobil.


     2.6     Aur curat diferit de aur simplu. Aur si acacia : divinitatea si umanitatea Domnului Isus

     Cand este vorba despre obiectele din cort care vorbesc in imagine despre Domnul nostru, intotdeauna este chestiunea de "aur curat". Scandurile cortului, pe de alta parte, care sunt o imagine a credinciosilor, erau acoperite in mod simplu cu "aur". Nu era calificativul "curat". Unul singur este perfect curat !
     Combinatia si, in acelasi timp, distinctia clara a lemnului si a aurului curat ne arata caracterul unic al Domnului Isus. Chivotul din lemn de acacia avea o forma  si o maretie care corespundea "chipului de rob" din Filipeni 2:7. Pe de alta parte, aurul care acoperea intregul chivot, caracteriza venirea lui Hristos, manifestarea lui Dumnezeu in carne (conf. Rom. 9:5 ; 1 Tim. 3:16). Hristos este atat Om cat si Dumnezeu intr-o singura Persoana : Om adevarat si Dumnezeu adevarat. Titlul frecvent de "Fiul Omului" (conf. Mt. 20:28 si in multe alte pasaje) arata ca El era cu adevarat om. Ca El este Dumnezeu, gasim aceasta la inceputul Evangheliei lui Ioan care-L prezinta intr-o maniera minunata, si la sfarsitul aceleiasi Evanghelii, apostolul "necredincios" Toma, cu totul surprins, confirma prin cuvintele : "Domnul meu si Dumnezeul meu!" (Ioan 1:1-18 ; 20:28). Divinitatea si umanitatea lui Hristos sunt exprimate, de asemenea, in masa cu painile de punere inainte si in altarul pentru tamaie. Toate trei erau facute din lemn de acacia si acoperit cu aur. Sfesnicul cu cele sapte brate, dimpotriva, era in intregime din aur batut.


     2.7     Dimensiunile chivotului

     Chivotul avea doi coti si jumatate lungime si un cot si jumatate latime si inaltime (2,5 x 1,5 x 1,5). El nu masura deci decat 135 x 81 x 81 cm, aproximativ. Aceste detalii in aparenta nesemnificative au, de asemenea, o semnificatie spirituala. Referitor la cot ca unitate de masura, este spus in Apoc. 21:17 : "Si i-a masurat zidul, o suta patruzeci si patru de coti, masura a unui om, care este (sau, "adica", n.t.) a ingerului". Oamenii ca si ingerii sunt creaturi a caror masura este limitata in toate privintele si deci restransa. Cu toate acestea, Dumnezeu, Fiul, S-a coborat mai prejos decat ingerii si a luat un chip de rob omenesc. In aceasta, S-a supus de bunavoie si din dragoste pentru constrangerile la care au fost supuse creaturile Sale cazute (Filip. 2:7 si urm. ; Ev. 2:9). Ce smerenie de nepatruns ca cea a Fiului lui Dumnezeu, care ne-a iubit si s-a dat pe Sine Insusi pentru noi ! "De aceea, trebuia in toate sa fie facut asemenea fratilor Sai, ca sa fie un mare preot milos si credincios in cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispasire (in fr. "propitiere", vezi nota de mai sus, n.t.) pentru pacatele poporului" (Ev. 2:17).


     2.8     Masuri fragmentate = cunoastem in parte

     Este izbitor ca dimensiunile chivotului constau in numere cu fractii (2,5 x 1,5 x 1,5 coti). Aceasta este, evident, o indicatie a ceva fragmentar. Totusi, nu este vorba despre maretia si perfectiunea Domnului nostru Insusi, ci numai a reprezentarii Sale in imagine si a imperfectiunii intelegerii noastre. "Nimeni nu cunoaste deplin pe Fiul, in afara de Tatal" (Mt. 11:27). Cuvantul urmator se aplica, de asemenea, in acest sens : "Caci cunoastem in parte... dar, cand va veni ce este desavarsit, ceea ce este in parte va fi desfiintat". Fragmentarul, imperfectul nu va ramane pentru totdeauna. Impreuna cu Pavel, putem adauga si noi, referitor la gloria viitoare a cerului unde vom fi totdeauna impreuna cu Domnul nostru : "Dar atunci voi cunoaste deplin dupa cum si eu am fost cunoscut deplin" (1 Cor. 13:10-12). Da, Sfanta Scriptura merge chiar mai departe : "Il vom vedea cum este" (1 Ioan 3:2). Ce bucurie, ce binecuvantare va fi legata de aceasta contemplare eterna si perfecta si de faptul ca Il vom recunoaste pe Rascumparatorul nostru !


     2.9     Din nou masuri fragmentare : responsabilitate si trinitate

     Numerele fractionare ale dimensiunilor contin o invatatura suplimentara. Cifra 2,5 corespunde la cinci jumatati, si 1, 5 la trei jumatati. Cinci este numarul responsabilitatii care a fost aratata de-o maniera perfecta in Omul Hristos Isus. El nu a facut decat ceea ce Tatal Sau I-a dat sa faca. "Caci am coborat din cer nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" ( Ioan 6:38 ; conf. Ioan 4:34). - Trei este numarul lui Dumnezeu trinitar (sau tri-unul), numarul invierii ( a treia zi) si cel al unei marturii perfecte (Deut. 17:6 ; Mt. 18:16). Cele trei puncte au fost confirmate de Domnul Isus in misiunea si in lucrarea Sa.


     2.10     Bordura de aur

     Moise trebuia sa faca o bordura de aur de jur-imprejurul chivotului. Era la fel pentru altarul de aur pentru tamaie si pentru masa cu painile de punere inainte care a avut chiar doua (Ex. 25:24-25 ; 30:3). Cuvantul "bordura" (ebr. "ser") nu apare in Vechiul Testament decat in legatura cu aceste trei obiecte ale cortului intalniri. Este vorba deci de ceva extraordinar care nu putea fi vazut decat in Locasul lui Dumnezeu. Bordura de aur este semnul unei frumuseti care nu poate fi vazuta decat in Hristos glorificat si care, pe de alta parte, este rezervata contemplarii de catre preoti in Locasul sfant. Hristos este acum "incununat cu glorie si onoare" in cer la dreapta lui Dumnezeu (Ev. 2:7-9).


     2.11     Verigile

     "Si sa torni patru verigi de aur pentru el si sa le pui la cele patru picioare ale lui: si doua verigi vor fi pe o latura si doua verigi pe cealalta latura a lui. Si sa faci drugi din lemn de salcam (acacia, n.t.) si sa-i imbraci cu aur. Si sa introduci drugii in verigile de pe laturile chivotului, ca sa poata fi purtat chivotul cu ei. Drugii vor fi in verigile chivotului; nu se vor scoate din el" (Ex. 25:12-15).
     Cu exceptia sfesnicului de aur si a ligheanului de arama, toate obiectele care apartineau de cortul intalnirii aveau verigi unde stateau drugii pentru transport. Verigile chivotului, ale altarului pentru tamaie si ale mesei cu painile de punere inainte erau facute din aur, dar nu din aur curat dupa cum era acoperit chivotul . Aceasta ne vorbeste de elementul uman, dupa cum am vazut deja. Verigile trebuiau sa fie fixate la cele patru picioare ale cutiei. Se pare ca ele nu erau fixate in partea de sus a chivotului, ci in partea de jos, astfel ca, in timpul transportului, chivotul se ridica deasupra capetelor celor care il transportau. Hristos are primul loc in toate pentru Dumnezeu, si trebuie, de asemenea, sa-l aiba si pentru noi (Col. 1:18). Fie ca sa nu uitam niciodata !


     2.12     Drugii

     Drugii erau din lemn de acacia, ca si chivotul. Ei erau la fel acoperiti cu aur (fara calificativul "curat"). Lucrul acesta este o indicatie ca cei doi drugi, ca deja cele patru verigi, sunt o imagine a elementului uman. Ei servesc pentru a purta chivotul prin pustie. Aceasta era sarcina levitilor, dupa cum vom vedea. Este suficinet sa spunem aici ca faptul de a purta obiectele si cortul in intregime vorbeste de marturia pe care Dumnezeu a incredintat-o celor ai Sai in aceasta lume. In acelasi timp, drugii in verigile lor aminteste de faptul ca Israel in pustie era pe drum, in calatorie. Ei nu si- atinsesera inca scopul, la fel ca noi, credinciosii, nu l-am atins astazi.
     Drugii trebuia sa ramana permanent in verigi si sa nu fie scosi. Acest lucru confirma gandul marturiei noastre cu privire la care Petru a scris : "...sfintiti-L in inimile voastre pe Hristos ca Domn si fiti intotdeauna gata pentru a da raspuns oricui va cere socoteala cu privire la speranta care este in voi" (1 Pet. 3:15). Atat timp cat vom fi pe pamant, nu va fi "pauza", nici "timpi morti", cand sa nu mai fim preocupati cu sarcina glorioasa si solemna, de a mentine sus marturia lui Hristos ca Rascumparator si centrul Adunarii Sale, - cu ajutorul "drugilor" ca sa zic asa. Chiar in templul lui Solomon, drugii ramaneau la locul lor : "Si drugii erau asa de lungi, incat capetele drugilor se vedeau din Locul sfant, dinaintea partii din spate, dar nu se vedeau de afara. Si sunt acolo pana in ziua aceasta" (1 Imp. 8:8). Ei erau atat de lungi incat capetele lor impingeau perdeau dinaintea locului prea sfant ("oracolului"), dar nu se vedeau. Asa ca amintirea calatoriei prin pustie s-a pastrat chiar si in tara Canaan, unde chivotul si-a gasit locul sau de odihna finala la Ierusalim.

 
        

luni, 16 decembrie 2019




                                                                  Comuniunea
                                                                               - III -


     Georges André


     4     Comuniunea frateasca

     "... ca si voi sa aveti comuniune cu noi" (1 Ioan 1:3)

     Isus este legatura pe care nicio distanta n-o poate rupe, nicio apropiere n-o poate da fara El, si care, binecuvantat fie Numele Sau, ramane pentru totdeauna (J.N.D.).

     In Geneza, comuniunea era realizata individual si, intr-o masura, in sanul familiei. In Exod 12, avem un nou inceput care conduce la comuniunea poporului lui Dumnezeu, bazata pe rascumparare. Mancau mielul fript in case, la adapostul sangelui pus in exterior. Dar mai tarziu vom vedea ca aceasta comuniune se realizeaza departe de Locasul sfant. A trebuit ca "Cuvantul sa devina carne", si ca Jertfa ispasitoare sa treaca prin cele trei ceasuri de intuneric, parasit de Dumnezeu, culminand cu invierea, cand Isus a trimis la fratii Sai mesajul minunat : "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru". Atunci este constituita cu adevarat familia lui Dumnezeu. In contemplarea Persoanei lui Hristos, se realizeaza comuniunea cu Tatal si cu Fiul, si intre frati, intr-o "bucurie deplina" (1 Ioan 1:1-4).
     Am numit comuniunea cu Domnul "verticala, in timp ce comuniunea frateasca este "orizontala", expresii practice simple, clare prin ele insele. Subliniind valoarea acestei comuniuni fratesti, Eclesiastul 4:9 a spus deja : "Mai bine doi decat unul... si o funie impletita in trei nu se rupe usor". Dar comuniunea in Domnul este mult mai profunda decat o simpla prietenie; ea decurge pentru credincios dintr-o temelie de neclintit :


     4.1     Partea noastra comuna (Efes. 4:4-6)

     Unitatea Duhului la care suntem chemati s-o "pastram in legatura pacii" are, pentru cel rascumparat, un aspect triplu. Ea este legata de Duhul, de Domnul, de Tatal (*).

     (*) In general, se considera ca v. 5 include, pe langa credinciosii adevarati, singurii cuprinsi in v. 4, si pe cei care marturisesc credinta crestina, care au fost botezati si cheama pe Domnul, fara ca totusi sa aiba viata. Versetul 6, contemplandu-L pe Dumnezeu ca fiind originea "tuturor", cuprinde pe toti oamenii (si chiar toate creaturile Sale), ca tragandu-si cu totii existenta din El; dar singurii care au devenit "copiii lui Dumnezeu", in noua creatie, sunt cei care au crezut in Numele Domnului Isus (Ioan 1:12, 13). In observatiile care urmeaza, vom tine cont doar de partea credinciosilor adevarati si de temelia comuniunii lor.

     Toti rascumparatii au acelasi Tata si fac parte din familia lui Dumnezeu : "Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred in Numele Lui, care au fost nascuti nu din sange, nici din voia carnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12-13). Prin nasterea din nou, intram in aceasta familie a lui Dumnezeu, devenim copiii Sai, frati unii cu altii. Avem privilegiul de a spune : "Ava, Tata", fiindca am primit Duhul de infiere (Rom. 8:15). "Paternitatea universala a lui Dumnezeu", dupa cum cred unii ca rezulta din Efeseni 4:6, numindu-i pe toti oamenii "copiii lui Dumnezeu" - expresie care, fara a vorbi de Ioan 1:12, epistolele o rezerva in mod incontestabil numai celor rascumparati (vezi Rom. 8:14, 16, 17 ; Gal. 3:28 ; 1 Ioan 3:1, 2, 10) - cu siguranta nu se potriveste revelatiei asa cum ne-a dat-o Dumnezeu, si risca foarte mult sa conduca la doctrina periculoasa a "universalismului", dupa care toti oamenii, credinciosi sau nu, vor fi salvati.
     "Singura credinta" este ansamblul adevarurilor revelate, cu care se hraneste credinta personala care se alipeste de Domnul Isus, de lucrarea Sa ispasitoare, de moartea si invierea Sa in care botezul este semnul. Nu poate fi comuniune cu cineva care nu accepta lucrarea rascumparatoare a lui Hristos de pe cruce. Intreaga viata a credinciosului se deruleaza "in Domnul" : relatiile parinti-copii (Efes. 6:1 ; Col. 3:20); intre soti (1 Cor. 7:39); intre frati si surori in adunare (Rom. 16:2); orice slujba este "in Domnul" (Col. 4:7, 17). In toate lucrurile, El este Stapanul; in relatiile sociale : "Stapanul lor si al vostru" (Efes. 6:9) - cu mult mai mult in cadrul crestin si in adunare, unde Il recunoastem ca acelasi Domn al tuturor, al meu si al vostru, cu responsabilitatea care rezulta, fie personala, fie colectiva. Indraznim sa spunem noi ca Lot : "Nu, Doamne,..." (Gen. 19:18); sau chiar ca Petru : "Nicidecum, Doamne..." (Fapte 10:14) ?

     Duhul a unit pe toti credinciosii intr-un singur trup (1 Cor. 12:13), trup care cuprinde diverse madulare - diversitate in unitate - si un Cap glorificat in cer. Trupul lui Hristos nu este o organizatie, ci un organism cu toata varietatea vietii. Duhul face vie speranta credinciosului : "Duhul si Mireasa spun: Vino".

     Aceasta unitate nu trebuie realizata, produsa; ea exista, indiferent daca noi realizam sau nu; ea este divina; este important s-o pastram (in manifestarea ei practica, vizibila, n.t.).

     Pe de alta parte, nu toti am ajuns "la unitatea credintei si a cunostintei" (Efes. 4:13); scopul slujirii si al darurilor pe care Domnul le-a dat pentru zidirea trupului lui Hristos, este sa ajungem aici. Familia lui Dumnezeu este alcatuita din copilasi, tineri si parinti. Avem uneori, in ce priveste alergarea crestina, "un alt gand"; acesta ne impiedica sa umblam impreuna, asteptam ca Dumnezeu sa ne descopere gandul Sau (Filip. 3:15). Intotdeauna vor exista de facut progrese; "cunoastem in parte". Cu totul altceva este greseala cu privire la Persoana si lucrarea lui Hristos, si cu privire la adevarurile de temelie ale crestinismului, mai ales atunci cand o astfel de doctrina este invatata public de cineva care "merge inainte" (2 Ioan 9, 10); in acest caz Cuvantul este ferm, trebuie sa te departezi, sa nu primesti, sa respingi.


     4.2     Aceleasi ganduri, sentimente, scopuri (Filip. 2:2 ; 3:16)

     Cum sa ne bucuram impreuna de partea noastra comuna ? Aceasta comuniune frateasca, bazata pe aceeasi viata, acelasi Tata, acelasi Domn, acelasi Duh, se reflecta atat in viata privata cat si strangerea colectiva. Ea nu se bazeaza pe acordul acelorasi idei, sau, asa cum spune dictionarul, pe o "credinta uniforma"; deoarece suntem una in Hristos, avem comuniune unii cu altii; in supunere fata de invatatura Duhului prin Cuvant, rezulta putin cate putin acelasi gand.
     Comuniunea cu Dumnezeu implica pazirea poruncilor Sale (1 Ioan 2:3); comuniunea cu Hristos : sa umblam asa cum a umblat El (v. 6) ; comuniunea cu fratii nostri in lumina se manifesta in dragoste, avand impreuna acelasi scop : a-L glorifica si a-L sluji pe Domnul in acelasi gand (Filip. 2:2 ; 3:16).


     4.2.1     Relatiile individuale

     Prietenia in Domnul este o experienta minunata. Ea nu se limiteaza la faptul ca unul da si celalalt primeste, unul invata si celalalt asculta; ci amandoi dau si primesc, cei doi discuta, amandoi alearga impreuna, cei doi vorbesc unul cu celalalt despre lucrurile pe care Domnul le-a facut pretioase pentru inima lor. Doi sau mai multi, se roaga impreuna ca Daniel si prietenii sai; se incurajeaza unul pe altul ca David si Ionatan; se zidesc unul pe altul dupa cum vedem in 1 Tes. 5:11; cerceteaza impreuna Cuvantul... chiar si in vacanta !
     "Fierul se ascute cu fier, tot asa, un om ascute infatisarea prietenului sau" (Prov. 27:17). Incurajare si stimulare reciproca intre cei care, impreuna, iubesc pe Domnul. De asemenea, fidelitate : "prietenul iubeste oricand" (17:17) ; chiar ranile pe care le face sunt credinciosie (27:6) : "bunatatea unui prieten este sfatul care vine din inima" (v. 9).
     A impartasi ceea ce Domnul ne-a dat; a privi impreuna spre acelasi scop; a merge in acelasi pas la casa de rugaciune, ca Petru si Ioan in Fapte 3:1. Ucenicii, certati de catre preoti, s-au intors "la ai lor", impartasind impreuna cu ei temerile lor; toti impreuna s-au rugat (Fapte 4:23-24).
     "Ridicati mainile obosite si genunchii slabiti" (Ev. 12:12). In turma Domnului sunt oi bolnave, obosite; altele ar putea sa rataceasca : doar mustrarea nu le va aduce inapoi, ci : "faceti carari drepte pentru picioarele voastre, incat ceea ce este schiop sa nu se abata, ci mai degraba sa fie vindecat". Exemplu de atasament fata de Domnul care, in exercitiul comuniunii fratesti, va fi un ajutor pentru altii. Neparasind "strangerea noastra laolalta, dupa cum obisnuiesc unii", (bancile goale nu au facilitat niciodata comuniunea !) ci unii pe altii "sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune" (Ev. 10:24-25).

     Aceasta comuniune frateasca intalneste multe piedici pe care vrajmasul este gata sa le ridice.
     "Daca umblam in lumina... avem comuniune unii cu altii" (1 Ioan 1:7), de unde rezulta ca daca nu umblam in lumina, comuniunea este intrerupta. A fi maniat pe fratele sau (Mt. 5:22); a fi gelos ; a-l vorbi de rau : prapastia se adanceste. 1 Petru 2, care ne cheama sa aducem jertfe spirituale placute lui Dumnezeu, pune ca o conditie prealabila "lepadati... orice vorbire de rau".
     Daca s-a creat o astfel de prapastie intre frati, vom lasa noi lucrurile in aceasta stare ? - Inainte de toate, daca cineva se crede nedreptatit, sa nu insiste asupra drepturilor sale, nici sa imite pe robul caruia stapanul i-a iertat o datorie de zece mii de talanti si care il strangea de gat pe fratele sau care ii datora o suta de dinari, fara sa aiba "mila de cel impreuna rob cu el" (Mt. 18:28, 33). Daca situatia o cere cu adevarat, trebuie mers la fratele care a pacatuit impotriva noastra, pentru a-l convinge si a-l castiga (Mt. 18:15). Daca, dimpotriva, ne dam seama ca noi insine am gresit fata de fratele nostru care are astfel "ceva impotriva noastra", Cuvantul ne spune : "Du-te (ia intotdeauna initiativa !), intai impaca-te cu fratele tau si apoi vino si aduti darul" (Mt. 5:24).
     Iacov 5:16 ne indeamna, de asemenea, sa ne marturisim greselile unii altora (marturisire reciproca si nu unilaterala, care implica o discretie totala), si mai ales sa ne "rugam unii pentru altii, ca sa fim vindecati". Cate "vindecari" ar fi in familii, in relatii private, precum si in relatiile colective din adunari, daca s-ar pune in practica acest indemn !
     Ioan insista la randul sau asupra acestui lucru : "Daca il vede cineva pe fratele sau faptuind un pacat... sa ceara (pentru el)" (1 Ioan 5:16). Nu va grabiti sa spuneti si altora despre un rau constatat, ci faceti din el un subiect de rugaciune pentru ca Dumnezeu sa intervina.
     Mai presus de toate, ingaduiti si iertati, si evitati certurile intre frati (Gen. 13:8). La sfarsitul unei vieti lungi, un conducator, care a lucrat mult pentru Domnul, a lasat intr-o scrisoare de ramas bun fratilor sai, versetul urmator : "Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat, asa si voi" (Col. 3:13). Ingaduiti caracterele dificile; iertati jignirile personale; rabdare fata de toti !


     4.2.2     Casatoria

     Dupa cum am vazut, apostolul indeamna, in concluzia lungului capitol pe care l-a scris corintenilor despre casatorie, sa se uneasca (prin casatorie, n.t.) "numai in Domnul" (1 Cor. 7:39). Aceasta exclude orice unire a unui credincioa cu un necredincios.
     Mai mult, cum sa se bucure impreuna de comuniune daca nu pot merge acelasi drum, "fiind si impreuna-mostenitoare ale harului vietii, spre a nu fi impiedicate rugaciunile voastre" (1 Pet. 3:7) ?
     Adevaratul scop al casatoriei crestine este de a trai impreuna pentru Domnul pe aceeasi cale, avand aceleasi ganduri, adorand impreuna, si slujind impreuna, fiecare in cadrul sau; a se ruga unul pentru altul, si impreuna sa-L astepte.
     Apostolul insista, de asemenea, pe "onoarea" care trebuie data sotiei, acest respect, aceasta atentie in toate zilele din viata conjugala. Ea este un vas mai slab care necesita apreciere. A fi impreuna implica armonie; a se ruga impreuna : comuniune. "Locuiti cu ele dupa cunostinta", adauga apostolul, o cunostinta a complexitatii caracterului feminin in nevoile sale afective si spirituale. "O hraneste si o ingrijeste cu drag (in fr. "o pretuieste", n.t.), spune Efeseni 5:29 : sotul este responsabil de nevoile materiale ale caminului, (desi, in functie de situatie, sotia poate contribui si ea !), si mai ales nevoile spirituale : el se va ocupa de hranirea sufletelor in cadrul familiei.
     Frumos exemplu la Aquila si Priscila, uniti in ospitalitate, in lucrarea Domnului, in invatatura data acasa celor care aveau nevoie sa creasca in cunoasterea adevarului, in slujirea adunarii care se strangea in casa lor; impreuna "si-au pus capul" in favoarea apostolului.


     4.2.3     Relatiile colective

     Strangerea in Numele Domnului (in Numele Meu) are in centru chiar Persoana si prezenta Sa dupa Matei 18:20. Nu este adunarea (congregatia) persoanelor care sunt de acord intre ele asupra unui anumit numar de idei sau doctrine. Ci fiecare din ele, copil al lui Dumnezeu prin credinta, madular al trupului lui Hristos prin Duhul Sfant, atrase de Numele si de Persoana Domnului, se gasesc astfel in jurul Lui, ca facand parte din adunarea Sa, biserica Lui, chiar daca toti cei care o alcatuiesc nu sunt prezenti. Nu poate fi nicio ocazie de comuniune cu Domnul, si de comuniune frateasca, mai profunda.
     Aceasta comuniune se exprima in adorare comuna, in rugaciune (Mt. 18:19), si in strangerea pentru zidire bazata pe Cuvantul lui Dumnezeu, indiferent de forma (1 Cor. 14).
     Lauda in comun are ca baza declaratia Domnului inviat : "Te voi lauda in mijlocul adunarii (congregatiei)" (Ps. 22:22). Comuniunea se realizeaza in conformitate cu Romani 15:6 : "Pentru ca, intr-un gand (in fr. "de comun acord", n.t.), cu o gura, sa-L glorificati pe Dumnezeul si Tatal Domnului nostru Isus Hristos".
     Cei care se roaga impreuna nu sunt "intr-un gand" asupra unui anumit subiect de rugaciune, ci dupa Matei 18:19, ei sunt (deja) "intr-un gand", gand produs de Duhul Sfant (verbul tradus prin "sunt de acord" - in rom. "intr-un gand" - reda in franceza cuvantul "simfonie").
     In strangerile adunarii pentru a fi hranita, 1 Corinteni 14 insista ca totul sa se faca "spre zidire", in dependenta de Duhul Sfant, care Se foloseste de unul sau de altul  pentru a exprima ceea ce Domnul vrea sa dea pentru binele celor ai Sai, "pentru ca toti sa invete si toti sa fie incurajati" (V. 31).
     Efeseni 4:12 subliniaza ca darurile date de Domnul au ca scop "desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos". Trebuie sa recunoastem diversitatea darurilor de har; ele nu se limiteaza, cu siguranta, la slujirea prin Cuvant, ci si la "ajutorari" si la "manifestarea indurarii" (Rom. 12:8). Deutoronom 19:14 porunceste sa nu se "mute semnul de hotar al aproapelui" ; fiecare are partea sa de mostenire; fiecare a primit un dar de har; a muta semnul de hotar pentru ati largi mostenirea, inseamna sa incalci drepturile altuia, sa limitezi darul altora pentru a-l pune mai bine in evidenta pe al tau ! (vezi 2 Cor. 10:13-16).
     Comuniunea, in cadrul "trupului lui Hristos", se traduce, printre altele, la o "ingrijire unele de altele" (1 Cor. 12:25). Aceasta ingrijire unii pentru altii revine atat fratilor cat si surorilor; ea va fi manifestata in moduri diferite, dupa cum il va calauzi Domnul pe fiecare si dupa cum va avea pe inima sa raspunda gandului Sau; astfel, intr-o comuniune fericita, vor beneficia cu totii.
     Supunerea unii altora, in teama de Hristos (Efes. 5:21), va impiedica pe cineva sa-si impuna propria gandire si va conduce, intr-o cautare rabdatoare a comuniunii, sa ia in considerare gandurile fratilor sai, in timp ce ne supunem impreuna Domnului si stand inaintea Lui, in prezenta Sa, pentru a discerne gandul Sau.
     Mijlocirea reciproca, dupa Iacov 5:6, sau pentru un frate care a pacatuit, dupa 1 Ioan 5:16 (vezi si Geneza 18:22-33), va contribui la restabilirea si mentinerea comuniunii colective.
     Dar mai presus de toate, ca si in relatiile private, ingaduinta si rabdarea sunt esentiale : orice slujba pastorala decurge din ele : "Mustrati pe cei in neoranduiala, mangaiati pe cei descurajati, sprijiniti pe cei slabi, fiti indelung rabdatori fata de toti" (1 Tes. 5:14).
     Cina Domnului ramane expresia suprema a comuniunii, comuniune cu trupul si sangele lui Hristos (1 Cor. 10:16), si comuniune unii cu altii : luand parte toti din una si aceeasi paine, exprimam ca alcatuim impreuna cu toti rascumparatii Domnului un singu trup (v. 17).

     Dar vrajmasul nu va inceta sa ridice piedici - toate practice - la o astfel de strangere.

     Cuvantul insista mult asupra pericolului care il reprezinta mandria spirituala. Nu doar cea a lui Diotref "caruia ii place sa aiba intaietate intre ei", dar si acest duh de stapanire care poate patrunde destul de usor printre cei care, pe de alta parte, au fost calificati pentru slujba in adunare (1 Pet. 5:3), etc.). Pretentia de a sti mai mult decat altii, multumirea de sine, o face pe Laodiceea sa zica : "Sunt bogat si m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic" (este cu totul altceva sa apreciem cu recunostinta si smerenie tot ceea ce Domnul ne-a dat ca sa intelegem adevarurile Cuvantului Sau, si de a ne stradui, prin har, sa le punem in practica).
     O alta piedica in calea comuniunii este, dupa Maleahi 3:8-10, "a nu aduce zeciuelile". Zeciuala materiala pentru intretinerea levitilor se traduce astazi prin ceea ce Evrei 13:16 numeste "binefacere si darnicie", facand, dupa Galateni :6:6, "parte celui care-l invata, din toate bunurile". - Dar indemnul merge mult mai departe, si are intreaga lui insemnatate in domeniul spiritual. Cum sa se vina la inchinare cu "cosul gol" (vezi Deut. 26) ? Fratele care exprima lauda in adunare prin rugaciune, sau propune o cantare, nu doar el este cel care aduce roade; toti cei care sunt adunati in jurul Domnului pentru adorare vor veghea sa aiba inimile ocupate cu El si astfel sa aiba ceva de adus. Cu siguranta, Duhul Sfant va discerne de ceea ce are nevoie adunarea, si va inspira pe un frate de care se va folosi pentru aceasta. De trei ori este repetat indemnul : "nimeni sa nu se infatisesze inaintea fetei Mele fara nimic" (Ex. 23:15, etc.).
     Cu privire la darurile de har pe care Domnul le poate incredinta, apostolul este foarte clar : "fiecare, dupa cum a primit un dar, slujind cu el unii altora, ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu" (1 Pet. 4:10). Si va rezulta, nu punerea in evidenta a omului, ci "gloria lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (v. 11).
     Daca cineva nu aduce zeciuiala, slujitorii Domnului ar putea sa duca lipsa (in Neemia 13:10, levitii si-au parasit slujba si au fugit fiecare la ogorul lui) ; si spiritual vorbind, nu va mai fi "hrana in casa Mea" (Mal. 3:10) ; zidirea va fi impiedicata.
     Daca comuniunea individuala cu Domnul si unii cu altii nu este cultivata, cum se poate realiza comuniunea colectiva in cadrul strangerii laolalta ? De aici si indemnul, pe care l-am vazut mai inainte, de a veghe la "obiceiul" de a parasi adunarea; pierdere pentru Domnul, pierdere pentru comuniunea colectiva, si pierdere pentru sine insusi.
     Vrajmasul, prin vicleniile lui, poate introduce "aluat" in adunare. Aluatul moral din 1 Corinteni 5, "raul" care trebuia "indepartat din mijlocul vostru" ; aluatul doctrinar (Gal. 5:9), care este chiar mai grav prin consecintele sale, despre care Cuvantul ne arata in diverse pasaje cum trebuie, dupa caz, sa ne curatim si sa ne separam. Inainte de a ajunge in aceasta situatie extrema, ne este aratat diferite cazuri de "disciplina parinteasca" pe care este important s-o folosim : in Galateni 6:1, spre indreptarea celui care a cazut in vreo greseala ; in 1 Tesaloniceni 5:14, de a mustra neoranduielile ; in 1 Tomotei 5:20-21, in cazul unui batran, care a gresit, a-l mustra inaintea tuturor ; in Tit 1:11, "sa li se inchida gura palavragiilor si amagitorilor" ; "sa nu invete" in 1 Timotei 1:3 ; in cazul omului sectar, a nu-l "respinge" decat dupa prima si a doua mustrare (Tit. 3:10).
     Satan este "lupul care rapeste si imprastie oile" (Ioan 10:12). Nu putem scapa de el decat stand aproape de Pastor, si, prin urmare, mult mai aproape unul de altul.


     5     Comuniunea in slujire

     Numeroasele indemnuri ale Cuvantului pentru umblarea crestina pot fi rezumate in patru verbe : a iubi, a urma, a sluji si a astepta. Dragostea celor cateva femei pentru Domnul Isus le-a dus la cruce; mai inainte, in Galileea, ele "Il urmau si-I slujeau". Domnul Insusi a inceput sa vesteasca "o mantuire asa de mare" ; cei care L-au auzit, au mers pe urmele Lui, "Dumnezeu marturisind impreuna cu ei" (Ev. 2:3, 4). Pe aceasta cale noi suntem chemati sa slujim "cu toata smerenia" (Fapte 20:19); "cu teama" (Ps. 2:1); "cu bucurie" (Ps. 100); "cu toata inima voastra" (1 Sam. 12:20); "cu integritate si in adevar" (Ios. 24:14).
     Nicio slujire pentru Domnul nu este roditoare daca nu decurge dintr-o comuniune personala cu El, care poarta amprenta Lui. Fiecare slujitor adevarat va reveni intotdeauna la sursa, mai ales ca el este chemat sa dea mai mult : "Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea... din inima lui vor curge rauri de apa vie" (Ioan 7:37-38).
     Numai mladita atasata de vita poate sa produca roade : "Cine ramane in Mine si Eu in el, acela aduce mult rod; caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15:5). Iesind din rezerva lui obisnuita, Pavel este adus in stare sa le spuna corintenilor, vorbind despre apostolii care erau activi in lucrarea Domnului : "Am lucrat mult mai mult decat ei toti; dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (1 Cor. 15:10). Acest har a fost chiar raspunsul din gura Domnului sau, care n-a raspuns la rugaciunea pe care el a facut-o de trei ori pentru ca sa-i fie scos tepusul : "Harul Meu iti este de ajuns; caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune" (2 Cor. 12:9). Orice activitate care nu este rodul vietii interioare tinde sa ne faca sa actionam fara Hristos, si a-L inlocui cu "eul" (J. N. D.).
     O chemare individuala sta la baza oricarei slujiri, o chemare care vine de la Domnul, prin mijloacele pe care El le alege. "Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit ca sa mergeti si sa aduceti rod, si rodul vostru sa ramana" (Ioan 15:16). In Isaia 6, dupa viziunea gloriei Domnului, Isaia este constient de pacatul sau si buzele lui sunt curatite; el poate apoi sa raspunda la intrebarea Domnului : "Pe cine sa trimit si cine va merge pentru Noi? - Iata-ma, trimite-ma".
     Sa fim atenti, sa nu-i imitam pe altii; sa ne angajam intr-o astfel de slujba pentru ca si altii o fac, sau pentru ca ne atrage. Faptele bune sunt "pregatite dinainte", astfel ca noi sa umblam in ele. Depinde de noi sa le discernem, si de a ne da seama, fara falsa modestie, de slujba pe care Domnul ne-o incredinteaza; ea are pret in ochii Sai.
     Chemarea lui Dumnezeu nu este legata de situatia materiala sau sociala, nici de calitatile naturale (vezi Ghedeon, Amos, Ieremia), desi Domnul ar putea sa le foloseasca (Mt. 25:15) : Petru, care obisnuia sa arunce plasa in mare, devine pescar de oameni; cu siguranta, Domnul nu va chema sa se ocupe de copii pe cineva care nu este inzestrat pentru aceasta. Prima reactie la chemarea lui Dumnezeu este de multe ori teama, neincrederea in sine. Asa a fost un Moise, un Ieremia, un Ghedeon.
     Chemarea si responsabilitatea slujitorului sunt individuale; totusi, Cuvantul ne arata deseori o fericita comuniune in exercitarea slujirii, fie ca este vorba de a duce Evanghelia aproape sau departe, sau de a invata si a zidi, in particular (1 Tes. 5:11) sau in adunare, unde mai multi frati pot sa prezinte Cuvantul (Fapte 11:26 ; 15:32 ; 1 Cor. 14:29).
     Exemplele sunt multe, mai ales in Noul Testament. Domnul i-a trimis pe ucenicii Sai doi cate doi (Mc. 6:7). Barnaba merge sa-l caute pe Saul la Tars, si amandoi invata, in adunare, o mare multime timp de un an intreg. Ei merg impreuna sa duca batranilor din Ierusalim ajutoarele ucenicilor din Antiohia (Fapte 11:25-30 ; 12:25). Mai tarziu, Duhul Sfant a spus : "Puneti-Mi deoparte acum pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat" (Fapte 13:2); Astfel, Barnaba il insoteste pe Pavel in timpul primei sale calatorii. In ciuda pericolului, au intrat "impreuna" in sinagoga din Iconia (Fapte 14:1). Atunci cand s-au separat, apostolul l-a ales pe Sila (15:40); mai tarziu, el "a vrut" ca Timotei sa mearga cu el (16:3).
     Cati frati au fost impreuna cu Pavel in calatoriile sale (Fapte 20:4-5), tovarasi pe care el ii aprecia si ii incuraja, numindu-i "tovarasi de lucrare, tovarasi de lupta, tovarasi in slujire, tovaras cu mine" ! In majoritatea epistolelor sale, el si-a alaturat pe cate  unul din ei pentru a se adresa destinatarilor sai (in afara de Romani, Galateni, Efeseni unde se impunea autoritatea apostolica, si in epistolele sale personale). A fi doi sau mai multi presupune ajutor si corectie reciproca. Invatam sa apreciem munca altora, fara a-i critica, sau a vorbi rau despre ei. De asemenea, lucrarile sunt complementare, data fiind diversitatea darurilor pe care Domnul le da. Desigur, Domnul poate, de asemenea, sa trimita un singur slujitor, ca in cazul lui Petru, de cateva ori, in Fapte, sau Timotei la Efes (1 Tim. 1:3); in timp ce in Macedonia el a mers cu Erast (Fapte 19:22), si la Filipi impreuna cu Epafrodit sau putin dupa el (Filip. 2:22, 23, 29).
     Evanghelia dupa Ioan ne da o relatare miscatoare de lucrare implinita de doi pentru Domnul Insusi. Mai bine de trei ani, Nicodim a putut sa mediteze la noaptea memorabila petrecuta impreuna cu Isus; fara indoiala ca el si-a adus aminte de cuvintele : "Fiul omului trebuie sa fie inaltat". El s-a temut, totusi, de compatriotii lui (Ioan 7:51-52) si nu s-a dezvaluit. Din teama de iudei, Iosif din Arimateea era si el, de asemenea, ucenic in ascuns. Si iata ca la piciorul crucii, amandoi, care foarte probabil nu stiau ca celalalt il iubea, de asemenea, pe Domnul, s-au intalnit pentru o lucrare comuna. Nicodim a adus aloe si smirna, care vorbeste de amaraciunea suferintei; Iosif, care a pregatit mormantul, a oferit panza de in; cei doi impreuna au coborat trupul, l-au infasurat si l-au pus in acest mormant unde Isus a fost cu cel bogat in moartea Sa (Is. 53:9).
     Daca, in multe ocazii, se stabileste o comuniune binevenita intre slujitorii Domnului, exista loc, de asemenea, pentru o comuniune ca adunare, a credinciosilor in mod individual cu slujitorii.
     In Fapte 13:2-3, vedem pe conducatorii adunarii din Antiohia care s-au rugat si au postit atunci cand au fost chemati Barnaba si Saul. La intoarcere din prima lor calatorie, cei doi au strans intreaga adunare pentru a le istorisi "tot ce facuse Dumnezeu cu ei" (Fapte 14:27). Ei au facut la fel atunci cand s-au urcat la Ierusalim, producand o mare bucurie tuturor fratilor (Fapte 15:3). Chiar la Ierusalim, au istorisit "toate semnele si minunile pe care le facuse Dumnezeu printre natiuni prin ei" (v. 12). Adunarile se alaturau astfel cu interes la lucrarea pe care Domnul o facea pana departe prin slujitorii Sai. Pe de alta parte, adunarea nu este chemata sa conduca, sa controleze pe slujitori (se refera la cei care lucreaza in afara, ca evanghelisti, n.t.). Nu este bine sa "inlantuim Duhul lui Dumnezeu" (J. N. D.).
     Aceasta comuniune a adunarii se poate manifesta in multe feluri. In Filipeni 1:5, Pavel aminteste partea pe care acesti credinciosi au luat-o la Evanghelie "din cea dintai zi pana acum", adica de la convertirea lor. Ei "luptau impreuna, cu un singur suflet, cu credinta Evangheliei" V. 27). De cate ori nu a solicitat apostolul rugaciuni din partea adunarilor pentru lucrarea sa. Pentru a ne ruga cu inteligenta, este nevoie sa cunoastem imprejurarile lucratorilor, sa ne asociem cu starea si bucuria lor, sa intelegem tensiunea nervoasa produsa de mediul in care ei sunt, interogatoriile politiei, investigatii, agresiuni; sa ne amintim de vicleniile si de eforturile lui Satan; de asemenea, de incercarile care pot aparea in imprejurarile din cadrul familiei; de pericolele care ii urmaresc pe lucratori. In Fapte 12, intreaga adunare se ruga pentru eliberarea lui Petru; apoi noaptea, sau dimineata foarte devreme, in casa Mariei, "erau adunati multi si se rugau" (v. 12). Nu a fost toata adunarea (din Ierusalim, n.t.), fiindca Iacov si fratii nu erau acolo (v. 17). Si Domnul a raspuns in mod minunat la rugaciunile bisericii si ale celor care au avut pe inima eliberarea apostolului Sau.
     Dar lucratorii se roaga, de asemenea, pentru adunari; avem exemplul lui Pavel si al insotitorilor sai pe care el ii asocia la rugaciunea sa, de la inceputul multor epeistole. Coloseni 1:9 si 4:12-13, ne arata ca Pavel, Timotei si Epafras mijloceau impreuna pentru coloseni.
     Ce mangaierea a gasit Pavel, atunci cand, obosit si descurajat, dupa o lunga si grea calatorie, se apropia de Roma unde si-a dorit atat de mult sa vina, pentru ca "sa ne imbarbatam laolalta in mijlocul vostru, prin credinta, pe care o avem impreuna, si eu si voi" (Rom. 1:12). Un grup mic de frati, a facut un drum lung din cetate (Roma, n.t.) pentru a veni in intampinarea lui la Forul lui Appius si la Trei Taverne. Prizonierul, inlantuit probabil, inainta incet pe drum. Si iata, ii vede pe cei care-l intampina. Ce bucurie, ce mangaiere ! "Si, cand i-a vazut Pavel, a multumit lui Dumnezeu si a prins curaj" (Fapte 28:15).
     Zidul Ierusalimului nu ar fi fost zidit niciodata fara colaborarea si comuniunea tuturor celor care au luat parte la lucrare (Neemia 3). Amintind in rugaciunea sa istoria poporului sau, Neemia trebuie sa spuna cu durere : "Nu Ti-au slujit" (9:35). Ce tristete pentru acest slujitor devotat sa constate in timpul constructiei zidului ca unii "nu si-au pus umarul la lucrarea Domnului lor" (3:5).
     Cei care se temeau de Domnul si vorbeau unul cu altul din Maleahi 3:16 au invatat sa deosebeasca intre "cel care-I slujeste lui Dumnezeu si cel care nu-I slujeste".
     Cu noi cum va fi ? Va trebui sa zica Domnul, ca si Iov in plangerea sa : "Am chemat pe slujitorul meu si n-a raspuns" ? (Iov 19:16).


     6     Concluzie

     Comuniunea cu Tatal si cu Domnul Isus trebuie sa fie scopul principal al credinciosului, caci ea conditioaneaza in intregime viata noastra spirituala. Din aceasta comuniune rezulta o binecuvantare inseptita :
     1. Umblarea noastra, ca si slujirea si marturia noastra pentru Domnul, isi trag din ea puterea si rodul lor. "Ramaneti in Mine si Eu in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce rod de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduce rod, daca nu ramaneti in Mine" (Ioan 15:4).

     2. Comuniunea este cea care ne pazeste de caderi si de greseli cu privire la umblare si la doctrina. Intr-adevar : "Daca avem ochii atinti pe Hristos, totul eate usor : comuniunea Sa ne da claritate si certitudine" (J. N. D.).

     3. Bucuria comuniunii cu Hristos ne mentine intr-o separare adevarata fata de lume si de principiile ei, caci prin ea realizam in mod practic ca nu suntem din lume, dupa cum nici El nu a fost din lume.

     4. Comuniunea ne pastreaza in dragoste, in pace si in bucuria lui Hristos. "Ramaneti in dragostea Mea... Va dau pacea mea... Pentru ca bucuria Mea sa fie in voi".

     5. Comuniunea este sursa cea mai profunda a crestinismului practic, de a carei intimitate si incredere ne bucuram impreuna cu Hristos : facand totul impreuna cu Hristos si pentru Hristos.

     6. Ea este conditia cresterii noastre spirituale, caci din ea rezulta cunoasterea voiei lui Dumnezeu si a Persoanei lui Hristos (Rom. 12:2 ; 2 Cor. 3:18).

     7. Indreptandu-ne afectiunile noastre asupra lui Hristos, comuniunea detaseaza inimile noastre de lucrurile vizibile si le ataseaza de lucrurile ceresti, invizibile, dar eterne (2 Cor. 4:18).

     Fie ca Domnul sa ne dea harul ca sa realizam, prin puterea Duhului Sfant, conditiile morale - veghere, sfintire, judecata de noi insine - care ne vor permite sa ne bucuram permanent de comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos, si sa avem toate binecuvantarile care decurg din ea.

                                  ................................................................................................              
aze