temelia si adevarul

              Mana cea buna a Dumnezeului nostru era peste noi

                                                                         Cartea Ezra
                                                                   - VIII -


     Arend Remmers


     4.3.2     Cap. 3:12

          "Dar multi dintre preoti si leviti si capii parintesti, barbatii in varsta, care vazusera casa dintai, plangeau cu glas tare cand se punea temelia acestei case inaintea ochilor lor; si multi isi inaltau glasul cu strigat de bucurie".

     Templul de la Ierusalim a fost daramat spre anul 586 in. de I.C., adica cu aproximativ 50 de ani mai inainte de a se pune noile temelii. Iudeii mai in varsta dintre cei care s-au intors au putut deci sa fi vazut "casa dintai", templul lui Solomon in toata stralucirea lui. Ei au plans cu glas tare cand au comparat gloria trecuta cu numarul mic al celor care s-au intors, imprejurarile lor nefericite si conditiile modeste pentru a pune temelia acestei case. Altii, dimpotriva, isi inaltau glasul cu strigat de bucurie ca puteau sa traiasca acest nou inceput. Ambele atitudini sunt de inteles si placeau Domnului, deoarece inimile erau ocupate cu onoarea Lui.

     Ceva asemanator are loc cu ramasita credincioasa din crestinatatea de astazi. Daca ne gandim la inceputul adunarii lui Dumnezeu (Fapte 2 si 4), vom intelege plansetele batranilor iudei. Cel care, pe parcursul vietii sale de credinta, nu a plans niciodata despre starea trista a adunarii lui Dumnezeu de astazi, este insensibil si nu are nicio apreciere fata de gandurile lui Dumnezeu inscrise in Cuvantul Sau. Dar cine este inca tanar in credinta si nu a cunoscut inceputul glorios al adunarii, el poate sa se bucure de ceea ce vede astazi. Nu vrem sa negam, ci sa fim recunoscatori de faptul ca Domnul, in timpul prezent, ofera inca ocazii de bucurie si de multiumire. In aceasta masura tristetea si bucuria pot coexista in acelasi timp si la aceleasi persoane.

     Era "ziua lucrurilor mici", asa cum profetul Zaharia a scris cativa ani mai tarziu: "Si cuvantul Domnului a fost catre mine, zicand: Mainile lui Zorobabel au pus temelia casei acesteia si mainile lui o vor termina. Si vei cunoaste ca Domnul ostirilor m-a trimis la voi. Pentru ca, cine a dispretuit ziua lucrurilor mici?" (Zah. 4:8-10). Chiar daca puterea este limitata si impotrivirea din afara este mare, acest inceput trebuie sa fie dus la bun sfarsit.

     Oamenii nu vedeau decat aceasta slaba reinnoire, dar Dumnezeu a dat profetilor Sai o privire asupra viitorului indepartat - pana la venirea lui Mesia care, la "sfarsitul veacurilor", va veni inca odata la poporul Sau, convertit atunci, ca o noua ramasita (Mt. 13:49 ; 24:3 ; Rom. 9:27).

     4.3.4     Cap. 3:13

          "... incat poporul nu putea deosebi glasul strigatului de bucurie de glasul plansului poporului, pentru ca poporul striga cu strigat mare si glasul se auzea de departe".

     Daca oamenii de pe pamant "nu puteau deosebi glasul strigatului de bucurie de glasul plansului poporului", totusi, era Unul care era in stare sa faca aceasta deosebire. Dumnezeu este singurul care cunoaste inima fiilor oamenilor, care vede tot ceea ce se intampla inauntrul ei, si El apreciaza in mod desavarsit. Si astazi, de asemenea, El vede intristarea acelora care sunt preocupati cu El si cu adunarea Sa. El vede bucuria din inimile celor care se preocupa cu ai Sai, atunci cand ei Il onoreaza pe El, de exemplu cu ocazia unei vizite la credinciosii individuali care au luat o cale rea. Dar El vede, de asemenea, indiferenta si nepasarea din multe inimi astazi care au devenit caldicele, nici in clocot, nici reci.

     Zgomotul care se auzea de departe, provenea de la strigatul de bucurie al poporului, dupa cum arata versetele 11b la 13, daca se privea de aproape. Marea masa a poporului scotea strigate de bucurie foarte puternice, in timp ce un mic numar de preoti , leviti si dintre batrani plangeau cu glas tare comparand gloria de altadata a templului lui Solomon cu starea prezenta de slabiciune a ramasitei. Dar plansetele celor cativa nu ajungeau la inaltimea strigatelor de bucurie care se auzeau de departe. - Aceasta ne vorbeste si noua astazi. Marturia noastra clara si categorica inaintea lumii poate fi caracterizata prin bucurie cu privire la Mantuitorul si Domnul nostru. Dar in tacere, ar trebui si noi sa plangem tot ceea ce nu este spre onoarea Domnului in casa Sa.

     5     Cap. 4 : Impotrivirea vrajmasilor si incetarea rezidirii templului

     5.1     Vrajmasii camuflati - 4:1

     Spre deosebire de capitolele anterioare, cap. 4 nu are multe lucruri pozitive sau imbucuratoare. Gasim aici impotrivirea inversunata a locuitorilor din regiunea Samariei. Ei locuiau in interiorul granitelor tarii promise, si s-au adaptat in exterior la obiceiurile poporului lui Dumnezeu, dar ei au ramas idolatri (vezi explicatia de mai jos referitor la "samariteni"). De aceea, ei cautau prin toate mijloacele sa impiedice planul de reconstructie a templului de la Ierusalim. Pentru un timp ei au reusit. Totusi, lucrarea lui Dumnezeu si-a reluat apoi cursul. Vrajmasul poate incerca sa perturbe, dar el nu poate anihila. Multumiri fie aduse lui Dumnezeu!

     5.1.1     Cap. 4:1

          "Si vrajmasii lui Iuda si ai lui Beniamin au auzit ca fii robiei construiesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel".

     "Iuda si Beniamin" erau cele doua semintii ramase credincioase lui Dumnezeu in timpul schismei imparatiei sub Ieroboam si Roboam. In anii 606-586 in. de I.C. ele au fost duse in robia babiloniana, in timp ce cele zece semintii necredincioase erau deja duse in robia asiriana in anul 721 in. de I.C. Cu toate acestea, in timp ce acestea din urma au disparut pana in ziua de astazi, cele doua semintii au putut sa se intoarca in Canaan in anul 538 in. de I.C., dupa cum am citit in Ezra 1:5. A fost doar o mica ramasita de 42360 de persoane care au plecat pentru a se sui in tara promisa, tara parintilor lor (2:64). Ei erau "fiii captivitatii", o expresie care spunea totul despre rusinea si umilinta lor. In acelasi timp, este foarte incurajator de vazut ca aceasta denumire, care nu apare decat in aceasta carte (de sapte ori), este mentionata totdeauna in legatura cu o activitate de a-L onora pe Dumnezeu (6:16, 19, 20 ; 8:35 ; 10:7, 16).

     Faptul ca acesti "fiii ai captivitatii au rezidit templul Domnului, Dumnezeului lui Israel" ar trebui sa miste inimile noastre. Ei nu s-au vazut doar pe ei insisi, ca o mica ramasita credincioasa a poporului pamantesc al lui Dumnezeu, ci aveau inaintea ochilor si in inima lor tot poporul Israel, si pe Dumnezeu ca Dumnezeul intregului popor. De aceea, templul pe care ei il ridicau pentru Domnul, Dumnezeul lui Israel, nu putea sa fie valabil numai pentru ei. Templul era casa lui Dumnezeu pentru intreg poporul. Caci Ierusalimul era locul pe care Domnul l-a ales ca sa locuiasca acolo Numele Sau (1 Imp. 11:36). - Si astazi, de asemenea, nu exista decat o singura casa a lui Dumnezeu, si decat un singur trup al lui Hristos, Adunarea, de care apartine fiecare copil al lui Dumnezeu, rascumparat; astazi, de asemenea, locul la masa Domnului este in principiu deschis pentru fiecare madular al trupului lui Hristos. La fel ca in timpul cand slujba la templu era facuta potrivit cu legea, la fel si astazi, oricine doreste sa implineasca voia Domnului si sa ia parte la frangerea painii, trebuie s-o faca potrivit cu cerintele sfinte ale Domnului, pe care le gasim in Cuvantul Sau. O cerinta importanta este de a recunoaste unitatea trupului lui Hristos, si in acelasi timp despartirea de lume si de orice slujire facuta pentru Dumnezeu (inchinare) iesita din vointa proprie.

     Mica ramasita care s-a intors, abia a pus piatra de temelie pentru reconstructia templului la Ierusalim, ca deja s-a aratat impotrivirea "vrajmasilor". Este de remarcat cu aceasta ocazie ca ei nu sunt numiti "vrajmasii lui Israel", ci "vrajmasii lui Iuda si ai lui Beniamin". Aceste doua semintii erau singurele care reprezentau poporul lui Dumnezeu.

     5.1.2     Samaritenii

     La v. 4, acesti "vrajmasi" sunt numiti "poporul tarii". Ei erau urmasii popoarelor care au fost asezate in Samaria, si care proveneau din diferite tari dupa deportarea celor zece semintii spre Asiria in anul 721 in. de I.C. (4:10); la randul lor erau si ei deportati din patriile lor. Originea lor este descrisa in 2 Imparati 17:24-41 unde se mentioneaza oameni proveniti din Babilon, Cuta, Ava, Hamat si Sefarvaim; aici sunt mentionate alte popoare si alte cetati (4:9). Din v. 2 la 10 reiese ca deportarile nu au avut loc doar in timpul lui Salmanasar V (727-722 in. de I.C.), Sargon II (722-705 in. de I.C.) si Sanherib (704-681 in. de I.C.), ci, de asemenea, si in timpul imparatilor asirieni de mai tarziu Esar-Hadon (680-669 in. de I.C.) si Osnapar (669-631 in. de I.C.). Din cauza faptului ca acesti deportati erau idolatrii datorita originii lor, ei au continuat sa se inchine la idolii lor in tara Canaan, si au fost pedepsiti de Dumnezeu. In consecinta, un preot israelit a fost trimis din Asiria in Canaan pentru a-i apropia pe acesti oameni de adevaratul Dumnezeu. Prin aceasta ei au fost adusi la lege (cele cinci carti ale lui Moise). Ei au ridicat un altar al lor pe muntele Garizim (Ioan 4:20). Datorita faptului ca aceste populatii au fost deportate in partea de nord a tarii (Samaria), s-au numit mai tarziu "samariteni", asa cum ii vom gasi in Noul Testament. Unii din urmasii lor traiesc inca si astazi la Nablus (Sihem). Ei nu recunosc decat cele cinci carti ale lui Moise (aceasta fiind o traditie proprie) ca Sfanta Scriptura normala, si sunt considerati de catre iudei ca straini pana in ziua de azi.

     In 2 Imparati 17:41 acesti oameni sunt caracterizati astfel : "Si natiunile acestea se temeau si de Domnul si slujeau si chipurilor lor cioplite; si la fel fac si fiii lor si fiii fiilor lor, pana in ziua aceasta, cum au facut parintii lor." Ei sunt o imagine a persoanelor care se afla in interiorul crestinatatii, adica in locul de binecuvantare, fara sa apartina cu adevarat de poporul lui Dumnezeu, de trupul lui Hristos. Astfel de persoane au o forma de evlavie, dar tagaduindu-i adevarata putere (2 Tim. 3:5).

     Duhul Sfant este Duhul adevarului, si chiar El este adevarul insusi (Ioan 15:26 ; 1 Ioan 5:6). De aceea, El numeste lucruri si persoane dupa numele lor: "vrajmasii lui Iuda si ai lui Beniamin". De asemenea, este remarcabil ca ei nu sunt numiti "vrajmasii  lui Israel". Vrajmasia lor nu se indrepta impotriva masei mari a poporului lui Dumnezeu devenit necredincios, si din care cea mai mare parte nu se mai afla in tara lui Israel, ci numai impotriva catorva credinciosi din cele doua semintii ale lui Iuda si Beniamin care se pregateau sa restaureze casa Domnului pe temelia ei. - La fel este si astazi. Lumea nu uraste pe numerosii crestini de nume din crestinatate, ci tinta atacului lor sunt credinciosii fideli care, din dragoste pentru Domnul, au vazut in Cuvantul lui Dumnezeu autoritatea suprema. In mod asemanator, atacurile lui Satan nu se indreapta spre credinciosii care au un duh lumesc, ci impotriva celor care, in mijlocul intunericului acestei lumi, dau o marturie clara si plina de bucurie despre Mantuitorul lor. Cu toate acestea, atunci ca si astazi, Domnul nu va abandona pe ai Sai!

     5.2     Diferite tactici - 4:2-5

     5.2.1     Cap. 4:2

          "Si ei s-au apropiat de Zorobabel si de capii parintesti si le-au zis: Lasati-ne sa construim cu voi, deoarece cautam ca si voi pe Dumnezeul vostru si Ii jertfim din zilele lui Esar-Hadon, imparatul Asiriei, care ne-a adus aici".

     Dupa intoarcerea ramasitei, acesti samariteni se temeau de pierderea privilegiilor pe care le-au dobandit intre timp, daca poporul lui Dumnezeu se aseza din nou in tara. Vrajmasii au inceput prin a se apropia de Zorobabel (guvernatorul iudeilor pus de catre persi), si de "capii parintesti", adica de batrani. Zorobabel era iesit din casa regala a lui David (1 Cr. 3:15-19). Iosua, marele preot, nu este mentionat aici (il gasim la v. 3), si acest lucru este foarte caracteristic. Datorita faptului ca intoarcerea si misiunea de zidire a templului a fost incuviintata de imparatul Cirus, impotrivitorii nu-si puteau arata pe fata vrajmasia lor. De asemenea, la inceput, au cautat sa lucreze cu viclenie si lingusire. Ei s-au oferit sa coopereze. Argumentul pe care ei l-au adus a fost ca si ei cautau pe acelasi Dumnezeu si Lui Ii aduceau jertfe. Totusi, acest lucru nu corespundea faptelor, caci am vazut ca "natiunile acestea se temeau si de Domnul si slujeau (in acelasi timp) si chipurilor lor cioplite" (2 Imp. 17:41). La viclenia lor ei au adugat si lipsa adevarului, minciuna.

     Observam, in plus, ca samaritenii nu au intrebat daca ar putea si ei sa ajute sau sa sprijine. Au zis mai degraba : "Lasati-ne sa construim cu voi". Ei s-au prezentat ca si cum aveau aceleasi principii si aceleasi drepturi ca iudeii. Ei arata o impertinenta fara rusine.

     La prima vedere aceste pretentii ar putea parea pozitive. Dar, ar putea vrajmasii poporului lui Dumnezeu sa ajute sa se faca ceva spre onoarea lui Dumnezeu? In exterior, ei puteau sa aiba multe puncte comune cu iudeii, dar in realitate au ramas idolatri, si nu slujeau lui Dumnezeu decat in mod formal. Ei au sperat sa poata exercita o influenta negativa asupra iudeilor si asupra lucrarii lor, prin intermediul unei lucrari comune. Amestecarea binelui si raului, adevarului si falsitatii, ascultarea si vointa proprie, a fost dintotdeauna o tehnica a diavolului. Si noi astazi trebuie sa ne pazim de ea. Lumina si intunericul nu au comuniune intre ele (2 Cor. 6:14). Acest lucru este valabil chiar cand raul imbraca un caracter religios, ca aici.

     Samaritenii Il numeau pe adevaratul Dumnezeu "Dumnezeul vostru", ceea ce se poate vedea ca o indicatie ca ei insisi nu aveau nicio relatie de credinta cu El. In exterior vorbeau de "a cauta " pe Dumnezeu, nu de a-I "sluji", chiar daca ei spun ca aduceau jertfe (in aparenta dupa lege). Pana astazi samaritenii se tin doar de Pentateuh, cele cinci carti ale lui Moise.

     S-ar parea ca nu numai trimiterea preotului israelit a fost o reusita, ci si deportarea acestor oameni in timpul lui Esar-Hadon (680-669 in. I.C.). Esar-Hadon a fost fiul si succesorul lui Sanherib (794-681 in. I.C. ; 2 Imp. 19:37), care a deportat cele zece semintii in Asiria. Asirienii, au aplicat astfel din generatie in generatie o politica regulata de stramutare a populatiilor (4:10). Prin aceasta, natiunile subjugate erau in totalitate dezradacinate si facute docile.

     5.2.2     Cap. 4:3

          "Dar Zorobabel si Iosua si ceilalti capi parintesti ai lui Israel le-au zis: Voi n-aveti nimic a face cu noi, ca sa construiti o casa Dumnezeului nostru, ci noi singuri vom construi Domnului Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit Cirus, imparatul Persiei".

     Zorobabel, guvernatorul iudeilor, a actionat de o maniera foarte inteleapta. Desi el a fost singurul care a fost contactat, el nu a actionat singur si din propria sa autoritate, ci el a cerut ajutorul marelui preot Iosua. Prin aceasta el avea in inima invatatura Cuvantului lui Dumnezeu: "Pentru ca buzele preotului trebuie sa pastreze cunostinta si din gura lui se asteapta legea, pentru ca el este solul Domnului ostirilor" (Mal. 2:7 ; comp. Deut. 17:9, 10). Amandoi, "Zorobabel si Iosua", precum si "ceilalti capi parintesti", au putut detecta imediat viclenia vrajmasilor. Ei erau reprezentantii responsabili ai poporului lui Dumnezeu pe pamant, ei Il cunoasteau pe Domnul ca Dumnezeul lor si doar ei aveau misiunea de reconstructie a templului Sau, daramat de vrajmasi. Cu siguranta, a trebuit sa recunoasca ca nu puteau sa implineasca aceasta misiune divina decat cu autorizarea si ajutorul lui " Cirus, imparatul Persiei". Ca supusi, ei erau sub stapanirea persana, a doua din cele patru imparatii profetice.

     Chiar si astazi, oamenii pot sa afiseze o haina crestina, fara a crede cu adevarat in Mantuitorul Isus Hristos; este imposibil de a colabora cu ei pentru a face lucrarea Domnului. Desigur, acest lucru se intampla adesea, dar rezultatul nu poate fi nici o evanghelizare adevarata, si nici un progres real al vietii de credinta. De aceea si astazi este valabil acelasi principiu pe care l-au urmat conducatorii ramasitei care s-a intors. Nu pot exista lucrari comune pe teren spiritual intre adevaratii credinciosi si colaboratori necredinciosi daca se vrea pazirea de orice prejudiciu adus lucrarii Domnului.

     5.2.3     Cap. 4:4

          "Si poporul tarii a slabit mainile poporului lui Iuda si i-a tulburat la construire".

     Imediat dupa refuzul clar si categoric al conducatorilor iudei, se descopera adevaratul caracter al celor care voiau sa-si ofere colaborarea lor, atat de prietenosi la inceput. A doua faza a tactici lor nu este inca o impotrivire pe fata. Ei au cautat mai intai sa impiedice lucrarea de constructie a templului prin actiuni descurajante (cel mai probabil prin conversatii cu scop negativ) cautand "a slabi mainile poporului lui Iuda". Deoarece conducatorii ramasitei au ramas fermi si au raspuns clar, era necesar ca atacul prin viclenie sa se concentreze asupra multimii micului popor care s-a intors.

Cat de multe prejudicii sunt aduse inca si astazi lucrarii Domnului prin faptul ca se prezinta o lucrare ca inutila sau paguboasa! Cat de frecvent se aud opinii potrivit carora aceasta sau acea lucrare ar fi mai degraba o sursa de diviziune decat de unire, desi ea a fost facuta in onoarea Domnului. Sa nu uitam ca orice activitate facuta in ascultare de Cuvantul Sau si pentru onoarea Sa, este o piatra de poticnire pentru cei care nu au decat interese pamantesti sau lumesti, chiar daca ei se numesc crestini. In orice lucrare facuta in credinciosie pentru Domnul, se va veda diferenta intre curat si necurat, intre ceea ce este sfant si ceea ce este nu este sfant (Lev. 10:10 ; Ez. 44:23). Este exact ceea ce vorbeste constiintelor impietrite ale unor astfel de persoane si tocmai ceea ce nu le place. Si aceasta produce multe critici distructive impotriva crestinilor care cauta onoarea Domnului. Si multi crestini, slabi in credinta, se lasa influentati in mod negativ  prin astfel de critici viclene.

     Samaritenii au facut un pas in plus. Ei au incercat in a treia faza sa-i faca sa se "tulbure la construire". Nu s-au multumit sa descurajeze micul grup de constructori ai templului, ci ei voiau sa opreasca aceasta lucrare. Nu ni se spune prin ce i-a facut sa se tulbure. Se pare ca vrajmasul a cautat, mai inainte de toate, sa provoace un sir de slabiciuni si descurajari.

     Cineva care este descurajat este mai usor de tulburat cu privire la o sarcina, decat unul care are o credinta tare in Dumnezeu, si care isi pune increderea in El si nu in sine sau in altii. Cel care este slab spiritual este influentat mult mai usor de imprejurari decat cel tare. Dar iudeii nu s-au lasat tulburati si au continuat sa zideasca.

     5.2.4     Cap. 4:5

          "Si au tocmit sfatuitori impotriva lor ca sa le zdrobeasca planul, in toate zilele lui Cirus, imparatul Persiei, pana la imparatia lui Darius, imparatul Persiei".

     Totul a esuat, pretentiile vrajmasului de a avea dreptul sa colaboreze la constructia templului, eforturile sale de a slabi mainile ziditorilor si apoi de a-i face sa se tulbure la zidire. Ramasita lui Iuda a putut sa reziste la aceste eforturi cu ajutorul lui Dumnezeu. Acum vine o a patra tentativa de impotrivire la continuarea lucrarii. Falsi "sfatuitori" trebuia "sa le zdrobeasca planul" de reconstruire a templului lui Dumnezeu. Probabil este vorba de incercarile de a paraliza lucrarea pe cale juridica. Aceste eforturi viclene si agresive au tinut pe toata perioada de domnie a lui Cirus (559-529 in. de I.C.) pana il al doilea an al imparatului Darius (522-485 in. de I.C.), adica aproximativ 15 ani (4:24) (*). A fost o perioada lunga in care constructia casei lui Dumnezeu a fost impiedicata.

     (*) Constructia templului a inceput in anul al doilea dupa intoarcerea ramasitei la Ierusalim, adica  in anul 536 in. de I.C.

     Oricat de divizate ar fi putut sa fie diferitele grupuri care faceau parte din "popoarele tarii", totusi, erau uniti intr-un singur punct: reconstructia templului de la Ierusalim de catre ramasita poporului lui Dumnezeu trebuia sa fie impiedicata prin orice mijloace.

     Peste tot unde Duhul Sfant este activ pentru a zidi casa lui Dumnezeu, Adunarea, prin slujitorii Domnului, vor exista, de asemenea, impotrivitori care cauta sa impiedice. La fel, apostolul Pavel a scris odata: mi s-a deschis o usa mare si cu folos, si adversari sunt multi" (1 Cor. 16:9). In cartea Fapte, citim despre o servitoare pagana care le spunea oamenilor ca Pavel si Sila "sunt robi ai Dumnezeului celui Preainalt, care va vestesc calea mantuirii" - dar ea facea aceasta sub influenta unui demon (Fapte 16:17). Cateva capitole mai departe, gasim sapte fii, evident necredinciosi, ai unui mare preot iudeu numit Sceva, care scoteau duhurile rele chemand Numele lui Isus (Fapte 19:13 si urmat.). Asa a fost impotrivirea la inceputul adunarii si asa este inca si astazi, cand din nou o "ramasita" a adunarii lui Dumnezeu cauta sa realizeze gandurile lui Dumnezeu in acord cu Cuvantul Sau.

     Exista si astazi publicatii in care sunt atacate in mod special parti ale adevarului repuse in lumina in sec. 19. Siguranta mantuirii, venirea Domnului pentru a rapi pe credinciosi inaintea necazului cel mare si unitatea vizibila a adunarii, sunt socotite in mod constant ca invataturi false. Numai Domnul stie cat de multe  maini au fost slabite prin aceasta si s-au tulburat la construirea casei lui Dumnezeu potrivit Scripturii.