Comuniunea
- III -
Georges André
4 Comuniunea frateasca
"... ca si voi sa aveti comuniune cu noi" (1 Ioan 1:3)
Isus este legatura pe care nicio distanta n-o poate rupe, nicio apropiere n-o poate da fara El, si care, binecuvantat fie Numele Sau, ramane pentru totdeauna (J.N.D.).
In Geneza, comuniunea era realizata individual si, intr-o masura, in sanul familiei. In Exod 12, avem un nou inceput care conduce la comuniunea poporului lui Dumnezeu, bazata pe rascumparare. Mancau mielul fript in case, la adapostul sangelui pus in exterior. Dar mai tarziu vom vedea ca aceasta comuniune se realizeaza departe de Locasul sfant. A trebuit ca "Cuvantul sa devina carne", si ca Jertfa ispasitoare sa treaca prin cele trei ceasuri de intuneric, parasit de Dumnezeu, culminand cu invierea, cand Isus a trimis la fratii Sai mesajul minunat : "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru". Atunci este constituita cu adevarat familia lui Dumnezeu. In contemplarea Persoanei lui Hristos, se realizeaza comuniunea cu Tatal si cu Fiul, si intre frati, intr-o "bucurie deplina" (1 Ioan 1:1-4).
Am numit comuniunea cu Domnul "verticala, in timp ce comuniunea frateasca este "orizontala", expresii practice simple, clare prin ele insele. Subliniind valoarea acestei comuniuni fratesti, Eclesiastul 4:9 a spus deja : "Mai bine doi decat unul... si o funie impletita in trei nu se rupe usor". Dar comuniunea in Domnul este mult mai profunda decat o simpla prietenie; ea decurge pentru credincios dintr-o temelie de neclintit :
4.1 Partea noastra comuna (Efes. 4:4-6)
Unitatea Duhului la care suntem chemati s-o "pastram in legatura pacii" are, pentru cel rascumparat, un aspect triplu. Ea este legata de Duhul, de Domnul, de Tatal (*).
(*) In general, se considera ca v. 5 include, pe langa credinciosii adevarati, singurii cuprinsi in v. 4, si pe cei care marturisesc credinta crestina, care au fost botezati si cheama pe Domnul, fara ca totusi sa aiba viata. Versetul 6, contemplandu-L pe Dumnezeu ca fiind originea "tuturor", cuprinde pe toti oamenii (si chiar toate creaturile Sale), ca tragandu-si cu totii existenta din El; dar singurii care au devenit "copiii lui Dumnezeu", in noua creatie, sunt cei care au crezut in Numele Domnului Isus (Ioan 1:12, 13). In observatiile care urmeaza, vom tine cont doar de partea credinciosilor adevarati si de temelia comuniunii lor.
Toti rascumparatii au acelasi Tata si fac parte din familia lui Dumnezeu : "Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred in Numele Lui, care au fost nascuti nu din sange, nici din voia carnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12-13). Prin nasterea din nou, intram in aceasta familie a lui Dumnezeu, devenim copiii Sai, frati unii cu altii. Avem privilegiul de a spune : "Ava, Tata", fiindca am primit Duhul de infiere (Rom. 8:15). "Paternitatea universala a lui Dumnezeu", dupa cum cred unii ca rezulta din Efeseni 4:6, numindu-i pe toti oamenii "copiii lui Dumnezeu" - expresie care, fara a vorbi de Ioan 1:12, epistolele o rezerva in mod incontestabil numai celor rascumparati (vezi Rom. 8:14, 16, 17 ; Gal. 3:28 ; 1 Ioan 3:1, 2, 10) - cu siguranta nu se potriveste revelatiei asa cum ne-a dat-o Dumnezeu, si risca foarte mult sa conduca la doctrina periculoasa a "universalismului", dupa care toti oamenii, credinciosi sau nu, vor fi salvati.
"Singura credinta" este ansamblul adevarurilor revelate, cu care se hraneste credinta personala care se alipeste de Domnul Isus, de lucrarea Sa ispasitoare, de moartea si invierea Sa in care botezul este semnul. Nu poate fi comuniune cu cineva care nu accepta lucrarea rascumparatoare a lui Hristos de pe cruce. Intreaga viata a credinciosului se deruleaza "in Domnul" : relatiile parinti-copii (Efes. 6:1 ; Col. 3:20); intre soti (1 Cor. 7:39); intre frati si surori in adunare (Rom. 16:2); orice slujba este "in Domnul" (Col. 4:7, 17). In toate lucrurile, El este Stapanul; in relatiile sociale : "Stapanul lor si al vostru" (Efes. 6:9) - cu mult mai mult in cadrul crestin si in adunare, unde Il recunoastem ca acelasi Domn al tuturor, al meu si al vostru, cu responsabilitatea care rezulta, fie personala, fie colectiva. Indraznim sa spunem noi ca Lot : "Nu, Doamne,..." (Gen. 19:18); sau chiar ca Petru : "Nicidecum, Doamne..." (Fapte 10:14) ?
Duhul a unit pe toti credinciosii intr-un singur trup (1 Cor. 12:13), trup care cuprinde diverse madulare - diversitate in unitate - si un Cap glorificat in cer. Trupul lui Hristos nu este o organizatie, ci un organism cu toata varietatea vietii. Duhul face vie speranta credinciosului : "Duhul si Mireasa spun: Vino".
Aceasta unitate nu trebuie realizata, produsa; ea exista, indiferent daca noi realizam sau nu; ea este divina; este important s-o pastram (in manifestarea ei practica, vizibila, n.t.).
Pe de alta parte, nu toti am ajuns "la unitatea credintei si a cunostintei" (Efes. 4:13); scopul slujirii si al darurilor pe care Domnul le-a dat pentru zidirea trupului lui Hristos, este sa ajungem aici. Familia lui Dumnezeu este alcatuita din copilasi, tineri si parinti. Avem uneori, in ce priveste alergarea crestina, "un alt gand"; acesta ne impiedica sa umblam impreuna, asteptam ca Dumnezeu sa ne descopere gandul Sau (Filip. 3:15). Intotdeauna vor exista de facut progrese; "cunoastem in parte". Cu totul altceva este greseala cu privire la Persoana si lucrarea lui Hristos, si cu privire la adevarurile de temelie ale crestinismului, mai ales atunci cand o astfel de doctrina este invatata public de cineva care "merge inainte" (2 Ioan 9, 10); in acest caz Cuvantul este ferm, trebuie sa te departezi, sa nu primesti, sa respingi.
4.2 Aceleasi ganduri, sentimente, scopuri (Filip. 2:2 ; 3:16)
Cum sa ne bucuram impreuna de partea noastra comuna ? Aceasta comuniune frateasca, bazata pe aceeasi viata, acelasi Tata, acelasi Domn, acelasi Duh, se reflecta atat in viata privata cat si strangerea colectiva. Ea nu se bazeaza pe acordul acelorasi idei, sau, asa cum spune dictionarul, pe o "credinta uniforma"; deoarece suntem una in Hristos, avem comuniune unii cu altii; in supunere fata de invatatura Duhului prin Cuvant, rezulta putin cate putin acelasi gand.
Comuniunea cu Dumnezeu implica pazirea poruncilor Sale (1 Ioan 2:3); comuniunea cu Hristos : sa umblam asa cum a umblat El (v. 6) ; comuniunea cu fratii nostri in lumina se manifesta in dragoste, avand impreuna acelasi scop : a-L glorifica si a-L sluji pe Domnul in acelasi gand (Filip. 2:2 ; 3:16).
4.2.1 Relatiile individuale
Prietenia in Domnul este o experienta minunata. Ea nu se limiteaza la faptul ca unul da si celalalt primeste, unul invata si celalalt asculta; ci amandoi dau si primesc, cei doi discuta, amandoi alearga impreuna, cei doi vorbesc unul cu celalalt despre lucrurile pe care Domnul le-a facut pretioase pentru inima lor. Doi sau mai multi, se roaga impreuna ca Daniel si prietenii sai; se incurajeaza unul pe altul ca David si Ionatan; se zidesc unul pe altul dupa cum vedem in 1 Tes. 5:11; cerceteaza impreuna Cuvantul... chiar si in vacanta !
"Fierul se ascute cu fier, tot asa, un om ascute infatisarea prietenului sau" (Prov. 27:17). Incurajare si stimulare reciproca intre cei care, impreuna, iubesc pe Domnul. De asemenea, fidelitate : "prietenul iubeste oricand" (17:17) ; chiar ranile pe care le face sunt credinciosie (27:6) : "bunatatea unui prieten este sfatul care vine din inima" (v. 9).
A impartasi ceea ce Domnul ne-a dat; a privi impreuna spre acelasi scop; a merge in acelasi pas la casa de rugaciune, ca Petru si Ioan in Fapte 3:1. Ucenicii, certati de catre preoti, s-au intors "la ai lor", impartasind impreuna cu ei temerile lor; toti impreuna s-au rugat (Fapte 4:23-24).
"Ridicati mainile obosite si genunchii slabiti" (Ev. 12:12). In turma Domnului sunt oi bolnave, obosite; altele ar putea sa rataceasca : doar mustrarea nu le va aduce inapoi, ci : "faceti carari drepte pentru picioarele voastre, incat ceea ce este schiop sa nu se abata, ci mai degraba sa fie vindecat". Exemplu de atasament fata de Domnul care, in exercitiul comuniunii fratesti, va fi un ajutor pentru altii. Neparasind "strangerea noastra laolalta, dupa cum obisnuiesc unii", (bancile goale nu au facilitat niciodata comuniunea !) ci unii pe altii "sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune" (Ev. 10:24-25).
Aceasta comuniune frateasca intalneste multe piedici pe care vrajmasul este gata sa le ridice.
"Daca umblam in lumina... avem comuniune unii cu altii" (1 Ioan 1:7), de unde rezulta ca daca nu umblam in lumina, comuniunea este intrerupta. A fi maniat pe fratele sau (Mt. 5:22); a fi gelos ; a-l vorbi de rau : prapastia se adanceste. 1 Petru 2, care ne cheama sa aducem jertfe spirituale placute lui Dumnezeu, pune ca o conditie prealabila "lepadati... orice vorbire de rau".
Daca s-a creat o astfel de prapastie intre frati, vom lasa noi lucrurile in aceasta stare ? - Inainte de toate, daca cineva se crede nedreptatit, sa nu insiste asupra drepturilor sale, nici sa imite pe robul caruia stapanul i-a iertat o datorie de zece mii de talanti si care il strangea de gat pe fratele sau care ii datora o suta de dinari, fara sa aiba "mila de cel impreuna rob cu el" (Mt. 18:28, 33). Daca situatia o cere cu adevarat, trebuie mers la fratele care a pacatuit impotriva noastra, pentru a-l convinge si a-l castiga (Mt. 18:15). Daca, dimpotriva, ne dam seama ca noi insine am gresit fata de fratele nostru care are astfel "ceva impotriva noastra", Cuvantul ne spune : "Du-te (ia intotdeauna initiativa !), intai impaca-te cu fratele tau si apoi vino si aduti darul" (Mt. 5:24).
Iacov 5:16 ne indeamna, de asemenea, sa ne marturisim greselile unii altora (marturisire reciproca si nu unilaterala, care implica o discretie totala), si mai ales sa ne "rugam unii pentru altii, ca sa fim vindecati". Cate "vindecari" ar fi in familii, in relatii private, precum si in relatiile colective din adunari, daca s-ar pune in practica acest indemn !
Ioan insista la randul sau asupra acestui lucru : "Daca il vede cineva pe fratele sau faptuind un pacat... sa ceara (pentru el)" (1 Ioan 5:16). Nu va grabiti sa spuneti si altora despre un rau constatat, ci faceti din el un subiect de rugaciune pentru ca Dumnezeu sa intervina.
Mai presus de toate, ingaduiti si iertati, si evitati certurile intre frati (Gen. 13:8). La sfarsitul unei vieti lungi, un conducator, care a lucrat mult pentru Domnul, a lasat intr-o scrisoare de ramas bun fratilor sai, versetul urmator : "Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat, asa si voi" (Col. 3:13). Ingaduiti caracterele dificile; iertati jignirile personale; rabdare fata de toti !
4.2.2 Casatoria
Dupa cum am vazut, apostolul indeamna, in concluzia lungului capitol pe care l-a scris corintenilor despre casatorie, sa se uneasca (prin casatorie, n.t.) "numai in Domnul" (1 Cor. 7:39). Aceasta exclude orice unire a unui credincioa cu un necredincios.
Mai mult, cum sa se bucure impreuna de comuniune daca nu pot merge acelasi drum, "fiind si impreuna-mostenitoare ale harului vietii, spre a nu fi impiedicate rugaciunile voastre" (1 Pet. 3:7) ?
Adevaratul scop al casatoriei crestine este de a trai impreuna pentru Domnul pe aceeasi cale, avand aceleasi ganduri, adorand impreuna, si slujind impreuna, fiecare in cadrul sau; a se ruga unul pentru altul, si impreuna sa-L astepte.
Apostolul insista, de asemenea, pe "onoarea" care trebuie data sotiei, acest respect, aceasta atentie in toate zilele din viata conjugala. Ea este un vas mai slab care necesita apreciere. A fi impreuna implica armonie; a se ruga impreuna : comuniune. "Locuiti cu ele dupa cunostinta", adauga apostolul, o cunostinta a complexitatii caracterului feminin in nevoile sale afective si spirituale. "O hraneste si o ingrijeste cu drag (in fr. "o pretuieste", n.t.), spune Efeseni 5:29 : sotul este responsabil de nevoile materiale ale caminului, (desi, in functie de situatie, sotia poate contribui si ea !), si mai ales nevoile spirituale : el se va ocupa de hranirea sufletelor in cadrul familiei.
Frumos exemplu la Aquila si Priscila, uniti in ospitalitate, in lucrarea Domnului, in invatatura data acasa celor care aveau nevoie sa creasca in cunoasterea adevarului, in slujirea adunarii care se strangea in casa lor; impreuna "si-au pus capul" in favoarea apostolului.
4.2.3 Relatiile colective
Strangerea in Numele Domnului (in Numele Meu) are in centru chiar Persoana si prezenta Sa dupa Matei 18:20. Nu este adunarea (congregatia) persoanelor care sunt de acord intre ele asupra unui anumit numar de idei sau doctrine. Ci fiecare din ele, copil al lui Dumnezeu prin credinta, madular al trupului lui Hristos prin Duhul Sfant, atrase de Numele si de Persoana Domnului, se gasesc astfel in jurul Lui, ca facand parte din adunarea Sa, biserica Lui, chiar daca toti cei care o alcatuiesc nu sunt prezenti. Nu poate fi nicio ocazie de comuniune cu Domnul, si de comuniune frateasca, mai profunda.
Aceasta comuniune se exprima in adorare comuna, in rugaciune (Mt. 18:19), si in strangerea pentru zidire bazata pe Cuvantul lui Dumnezeu, indiferent de forma (1 Cor. 14).
Lauda in comun are ca baza declaratia Domnului inviat : "Te voi lauda in mijlocul adunarii (congregatiei)" (Ps. 22:22). Comuniunea se realizeaza in conformitate cu Romani 15:6 : "Pentru ca, intr-un gand (in fr. "de comun acord", n.t.), cu o gura, sa-L glorificati pe Dumnezeul si Tatal Domnului nostru Isus Hristos".
Cei care se roaga impreuna nu sunt "intr-un gand" asupra unui anumit subiect de rugaciune, ci dupa Matei 18:19, ei sunt (deja) "intr-un gand", gand produs de Duhul Sfant (verbul tradus prin "sunt de acord" - in rom. "intr-un gand" - reda in franceza cuvantul "simfonie").
In strangerile adunarii pentru a fi hranita, 1 Corinteni 14 insista ca totul sa se faca "spre zidire", in dependenta de Duhul Sfant, care Se foloseste de unul sau de altul pentru a exprima ceea ce Domnul vrea sa dea pentru binele celor ai Sai, "pentru ca toti sa invete si toti sa fie incurajati" (V. 31).
Efeseni 4:12 subliniaza ca darurile date de Domnul au ca scop "desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos". Trebuie sa recunoastem diversitatea darurilor de har; ele nu se limiteaza, cu siguranta, la slujirea prin Cuvant, ci si la "ajutorari" si la "manifestarea indurarii" (Rom. 12:8). Deutoronom 19:14 porunceste sa nu se "mute semnul de hotar al aproapelui" ; fiecare are partea sa de mostenire; fiecare a primit un dar de har; a muta semnul de hotar pentru ati largi mostenirea, inseamna sa incalci drepturile altuia, sa limitezi darul altora pentru a-l pune mai bine in evidenta pe al tau ! (vezi 2 Cor. 10:13-16).
Comuniunea, in cadrul "trupului lui Hristos", se traduce, printre altele, la o "ingrijire unele de altele" (1 Cor. 12:25). Aceasta ingrijire unii pentru altii revine atat fratilor cat si surorilor; ea va fi manifestata in moduri diferite, dupa cum il va calauzi Domnul pe fiecare si dupa cum va avea pe inima sa raspunda gandului Sau; astfel, intr-o comuniune fericita, vor beneficia cu totii.
Supunerea unii altora, in teama de Hristos (Efes. 5:21), va impiedica pe cineva sa-si impuna propria gandire si va conduce, intr-o cautare rabdatoare a comuniunii, sa ia in considerare gandurile fratilor sai, in timp ce ne supunem impreuna Domnului si stand inaintea Lui, in prezenta Sa, pentru a discerne gandul Sau.
Mijlocirea reciproca, dupa Iacov 5:6, sau pentru un frate care a pacatuit, dupa 1 Ioan 5:16 (vezi si Geneza 18:22-33), va contribui la restabilirea si mentinerea comuniunii colective.
Dar mai presus de toate, ca si in relatiile private, ingaduinta si rabdarea sunt esentiale : orice slujba pastorala decurge din ele : "Mustrati pe cei in neoranduiala, mangaiati pe cei descurajati, sprijiniti pe cei slabi, fiti indelung rabdatori fata de toti" (1 Tes. 5:14).
Cina Domnului ramane expresia suprema a comuniunii, comuniune cu trupul si sangele lui Hristos (1 Cor. 10:16), si comuniune unii cu altii : luand parte toti din una si aceeasi paine, exprimam ca alcatuim impreuna cu toti rascumparatii Domnului un singu trup (v. 17).
Dar vrajmasul nu va inceta sa ridice piedici - toate practice - la o astfel de strangere.
Cuvantul insista mult asupra pericolului care il reprezinta mandria spirituala. Nu doar cea a lui Diotref "caruia ii place sa aiba intaietate intre ei", dar si acest duh de stapanire care poate patrunde destul de usor printre cei care, pe de alta parte, au fost calificati pentru slujba in adunare (1 Pet. 5:3), etc.). Pretentia de a sti mai mult decat altii, multumirea de sine, o face pe Laodiceea sa zica : "Sunt bogat si m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic" (este cu totul altceva sa apreciem cu recunostinta si smerenie tot ceea ce Domnul ne-a dat ca sa intelegem adevarurile Cuvantului Sau, si de a ne stradui, prin har, sa le punem in practica).
O alta piedica in calea comuniunii este, dupa Maleahi 3:8-10, "a nu aduce zeciuelile". Zeciuala materiala pentru intretinerea levitilor se traduce astazi prin ceea ce Evrei 13:16 numeste "binefacere si darnicie", facand, dupa Galateni :6:6, "parte celui care-l invata, din toate bunurile". - Dar indemnul merge mult mai departe, si are intreaga lui insemnatate in domeniul spiritual. Cum sa se vina la inchinare cu "cosul gol" (vezi Deut. 26) ? Fratele care exprima lauda in adunare prin rugaciune, sau propune o cantare, nu doar el este cel care aduce roade; toti cei care sunt adunati in jurul Domnului pentru adorare vor veghea sa aiba inimile ocupate cu El si astfel sa aiba ceva de adus. Cu siguranta, Duhul Sfant va discerne de ceea ce are nevoie adunarea, si va inspira pe un frate de care se va folosi pentru aceasta. De trei ori este repetat indemnul : "nimeni sa nu se infatisesze inaintea fetei Mele fara nimic" (Ex. 23:15, etc.).
Cu privire la darurile de har pe care Domnul le poate incredinta, apostolul este foarte clar : "fiecare, dupa cum a primit un dar, slujind cu el unii altora, ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu" (1 Pet. 4:10). Si va rezulta, nu punerea in evidenta a omului, ci "gloria lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (v. 11).
Daca cineva nu aduce zeciuiala, slujitorii Domnului ar putea sa duca lipsa (in Neemia 13:10, levitii si-au parasit slujba si au fugit fiecare la ogorul lui) ; si spiritual vorbind, nu va mai fi "hrana in casa Mea" (Mal. 3:10) ; zidirea va fi impiedicata.
Daca comuniunea individuala cu Domnul si unii cu altii nu este cultivata, cum se poate realiza comuniunea colectiva in cadrul strangerii laolalta ? De aici si indemnul, pe care l-am vazut mai inainte, de a veghe la "obiceiul" de a parasi adunarea; pierdere pentru Domnul, pierdere pentru comuniunea colectiva, si pierdere pentru sine insusi.
Vrajmasul, prin vicleniile lui, poate introduce "aluat" in adunare. Aluatul moral din 1 Corinteni 5, "raul" care trebuia "indepartat din mijlocul vostru" ; aluatul doctrinar (Gal. 5:9), care este chiar mai grav prin consecintele sale, despre care Cuvantul ne arata in diverse pasaje cum trebuie, dupa caz, sa ne curatim si sa ne separam. Inainte de a ajunge in aceasta situatie extrema, ne este aratat diferite cazuri de "disciplina parinteasca" pe care este important s-o folosim : in Galateni 6:1, spre indreptarea celui care a cazut in vreo greseala ; in 1 Tesaloniceni 5:14, de a mustra neoranduielile ; in 1 Tomotei 5:20-21, in cazul unui batran, care a gresit, a-l mustra inaintea tuturor ; in Tit 1:11, "sa li se inchida gura palavragiilor si amagitorilor" ; "sa nu invete" in 1 Timotei 1:3 ; in cazul omului sectar, a nu-l "respinge" decat dupa prima si a doua mustrare (Tit. 3:10).
Satan este "lupul care rapeste si imprastie oile" (Ioan 10:12). Nu putem scapa de el decat stand aproape de Pastor, si, prin urmare, mult mai aproape unul de altul.
5 Comuniunea in slujire
Numeroasele indemnuri ale Cuvantului pentru umblarea crestina pot fi rezumate in patru verbe : a iubi, a urma, a sluji si a astepta. Dragostea celor cateva femei pentru Domnul Isus le-a dus la cruce; mai inainte, in Galileea, ele "Il urmau si-I slujeau". Domnul Insusi a inceput sa vesteasca "o mantuire asa de mare" ; cei care L-au auzit, au mers pe urmele Lui, "Dumnezeu marturisind impreuna cu ei" (Ev. 2:3, 4). Pe aceasta cale noi suntem chemati sa slujim "cu toata smerenia" (Fapte 20:19); "cu teama" (Ps. 2:1); "cu bucurie" (Ps. 100); "cu toata inima voastra" (1 Sam. 12:20); "cu integritate si in adevar" (Ios. 24:14).
Nicio slujire pentru Domnul nu este roditoare daca nu decurge dintr-o comuniune personala cu El, care poarta amprenta Lui. Fiecare slujitor adevarat va reveni intotdeauna la sursa, mai ales ca el este chemat sa dea mai mult : "Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea... din inima lui vor curge rauri de apa vie" (Ioan 7:37-38).
Numai mladita atasata de vita poate sa produca roade : "Cine ramane in Mine si Eu in el, acela aduce mult rod; caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15:5). Iesind din rezerva lui obisnuita, Pavel este adus in stare sa le spuna corintenilor, vorbind despre apostolii care erau activi in lucrarea Domnului : "Am lucrat mult mai mult decat ei toti; dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (1 Cor. 15:10). Acest har a fost chiar raspunsul din gura Domnului sau, care n-a raspuns la rugaciunea pe care el a facut-o de trei ori pentru ca sa-i fie scos tepusul : "Harul Meu iti este de ajuns; caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune" (2 Cor. 12:9). Orice activitate care nu este rodul vietii interioare tinde sa ne faca sa actionam fara Hristos, si a-L inlocui cu "eul" (J. N. D.).
O chemare individuala sta la baza oricarei slujiri, o chemare care vine de la Domnul, prin mijloacele pe care El le alege. "Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit ca sa mergeti si sa aduceti rod, si rodul vostru sa ramana" (Ioan 15:16). In Isaia 6, dupa viziunea gloriei Domnului, Isaia este constient de pacatul sau si buzele lui sunt curatite; el poate apoi sa raspunda la intrebarea Domnului : "Pe cine sa trimit si cine va merge pentru Noi? - Iata-ma, trimite-ma".
Sa fim atenti, sa nu-i imitam pe altii; sa ne angajam intr-o astfel de slujba pentru ca si altii o fac, sau pentru ca ne atrage. Faptele bune sunt "pregatite dinainte", astfel ca noi sa umblam in ele. Depinde de noi sa le discernem, si de a ne da seama, fara falsa modestie, de slujba pe care Domnul ne-o incredinteaza; ea are pret in ochii Sai.
Chemarea lui Dumnezeu nu este legata de situatia materiala sau sociala, nici de calitatile naturale (vezi Ghedeon, Amos, Ieremia), desi Domnul ar putea sa le foloseasca (Mt. 25:15) : Petru, care obisnuia sa arunce plasa in mare, devine pescar de oameni; cu siguranta, Domnul nu va chema sa se ocupe de copii pe cineva care nu este inzestrat pentru aceasta. Prima reactie la chemarea lui Dumnezeu este de multe ori teama, neincrederea in sine. Asa a fost un Moise, un Ieremia, un Ghedeon.
Chemarea si responsabilitatea slujitorului sunt individuale; totusi, Cuvantul ne arata deseori o fericita comuniune in exercitarea slujirii, fie ca este vorba de a duce Evanghelia aproape sau departe, sau de a invata si a zidi, in particular (1 Tes. 5:11) sau in adunare, unde mai multi frati pot sa prezinte Cuvantul (Fapte 11:26 ; 15:32 ; 1 Cor. 14:29).
Exemplele sunt multe, mai ales in Noul Testament. Domnul i-a trimis pe ucenicii Sai doi cate doi (Mc. 6:7). Barnaba merge sa-l caute pe Saul la Tars, si amandoi invata, in adunare, o mare multime timp de un an intreg. Ei merg impreuna sa duca batranilor din Ierusalim ajutoarele ucenicilor din Antiohia (Fapte 11:25-30 ; 12:25). Mai tarziu, Duhul Sfant a spus : "Puneti-Mi deoparte acum pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat" (Fapte 13:2); Astfel, Barnaba il insoteste pe Pavel in timpul primei sale calatorii. In ciuda pericolului, au intrat "impreuna" in sinagoga din Iconia (Fapte 14:1). Atunci cand s-au separat, apostolul l-a ales pe Sila (15:40); mai tarziu, el "a vrut" ca Timotei sa mearga cu el (16:3).
Cati frati au fost impreuna cu Pavel in calatoriile sale (Fapte 20:4-5), tovarasi pe care el ii aprecia si ii incuraja, numindu-i "tovarasi de lucrare, tovarasi de lupta, tovarasi in slujire, tovaras cu mine" ! In majoritatea epistolelor sale, el si-a alaturat pe cate unul din ei pentru a se adresa destinatarilor sai (in afara de Romani, Galateni, Efeseni unde se impunea autoritatea apostolica, si in epistolele sale personale). A fi doi sau mai multi presupune ajutor si corectie reciproca. Invatam sa apreciem munca altora, fara a-i critica, sau a vorbi rau despre ei. De asemenea, lucrarile sunt complementare, data fiind diversitatea darurilor pe care Domnul le da. Desigur, Domnul poate, de asemenea, sa trimita un singur slujitor, ca in cazul lui Petru, de cateva ori, in Fapte, sau Timotei la Efes (1 Tim. 1:3); in timp ce in Macedonia el a mers cu Erast (Fapte 19:22), si la Filipi impreuna cu Epafrodit sau putin dupa el (Filip. 2:22, 23, 29).
Evanghelia dupa Ioan ne da o relatare miscatoare de lucrare implinita de doi pentru Domnul Insusi. Mai bine de trei ani, Nicodim a putut sa mediteze la noaptea memorabila petrecuta impreuna cu Isus; fara indoiala ca el si-a adus aminte de cuvintele : "Fiul omului trebuie sa fie inaltat". El s-a temut, totusi, de compatriotii lui (Ioan 7:51-52) si nu s-a dezvaluit. Din teama de iudei, Iosif din Arimateea era si el, de asemenea, ucenic in ascuns. Si iata ca la piciorul crucii, amandoi, care foarte probabil nu stiau ca celalalt il iubea, de asemenea, pe Domnul, s-au intalnit pentru o lucrare comuna. Nicodim a adus aloe si smirna, care vorbeste de amaraciunea suferintei; Iosif, care a pregatit mormantul, a oferit panza de in; cei doi impreuna au coborat trupul, l-au infasurat si l-au pus in acest mormant unde Isus a fost cu cel bogat in moartea Sa (Is. 53:9).
Daca, in multe ocazii, se stabileste o comuniune binevenita intre slujitorii Domnului, exista loc, de asemenea, pentru o comuniune ca adunare, a credinciosilor in mod individual cu slujitorii.
In Fapte 13:2-3, vedem pe conducatorii adunarii din Antiohia care s-au rugat si au postit atunci cand au fost chemati Barnaba si Saul. La intoarcere din prima lor calatorie, cei doi au strans intreaga adunare pentru a le istorisi "tot ce facuse Dumnezeu cu ei" (Fapte 14:27). Ei au facut la fel atunci cand s-au urcat la Ierusalim, producand o mare bucurie tuturor fratilor (Fapte 15:3). Chiar la Ierusalim, au istorisit "toate semnele si minunile pe care le facuse Dumnezeu printre natiuni prin ei" (v. 12). Adunarile se alaturau astfel cu interes la lucrarea pe care Domnul o facea pana departe prin slujitorii Sai. Pe de alta parte, adunarea nu este chemata sa conduca, sa controleze pe slujitori (se refera la cei care lucreaza in afara, ca evanghelisti, n.t.). Nu este bine sa "inlantuim Duhul lui Dumnezeu" (J. N. D.).
Aceasta comuniune a adunarii se poate manifesta in multe feluri. In Filipeni 1:5, Pavel aminteste partea pe care acesti credinciosi au luat-o la Evanghelie "din cea dintai zi pana acum", adica de la convertirea lor. Ei "luptau impreuna, cu un singur suflet, cu credinta Evangheliei" V. 27). De cate ori nu a solicitat apostolul rugaciuni din partea adunarilor pentru lucrarea sa. Pentru a ne ruga cu inteligenta, este nevoie sa cunoastem imprejurarile lucratorilor, sa ne asociem cu starea si bucuria lor, sa intelegem tensiunea nervoasa produsa de mediul in care ei sunt, interogatoriile politiei, investigatii, agresiuni; sa ne amintim de vicleniile si de eforturile lui Satan; de asemenea, de incercarile care pot aparea in imprejurarile din cadrul familiei; de pericolele care ii urmaresc pe lucratori. In Fapte 12, intreaga adunare se ruga pentru eliberarea lui Petru; apoi noaptea, sau dimineata foarte devreme, in casa Mariei, "erau adunati multi si se rugau" (v. 12). Nu a fost toata adunarea (din Ierusalim, n.t.), fiindca Iacov si fratii nu erau acolo (v. 17). Si Domnul a raspuns in mod minunat la rugaciunile bisericii si ale celor care au avut pe inima eliberarea apostolului Sau.
Dar lucratorii se roaga, de asemenea, pentru adunari; avem exemplul lui Pavel si al insotitorilor sai pe care el ii asocia la rugaciunea sa, de la inceputul multor epeistole. Coloseni 1:9 si 4:12-13, ne arata ca Pavel, Timotei si Epafras mijloceau impreuna pentru coloseni.
Ce mangaierea a gasit Pavel, atunci cand, obosit si descurajat, dupa o lunga si grea calatorie, se apropia de Roma unde si-a dorit atat de mult sa vina, pentru ca "sa ne imbarbatam laolalta in mijlocul vostru, prin credinta, pe care o avem impreuna, si eu si voi" (Rom. 1:12). Un grup mic de frati, a facut un drum lung din cetate (Roma, n.t.) pentru a veni in intampinarea lui la Forul lui Appius si la Trei Taverne. Prizonierul, inlantuit probabil, inainta incet pe drum. Si iata, ii vede pe cei care-l intampina. Ce bucurie, ce mangaiere ! "Si, cand i-a vazut Pavel, a multumit lui Dumnezeu si a prins curaj" (Fapte 28:15).
Zidul Ierusalimului nu ar fi fost zidit niciodata fara colaborarea si comuniunea tuturor celor care au luat parte la lucrare (Neemia 3). Amintind in rugaciunea sa istoria poporului sau, Neemia trebuie sa spuna cu durere : "Nu Ti-au slujit" (9:35). Ce tristete pentru acest slujitor devotat sa constate in timpul constructiei zidului ca unii "nu si-au pus umarul la lucrarea Domnului lor" (3:5).
Cei care se temeau de Domnul si vorbeau unul cu altul din Maleahi 3:16 au invatat sa deosebeasca intre "cel care-I slujeste lui Dumnezeu si cel care nu-I slujeste".
Cu noi cum va fi ? Va trebui sa zica Domnul, ca si Iov in plangerea sa : "Am chemat pe slujitorul meu si n-a raspuns" ? (Iov 19:16).
6 Concluzie
Comuniunea cu Tatal si cu Domnul Isus trebuie sa fie scopul principal al credinciosului, caci ea conditioaneaza in intregime viata noastra spirituala. Din aceasta comuniune rezulta o binecuvantare inseptita :
1. Umblarea noastra, ca si slujirea si marturia noastra pentru Domnul, isi trag din ea puterea si rodul lor. "Ramaneti in Mine si Eu in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce rod de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduce rod, daca nu ramaneti in Mine" (Ioan 15:4).
2. Comuniunea este cea care ne pazeste de caderi si de greseli cu privire la umblare si la doctrina. Intr-adevar : "Daca avem ochii atinti pe Hristos, totul eate usor : comuniunea Sa ne da claritate si certitudine" (J. N. D.).
3. Bucuria comuniunii cu Hristos ne mentine intr-o separare adevarata fata de lume si de principiile ei, caci prin ea realizam in mod practic ca nu suntem din lume, dupa cum nici El nu a fost din lume.
4. Comuniunea ne pastreaza in dragoste, in pace si in bucuria lui Hristos. "Ramaneti in dragostea Mea... Va dau pacea mea... Pentru ca bucuria Mea sa fie in voi".
5. Comuniunea este sursa cea mai profunda a crestinismului practic, de a carei intimitate si incredere ne bucuram impreuna cu Hristos : facand totul impreuna cu Hristos si pentru Hristos.
6. Ea este conditia cresterii noastre spirituale, caci din ea rezulta cunoasterea voiei lui Dumnezeu si a Persoanei lui Hristos (Rom. 12:2 ; 2 Cor. 3:18).
7. Indreptandu-ne afectiunile noastre asupra lui Hristos, comuniunea detaseaza inimile noastre de lucrurile vizibile si le ataseaza de lucrurile ceresti, invizibile, dar eterne (2 Cor. 4:18).
Fie ca Domnul sa ne dea harul ca sa realizam, prin puterea Duhului Sfant, conditiile morale - veghere, sfintire, judecata de noi insine - care ne vor permite sa ne bucuram permanent de comuniunea cu Tatal si cu Fiul Sau Isus Hristos, si sa avem toate binecuvantarile care decurg din ea.
................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu