Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                      - II -

     Hamilton Smith

     2     1 Tesaloniceni 2 - Grija lui Dumnezeu pentru mieii Săi

     Într-un limbaj mișcător, "El Își va paște turma ca un Păstor, va strânge mieii în brațul Său și-i va purta la sânul Său" (Isaia 40:11), profetul Isaia compară poporul lui Dumnezeu ca pe o turmă pe care Dumnezeu dorește să o hrănească. În plus, El adună cu brațul Său puternic și-i va purta la sânul Său pe mieii turmei, predispuși în mod special de a fi risipiți de vrăjmaș. Acest capitol prezintă grija specială pentru miei. Vedem aici maniera blândă și plină de har cu care Dumnezeu Se ocupă de acești tineri convertiți, pentru ca ei să poată umbla într-un mod vrednic de Acela care i-a chemat la propria Sa Împărăție și la propria Sa glorie (1 Tes. 2:12). Lupul poate căuta să împrăștie mieii, Dar Marele Păstor al oilor îi va strânge cu brațul Său protector. Vrăjmașul va dori să-i ducă la ruină, dar Păstorul îi va purta și va sfârși ducându-i la glorie. Primele douăsprezece versete din 1 Tes. 2 scot în evidență această grijă plină de dragoste exercitată prin apostol. Ultima parte a capitolului pune înaintea noastră rezultatele binecuvântate ale acestei griji, văzută în caracterele creștine manifestate de acești tineri convertiți.

     1.2     1 Tes. 2:1-5 - Harul apostolului față de păcătoși

     Pentru a le aminti credincioșilor din Tesalonic de harul lui Dumnezeu în favoarea lor, apostolul vorbește mai întâi despre intrarea pe care a avut-o în mijlocul lor ca păcătoși ( 2:1-5) ; apoi despre blândețea sa față de ei ca tineri convertiți, ca o doică care își îngrijește cu drag copiii (2:6-9) ; și în final, credincioșia sa față de ei, ca un tată care se preocupă de copiii săi (2:10-12).

     2.1.1     1 Tes. 2:1-2

     Iudei religioși sau păgâni idolatri, erau păcătoși care aveau nevoie de un Mântuitor, și ca atare apostolul a venit la ei cu toată îndrăzneala. Lucrul acesta era cu atât mai izbitor dacă ne gândim că apostolul și tovarășii săi veneau de la Filipi, unde, în urma vestirii Evangheliei, au suferit persecuții și insulte. Suferințele lor nu a trezit niciun resentiment, nici nu i-a făcut reticenți în a vesti adevărul, așa cum ar fi sugerat prudența naturală. Dimpotrivă, apostolul a putut spune : "după ce am și suferit mai înainte și am fost insultați... am îndrăznit în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu". Totuși, aceasta nu era îndrăzneala naturală care degenerează adesea în agresivitate carnală ; era îndrăzneala în Dumnezeul nostru. Slujitorul urma astfel pașii Stăpânului sau, care, atunci când vrăjmașii Săi au luat pietre pentru a-L ucide, a mers mai departe liniștit și a continuat să răspândească harul. Nicio violență omenească nu a putut să provoace vreun resentiment din partea Sa, nici să limiteze harul. Mai mult, predicarea apostolului a fost "cu multă luptă". Aceasta nu era o împoptrivire carnală, care nu făcea decât să provoace carnea, ci cu dorința sinceră care se străduiește să câștige sufletul.

     2.1.2     1 Tes. 2:3-5

     În plus, dacă a venit la ei cu o îndrăzneală exterioară, aceasta era însoțită de curăție interioară. Dacă maniera era îndrăzneață, motivele erau curate. Nu era nimic, nici la predicator nici în predicare, care să-i înșele pe oameni. Ceea ce predica Pavel nu era cu "înșelăciune". Predicarea sa nu era nici cu "necurăție" care flatează poftele oamenilor ; nici cu "înșelăciune" care ascunde adevărul. Motivele sale erau curate, nu era nimic în predicarea care să caute să-i placă omului ca om, sau care caută aprobarea omului prin cuvinte lingușitoare. Apostolul nu a folosit predicarea sa pentru a avea vreun câștig de la om, folosindu-se de predicare pentru o lăcomie ascunsă. Dimpotrivă, Evanghelia pe care o predica Pavel, în loc de a înșela, a deschis ochii oamenilor la adevărata lor stare, mustrându-i pentru păcatele lor, spunându-le adevărul, chiar dacă acest adevăr nu era nici plăcut nici lingușitor pentru carne. Dacă Evanghelia aduce omului o binecuvântare infinită, ea nu este un mijloc de a obține un câștig de la om, sau pentru a câștiga o plată. Mai mult, apostolul putea vorbi cu o astfel de integritate de conștiință, încât el putea să facă apel la Dumnezeu (2:5), care încearcă inimile, pentru a da mărturie despre adevărul celor spuse de el.

     2.2     1 Tes. 2:6-12 - Grija plină de dragoste a apostolului pentru tinerii convertiți

     Dacă versetele 3 la 5 ne-au vorbit despre curăția motivelor cu care apostolul a predicat păcătoșilor, versetele care urmează vorbesc despre afecțiunea inimii care l-a animat să aibă grijă de tinerii convertiți.

     2.2.1     1 Tes. 2:6-9

     Ceea ce l-a animat pe apostol nu era egoismul care caută câștigul personal, ci mai degrabă duhul lui Hristos care, uitându-Se pe Sine, a slujit altora în dragoste. El nu era animat de "eu" care caută aplauzele celorlalți, sau propria sa glorie. Nu căuta glorie de la oameni, și nu a vrut să ia nimic de la sfinți, chiar dacă avea dreptul. El era animat de dragostea care caută doar binele altora - dragostea care nu caută nimic de la alții, ci care dă altora ; dragostea care se purta cu blândețe în mijlocul lor ca o doică care își îngrijește cu drag copiii ; dragostea care era gata să-și dea chiar viața pentru ei ; dragostea care lucra zi și noapte pentru a le sluji, fără a le fi o povară !

     2.2.2     1 Tes. 2:10-11

     În plus, dacă apostolul a fost ca o doică, de asemenea, i-a îndemnat cu credincioșie ca "un tată pe copiii săi". A îndemna înseamnă a chema la o umblare în credincioșie și sfințenie, și așa a fost umblarea apostolului încât ei puteau să mărturisească, și Dumnezeu împreună cu ei, că el a trăit printre acești credincioși în sfințenie, dreptate și fără vină. 

     2.2.3     1 Tes. 2:12

     Trăind o astfel de viață, el a putut, cu puterea spirituală, să îndemne, să mângâie și să cheme pe alții să umble și ei într-un fel vrednic de Dumnezeu, care ne-a chemat la Împărăția și gloria Sa. Lumea socotește că este o onoare de a fi asociat cu cei care sunt înălțați în împărățiile acestei lumi ; dar cu cât mai mare este privilegiu de a fi asociat cu cei care sunt chemați la Împărăția și gloria lui Dumnezeu ! Cu mult mai glorios este să fii alăturat celor care vor sta pe tronurile de judecată în Împărăția lui Hristos, chiar dacă aici jos nu au fost decât pescari, neînvățați și fără carte, decât să fii asociat cu cel mai important om al acestei lumi trecătoare. Cei care aparțin Domnului pot fi foarte săraci, dar " nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în felul lumii ca să fie bogați în credință și moștenitori ai Împărăției pe care le-a promis-o celor care-L iubesc?" (Iac. 2:5). Dumnezeu vrea ca noi să privim dincolo de această lume și de toate onorurile ei deșarte, și ca să ne amintim de înalta vrednicie pe care ne-a acordat-o chemându-ne "la Împărăția și gloria Sa", și, în timp ce traversăm scena acestei lumi, Dumnezeu ar vrea să umblăm și să ne comportăm în mod potrivit cu poziția noastră de moștenitori ai gloriei viitoare.

     2.3     1 Tes. 2:13-20 - Roadele grijii apostolului

     În prima parte a capitolului, vedem frumoasele roade ale acestei slujiri în har, blândețe și credincioșie. El i-a așezat pe acești credincioși pe calea credinței (2:13-16) ; i-a introdus în cercul dragostei (2:17-18) ; și le-a dat speranța sigură și de neclintit a gloriei viitoare (2:19-20).

     2.3.1     1 Tes. 2:13

     În primul rând, apostolul poate să mulțumească lui Dumnezeu de faptul că credința acestor credincioși a fost întemeiată pe temelia solidă a Cuvântului lui Dumnezeu. Credința este în Hristos ; dar autoritatea pe care ne bazăm pentru a crede în Hristos nu este cuvântul unui învățător, oricât de înzestrat ar fi, ci este "Cuvântul lui Dumnezeu". Dovada autorității divine a Cuvântului este că el lucrează în cei care cred. Cuvântul lui Dumnezeu atinge conștiința într-un anume fel cum nu o poate face simplul cuvânt al omului ; el întoarce sufletul de la idoli și-l îndreaptă spre Dumnezeu, producând în el (suflet) marile principii ale creștinismului, "credința", "dragostea" și "speranța" în Domnul nostru Isus Hristos. 

     2.3.2     1 Tes. 2:14-16

     În plus, Cuvântul lui Dumnezeu lucrând eficient în acești credincioși tineri i-a condus, de asemenea, să se identifice din toată inima cu poporul lui Dumnezeu. Ei au devenit imitatori ai adunărilor lui Dumnezeu din Iudeea, care erau în Hristos Isus. Nu doar că aveau parte împreună cu ei de privilegiile care sunt în Hristos Isus, dar deveniseră și tovarăși lor în suferințe pentru Hristos. Credincioșii din Tesalonic au suferit din partea propiilor compatrioți la fel ca adunările din Iudeea din partea iudeilor. Chiar și așa, opoziția națiunilor păgâne a fost instigată de ura criminală a iudeilor. Națiunea iudaică nu doar că a respins pe profeți și L-a omorât pe Mesia al lor, respingând astfel orice ofertă de har, dar a umplut paharul vinovăției ei căutând să împiedice harul lui Dumnezeu să ajungă la națiuni. Acest efort de a împiedica ca harul lui Dumnezeu să fie predicat și națiunilor a atins culmea în persecutarea lui Pavel, apostolul națiunilor. Ei "nu Îi plac lui Dumnezeu", și "erau împotriva tuturor oamenilor", aducând astfel asupra lor o mânie deplină. 

     2.3.3     1 Tes. 2:17

     Dar dacă, pe de-o parte, adoptând calea credinței, acești tineri convertiți a trebuit să guste puțină suferință din partea compatrioților lor, pe de altă parte, ei s-au bucurat de dragostea și de comuniunea în cercul cel nou unde i-a introdus creștinismul. Ei erau legați împreună în "inimă" cu poporul Domnului. Sfinții pot fi privați pentru un timp, datorită împrejurărilor, de legătura unii cu alții, și de a fi separați pentru scurt timp, dar, spune apostolul, ei nu sunt separați în "inimă". Suntem legați împreună prin legături eterne ca cele ale dragostei care ne leagă.

     2.3.4     1 Tes. 2:18

     Expresia practică a acestei comuniuni a sfinților implică nașterea de conflicte, căci unul din marile scopuri ale lui Satan este de a împiedica expresia acestei comuniuni. Astfel, apostolul a putut spune : "am dorit să venim la voi, chiar eu, Pavel, o dată și chiar de două ori; dar ne-a împiedicat Satan". Nu ar putea contracara Domnul eforturile lui Satan ? Fără îndoială că El ar putea, și El o face atunci când aceasta este în acord cu căile Sale. El va călca în curând pe Satan sub picioarele Sale, deși acum El poate să-l folosească pe Satan ca un instrument pentru a-i încerca pe ai Săi. Dacă Domnul l-ar împiedica pe Satan, atunci sfinții ar fi lipsiți de binecuvântarea care rezultă din încercarea credinței lor.

     2.3.5     1 Tes. 2:19-20

     În final, aflăm că cercul dragostei unde ne găsim pe pământ, cu încercările sale, pregătește "prezența Domnului, la venirea Sa". Aceasta îl conduce pe apostol să facă referire la "speranța noastră". Slujirea apostolului a avut astfel efectul binecuvântat de a introduce pe acești credincioși dintre națiuni în noul cerc marcat de credința în Cuvântul lui Dumnezeu (2:13), prin dragostea unii pentru alții (2:17), și prin "speranța" în venirea Domnului Isus (2:19). Domnul este adevăratul centru de strângere pentru ai Săi, Acela care atrage afecțiunile noastre spre El și care unește astfel inimile noastre unele de altele. În prezența Sa, la venirea Sa, ne vom bucura de comuniunea unii cu alții în bucuria comună în Domnul, acolo unde nicio putere a lui Satan nu poate pătrunde.

 

                                 Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                          - I -

     Hamilton Smith

     Introducere

     În diferitele epistole Dumnezeu a dat o bogată provizie de hrană spirituală adaptată fiecărei etape de creștere creștină. Epistolele către Tesaloniceni au fost scrise pentru cei care sunt tineri în credință. Aici nu găsim dezvăluirea planurilor lui Dumnezeu, nici cel cu privire la taina Bisericii, ca în Efeseni sau Coloseni. În prima epistolă avem marile aspecte practice ale creștinismului - credința, dragostea și speranța - care ar trebui să-i marcheze pe cei mai tineri precum și pe cei mai în vârstă. În plus, apostolul îi mângâie în încercările lor și înlătură o dificultate care se ivise cu privire la speranța creștină  : venirea Domnului pentru sfinții Săi.

     Apostolul insistă : 

             - la cap. 1 asupra roadelor practice ale Evangheliei primite în puterea Duhului ;

           - la cap. 2 asupra grijii speciale a lui Dumnezeu pentru mieii turmei Sale, conducându-i prin toate încercările ;

         - la cap. 3 asupra felului cum folosește Dumnezeu încercările de pe cale pentru a întări credința, dragostea și sfințenia ;

          - la cap. 4 asupra umblării plăcute lui Dumnezeu, în vederea venirii Domnului pentru sfinții Săi ;

           - la cap. 5 asupra îndemnurilor referitoare la o purtare în acord cu o umblare în lumina zilei Domnului, precum și asupra îndemnurilor generale și a atenționărilor privitoare la pericolele care pândesc calea creștinului.

     1     1 Tesaloniceni 1 - roadele Evangheliei

     În parabola semănătorului (Marcu 5:20), Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi că, atunci când bobul de grâu cade pe un pământ bun, atunci se produce rod. În acest prim capitol, ceva din rodul frumos al Evangheliei se manifestă în viețile tinerilor convertiți. Pentru a înțelege epistola, este necesar să ne amintim ce evanghelie le-a fost predicată acestor tesaloniceni, potrivit Fapte 17:1-19). În acest pasaj, vedem că, în timpul vizitei la Tesalonic, apostolul a predicat atât iudeilor, cât și celor dintre națiuni. Patru lucruri au marcat predicarea sa :

      1 - el le-a prezentat pe Isus, Mântuitorul - nu simple doctrine, ci o Persoană vie (Mântuitorul).

      2 - el a insistat că această Persoană (Isus) a murit și a înviat.

    3 - el nu a predicat doar faptele morții și ale învierii, ci necesitatea acestora : "Așa trebuia să pătimească Hristosul și să învieze dintre morți a treia zi" (Luca 24:46).

     4 - el s-a bazat pe Scriptură ca singura autoritate, și o autoritate suficientă. 

     În urma acestei predicări "unii" iudei și "o mare mulțime" dintre națiuni au crezut. În plus, ei au dovedit realitatea credinței lor identificându-se public cu slujitorii Domnului, căci citim : "s-au alăturat lui Pavel și lui Sila". Ei nu au păstrat credința pentru ei înșiși. Nici nu au căutat să scape de batjocură rămânând ucenici în ascuns ! Ei au crezut în Isus și mărturiseau credința lor cu îndrăzneală. Rezultatul a fost că au avut de-a face cu persecuția. Iudeii necredincioși, mânați de gelozie, au luat cu ei niște oameni răi din popor și au tulburat cetatea. Gelozia este cea care a dus la prima crimă, când Cain l-a ucis pe fratele său ; de asemenea, gelozia a condus la cea mai mare dintre toate crimele când iudeii L-au răstignit pe Mesia al lor : Pilat "știa că din invidie Îl dăduseră în mâna lui" (Matei 27:18). Dacă oameni mânați de gelozie comit o crimă, nu ar trebui să fim surprinși că iudei respectabili s-ar pleca până acolo încât să folosească oameni răi pentru a-și atinge scopurile. Învățăm astfel caracterul seminței semănate, cel al roadelor produse și cel al împotrivirii stârnite. Apostolul a scris epistola sa pentru a-i încuraja pe acești tineri convertiți care treceau prin persecuție, și i-a placut să insiste asupra frumosului rod al Evangheliei care fusese astfel manifestat.

     1.1     1 Tes. 1:1

     Apostolul se asociază cu cei care au lucrat împreună cu el. În salutul său, el îi vede pe acești credincioși mai degrabă în legătură cu Dumnezeu Tatăl și cu Isus Hristos ca Domn, decât ca mădularele trupului în care Hristos este Cap.

     1.2     1 Tes. 1:2

     El îi încurajează asigurându-i că mulțumește neîncetat lui Dumnezeu pentru ei, și că își amintește de ei în rugăciunile sale.

     1.3     1 Tes. 1:3

     În plus, recunoaște roada Duhului în ei. Atrăgând atenția asupra acestor fericite calități creștine, apostolul nu-i flatează, ci recunoaște cu bucurie în ei dovezile unei adevărate lucrări a lui Dumnezeu. El remarcă lucrarea lor, osteneala și răbdarea lor, dar nu ca semne ale unei adevărate convertiri. Oameni din lume sunt adesea renumiți pentru mari lucrări filantropice, pentru osteneală imensă și pentru multă perseverență în realizarea lucrărilor lor. În cazul tesalonicenilor, apostolul poate să alăture la acestea alte calități în special creștine, și anume, "lucrarea credinței, osteneala dragostei, și răbdarea speranței" : cele trei mari elemente ale vieții creștine care aduc sufletul în relație cu Persoanele divine, arătând astfel trăsăturile unui suflet cu adevărat convertit. Ca dovadă a acestei realități, autorul epistolei către Evrei face referire tocmai la aceste trei calități. El a vorbit cu solemnitate despre cei care au apostaziat după ce au mărturisit creștinismul. Dar despre creștinii adevărați el poate spune : "Dar despre voi, preaiubiților, suntem încredințați de lucruri mai bune și care țin de mântuire", și anume lucruri care însoțesc mântuirea : "lucrarea voastră și dragostea" ; "încrederea deplină a speranței" și "credință și îndelunga-răbdare" (Evrei 6:9-12). 

     Mai mult, realitatea "credinței" lor, "dragostea" și "speranța" lor, este dovedită  prin faptul că aceste frumoase calități sunt cele ale "Domnului nostru Isus Hristos". Credința, dragostea și speranța au nevoie fiecare de un obiect. În creștinism, acest obiect este o Persoană vie : Domnul Isus Hristos. Orice activitate adevărată în viața creștină rezultă din credința care își trage tăria, înțelepciunea și harul necesar, din Cel care este invizibil, și care este deci accesibil  doar credinței. Adevărata lucrare creștină izvorăște din dragostea pentru Domnul nostru Isus Hristos și nu este făcută ca o obligație legală. Răbdarea nu este o resemnare tristă față de nevoile severe, ci ea este susținută de speranța care așteaptă pe Domnul nostru Isus Hristos.

     În plus, viața de credință, dragostea și speranța, este trăită "înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru". Este o viață de teamă sfântă trăită înaintea lui Dumnezeu, și nu pur și simplu înaintea omului pentru a obține o poziție religioasă, sau înaintea sfinților pentru a câștiga o reputație de devotament. Acești credincioși tineri au devenit "modele pentru toți cei care au crezut" (1:7), iar credința lor în Dumnezeu s-a răspândit (1:8) ; dar mărturia lor înaintea oamenilor era rezultatul unei vieți trăite înaintea lui Dumnezeu. Ei aveau conștiența de a trăi și de a umbla "înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru" (1:3). "În adevăr, putem lupta cu râvnă pentru un Nume, dar chestiunea înaintea lui Dumnezeu privește puterea și roadele depline ale harului în măsura a ceea ce a fost primit ; iar dacă sufletul nu realizează acest lucru, este ceva groaznic pentru el să se bazeze pe o reputație religioasă, în timp ce lucrările nu sunt desăvârșite înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 3:2)" (JND). 

     1.4     1 Tes. 1:4

     Mai mult, aceste dovezi ale unei lucrări a lui Dumnezeu în sufletele lor i-au dat apostolului siguranța că ei erau iubiți de Dumnezeu și erau obiectele harului Său suveran. Nu doar că harul a răspuns la toate responsabilitățile noastre, dar, prin suveranitatea harului lui Dumnezeu credincioșii au fost aleși înainte de întemeierea lumii, pentru a dobândi mântuirea împreună cu gloria eternă (2 Tim. 2:10). Dacă noi suntem aleși pentru gloria eternă, acum suntem puși deoparte de această lume prin lucrarea Duhului. Nicio poziție de demnitate și de onoare pe care această lume le poate oferi, nu va avea atracție asupra noastră, dacă realizăm acest lucru.

     1.5     1 Tes. 1:5

     Aceste roade frumoase au fost produse în viețile lor prin Evanghelie care a ajuns la ei  nu "doar în cuvânt, ci și în putere" prin predicarea prin Duhul Sfânt. A fost deci multă încredere. Din nefericire, poate exista multă predicare corectă a Evangheliei, dar prea adesea "doar prin cuvânt". Puterea și lucrarea Duhului Sfânt lipsesc. Ceea ce dă putere predicării și care lasă liber pe Duhul Sfânt să acționeze este o viață consecventă a celui care predică. Apostolul poate să spună deci : "după cum știți ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi". Viața lui confirma predicarea sa, și astfel făcea parte din mărturia pe care a dat-o cu buzele sale.

     1.6     1 Tes. 1:6-10

     Rezultatul faptului că mărturia a fost dată cu putere s-a manifestat în două moduri :

     1 - a condus pe cei care au primit mărturia, nu doar în binecuvântarea mântuirii, ci la a-l imita pe apostol (1:6a), și deci a-L imita pe Domnul. După ce au fost binecuvântați, ei au devenit reprezentanții Aceluia prin care au fost salvați.

     2 - această mărturie dată cu putere a stârnit ura celor care L-au lepădat. Această răutate se exprimă în persecutarea credincioșilor. Cu toate acestea, acești credincioși au fost susținuți în bucurie de Duhul Sfânt. Diavolul poate stârni persecuția, dar puterea Duhului este mai mare decât orice putere a vrăjmașului. Ștefan, plin de Duh Sfânt, a fost susținut triumfător în mijlocul suferințelor sale de martir. Martiriu ale cărui suferințe nu fac altceva decât să aducă laudă Domnului, și care dau o mărturie izbitoare despre puterea lui Dumnezeu înaintea lumii ! Astfel, bucuria acestor tineri convertiți persecutați a devenit un exemplu pentru credincioși și o mărturie pentru lumea din jurul lor, căci, în orice loc, credința lor față de Dumnezeu a devenit un subiect de uimire.

     Mărturia lor avea un caracter triplu :

     a - Cuvântul Domnului a răsunat de la ei (1:8).

     b - schimbarea modului lor de viață a dovedit realitatea convertirii lor, și era o mărturie cu privire la adevărul pe care îl predicau. De fapt, ei abandonaseră toate vechile lor practici idolatre, și s-au întors de la idoli la Dumnezeu, pentru a sluji Dumnezeului cel viu și adevărat (v. 9). Scriptura nu numește idoli doar imaginile reale ale păgânilor, dar și tot ceea ce se interpune ca un obiect între suflet și Dumnezeu : așa că este scris "copilașilor păziți-vă de idoli" (1 Ioan 5:21). Cât de mult sunt împiedicate viața și slujirea credinciosului datorită faptului că se permite o anumită preocupare pământească, poate inofensivă în sine, să devină un obiect între suflet și Dumnezeu.

     c - ei s-au întors de la lume, și de la iluziile sale, pentru a aștepta din cer pe Fiul lui Dumnezeu (v. 10). Toate așteptările lor erau în El. Convertiți, ei nu căutau să redreseze lumea, pentru a o face mai bună și mai luminoasă. Pentru a face față răului și a aduce binecuvântare, ei așteptau în liniște din cer pe Fiul lui Dumnezeu. Ei o făceau în pace și liniște, știind că Isus i-a scăpat de mânie prin moartea Sa, și că în învierea lui Hristos dintre morți, Dumnezeu Și-a declarat, pe de-o parte, satisfacția Sa în lucrarea lui Hristos, iar pe de altă parte, îndreptățirea credinciosului față de păcate și de judecată.        

                                 

 

      Cele trei învieri din morți de către Domnul în evanghelii

                                          Marcu 5:22-43 - Luca 7:11-16 - Ioan 11

     Edward Dennett

     1     Cele trei cazuri. Trei etape în moarte.

     Din câte știm, Domnul nu a înviat decât trei morți atunci când a fost pe pământ : fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr. Fiecare din aceste cazuri prezintă caracteristici și învățături particulare. Fiica lui Iair tocmai murise atunci când Domnul a intrat în cameră și a schimbat plânsul nopții în bucuria dimineții. Fiul văduvei din Nain era dus la  mormânt atunci când Prințul vieții a oprit cortegiul mortuar ; iar Lazăr era în mormântul său, mort de patru zile, înainte ca, la porunca Celui care era Învierea și Viața, să se întoarcă la lumina zilei. Acesta este modul în care Hristos Își justifică puterea Sa de Fiu de a da viață oricărui vrea El, căci "vine un ceas", spune El, "și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care-l vor auzi vor trăi" (Ioan 5:25).

     2     Biruitorul morții

     A existat, de asemenea, un motiv divin în alegerea acestor cazuri. Dacă Domnul nu ar fi înviat decât pe copilul mai-marelui sinagogii, necredința, în presupunerea ei nerușinată, ar fi putut să pună la îndoială realitatea morții ; la fel este și în cazul fiului văduvei. Cazul lui Lazăr era cu totul de-o altă natură : moartea l-a revendicat  și l-a reținut timp de patru zile, până acolo încât sora lui a exclamat : "Doamne, deja miroase". Dar Cel care era lângă mormânt avea "viața în Sine" (Ioan 5:26), și El Însuși era pe punctul să moară și să învieze, să fie Cel care stăpânește peste cei morți și peste cei vii (Rom. 14:9). Moartea nu avea deci nicio putere, și chiar nu ar putea exista, în prezența Sa ; și în condescendența și în harul Său, El ne-a dovedit acest lucru prin întâlnirea și biruința asupra morții în toate etapele putrezirii și stricăciunii. El o va dovedi din nou, de-o manieră chiar mai minunată și victorioasă, în viitor, atunci când "toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieții, și cei care au făcut cele rele, spre învierea judecății (Ioan 5:29).

     3     Diferite motive de acțiune ale Domnului

     Se poate remarca, de asemenea, că motivele de acțiune ale Domnului în aceste cazuri respective erau diferite, adică motivele Sale așa cum sunt ele revelate în diferitele pasaje ale Scripturii.

     3.1     Fiica lui Iair

     El S-a dus la casa lui Iair la cererea insistentă a tatălui îndurerat. "A căzut la picioarele Lui și L-a rugat mult, spunând: Fetița mea este pe moarte; Te rog să vii și să-Ți pui mâinile peste ea, ca să se vindece și să trăiască" (Marcu 5:23). Aceasta este credință, putem spune, care s-a agățat de inima lui Hristos și L-a constrâns să răspundă chemării sale. Lucrul acesta face plăcere inimii lui Hristos, să răspundă la nevoia celui care, cu toată încrederea, își descarcă asupra Lui povara durerii sale. Ce mângâiere ! da, ce încurajare pentru orice biet suflet împovărat - împovărat de-o anumită durere sau întristare - să vină la Hristos și să invoce simpatia și harul Său și dragostea Sa infailibilă și inepuizabilă ! Cu adevărat, toți aceștia vor descoperi că El are o inimă pentru fiecare suferință.

     3.2     Fiul văduvei din Nain

     Fiul văduvei din Nain vorbește, de asemenea, de starea morală a lui Israel. Este, de asemenea, remarcabil că acest incident survine după o demonstrație izbitoare de credință, o credință în Hristos ca având puterea lui Dumnezeu, și o astfel de credință pe care Domnul nu a găsit-o nici chiar în Israel (Luca 7:9). Dar, în acest caz, era vorba despre un non-iudeu (dintre națiuni), și nu de un membru al poporului ales. Era un centurion roman. Cu toate acestea, Luca Îl prezintă pe Hristos ca Fiul Omului, descoperind pe Dumnezeu în har în afara oricărei dispensații, deși El se afla de fapt în mijlocul lui Israel. De aici rezultă importanța deosebită acordată credinței centurionului, care era străin de Israel și de legământul promisiunii. În acest contrast este introdus fiul văduvei din Nain. Moral, Israel era mort și, ca atare, fără speranță, cu excepția intervenției în har a puterii învierii - o putere necunoscută poruncilor legii. Era necesar deci ca Israel să fie obiectul unui har și a unei îndurări suverane, la fel ca față de națiuni (comp. Rom. 11: 30-32).

     5.3     Lazăr

     Lazăr reprezintă aceeași stare a lui Israel și, de asemenea, starea omului așa cum era manifestată ea în Israel. În Ioan 8, iudeii au respins cuvintele lui Hristos ; în Ioan 9, lucrarea Sa ;  și în Ioan 10, pe El Însuși, Păstorul cel Bun, chemând oile Sale în afara staului iudaic. Lucrul acesta a provocat ura iudeilor care au luat din nou pietre pentru a arunca în El (Ioan 10:31). Ei o făcuseră deja mai înainte (Ioan 8:59). Nu doar că L-au respins, dar ei manifestau ura criminală a inimii lor față de El ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 10:33-36). Acesta era deci sfârșitul lor ca națiune, și în capitolul următor, starea lor de moarte, ca rod al păcatului lor, este ilustrată prin Lazăr. Ei voiau să-L omoare cu pietre pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu ; Dumnezeu a dat mărturie cu privire la acest caracter (ca Fiu al Său) prin învierea lui Lazăr. "Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea" (Ioan 11:4). În plus, dacă Israel era mort, întrebarea era de a ști dacă aceste oase uscate pot învia. Dacă da, aceasta nu putea fi decât prin exercitarea puterii suverane a învierii în har. Și lucrul acesta se va întâmpla, căci "așa zice Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi face să ieșiți din mormintele voastre, popor al Meu, și vă voi aduce pe pământul lui Israel" (Ezec. 37:12). O, adânc al bogățiilor și al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și de neînțelese căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului? sau cine a fost sfătuitorul Lui? sau cine I-a dat Lui întâi, și să-i fie răsplătit? Căci din El și prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin (Rom. 11:33-36).

                             .................................................................................................