Meditatii Asupra Cartii Judecatori
- VI -
Samuel Ridout
4 Otniel, Ehud si Samgar - Primele captivitati si eliberari (Jud. 3)
4.3 Casatorile profane si judecata lui Dumnezeu prin imparatul Mesopotamiei
Acestia sunt deci dusmanii care locuiau chiar in mijlocul poporului lui Dumnezeu. Ei sunt astazi in mijlocul nostru sau adesea au un loc in inimile noastre. Satan ii foloseste pentru a face rau atat cat poate. Ce vom face cu ei ? Lucrul acesta ne face sa luam in considerare prima relatare detaliata a robiei, si este foarte izbitor, ca niciunul dintre acesti dusmani nu este mentionat ca biruitor in aceasta prima robie. Ni se spune ca s-au casatorit cu aceste natiuni, aducandu-i in cea mai stransa unire cu ei insisi. S-au unit cu ei si i-au adoptat ca parte integranta a natiunii lor. Drept urmare, asa cum am vazut seara trecuta, au adoptat dumnezeii lor, credinta si practica lor religioasa si inchinarea lor. Fara sa ne oprim mult asupra acestui lucru, cat de multi sfinti au fost prinsi in capcana casatoriilor cu persoane din lume. "Ce parte are cel credincios cu un necredincios ?" (2 Cor. 6:15). Dar necredinciosul de aici nu este unul declarat ca atare, ci orice necredincios, oricine nu crede in mod personal in mantuirea sufletului. Oh, cate case fara Hristos, cate inimi indurerate, cate vieti distruse care au rezultat din neascultarea simpla a Cuvantului lui Dumnezeu.
Dar sa ne intoarcem la relatarea de aici. Din acest motiv Dumnezeu i-a vandut in mainile vrajmasilor lor (v. 8). Asa cum am spus deja, este foarte izbitor, vrajmasul nu este unul dintre natiunile care locuiesc in mijlocul lor, ci unul de departe, tocmai din Mesopotamia. Au fost vanduti in mainile lui Cusan-Riseataim, imparatul Mesopotamiei, care i-a stapanit cu un toiag de fier timp de opt ani, pana au strigat catre Domnul pentru ajutor, si El le-a trimis un eliberator in persoana lui Otniel.
Avem aici primul pas al acestei robii. Cui sunt dati ei in robie ? Daca putem descoperi natura primei stapaniri asupra poporului lui Dumnezeu - nu primul vrajmas cu care ei s-au unit, nu primul vrajmas pe care ei l-au crutat - ci primul care va stapani asupra lor, atunci vom avea un punct de vedere comun cu privire la toti sfintii care trec prin situatii asemanatoare. Cine este acesta ? Nu este semnificativ faptul ca el se afla in afara teritoriului lui Israel ? El se afla departe de locul pe care li l-a dat Dumnezeu, si aceasta sugereaza gandul distantei si al separarii de Dumnezeu. El este imparatul Aramului, care inseamna "inaltare" si mandrie. Intr-un alt sens, Aram sugereaza inaltarea noastra in Hristos. Iar daca exista inaltare fara El, cel care ia locul lui Hristos este cu siguranta cel mai mare vrajmas posibil, asa cum Antihristul care se va impotrivi si se va inalta va fi cel mai mare vrajmas. Acum, acest imparat al Aramului, acest imparat al inaltarii, este numit pe buna dreptate Cusan-Riseataim, "intunericul dublei rautati", rautate inmultita. Cusan este negru. Gandul este ca oricine, sau orice principiu care ia locul lui Hristos este dublu vopsit in negru. Nu este vorba aici de imoralitate, nici de practica, ci de principiu.
Ori de cate ori exita acea inaltare a creaturii, in afara de Hristos si a suprematiei lui Dumnezeu Insusi, avem robia imparatului Aramului, al Mesopotamiei.
Aramul a fost leaganul rasei umane. El este in Mesopotamia, "intre cele doua rauri", Tigrul si Eufratul. In Aram s-a dezvoltat puterea Babilonului, si in Aram poporul lui Dumnezeu a fost dus in cele din urma in robie, caci Babilonul este in strasa legatura cu Aram.
Acest lucru este foarte sugestiv si ne reaminteste foarte puternic ca in scrisoarea adresata Bisericii din Efes, in al doilea capitol din Apocalipsa, avem unul dupa altul gandul indepartarii lor de Dumnezeu, independenta lor fata de El, si faptul ca au parasit dragostea dintai. Au pus altceva in locul lui Hristos, inaltarea de sine. Iar judecata rostita impotriva ei este : "Iti voi lua sfesnicul din locul lui". Cu alte cuvinte, va avea loc robia finala ca urmare a acestui pas departe de Hristos.
Deci aici, Aram sau Babilon - Babel - duce poporul in robie si este primul care stapaneste peste ei datorita inaltarii de sine si a independentei lor fata de Dumnezeu. Iar aceasta robia babiloniana va fi finala cand ultimul vestigiu al imparatiei lui Iuda va fi dus la Babilon si va incepe timpul natiunilor. Intreaga guvernare a lui Dumnezeu va trece de la casa lui David la imparatii natiunilor. Cu alte cuvinte, primul pas il include pe ultimul. Acesta este principiul cailor lui Dumnezeu, si unul de aplicatie aproape universala - primul pas il include pe ultimul. "Primul pas este cel care costa", este un vechi proverb ; iar aceasta stapanire a imparatului Babilonului asupra poporului este chiar primul avertisment din partea lui Dumnezeu, care arata care este sfarsitul inaltarii si al independentei de El. Tolerarea principiilor false sau a radacinilor oricarei forme de rau va duce inevitabil la culegerea de rezultate triste. Sa ne uitam la cazul primilor nostri parinti. Nu pun la indoiala faptul ca in fructul in sine nu era nimic care sa produca rezultate care sa fi venit din a-l manca. Neascultarea fata de Dumnezeu a fost cea care a adus toata nenorocirea, ruina si despartirea de El care au rezultat de atunci.
Sa aplicam aceasta la crestin. Daca comuniunea cu Dumnezeu este intrerupta, el se poate misca prin tara poporului lui Dumnezeu - poate locui printre sfinti, dar daca inima lui nu este alipita de Dumnezeu, daca inima lui este inaltata de mandrie, atunci este departe de El. Situatia lui este asemenea unui vapor care a fost ancorat de o franghie puternica iar acea franghie a fost taiata. Vaporul poate ramane inca aproape de tarm ; s-ar putea sa nu se deplaseze departe, si pentru un observator ocazional este in siguranta ca orice alt vapor, dar daca franghia care il tine legat este taiata, el asteapta o mica suflare de vant, un vant mic de doctrina, putem spune, un mic reflux al valului, si a plecat departe. De ce scumpi copii ai lui Dumnezeu se indeparteaza de El, aparent destul de brusc uneori ? Ah! franghia care i-a legat de El in comuniune a fost taiata cu mult inainte. Si atunci, cand vantul doctrinei, cand ispitele acestei lumi vin, este foarte usor sa aluneci in deriva.
4.4 Otniel, un salvator care elibereaza
Sa vedem acum restaurarea din aceasta independenta fata de Dumnezeu. Cine ii aduce inapoi ? Care este principiul adevarului care ii elibereaza de acest principiu al necredintei ? Este Otniel, pe care Dumnezeu il ridica pentru a fi un eliberator pentru ei. Sunt doua lucruri de observat, si ele vin in ordinea scripturala : "Si el a judecat pe Israel ; si a iesit la razboi". In primul rand judecata de sine, apoi conflictul cu vrajmasul. Este doar in aceasta ordine. Daca ne amintim, in multe batalii, Dumnezeu a lasat pe dusman sa-l invinga pe Israel. El nu a vrut sa asocieze Numele Sau sfant cu ei, in lipsa judecatii de sine din partea lor. Daca poporul Sau nu s-ar fi judecat pe sine insusi, nu putea merge la lupta. In cartea Deuteronom citim : "Cand vei iesi la lupta sa te feresti de orice rau". Si Otniel a facut asa. Omul care ii va elibera de puterea independentei de Dumnezeu, trebuie mai intai sa-i aduca cu fata la pamant, sa-i aduca, ca sa zicem asa, la Bochim, locul plansului, si acolo sa se judece inaintea lui Dumnezeu, inainte de a pleca la lupta.
De ce, atunci cand se confrunta cu un principiu rau absolut contrar lui Dumnezeu, oameni scumpi ai lui Dumnezeu au atat de putina putere pentru a-l combate ? de ce raul isi inalta capul si nu putem merge impotriva lui asa cum ar trebui in puterea lui Dumnezeu ? Nu este pentru ca mergem inainte de a ne judeca pe noi insine, pentru ca nu reusim sa ne plecam cu fetele la pamant si sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne cerceteze inimile, si sa facem mai intai orice gand rob ascultarii de Hristos ? Doar atunci ne putem ocupa de rau. Fratilor, omul care se judeca pe sine in prezenta lui Dumnezeu este omul care poate iesi biruitor pentru Dumnezeu, si poate dobori rationamentele si orice lucru care se inalta impotriva cunoasterii lui Hristos. Nu este adevarat aceasta ?
Dar sa continuam cu Otniel. L-am vazut deja pe acest om ca pe eroul de la Debir, eroul acelui conflict puternic din tara de la sud, care le-a dat, ca sa zicem asa, puterea comuniunii cu Dumnezeu. El a luat Chiriat-Seferul, "cetatea cartii", si l-a numit "Cuvantul viu al lui Dumnezeu".
Otniel inseamna leul lui Dumnezeu - puterea lui Dumnezeu, nu a omului, si el este cel care ia aceasta carte, despre care credem ca sunt Scripturile inspirate, si o face practic Cuvantul lui Dumnezeu. Omul care judeca Israelul, principiul dupa care poporul lui Dumnezeu poate fi adus la judecata de sine, este principiul care recunoaste ca in aceasta carte pretioasa avem Cuvantul lui Dumnezeu, care ne cerceteaza si ne incearca inimile. Pe masura ce Cuvantul Sau ne cerceteaza, putem fi eliberati de independenta fata de Dumnezeu. Nu este acest lucru adevarat ? Sa presupunem ca mandria si independenta isi manifesta prezenta, cum putem fi eliberati de ele ? Atunci cand Cuvantul lui Dumnezeu devine o realitate vie pentru noi si ne plecam in fata autoritatii lui. Ma bucur sa aud despre trezire in poporul lui Dumnezeu, sau mai degraba imi place sa aud despre o credinta reinviata. Dar ce anume caracterizeaza o trezire ? Este o stare emotionala, este un fel de sentiment minunat care ne aduna impreuna printr-un fel de iubire naturala ? Nu acesta este un adevarat duh de trezire, asa cum a marcat marile perioade din istoria Bisericii. O trezire nu se realizeaza in acest fel, ci prin patrunderea in interior Cuvantului lui Dumnezeu, la constiinta, la minte si la inima, conducand poporul sa se plece sub autoritatea Cuvantului sfant.
Daca poporul lui Dumnezeu trebuie sa fie eliberat de propria lui vointa, exista oare o alta cale decat prin a fi supus Cuvantului lui Dumnezeu ? Nu pot sa-mi impun vointa impotriva vointei fratelui meu. As putea spune ca fratele meu actioneaza din vointa proprie impotriva vointei lui Dumnezeu. Cum sa rastorn aceasta vointa (a fratelui meu) ? Nu pot sa-mi impun vonta, caci vointa mea este la fel de rea ca a lui. Trebuie sa-i prezint Cuvantul lui Dumnezeu si sa-l invit sa se supuna acestuia ; si puterea dublei rautati, intunericul rautatii, a independentei de Dumnezeu, va fi alungat, si Dumnezeu va da eliberare de acest duh de vointa proprie. Aceasta este lectia pe care trebuie s-o invatam aici despre aceasta prima cucerire : prima robie a vointei proprii si a independentei este rasturnata prin supunerea fata de Cuvantul lui Dumnezeu si prin puterea unei credinte vii.
4.5 Noi vrajmasi ai poporului Israel
Sa vedem acum pe urmatorii doi vrajmasi si biruintele legate de ei. Putere lor este cu totul diferita de ceea ce am vazut pana acum, si ei sunt mai aproape. Il vedem pe primul (v. 12-30) - Moab, la est, de cealalta parte a Iordanului, si pe al doilea la versetul 31 - filistenii, pe latura de vest, spre Marea cea Mare (Mediterana, n.t.).
Moab, dupa cum stim, era o ruda de sange a lui Israel. El era descendent din Lot, nepotul lui Avraam. Astfel ca moabitii erau rudele naturale ale israelitilor. Dar, dupa cum am vazut deja, relatia lui Lot cu Avraam a fost in mare parte carnala (naturala), una trupeasca. In cazul urmasilor sai a fost in intregime carnala. Israel nu a avut dusmani mai inversunati si necrutatori ca acesti moabiti si amoniti, care erau rudele lor.
Domnul nostru a spus ca "vrajmasii omului vor fi cei din casa lui" (Matei 10:36). Astfel, in lucrurile lui Dumnezeu, relatiile naturale sunt adesea o piedica mai degraba decat un ajutor. Dar aceasta nu este singura lectie. Moabul sugereaza un popor si un principiu care au legatura cu poporul lui Dumnezeu in exterior, fara nicio legatura vitala sau divina. Moabul ar putea spune : Suntem rude, de ce ar trebui sa fim dusmani unii cu altii ?
Astfel, el a putut sa intre putin cate putin si sa ia in stapanire, pana cand in cele din urma a stapanit peste fratii sai dupa trup. Astfel, in timp ce invadarea poate sa fi fost treptata la inceput, si posibila datorita delasarii poporului, in cele din urma l-a robit pe Israel. Vrajmasia spirituala este foarte reala, daca la inceput Satan ispiteste, in final el va lovi. La fel, un astfel de principiu strans legat de lucrurile divine poate sfarsi prin a inrobi poporul lui Dumnezeu.
Marturisirea seamana foarte mult cu realitatile divine - marturisire fara realitate. Marturisirea poate pretinde o legatura naturala cu credinta ; putem spune ca suntem poporul lui Dumnezeu, ca ne-am separat de lume si apartinem lui Hristos. Dar toate acestea pot arata o simpla marturisire goala si sterila, si astfel imparatul Moabului stapaneste peste poporul lui Dumnezeu. Astfel, marturisirea va castiga si va aduce poporul la propriul sau nivel de lumesc.
Eglon se asociaza cu Amon si cu amalecitii. Lucrul acesta sugereaza diferite forme ale naturii si carnii. Pe Amon il vom vedea mai tarziu in conflictul lui cu Iefta, iar Amalec vorbeste despre "faptele carnii", care sunt insotitorii de nelipsit ai unei simple marturii.
Este foarte surprinzator faptul ca imparatul Moabului ajunge pe teritoriul poporului lui Dumnezeu pana la Ierihon. Ierihonul, ne amintim, este un tip al acestei lumi cu toate atractiile sale, este chiar primul dusman pe care poporul lui Dumnezeu a trebuit sa-l doboare. Aici, Moab, marturia (simpla marturisire crestina fara realitatea credintei, n.t.), isi face cartierul sau general in lume. Nu-i asa ? Sa privim peste hotare astazi (atunci cand a trait fratele si cu atat mai mult astazi peste tot, n.t.). Lumea este plina de marturisiri ; poporul lui Dumnezeu este imbibat cu marturisiri. Unde isi are sediul marturisirea crestina ? Du-te la casa marturisiri, indiferent ce nume sonor are, vei descoperi ca are sediul la Ierihon. Marturisirea crestina este in lume, si motivul pentru care marturisirea are o asemenea putere asupra poporului lui Dumnezeu este pentru ca ofera o legatura convenabila intre el si lume.
Este un lucru trist si solemn sa te gandesti la o simpla marturisire crestina, la cei care au pe buzele lor Numele lui Hristos, dar inimile lor sunt in lume ; este un lucru ingrozitor. Dar cat de trist este sa te gandesti la faptul ca intregul popor al lui Dumnezeu este adus sub puterea a ceea ce il leaga de lume. Nu la Ierihon, pentru ca Vrajmasul este prea inteligent ca sa dea un nume clar lucrurilor. Acesta se numeste cetatea palmierilor. Ei sunt foarte frumosi, inalti, copaci falnici, si nu citim in Scriptura ca cei drepti vor inverzi ca palmierul ? (Ps. 92:12). Cu siguranta, nu poate fi nimic rau ca Moab si-a asezat tronul in cetatea palmierilor, aceasta inseamna dreptate, moralitate, reforma, corectitudine practica in umblare si onestitate. Sa ne-amintim bine unde este tronul Moabului. Puterea Moabului, puterea marturiei, este o reforma exterioara. Si reforma este foarte atragatoare ; ea il face pe un betiv sa renunte la betie si sa devina un cetatean respectabil. Ea ne face sa avem onestitate politica, corectitudine morala si bunavointa. Toate acestea Moab le avea. Da, marturisitorul fara Hristos poate trai linistit in cetatea palmierilor, poate vorbi despre o umblare corecta si despre toate acestea, dar nimic din acestea nu-l fac sa-L iubeasca pe Hristos sau sa-l uneasca cu Hristos. Marturisire ! Oh ! cum s-a asezat imparatul Moabului in teritoriul lui Dumnezeu si l-a luat in stapanire.
Am citit ca Eglon era "un om foarte gras" (v. 17). Lucrul acesta sugereaza o lipsa de vigoare, de putere, care l-a impiedicat sa fie o persoana puternica, musculara, activa. Si marturisirea este moarta, o masa inerta, care sta, si prin insasi greutatea ei inabusa spiritualitatea din poporul lui Dumnezeu. Numele lui, Eglon, inseamna : "un circuit" - unul care se invarte in cerc, la fel ca acele unui ceas care se invart in cerc, sau ca anotimpurile unui an. Un astfel de marturisitor ia lucrurile asa cum sunt ; el nu este pretentios si nu intreprinde niciodata ceva care necesita staruinta. Este ceva foarte indiferent, si, din nefericire ! cat de mult impiedica aceasta stare sufletul pentru Dumnezeu, sa se bucure de Dumnezeu sau sa dea marturie pentru El.
4.6 Eliberarea printr-un alt salvator, Ehud
Cine va scapa pe poporul lui Dumnezeu de un asemenea cosmar ? Acesta este Ehud, un Beniamit care ne va elibera de puterea unei marturisi goale, fara realitate. Beniamin, am vazut deja, reprezinta acel duh de supunere totala fata de Hristos, duhul lui Hristos din noi controland si miscand inimile si vietile noastre. Beniamin inseamna "fiul mainii mele drepte" (Gen. 35:18) si sugereaza perfectiunea starii noastre inaintea lui Dumnezeu. Suntem in Hristos, Hristos este in noi, in putere aici jos. Si nu este izbitor ca, in timp ce omul este beniamit, "fiul mainii mele drepte", totusi el este stangaci ? Acest lucru este foarte sugestiv.
In ce priveste pozitia noastra, ea este perfecta ; suntem desavarsiti in Hristos inaintea lui Dumnezeu, iar Hristos in noi are control deplin. Dar aceasta inseamna ca in noi nu exista putere proprie. El este fiul dreptei lui Dumnezeu ; mana lui dreapta este inutila. Aceasta este mana puterii naturale si el este un simplu om sarman, stangaci, neputincios in sine insusi. Ehud este un astfel de om si sunt multi alti beniamiti despre care citim ca erau stangaci. Cred ca gandul sugerat este ca trebuie sa ne laudam in neputintele noastre, pentru ca puterea lui Hristos sa se poata manifesta in noi. Pavel era un beniamit, un descendent literal din semintia lui Beniamin. Dar mai mult, el era un beniamit spiritual care spunea ca se lauda cu slabiciunile sale, pentru ca atunci cand era slab, era puternic (2 Cor. 12:10). "Rapit pana in al treilea cer" (v. 2), mana lui dreapta a fost, in imagine, paralizata. El revine aici jos un sarman om, stangaci, pentru a fi martor pentru Dumnezeu, pentru a fi o marturie a puterii lui Hristos. Ehud inseamna la fel Iuda - "lauda", sau mai degraba "marturisire". Aceasta marturisire este foarte diferita de cea pe care o facea Moab.
Ehud este un marturisitor, un marturisitor al propriei sale slabiciuni si al puterii lui Hristos. El este acela care va elibera pe poporul lui Dumnezeu. Sa remarcam ca el vine din Ghilgal. Am vazut aceasta intr-un alt capitol. Lucrul acesta intareste gandul lipsei puterii in noi insine, si moartea omului vechi. El vine la imparatul Moabului si are o sabie cu doua taisuri lunga de un cot. Ni se spune ca un cot este masura de la cot la mana, si presupun ca un cot este masura capacitatii omenesti, ca sa spunem asa. Iata un om care isi pregateste o sabie, si stim ca sabia Duhului este Cuvantul lui Dumnezeu. Dar trebuie ca Cuvantul lui Dumnezeu sa fie aplicat marturiei. Nu toata Scriptura este o sabie, ci acele pasaje cu cele doua laturi ascutite taie, potrivit cu de la caz la caz.
El vine cu sabia in mana, o sabie lunga de un cot. Ea taie pe ambele laturi ; va taia in toate directiile. Cuvantul lui Dumnezeu taie intotdeauna in toate directiile. Nu putem folosi sabia pentru anumite persoane si a cruta pe altele ; ea taie in ambele directii. Cuvantul lui Dumnezeu nu priveste la infatisare.
Ehud se apropie de imparatul Moabului care se afla in camera sa de vara, a odihnei si a comoditatii. El spune : "Am un cuvant de la Dumnezeu pentru tine". Si il intalneste pe acel om, acea mare masa inerta de grasime. Ce lucru vrednic de dispret este, pana la urma, aceasta marturisire (goala, fara realitatea credintei, n.t), acest cosmar care apasa greu asupra poporului lui Dumnezeu. "Am un cuvant de la Dumnezeu pentru tine". Care este acesta ? Este cuvantul pe care stie sa-l foloseasca. Si apoi infige sabia pana la maner, si chiar manerul a intrat tot in grasime. Aceasta sabie de lungime omeneasca reprezinta intelegerea pe care o am cu privire la Cuvantul lui Dumnezeu, aplicata prin slabiciunea omeneasca, dar cu o putere divina, si astfel imparatul Moabului este ucis.
Aceasta masa marturisitoare, impreuna cu tot poporul sau care a tinut Israelul lui Dumnezeu in robie, este ucisa. Vadurile Iordanului sunt luate, poporul lui Dumnezeu este trezit de trambita, si ca urmare niciun moabit nu scapa. Si mostenirea lui Dumnezeu este eliberata, pentru moment, de acel cosmar ingrozitor al marturisirii (goale, n.t.).
Am castigat noi in mod practic aceasta biruinta impotriva marturisii (goale) ? Am realizat noi oare ce inseamna sa vedem in toate biruintele noastre lumina stralucitoare a Cuvantului viu si lucrator al lui Dumnezeu, mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, lovind orice marturisire ca sa ne scape inimile de o simpla aparenta ? Fie ca Domnul sa ne faca sa experimentam in mod practic aceasta.
Dupa ce am vazut asemanarea dintre autosuficienta si raceala de inima din Efes cu stapanirea imparatului Mesopotamiei (Aram), nu putem sa nu fim uimiti de asemanarea stapanirii lui Moab cu stapanirea marturisirii (goale) si amestecata cu lumea asa cum o vedem la Pergam. Aceasta este lumea intrata in Biserica, stingandu-i marturia si inabusindu-i spiritualitatea. Este casatoria(*) Bisericii cu lumea, stabilirea confortabila la Ierihon, "unde este tronul lui Satan"(Apoc. 2:13).
(*) Pergam inseamna casatorie, unire prin casatorie ; Unirea Bisericii cu lumea in timpul lui Constantin, sec. IV ; n.t.
De asemenea, la Pergam se vorbeste despre Ehud, cu "sabia ascutita cu doua taisuri". Acesta este Hristos, in ai Sai, luptandu-Se cu sabia care iese din gura Lui pentru a-i elibera pe ai Sai de simpla marturisire fara viata. Intr-o zi viitoare, El va folosi aceasta sabie numai pentru judecata, impotriva marturisitorilor (fara viata). Acum Cuvantul Sau este pentru cei inrobiti, ca sa-i elibereze.
4.7 Samgar
In ultimul verset al capitolului il avem pe vrajmas de cealalta parte, spre vest. Vom reveni asupra acetui lucru, caci se va ridica din nou. Nu este o biruinta nationala, ci pur simplu un om biruie sase sute de filisteni. Samson a avut si el de-a face cu filistenii, dar nu a castigat o biruinta deplina. Filistenii din partea de vest (pe tarmul Marii Mediterane, n.t.) erau strans legati de Egipt. Ei au fost "ratacitori", dupa cum sugereaza si numele lor, ratacitori care au venit in tara (Canaan) fara un exercitiu de inima. Ei au venit pe scurtatura, nu au trecut Iordanul. Ei sunt in tara si, in acest sens, sunt marturisitori. Dar ei sunt mai mult decat atat. Moab nu a intrat niciodata definitiv in tara ; filistenii o fac si o iau in stapanire. Ei pretind autoritate asupra ei ; pretind ca au dreptul, desi sunt acolo fara ca sa trebuiasca sa treaca Iordanul, adica fara sa fi trecut prin moarte si inviere. Avem aici din nou marturisirea, dar ea este mai mult decat o marturisire goala. Este o imitatie de marturisire. Nu voi insista asupra ei in seara aceasta, dar in ea avem intr-adevar introducerea principiului succesiunii, al ritualurilor si al ceremoniilor, si tot ceea ce este de acest fel. Ei infatiseaza ritualismul, care este intruchipat si dus pana la sfarsit de catre Roma. Aici il avem asa cum a inceput, acest duh de ritualism al marturiei cu formele si pretentiile sale.
Avem o ilustrare a lui in epistola catre Galateni unde voiau sa introduca iudaismul in crestinism, amestecand lucrurile lumii cu lucrurile lui Dumnezeu. Acelasi lucru il avem din nou in epistola catre Evrei, unde unii voiau sa se intoarca iarasi la formele goale ale iudaismului de care fusesera eliberati.
"Ratacitorii" si pelerinii se pot asemana intrei ei, dar un ratacitor este o persoana foarte diferita de un strain si pelerin. Un strain si pelerin are inaintea lui un scop bine definit. Un ratacitor (sau pribeag, n.t.) merge pur si simplu ici si colo fara un scop definit. V-ati gandit vreodata ca Roma nu da o speranta sigura oamenilor ? Cei care sunt condusi de Roma nu calatoresc catre o mostenire cereasca. "Nimeni nu cunoaste nici dragostea, nici ura din tot ce este inaintea lui", spune un vers preferat (Romei). Potrivit Romei, cei mai buni dintre ei merg in purgatoriu. Ei ratacesc pur si simplu in ceea ce nu le apartine, iar sfarsitul lor este nesiguranta.
Cat de diferit este pentru cei care sunt straini si pelerini ai lui Dumnezeu - straini aici, dar cunoscuti bine acolo sus. Pelerinii merg spre o odihna sigura, cu o speranta sigura. Si Samgar, "strainul", este cel care intalneste hoarda ratacitoare care venea sa aduca poporul lui Dumnezeu in supunere fata de ei si sa introduca doctrinele lor carnale. Samgar ia tepusa de boi, care poate reprezenta foarte bine toiagul unui pelerin, si cu ea ucide sute de filisteni ratacitori, care nu stiu unde stau. Lectia este destul de simpla. Dumnezeu poate folosi orice lucru din mana lui pentru a castiga biruinta. Orice lucru care este in mana noastra si care manifesta slabiciune. Lucrul acesta este suficient daca suntem pelerini adevarati. Un simplu indemn poate actiona ca o tepusa pentru boi. Aceasta ii face pe boi sa mearga putin mai repede sau sa mearga in directia corecta atunci cand gresec - intepand constiinta si distrugand marturisirea (goala) care pare atat de puternica. Ar fi bine sa fim mai familiarizati cu aceasta tepusa !
Dupa cum am vazut, filistenii sunt legati aici de Moab, ambii alcatuind masa marturisitoare care controleaza Biserica. In acelasi mod, trebuie sa observam, ca Tiatira este legata de Pergam. Asa cum filistinismul isi atinge deplina dezvoltare in Roma, la fel si Tiatira.
Invingatorul, la Tiatira, primeste ca putere, pentru a invinge, speranta venirii Domnului proprie pelerinului, care corespunde destul de bine pelerinului Samgar.
Nu vreau sa identific in mod absolut aceste biserici (Pergam si Tiatira) cu cei trei vrajmasi pe care i-am avut in vedere, dar, fara indoiala, exista o puternica asemanare in principiile fiecaruia. Nici nu as limita comparatia doar la cele mentionate aici. Dar daca avem o istoria a falimentului Bisericii in ambele parti, nu ne putem astepta sa gasim tocmai asemanarea pe care am observat-o ?
Asadar, am putea spune ca lectiile pentru Biserica din acest capitol sunt avertismente impotriva mandriei si falsei marturisiri. Desi din punct de vedere istoric se pot referi la primii pasi in declinul Bisericii primare, nu au ele o voce clara pentru noi si astazi ?
Acesta este ceasul Aramului, al inaltarii omului si al marturisirii (goale) a omului. In aceasta privinta ar trebui sa plangem starea ingrozitoare a Bisericii de acum. In aceasta stare trista de lucruri, sufletele zdrobite pot striga catre Dumnezeu cel viu pentru ajutor, si ca oamenii credintei sa se ridice si sa loveasca acesti vrajmasi pentru a elibera poporul ! Unde este acea slabiciune care loveste, cu Cuvantul ascutit al lui Dumnezeu, orice marturisire goala ? Unde este acel duh de pelerin separat care poate rasturna aroganta unei religii carnale ?
Va cauta fiecare din noi insine, intr-o anumita masura, chiar si astazi, sa dea un raspuns ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu