temelia si adevarul

                    Observatii practice despre venirea Domnului
                                                                 - VI -


          Henri Rossier


                  Venirea Domnului si invierea sfintilor - 1 Tes. 4:13-18

          Tesalonicenii, desi erau prunci in credinta, au primit de la inceput numeroase adevaruri importante. Aceasta prima epistola face permanent aluzie la lucrurile pe care ei deja le cunosteau. "Stiti", acest cuvant tipic in toate scrisorile apostolice care desemneaza cunostinta crestina, revine frecvent in aceste capitole. Astfel, pentru a nu ne indeparta de subiectul nostru, tesalonicenii stiau ei insisi "prea bine ca ziua Domnului asa vine, ca un hot in noapte" (5:2). Foarte constienti despre timpuri si vremuri cu privire la profetia de care ne ocupam, nu aveau nevoie sa li se scrie, dar asupra unui lucru important erau "in necunostinta" ; ei nu stiau ce avea sa se intample, la venirea Domnului, cu aceia dintre ei care au adormit. Cand unul dintre fratii lor era inmormantat, ei erau adanc intristati si se pare ca nu aveau pentru sfintii adormiti, aceeasi nadejde care o aveau pentru ei insisi (5:13).

          Nu avem niciun motiv sa presupunem ca ei s-ar fi indoit cat de putin cu privire la fericirea sufletelor celor care au adormit in Domnul. Cu siguranta, n-ar fi fost crestini daca ar fi pus la indoiala aceasta fericire ; dar ei, care se bucurau in fiecare clipa sa fie rapiti de Domnul fara sa treaca prin moarte, gandeau ca sfintii adormiti sufereau o pierdere prin plecarea lor. Puteau sa gandeasca, ca ei tesalonicenii, care aveau sa fie rapiti de Domnul, la venirea Sa, o vor lua inainte cu trupuri schimbate si nepieritoare, celor care erau morti in Hristos, si ca acestia din urma nu li se vor alatura decat poate mai tarziu, la invierea celor drepti. Starea sufletului dupa moarte nu era in gandirea lor o stare finala, ci ei gandeau ca fratii lor adormiti vor fi lipsiti de un privilegiu, in timp ce ei, poate dupa mult timp, au ajuns la desavarsire (*). Astfel, teama lor, rezultatul lipsei de cunoastere, arata cat de vie era in inimile lor dragostea dintai, caci erau mai intristati de pretinsa pierdere a fratilor lor, decat de propriul lor interes.

          (*) Cel putin acestea sunt concluziile pe care le tragem dintr-o citire atenta a pasajului.

          Asupra acestor puncte, apostolul le da invataturi clare si precise din Cuvantul lui Dumnezeu. Incepe a le arata ca destinul sfintilor adormiti nu poate fi despartit de cel al lui Hristos. "Pentru ca, daca credem ca Isus a murit si a inviat, tot asa si Dumnezeu va aduce impreuna cu El pe cei care au adormit in Isus" (v.14). Isus Hristos a intrat in moarte, dar numai pentru a o birui ; inviind, a iesit din acest loc nimicindu-i portile. El a facut aceasta pentru noi, si a facut-o intr-un mod desavarsit, astfel ca, de acum trecutul , prezentul si viitorul nostru sunt legate de al Sau. Suntem morti impreuna cu El, inviati impreuna cu El, in ce priveste starea sufletelor noastre ; ramane doar, daca adormim, invierea trupurilor noastre. Cand va avea loc aceasta ? Este ceea ce tesalonicenii trebuia sa cunoasca. Apostolul le arata mai intai ca sfintii care au adormit, Dumnezeu ii va aduce impreuna cu Hristos, pentru ca ei nu mai pot fi despartiti de El la venirea Sa, deoarece au fost una cu El in moartea si in invierea Sa. Apoi, prin Cuvantul Domnului, le descopera o taina, care nu a fost descoperita pana atunci, si anume ca la venirea Domnului, ei cei vii nu o vor lua nicidecum inaintea celor adormiti. Invierea acestora va avea loc atunci, mai intai, apoi vor fi schimbati sfintii care vor fi in viata. Prima inviere este legata deci de venirea Domnului pentru rapirea sfintilor. Va fi momentul cand biruinta lui Hristos asupra mortii va fi aratata, si cand El va culege intr-un mod deplin roadele. Prin invierea lui Hristos, moartea a fost invinsa si desfiintata (2 Tim.1:10). Prin invierea celor care sunt "ai lui Hristos, la venirea Lui", moartea va fi "inghitita de biruinta". Va fi dovada, de o maniera stralucitoare, ca in virtutea lucrarii lui Hristos ea nu mai are nicio putere, chiar si fata de cel mai mic atom din tarana sfintilor. Prada i-a scapat, fara ca sa poata retine ceva. Totusi, moartea in sine, acest din urma vrajmas, nu va fi desfiintata (1 Cor.15:26) decat in momentul cand toate lucrurile vor fi supuse sub picioarele Sale, si Hristos va da imparatia lui Dumnezeu Tatal. Atunci, in pragul timpurilor eterne, moartea si hadesul (locuinta mortilor n.tr.) vor fi aruncate in iazul de foc (Apoc.20:14).

          Apostolul le descopera apoi, ca Domnul Insusi, coborand din cer, va da semnalul de strangere pentru ai Sai si de plecarea lor, semnal transmis prin arhanghel, si proclamat de trambita. Plecare va avea loc atunci cand vor fi reuniti cu toti, mortii in Hristos care vor invia fiind primii la aceasta intalnire ; atunci, impreuna cu toti vor pleca sa-L intalneasca pe Domnul in vazduh, "si astfel, zice apostolul, "vom fi totdeauna cu Domnul". Ce mangaiere trebuie sa fi umplut inima tesalonicenilor la auzirea acestor lucruri !

          Ceea ce trebuia sa invete ei atunci, noi cunoastem acum prin Cuvantul lui Dumnezeu. S-ar parea ca, fata de o descoperire atat de clara, crestinii din zilele noastre trebuie sa-L astepte zilnic pe Domnul. Din nefericire nu este asa. Asteptarea Domnului nu mai poate fi un lucru actual, daca Insusi persoana Sa nu mai este o realitate pentru suflet. Ar putea si crestinii de astazi sa zica asa cum zice apostolul : "noi, cei vii, care ramanem pana la venirea Domnului" (4:15,17). El nu zice : "care vor ramane", caci aceasta venire este pentru el un lucru prezent, al carui moment nu poate intarzia dincolo de sfarsitul vietii. Crestinul care realizeaza importanta nadejdii sale nu asteapta sa moara : "Nu", zice el, "nu dorim sa fim dezbracati, ci imbracati " (2 Cor.5:4). Lui Petru i s-a dat o descoperire speciala cu privire la moartea sa (2 Pet.1:14).

          Uitand de venirea actuala a Domnului, se pierde din vedere importanta imensa a invierii. Se obisnuieste, chiar daca nu doctrinar, cel putin (ceea ce este mult mai grav) in gandire, a se considera starea sufletelor dupa moarte, ca starea finala a desavarsirii pentru crestini. Se zice despre cineva care a murit : "a plecat inaintea noastra la Domnul", nemaifiind alta nadejde decat aceea de a ne alatura dupa moarte.

          Tesalonicenii nu erau de fapt intristati de pierderea pe care o simteau prin moartea fratilor lor ; ei gandeau ca cei care erau adormiti sufereau o pierdere, pentru ca nu se aflau impreuna cu ei cind Domnul avea sa vina. Erau intristati la gandul ca ei o vor lua inaintea sfintilor adormiti si vor fi, inaintea lor, facuti asemenea lui Hristos. Aveau sa invete aici, nu doar ca fratii lor le-au luat-o inainte, dar ca o vor lua inainte si la venirea Domnului. Moartea nu insemna pentru ei finalul vietii crestine, si singurul drum pentru a intra in fericirea cereasca, in timp ce, pentru multi crestini care plaseaza desavarsirea in starea sufletului despartit de trup, venirea Domnului inseamna moartea, si "Vino, Doamne", semnifica : a fi pe punctul de a muri. "Ei merg inaintea noastra in cer, acolo unde si noi vom merge...", gandire straina de invatatura crestina, desi bine intiparita in cunostinta unui sfant din Vechiul Testament (2 Sam.12:23). Dar Scriptura ne arata aici ca nu ne vom reuni cu ei in cer, ci noi, care vom fi in viata aici jos, vom fi rapiti cu sfinti adormiti, care vor invia mai intai, pentru a fi impreuna la Domnul. Ca, in acest fericit moment, ne vom recunoaste unii cu altii, nu am nicio indoiala ( ucenicii i-au recunoscut foarte bine pe Moise si Ilie, pe muntele cel sfant, desi nu i-au vazut niciodata) ; dar "mangaierea" nu se refera numai la acest fapt, lucru care ii preocupa deseori pe crestini. Aceasta "mangaiere" se refera in special la faptul ca vom merge impreuna sa-L intalnim pe Domnulu, si ca vom fi astfel totdeauna cu Domnul. A pierde din vedere venirea Domnului ca nadejde a sufletului, este o pierdere cu mult mai mare decat ne putem gandi. Este pierderea din vedere a persoanei Sale ; este asteptarea mortii ca sfarsit al celui credincios ; este considerarea starii sufletului dupa moarte ca starea finala a crestinului ; este uitarea invierii dintre morti, sau mai degraba trimiterea la ziua invierii celor morti si judecata finala ! Cate comori pierdute ! Si cand se incearca trezirea crestinilor cu privire la acest subiect, intalnim suflete care trateaza venirea Domnului ca un lucru secundar. Secundar ! cand este un adevar care trebuie sa preocupe pe toti, si fara de care nu exista nicio nadejde, nicio adevarata mangaiere, nicio siguranta, in timp ce, pentru cine asteapta pe Domnul, venirea Sa este semnalul invierii, strangerea impreuna a sfintilor, o biruinta deplina asupra mortii, o asemanare eterna cu El !