STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                          - VII -

     J. N. Darby

     7     Capitolul 8

     Mai multe versete din capitolul 7 necesită o examinare suplimentară cu privire la cornul cel mic, dar vom reveni asupra lor la sfârșitul capitolului 9.

     Am văzut că obiectul cel mai important din toată istoria capitolului 7 era cornul cel mic de la sfârșit. El a absorbit puterea fiarei ; "el a rostit lucruri mari împotriva lui Dumnezeu", și purtarea lui a fost cea care a dus la distrugerea definitivă a fiarei.

     Acum, la capitolul 8, Duhul lui Dumnezeu Se ocupă de două imperii, adică de a doua și a treia fiară, pentru a ne oferi o istorie detaliată.

     "În al treilea an al împărăției lui Belșațar mi s-a arătat o viziune, mie, lui Daniel, după aceea care mi se arătase la început. Și am văzut în viziune și a fost așa: când am văzut, eram în palatul Susa, care este în provincia Elam" (8:1-2).

     În această țară Elam, sau Persia, a fost de fapt corpul celei de-a doua fiare. Ursul din capitolul 7 este acum berbecul. "Berbecul pe care l-ai văzut având cele două coarne sunt împărații Mediei și ai Persiei"(v. 20). Aceste două împărății sunt reunite într-un singur imperiu, dar întrucât perșii aveau controlul, numele lor este dat imperiului.

     La capitolul 7 această împărăție era asemenea unui urs, căruia îi este spus : "Ridică-te, mănâncă multă carne", iar la capitolul 8, este un berbec împungând cu coarnele sale, spre apus, și spre nord, și spre sud, și nicio fiară nu putea să i se împotrivească... și a făcut lucruri mari. Imperiul Persan s-a întemeiat prin răsturnarea celui babilonian. Daniel însuși a supraviețuit căderii acestuia.

     "Iată, un țap venea de la apus pe fața întregului pământ și nu atingea pământul; și țapul avea un corn însemnat între ochii lui". Aceasta este foarte clar, adică este imperiul grecilor care a început prin Alexandru. Acest prim corn mare care părea însemnat (sau "care atrăgea atenția"), a fost cel care, efectiv, după ce i-a unit pe greci împotriva imperiului perșilor, i-a condus în Asia. În trei sau patru ani totul a fost bulversat ; imensul imperiu persan s-a prăbușit înaintea energiei lui Alexandru, care și-a câștigat printre oameni numele de Mare. Ca urmare a exceselor sale, a murit de febră (v. 4, 5).

     "Și țapul a ajuns nespus de mare; și, când s-a întărit, i s-a frânt cornul cel mare. Și în locul lui s-au ridicat patru coarne însemnate, spre cele patru vânturi ale cerurilor" (v. 8). Alexandru va ajunge până în India, va traversa cea mai mare parte a Asiei cu o energie rară, și se va remarca nu doar ca general, ci ca fondatorul unui imperiu solid. Dar Dumnezeu Și-a pus mâna asupra lui. "În locul lui s-au ridicat patru coarne însemnate, spre cele patru vânturi ale cerurilor". Lucrul acesta ne este spus și la versetul 6 din capitolul 7, unde aceeași idee ne este prezentată sub imaginea unui leopard care avea patru aripi și patru capete. Adică, după moartea lui Alexandru, împărăția a fost divizată în patru părți distincte, și ne vom ocupa, în principal, de două din aceste monarhii care au fost fondate după moartea sa, pentru că două dintre ele au fost în conflict cu iudeii, așa cum în secolul trecut a exista o luptă între Egipt și Turcia, pentru aceeași "Țară Sfântă". Acest fapt este destul de remarcabil, și pentru a-l înțelege, trebuie să ne amintim că însăși geografia în Cuvântul lui Dumnezeu este considerată întotdeauna după poziția Țării Sfinte. De exemplu, dacă este vorba despre împăratul sudului, trebuie să ne gândim întotdeauna la sudul Palestinei, etc. (la fel cum francezii socotesc gradele longitudinale ale Parisului, sau englezii ale Greenwch), deoarece Palestina era centrul tuturor gândurilor lui Dumnezeu cu privire la guvernarea acestei lumi. Ierusalimul este cetatea deosebită, cetatea aleasă. "Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui; și a zis: Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, căci l-am dorit" (Ps. 132:13, 14).

     Pentru a reveni la capitolul nostru, există patru coarne și dintr-una din aceste împărății însemnate prin aceste coarne iese un corn mic ale cărui fapte constituie partea importantă a acestui capitol. Nici măcar nu se spune cum a ieșit, totuși nu este vorba decât de unul. "Și dintr-unul din ele a ieșit un corn mic, care a ajuns nespus de mare către sud și către răsărit, și către (țara) frumuseții", adică spre Țara Sfântă.

     Un lucru care mă izbește aici, și l-am găsit util pentru a înțelege multe pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, este să privim lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis "că a avut permanent ochii pe această țară, de la începutul până la sfârșitul anului" și a adăugat : "ochii Mei și inima Mea vor fi întotdeauna acolo". Ei bine ! activitatea credinței captează totdeauna, ca să zicem așa, această privire a Domnului.

     La fel este și cu privire la creștini ; Dumnezeu păzește întotdeauna oile Sale, adică, îi iubește întotdeauna. Dacă eu văd una dintre aceste oi poticnindu-se, lucrul acesta este foarte neplăcut pentru mine, și considerând lucrurile doar ca om, aș putea să-l abandonez ; dar gândindu-mă că este o oaie, trebuie să acționez întotdeauna față de el în același mod ca Dumnezeu care Se gândește permanent la el. Adică, credința împărtășește gândurile lui Dumnezeu cu privire la obiectele dragostei Sale.

     În ce privesc lucrurile acestei lumi, Ierusalimul nu este nimic (*) ; este o cetate călcată în întregime în picioare, care nu are nici comerț, nici bogății, nu are nimic ; acolo este instaurată superstiția legată de mormântul Domnului. Împărații pământului încep să se gândească la el, este adevărat, pentru că Providența vrea să dea lucrurilor această direcție ; dar în ce-L privește pe Dumnezeu, El Se gândește permanent. Există, pe amplasamentul templului Său, o moschee a lui Mahomed, dar pentru El, Ierusalimul este întotdeauna cetatea Sa, templul este întotdeauna casa Sa, fără a se schimba vreodată. Ei bine ! credința gândește în același fel.

     (*) Aceste lucruri au fost scrise în sec. XIX, n.t.

     Acum, în ce împrejurări se găsea Daniel ? El era captiv la caldeeni, în Babilon ; pentru el Palestina era țara frumuseții ; captivitatea sa nu a schimbat nimic din interesul pe care i-l purta. Era o provincie foarte mică dintr-un imperiu imens, aproape necunoscută în acest imperiu, era atât de mică, raportat la el. Dar pentru Dumnezeu, era obiectul principal de pe pământ ; dacă mâna Sa era peste această țară în judecată, era pentru că Se gândea totdeauna la ea. Mărturia Sa, la momentul acestei judecăți, se referea neîncetat la acest lucru.

     "Care a ajuns nespus de mare... către țara frumuseții". Nu vom înțelege niciodată profeția Vechiului Testament, dacă nu vom înțelege două lucruri : Primul, că Dumnezeu Se gândește întotdeauna la gloria lui Hristos care va domni pe pământ, atunci când El va reapărea. Dacă se separă acest gând de detaliile și circumstanțele Scripturii, dacă nu-l luam în considerare atunci când studiem profeția, nu vom înțelege niciodată nimic din ea, pentru că la aceasta gândește Dumnezeu, și că El face ca toate evenimentele acestei lumi să conlucreze la acest scop. - Al doilea, nu putem avea înțelegerea profeției, dacă nu înțelegem că iudeii sunt obiectul obișnuit al gândurilor lui Dumnezeu. Am spus iudeii, pentru că pe pământ ei sunt poporul Său, împrăștiați, este adevărat, sub pedeapsă și pe care nu-l mai poate recunoaște pentru moment, dar totuși întotdeauna poporul Său, pentru că "darurile de har și chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău" (Rom. 11:29).

     Despre cine este spus ? Poate îmi veți răspunde că aceasta privește Biserica. Lucrul acesta este adevărat, fără îndoială, pentru fiecare suflet căruia Dumnezeu i-a dat viață ; dar lucrul acesta este spus pentru a demonstra că dacă, în timpul orbirii judiciare a iudeilor, Biserica (*) este așezată pe pământ, Dumnezeu va restabili, de asemenea, pe iudei în toate privilegiile lor, deoarece nu-I pare rău niciodată de darurile Sale, nici de chemarea Sa (Rom. 11:29).

     (*) Mă folosesc aici de termenul Biserică într-un sens popular, departe de ceea ce Cuvântul numește Adunarea.

     Odată ce am înțeles bine cele două gânduri despre care am vorbit mai sus, și anume : că Hristos este scopul tuturor gândurilor lui Dumnezeu și că iudeii sunt obiectul gândurilor Sale aici jos, există o mulțime de expresii care ne vor fi ușor de înțeles. De exemple : "țara frumuseții" este țara iudeilor ; nimic nu este mai nobil înaintea lui Dumnezeu ca darurile Sale și chemarea Sa. Ei bine ! care este poporul și țara pe care El le-a ales ? este țara pe care a promis-o lui Avraam, etc. (Gen. 15), și că Hristos, ca sămânța lui Avraam, o va moșteni împreună cu Israel, poporul pe care Dumnezeu l-a ales pe pământ să fie al Său. 

     Atunci acest corn mic "s-a făcut mare până la oștirea cerurilor și a aruncat la pământ din oștire și din stele și le-a călcat în picioare" (v. 10). Iată acum singura traducere exactă a versetelor următoare :

     "(Și el s-a ridicat până la căpetenia oștirii (*) ; și jertfa neîncetată i-a fost luată, și locul locașului său sfânt a fost aruncat jos. Și un timp de necaz a fost rânduit pentru jertfa neîncetată din cauza fărădelegii). Și el a aruncat adevărul la pământ și a făcut lucruri mari și a prosperat (v. 11, 12). Este vorba de ceva foarte important, de îndepărtarea jertfei neîncetate ; adică de nimicirea completă a închinării aduse lui Dumnezeu la Ierusalim.

     (*) Nu există  aici legătura imediată cu cornul cel mic. 

     Iată deci ce face acest corn mic : nu este vorba aici despre faptul de a rosti hule împotriva lui Dumnezeu, de a se ridica împotriva lui Dumnezeu ; este vorba despre un lucru distinct și precis : El s-a mărit până la oștirea cerurilor ; el îi atacă pe cei care sunt acolo în acel timp, pe iudeii care locuiesc în jurul căpeteniei, adică pe cei care, în cerul moral, înconjoară tronul lui Dumnezeu; aici este vorba despre preoții și mai-marii dintre iudei la Ierusalim sau despre cei pe care Dumnezeu îi recunoaște acolo. "El s-a mărit până la oștirea cerurilor". Și vedeți cum judecă Dumnezeu lucrurile. El acordă mai multă importanță preoților și mai-marilor dintre guvernatorii acestui sărman popor, decât tot ceea ce face cornul mic în lume. El s-a ridicat "până la oștirea cerurilor", pentru că este mult mai important de atins ceea ce Îl privește pe Dumnezeu, și la ce Se uită Dumnezeu, de a șterge gloria Sa, oricât de pătată ar fi ea în mâinile noastre, decât de a răsturna imperii și de a întemeia altele, de a câștiga biruințe (deși Dumnezeu ia cunoștință de toate aceste evenimente în Providența Sa). 

     Cornul cel mic ar fi putut să zdrobească națiuni după națiuni, și aceasta ar fi fost trist, dar este cu totul altceva să spui : nicio închinare lui Dumnezeu ! căci este distrusă singura legătură prin care Dumnezeu poate să recunoască o stare a lucrurilor pe pământ.

     Iată deci care este comportamentul special al acestui corn mic : "S-a făcut mare până la oștirea cerurilor și a aruncat la pământ din oștire și din stele". Și chiar s-a mărit până la căpetenia oștirii cerurilor, s-a ridicat până la Cel care este adevărata Căpetenie peste toate lucrurile. Cei care erau la Ierusalim Îl reprezentau pe Dumnezeu, și apoi în curând acesta va fi Hristosul care va fi în mod evident adevărata Căpetenie a oștirii cerurilor. Dumnezeu îngăduie ca jertfa neîncetată să fie luată de la această Căpetenie a oștirii. Vedem deci cine este Căpetenia oștirii : este Domnul. "I s-a luat jertfa neîncetată și locașul său sfânt a fost aruncat jos". Ce vremuri îngrozitoare sunt acestea ! 

     Dumnezeu numește casa Sa de la Ierusalim locuința locașului Său, sanctuarul lui Hristos. El a fost Dumnezeu iudeilor și este pentru totdeauna. Prin urmare, aceasta nu este o simplă îngăduință data de Dumnezeu de a călca în picioare această națiune ca pedeapsă pentru păcatele sale, dar pentru ca să fie așa, trebuie ca El să îngăduie să fie răsturnat templul Său, așa cum s-a întâmplat în timpul captivității Babilonului. Și de ce ? pentru că atât timp cât Dumnezeu este acolo, trebuie în mod absolut ca El să Se manifeste în favoarea poporului Său, corectându-l în același timp ; dar când îngăduie ca templul Său să fie dărâmat și zidurile cetății distruse, oh ! atunci abandonează complet pe poporul Său, nu că n-ar avea intenția de a reveni, ci vrea să zică : "V-am abandonat datorită păcatului vostru". 

     S-ar putea crede imposibil ca locul locașului sfânt să fie răsturnat, dar Duhul lui Dumnezeu introduce în mod expres acest contrast pentru a vedea că lucrurile pe care Dumnezeu Însuși le așezat, păstrate timp de secole, El le abandonează, deși le numește ale Sale. Niciodată nu-I va părea rău de darurile Sale și de chemarea Sa. Dar El răstoarnă tot ceea ce a așezat ca mărturie în locul pe care l-a ales pentru locuirea Sa, și rupe legăturile Sale cu poporul, în timp ce spune : Acesta este altarul Meu, locuința Mea, adunarea Mea, locașul Meu cel sfânt (vezi Plân. 2:6, 7). Cuvântul folosit la v. 12 este : "un timp de necaz" ; este același cuvânt în Iov 14:14. Dumnezeu nu mai îngăduie închinarea care ar fi trebuit să-I fie adusă, și care ar fi continuat dacă poporul nu ar fi fost necredincios. Dar, fiindcă este, Dumnezeu îl abandonează și El ; îngăduie ca jertfa neîncetată să fie complet dată deoparte, ca legătura evidentă și exterioară dintre Dumnezeu și poporul Său să fie ruptă în întregime, ca tot ceea ce a manifestat favoarea Sa în această lume, locașul Său cel sfânt, închinarea Sa, să fie răsturnat și desființat.

     Versetul 13. "Și am auzit un sfânt vorbind; și un alt sfânt îi spunea celui care vorbea: Până când va fi viziunea despre jertfa neîncetată și despre fărădelegea pustiitoare, spre a da și sfântul locaș și oștirea să fie călcată în picioare?" Ceea ce el întreabă este cât va dura acest timp de necaz. El nu întreabă aici care vor fi realizările cornului mic, ci care va fi durata timpului de necaz, referitoare la închinare și la timpul iudaic. Vom vedea că această distincție este importantă. Nu spun că astfel de lucruri nu prevestesc zilele din urmă ; numai că ele sunt diferite : comportamentul cornului mic și templul călcat în picioare. În explicația pe care o dă la sfârșitul capitolului nu există niciun cuvânt despre închinare. Interpretarea dată cu privire la ceea ce se va întâmpla la sfârșitul mâniei omite în întregime acest subiect și nu vorbește decât despre relațiile împăratului viclean, fără să zică nimic despre templu, iar în final nu se spune nicăieri că acest corn mic este cel care îndepărtează jertfa de la sfârșit.

     Iată ceea ce face Dumnezeu în această profeție : ia un personaj, să zicem Antioh Epifanul, sau altul asemănător ca tip, și dă istoria sa ; apoi ia anumite împrejurări din istoria sa, pentru a arăta ceea ce va face antetipul mai târziu, dar nu rezultă că toate împrejurările tipului se regăsesc în antetip. El ia împrejurări care s-au întâmplat iudeilor sub monarhia siriană, și se folosește de unele din împrejurări pentru a ne arăta ceea ce se va întâmpla la sfârșit. 

     Cererea la care sfântul răspunde aici se referă la durata profanării templului și a închinării ; el nu vorbește despre realizările cornului mic. Acest răspuns vine înainte și este diferit de interpretarea dată lui Daniel cu privire la cornul mic. Este posibil ca, în istorie, cornul mic să fi făcut el însuși toate aceste lucruri, dar Duhul Sfânt nu le folosește pe toate, atunci când vorbește despre ceea ce va umple cadrul la sfârșit.

     Versetul 14. "Și mi-a zis: Până la două mii trei sute de seri și dimineți; atunci sfântul locaș va fi curățit". Iată ceea ce ne facilitează înțelegerea acestor versete. La versetul 10, "S-a făcut mare (cornul mic) până la oștirea cerurilor", și la versetul 12 regăsim : "el a aruncat adevărul la pământ" ; între aceste două expresii totul este în paranteză, adică tot versetul 11 și o parte din versetul 12. Cuvintele : "Și el a aruncat adevărul la pământ" arată cum va fi purtarea acestui corn în zilele din urmă, ceea ce vom găsi explicat la sfârșit.

     "Și el (Gabriel) s-a apropiat de locul unde eram; și, când a venit, eu m-am înfricoșat și am căzut cu fața la pământ. Și el mi-a zis: Înțelege, fiu al omului, că viziunea este pentru timpul sfârșitului. Și, pe când vorbea cu mine, am fost într-o adâncă amețeală cu fața la pământ. Și el m-a atins și m-a făcut să stau în picioare pe locul unde eram. Și el a zis: Iată, te voi face să cunoști ce va fi la sfârșitul mâniei; căci sfârșitul va fi la timpul hotărât" (v. 17-19). Cuvântul mânie este folosit adesea în profeții, el se găsește menționat în mod deosebit în Isaia 10. Răul a început din timpul lui Ahaz, urmașul necredincios al lui David ; această pedeapsă a continuat și a crescut ; iudeii nu au vrut să se pocăiască : mâna lui Dumnezeu apăsa asupra lor ; lucrul acesta a continuat (vedeți Isaia 10:5, 8, 12, 17, 21, 25), și va continua până când poporul se va întoarce.

     Era puțin lucru la început, în comparație cu sfârșitul : Atacurile sirienilor, pierderea provinciilor ; și după acestea cuceririle babiloniene, apoi captivitatea ; dar iudeii nu au vrut să asculte. Dumnezeu le-a trimis pe Fiul Său, știți cum a fost. Când vor fi din nou în țara lor, se vor deda la idolatrie, îl vor primi pe Antihrist, în locul lui Hristos. În final, urâciunea care pustiește va fi așezată în locul sfânt până când Hristos va nimici pe vrăjmașii poporului, atunci mânia se va termina. Acest timp de mânie constă în faptul că Dumnezeu abandonează poporul Israel sub puterea dușmanilor lor ; dar ceea ce este în mod special numit mânie, sunt atacurile la care iudeii sunt abandonați din cauza nelegiuirii lor din zilele din urmă, din timpul lui Antihrist ; eu nu zic că Antihrist este mânia, dar iudeii sunt dați instrumentelor mâniei lui Dumnezeu, datorită relației lor cu el. Dumnezeu i-a stabilit dinainte durata. Vedeți Isaia 10:5 la 25, unde se vede că Asirianul este instrumentul.

     "Și în timpul de la urmă al împărăției lor, când cei fărădelege vor umple măsura, se va ridica un împărat neînduplecat la înfățișare și priceput în uneltiri" (v. 23).

     Acum tipul este împăratul sirienilor, nu am nicio îndoială : un împărat din dinastia seleucizilor ; dar comportamentul său nu este sfârșitul mâniei, și acest lucru este foarte sigur, iar în explicația pe care Daniel o dă, el se limitează să spună ceea ce antetipul va face în timpul de la urmă (vedeți v. 17), care va avea loc la sfârșitul mâniei împotriva iudeilor, la sfârșitul timpului (vedeți v. 19). Iată ce va avea loc atunci - și mai întâi trebuie lăsat deoparte orice gând cu privire la Biserică : nu este vorba nicidecum despre creștini ; este vorba despre iudei și despre tot ce se va întâmpla iudeilor în zilele din urmă, la sfârșitul mâniei. - Prin urmare, în timpul din urmă ale împăraților care au împărțit imperiul grec, "se va ridica un împărat neînduplecat la înfățișare și priceput în uneltiri". Aceste împărății vor fi restabilite, acesta este primul lucru : va fi împăratul sudului și împăratul nordului : împăratul a ceea ce se numește acum Turcia asiatică pentru nord, și împăratul Egiptului pentru sud. La sfârșitul dominației împărățiilor care au apărut din imperiul grec, vom regăsi aceste națiuni ; aceasta se aplică la ceea ce este numit sfârșit, timpul de la urmă, adică, sfârșitul căilor lui Dumnezeu față de iudei : la sfârșitul veacului, dacă vreți, vom regăsi Egiptul, fără îndoială, dar mai ales împăratul nordului. Acest vechi corn al monarhiei grecilor va reintra în scenă. Eu nu pot să spun cine va deține aceste țări, dar teritoriul este foarte clar stabilit.

     Un alt fapt care se va întâmpla în ziua când se vor împlini profețiile, este că, atunci când iudeii se vor întoarce în țara lor, nelegiuirea va crește și mai mult ; vor fi mai răi decât au fost. Li se va întâmpla ceea ce Domnul le-a spus : "Va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela îl veți primi" (Ioan 5:43). În plus, El a mai zis : "Când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și nu găsește. Atunci spune: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit; și, venind, o găsește neocupată (sau "goală"), măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiesc acolo; și starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi și cu generația aceasta rea" (Matei 12:43-45). Adică, iudeii fiind întorși în țara lor, duhul necurat, duhul idolatriei care îi părăsise (nu mai era din timpul lui Isus Hristos) intră în casa lui goală, măturată și împodobită, și aduce împreună cu el alte șapte duhuri necurate, iar starea din urmă a națiunii va fi infinit mai rea decât cea dintâi.

     Eu nu spun că aceasta se poate întâmpla doar iudeilor, dar Domnul o aplică iudeilor : "Astfel va fi cu generația aceasta rea". Când fățarnicii vor atinge cea mai înaltă treaptă a fățărniciei, fățărnicia sau răzvrătirea iudeilor împotriva lui Dumnezeu va umple măsura.

     Găsim deci, în acest pasaj, sfârșitul veacului în general, și în special sfârșitul acestei puteri grecești a celor patru monarhii ale imperiului lui Alexandru, și pe iudei deveniți complet apostați, răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu : nu doar în starea lor actuală (*), ci mult mai rea, la întoarcerea în țara lor. Toate acestea se vor împlini în răsărit, în Palestina, cu un împărat al monarhiilor grecești, al cărui tip a fost cu siguranță împăratul Siriei Antioh Epifanul.

     (*) Este vorba despre starea iudeilor din sec. XIX, când au fost scrise aceste explicații. Pe cea actuală, din timpul nostru, o vedem destul de bine, n.t.

     Referitor la un "împărat neînduplecat la înfățișare și priceput în uneltiri" [Biblia fr. "un împărat cu o față îndrăzneață, și auzind (sau care aude) enigme (sau ghicitori)] , va exista, la acest ultim împărat al monarhiei grecești, nu doar o putere materială, dar și un duh de înțelepciune și înțelegere capabil să explice enigme ; va fi un fel de profet, care (nu vreau să spun în sens bun) explică lucruri adânci și tainice. El acționează prin înșelăciunea și infiltrarea sa asupra națiuni iudaice, în felul acesta, cât și prin puterile sale materiale.

     "Și puterea sa va fi mare, dar nu prin propria lui putere" (v. 24). Va fi un împărat dependent de-o altă putere. Va fi puternic, dar nu prin propria lui putere, așa cum se întâmplă uneori.

     "Și va nimici pe cei puternici și pe poporul sfinților". În ciuda stării de viclenie și rebeliune în ansamblul său, acest popor este pentru profet poporul sfinților (*).

     (*)  Această expresie este din capitolul 7:27 ; numai acolo cuvintele "locurilor preaînalte" sunt adăugate la "sfinților", dat fiind subiectul capitolului.

     "Și prin viclenia lui va face să prospere înșelăciunea în mâna lui; și se va înălța în inima lui; și prin prosperitate va corupe pe mulți" (v. 25). Adică lucrul acesta nu va fi stric prin forța armelor, ci se va ocupa de iudei prin intermediul păcii ; și prin această infiltrare, prin această subtilitate, ca un fel de rabin, acest împărat va avea o influență mare asupra națiunii iudaice. 

     În final, "se va ridica împotriva Căpeteniei căpeteniilor, dar va fi frânt fără mână omenească" (v. 25). Acest împărat viclean, nu doar că va corupe pe mulți iudei și va câștiga în același timp o influență mare asupra națiunii, dar ridicându-se împotriva lui Hristos care este Prințul prinților, va fi nimicit fără mână omenească.

     Puteți vedea că în explicația referitoare la comportamentul cornului mic, nu este vorba despre jertfa neîncetată, aceasta nu i se atribuie deloc ; așa că simțim cu atât mai mult importanța corectării versetului 11.

     El îi asuprește pe iudei, triumfă asupra iudeilor prin subtilitatea minții sale, pierzând pe mulți prin pace și prosperitate. Iată ceea ce ne este revelat despre o putere care iese din monarhia greacă în răsărit, care va acționa în mijlocul poporului iudeu la sfârșit, și care va fi nimicită fiindcă se va ridica la sfârșit împotriva lui Hristos.

     Aceasta este originea sa, comportamentul său și sfârșitul său.

     Să revenim acum la jertfa neîncetată, v. 13, 14 : "Și am auzit un sfânt vorbind; și un alt sfânt îi spunea celui care vorbea: Până când va fi viziunea despre jertfa neîncetată și despre fărădelegea pustiitoare, spre a da și sfântul locaș și oștirea să fie călcate în picioare? Și mi-a zis: Până la două mii trei sute de seri și dimineți; atunci sfântul locaș va fi curățit". Continuarea acestor versete o găsim la versetul 26 : "Și viziunea serilor și dimineților care a fost spusă este adevărată; dar tu pecetluiește viziunea, căci este pentru multe zile". Găsesc o remarcă importantă de subliniat aici cu privire la date și la calcule : cred că acest pasaj, precum și pasajele din cartea Daniel, care vorbesc de 1260 de zile sau 90 de zile, sau trei timpi și jumătate, nu se pretează la calcule pe ani, și sunt gata să cred că cele 2300 de zile s-au împlinit în timpurile din vechime. Dar în toate cazurile, dacă vrem să socotim datele, trebuie să aplicăm aceste date la iudei și la Ierusalim, și nu la circumstanțele creștinătății.

     S-ar putea să existe circumstanțe similare în acestea, fiindcă taina fărădelegii este deja la lucru, deși cel rău nu este încă dezvăluit ; dar, în dezvoltarea sa în toate privințele, taina are deja principiile și mândria ; doar că, de îndată ce ajungem să clarifică lucrurile și să ne întrebăm dacă ele au fost de fapt împlinite, suntem obligați să aplicăm aceste pasaje la Ierusalim, la iudei, la ceea ce se va întâmpla la sfârșitul mâniei. Ori, sfârșitul mâniei în niciun caz nu a sosit.

     Nu am decât un singur cuvânt de adăugat. Ceea ce tocmai am tratat pare ceva puțin în legătură cu ceea ce ne privește. Ceea ce am tratat la celălalt corn mic era mult mai legat de noi, pentru că acest corn mic aparține ultimei fiare, cu care avem de-a face, fiind în țările care trebui să-i fie supuse, în Franța, în Elveția, într-un cuvânt în Europa de vest ca făcând parte din imperiul roman unde creștinismul și-a avut dezvoltarea sa, și nu în teritoriile răsăritene ale fiarei de care tocmai am vorbit (a doua fiară care iese din pământ, Apoc. 13:11, n.t.). Dar dacă este important, pe de-o parte, să fim despărțiți de răul care trebuie să vină în mijlocul lucrurilor cu care suntem în relație, pe de altă parte, nevoia acestei separări tinde să denatureze judecata noastră, pentru că, dându-ne o importanță mare nouă înșine, suntem preocupați doar de noi înșine, în timp ce Dumnezeu dă mai multă importanță iudeilor decât nouă în ce privește posesiunea și promisiunile acestei lumi. Dar iată ce aduce această istorie în cadrul a ceea ce ne interesează, adică, planurile lui Dumnezeu cu privire la Hristosul Său : Ultimele lucruri pe care le vedem aici în marile evenimentele care trebuie să aibă loc, este că acest corn mic se ridică împotriva Domnului domnilor ; ori ca lumea să fie binecuvântată, trebuie ca Domnul să zdrobească acest corn mic, astfel încât, sub stăpânirea Lui, toți să fie binecuvântați și să se bucure de pace.

 

                       STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                          - VI -

     J. N. Darby

     6     Capitolul 7 v. 13-28

     Iată acum a treia viziune. "Am privit în viziunile de noapte și, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; și s-a apropiat de Cel Bătrân de zile și L-au adus înaintea Lui. Și I s-a dat stăpânire și glorie și o împărăție, pentru ca toate popoarele, națiunile și limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire eternă, care nu va trece, și împărăția Lui nu va fi nimicită" (v. 13, 14). Astfel este împărăția care Îi va fi încredințată, și de care Se va folosi pentru a supune toate lucrurile lui Dumnezeu Însuși.

     Venim acum la explicația dată profetului în versetele 15 la 17 : "Viziunile capului meu, spune Daniel, m-au tulburat. M-am apropiat de unul dintre aceia care stăteau de față și l-am întrebat despre adevărul tuturor acestora. Și el mi-a spus și m-a făcut să cunosc interpretarea acestor lucruri. Aceste fiare mari, care sunt patru, sunt patru împărați care se vor ridica din pământ". Dar iată un adevăr despre care nu a fost spus încă niciun cuvânt : 

     "Sfinții locurilor preaînalte vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția pentru totdeauna și în vecii vecilor" (v. 18). 

     Deci, ceea ce urmează nu este doar istoria a ceea ce se va întâmpla printr-un efect al Providenței și prin judecata lui Dumnezeu : interpretarea se referă la ceea ce privește pe poporul lui Dumnezeu, sfinții locurilor preaînalte. Vom vedea că explicațiile, date în profeții asemănătoare, sau în parabole, merg întotdeauna dincolo de lucrurile pe care aceste profeții le conțin. Iată deci marele adevăr care este adăugat aici : Sfinții locurilor preaînalte vor obține împărăția în vecii vecilor. Teza generală a capitolului este că vor fi patru fiare mari care se vor ridica pe pământ și care vor fi în final judecate de Dumnezeu, și celălalt adevăr, adăugat în explicație, este că sfinții locurilor preaînalte vor primi împărăția, și că fiarele vor fi date la o parte.

     "Atunci am dorit să cunosc adevărul despre fiara a patra, care era deosebită de toate celelalte, peste măsură de înspăimântătoare, ai cărei dinți erau de fier și unghiile ei de aramă; care mânca, sfărâma și călca în picioare ce rămânea" (v. 19). Dorința profetului nu era doar pentru curiozitatea lui, ci pentru ca noi să înțelegem sfârșitul fiarei, și în același timp toate principiile de comportament care caracterizează gândurile sale față de ea. Ea vrea să stăpânească totul, cu orice preț. Este tocmai ceea ce a făcut a patra fiară, și ceea ce va face încă. Este Europa, cel puțin occidentală.

     "Și despre cele zece coarne, care erau pe capul ei, și despre celălalt corn care a ieșit și dinaintea căruia au căzut trei; despre cornul acela care avea ochi și o gură care vorbea lucruri mari și a cărui înfățișare era mai mare decât a semenilor săi" (v. 20).

     Cornul avea inteligență, planuri. Trei din aceste coarne (împărății) au căzut înaintea acestui corn mic ; apoi acest corn mic, la început mic, devine mai mare la înfățișare decât semenii săi, adică, a crescut, și că în final acesta este cel care stăpânește printre coarne. Veți vedea în versetele care urmează, că acest corn acaparează, ca să zicem așa, toată puterea fiarei, sau cel puțin împrumută caracterul ei : acela de a avea stăpânirea. Comportamentul cornului mic îl decide pe cel al fiarei, și care este sursa ei, și în același fel cauza distrugerii ei.

     "Am privit, și cornul acela a făcut război cu sfinții și i-a învins, până a venit Cel Bătrân de zile și judecata a fost dată sfinților locurilor preaînalte și a sosit timpul hotărât și sfinții au luat în stăpânire împărăția" (v. 21, 22).

     "El a zis astfel: Fiara a patra va fi o a patra împărăție pe pământ, care va fi deosebită de toate împărățiile și va sfâșia tot pământul și-l va călca în picioare și-l va sfărâma în bucăți. Și cele zece coarne sunt zece împărați care se vor ridica din împărăția aceasta; și după ei se va ridica un altul, și el se va deosebi de cei dintâi și va supune trei împărați" (v. 23, 24).

     Prin urmare, acest corn nu va fi o împărăție obișnuită, ci o putere specială care se va ridica în mijlocul celorlalte. Apoi el face trei lucruri : În primul rând, el va rosti cuvinte împotriva Dumnezeului de sus, care stăpânește peste ceruri și peste pământ. În al doilea, el va nimici pe sfinții locurilor preaînalte, cei care Îl recunosc pe Dumnezeu în locurile de sus ; de asemenea, el va face război cu iudeii credincioși, care s-au întors în țara lor. În al treilea rând, nu doar că îi distruge pe sfinți, ci gândește că poate să schimbe timpurile (adică, anumite zile de sărbătoare care se repetă an de an, și care constituie perioade printre iudei ; precum Paștele, Cincizecimea, sărbătoarea corturilor, etc.) și legea însăși.

     Ele vor fi date în mâinile sale, și anume timpurile și legea, până la un anumit timp : aceasta nu va fi pentru totdeauna. Eu îl văd apostat, părăsind pe Dumnezeu în puterea Sa, îl găsesc făcând război sfinților care recunosc pe Dumnezeu, și în final, punând deoparte în mod complet poruncile iudaice. Acesta este aici caracterul final pe care îl poartă această fiară sub influența cornului mic.

     Va trebui să luăm din nou în considerare, și este important de urmărit îndeaproape această parte a cărții, având în vedere caracterul acestui corn mic și locul pe care el îl ocupă în revelațiile lui Dumnezeu. Dar în final, oricare ar fi pretențiile sale, judecata va veni, și i se va lua stăpânirea (v. 23-26).

     Acum am dori să vă atragem atenția asupra acestui lucru : Am văzut în general, în partea profetică a acestui capitol, în contrast cu interpretarea profeției, fiara nimicită și arsă în foc (v. 11), în timp ce, în interpretare, Duhul lui Dumnezeu este ocupat în întregime cu cornul cel mic. Judecata se va ține și i se va lua stăpânirea acestui corn mic (v. 26). În Apocalipsa, cele zece coarne dau puterea lor fiarei (Apoc. 17:13) ; dar acest corn mic stăpânește moral fiara și, prin urmare, toate celelalte coarne, prin inteligența și influența lui ; astfel încât Duhul lui Dumnezeu vorbește despre el ca fiind personajul cu care se va ocupa profeția.

     De fapt, acesta este fiara, deoarece cornul cel mic are toată puterea fiarei, și că felul său de a se purta îl caracterizează, căci după cum este cornul care hulește, persecută și schimbă timpurile și legea, tot așa este și stăpânirea lui, a lui, care îi va fi luată.

     Observați iarăși că, orice a făcut cornul cel mic înaintea ochilor profetului (v. 20, 21), celelalte coarne nu au încetat să existe. Mai erau încă șapte, după ce el a supus trei, astfel că noi nu vedem în acest corn mic întregul imperiu al cele de-a patra fiară din punct de vedere geografic. Acest corn mic este moral întreaga fiară, dar nu în limitele geografice. Șapte din coarnele care erau mai înainte continuă să existe încă.

     Avem astfel starea fiarei, reprezentată printr-un corn special, care este cu totul diferit de celelalte. În aparență el este mic, se ridică mic, dar în curând este mai mare decât semenii săi. El este îndrăzneț ; el este cel care lovește, persecută, schimbă timpurile ; el este cel care reprezintă în mod complet fiara înaintea lui Dumnezeu, în ce privește judecata. Dar, în același timp, cu privire la puterea personală și materială, există, în alte locuri, șapte coarne, care au rămas în întinderea imperiului roman, și care sunt astfel, din punct de vedere material, instrumentele răului moral al cornului cel mic. Aceasta ne oferă câteva detalii despre starea lucrurilor : Vedem un corn care face rău, iar marea masă a imperiului divizată în șapte părți, dând puterea părții care este mare. Este ca un om care ar avea planuri mari și alți șase care îl susțin ; el ar fi cel care i-ar reprezenta pe toți.

     Am putea numi un om care să ne dea o idee despre acest lucru : Napoleon, de exemplu ; a avut alături de el Spania, Belgia și alte asemenea puteri care l-au urmat, dar care nu erau altceva decât auxiliare. El era cel care a imprimat caracterul său asupra tot ceea ce s-a făcut. Așa va fi cu acest corn mic : caracterul său va fi întipărit pe tot ceea ce se face, și nu se poate vorbi decât de el, socotind celelalte coarne ca nimic în descrierea stării morale a lucrurilor înaintea lui Dumnezeu : autoritatea lor va exista, într-o anumită măsură, în limitele împărățiilor lor, dar puterea lor va fi dată aceluia care se va ridica împotriva lui Dumnezeu și a sfinților.

     Acesta este rezumatul istoriei pe care acest capitol ne-o prezintă. Deocamdată nu mă voi întinde mai mult cu privire la acest subiect.

     Capitolul 13 și 17 din Apocalipsa ne prezintă, de asemenea, această fiară. În cap. 13 o vedem așezată pe tronul lui Satan, în timp ce o altă fiară care ajută la glorificarea celei dintâi pe tronul ei, exercită puterea lui Satan. În cap. 17 este aceeași fiară, dar ea ne este prezentată în relațiile sale cu Babilonul, curva cea mare.

     Aici, la cap. 7 din Daniel, avem fiara însăși, și războiul pe care îl face împotriva lui Dumnezeu ; o avem în relațiile sale cu sfinții locurilor preaînalte și cu poporul iudeu.

     Asupra acestor lucruri vom reveni mai târziu.

     Există, de la v. 36 până la sfârșitul v. 39, din cap. 11 al cărții Daniel, un împărat în Iudeea acționând în special în Orient, în țara iudeilor, sau "țara frumuseții". Zaharia 11 ne arată trăsăturile speciale, pe care nu le voi examina aici, ale unui păstor nebun care se va afla în Iudeea și va asupri poporul, ceea ce, cred, se referă la a doua fiară din Apocalipsa 13. La cap. 2 din a doua epistolă către Tesaloniceni, această putere, înfățișată în cu totul alt aspect, este adevărat, se prezintă în legătură cu apostazia creștină perversă, în timp ce la cap. 11 din Daniel, o vedem în nelegiuirea sa ca împărat în Palestina în legătură cu apostazia iudeilor. Aici o găsim ieșind dintre națiuni, acționând împotriva sfinților din locurile preaînalte și a iudeilor credincioși (7:25). Nu vorbesc aici despre capitolul 8, deoarece convingerea mea este că acel corn mic din capitolul 8 nu este același cu cel din capitolul 7. Există persoane care au studiat acest subiect, care nu gândesc ca mine în această privință ; dar eu am convingerea că este o altă putere care se va găsi acolo, în special în legătură cu iudeii, care va invada aceste țări din Orient, dar care nu este cornul mic despre care vorbim. 

     Există încă un pasaj pe care va trebui să-l analizăm cu privire la acest corn mic. Acestea sunt ultimele versete ale capitolului 9 din Daniel, în legătură cu pustiirea Ierusalimului. Doar le indic aici pentru ca legătura dintre aceste diferite pasaje să fie completă.

     Examinând aceste capitole din Daniel, nu am pretenția de a explica tot ceea ce se găsește în ele. Pretenția mea se limitează la a comunica ceea ce Dumnezeu mi-a dat să înțeleg mai sus ; aceasta ne-ar putea ajuta să mergem mai departe în cercetarea acestor profeții. Singura observație pe care o voi face în încheiere, este de a semnala ceea ce am văzut la Daniel însuși : uimirea lui la glasul acestui corn mic, adică, stupefacția lui la vederea nerușinării și răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. La sfârșit omul își va aroga, pentru a face război lui Dumnezeu, puterea, ca și cum ea ar fi în el, în loc de a-și avea sursa în Dumnezeu ; la fel și religia omului printre iudei, a îndrăznit să-L respingă și să-L dea la moarte pe Mesia.

     Dar puterea omului, arătându-se într-o apostazie completă, și dându-se pe sine lui Satan, este instrumentul războiului pe care acesta îl va face împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său. Nu este pur și simplu nelegiuire, ci revolta deschisă (sau pe față) a păcatului ca principiu. Oricare ar fi forma pe care o îmbracă omul în relațiile sale cu Dumnezeu, această fiară se va strădui, ca să zicem așa, să unească în ea însăși toate aceste caractere pentru a I se împotrivi. Este vorba despre Dumnezeu Însuși ? ea Îl batjocorește și se ridică împotriva Lui. Este vorba de sfinți ? îi persecută și îi nimicește. Planul ei este să răstoarne totul și să se așeze pe sine pe aceste ruine. Satan îi va da tronul său după ce a fost aruncat din cer, cu trei ani și jumătate înaintea judecății când, știind că nu mai are decât puțin timp, va acționa cu o furie mare, dând-i putere celui rău să instaureze tronul său pe pământ. În legătură cu iudeii, ea va schimba legea și poruncile sale. În același timp, îl vedem pe Satan acționând direct asupra minții omului prin miracole, animându-l și împingându-l să facă după voința sa, prezentându-se pe sine ca un conducător universal, nimicind astfel orice relație cu Dumnezeu. Aceasta este și ceea ce ni se prezintă în 2 Tes. 2 : revolta împotriva lui Dumnezeu, dar așa cum a fost cunoscută în creștinism. Această revoltă este bazată pe apostazie ; atunci, omul păcatului se va înălța și se va prezenta pe sine ca Dumnezeu în templul lui Dumnezeu ; toți cei care nu au primit dragostea adevărului au fost înșelați de manifestările mincinoase ale puterii vrăjmașului.

     Prin urmare, aici se împlinește ceea ce găsim în capitolul 13 din Apocalipsa, și anume, că Satan îi va da tronul său și atunci, cred, că acest caracter oribil al revoltei totale se va manifesta public sub toate aspectele. Fără îndoială, răul este la lucru cu mult timp înainte, prin principii și taine, dar când tronul lui Satan va fi instaurat aici jos, așa cum va fi cu cel puțin trei ani și jumătate înaintea sfârșitului, și când judecata va fi executată asupra lui în cer, el nu mai poate înșela sub aparențe cerești (de exemplu "înger de lumină"), sfinții nu mai trebuie să lupte în locurile cerești (Efes. 6), el va da tronul său fiarei. Aceasta este o revoltă pe față, iar această revoltă este împotriva lui Dumnezeu. Cel rău prin excelență este pe scenă : "cel rău va fi descoperit", iar Dumnezeu îl va nimici. Fiara, căreia Satan îi va împrumuta puterea și toate energiile sale, va fi distrusă. Atunci, tronul va fi dat Fiului Omului.

     Este important să vedem, prin harul lui Dumnezeu, unde sfârșește drumul acestei lumi, și fiți siguri că nu este nevoie ca omul să fie ticălos în manifestarea lui exterioară pentru a-i sluji lui Satan, sau ca acest lucru să se întâmple ; căci acest corn mic avea ochi ca de om, toată capacitatea sa, toată clarviziunea lui ; toate facultățile omului sunt în perfecțiune în acest om (aceasta este ceea ce îl scoate în evidență), cu toate acestea el Îl respinge pe Dumnezeu, conștiința lui nu este de loc exersată. Ceea ce îi lipsește în mod categoric este sentimentul responsabilității sale față de Dumnezeu. Aceasta din urmă este complet negată, și orice urmă de dragoste este înăbușită la el prin setea de a se înălța. Acesta este cazul lui Adam, care a vrut să fie ca Dumnezeu, punându-L pe Dumnezeu deoparte.

     Atunci se va ține judecata, și Hristos va fi arătat în toată gloria Sa, și aceasta este ceea ce noi așteptăm când ni se vorbește despre îmbunătățirea lucrurilor aici jos. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi avem, ca creștini, o parte mult mai bună, o parte cerească care constă în a fi cu Hristos, și cu Hristos pentru totdeauna.

     

 

                                 STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                       - V -

     J. N. Darby

     6     Capitolul 7 v. 1-12

     Reamintesc aici împărțirea foarte evidentă a cărții Daniel. Prima parte se încheie la sfârșitul capitolului 6. Comunicările pe care această primă parte le conține nu au fost făcute în mod direct lui Daniel, ci lui Nebucadnețar, printr-un vis ; lui Belșațar și lui Darius, prin lucrurile care li s-au întâmplat, și cărora Daniel le-a dat explicația. 

     În a doua parte a cărții care începe aici, avem comunicările făcute lui Daniel însuși. Amintesc, de asemenea, că întregul subiect de care se ocupă profeția lui Daniel, și care servește chiar drept bază pentru întreaga carte, sunt iudeii. Vechiul popor al lui Dumnezeu era în captivitate, și a fost înlocuit, în ce privește tronul (sau conducerea) lumii, cel puțin referitor la drepturile asupra acestui tron, de către națiuni. Dumnezeu a avut tronul Său la Ierusalim, nu mai era acolo, deși fusese literalmente acolo. Înaintea captivității Dumnezeu Și-a așezat gloria Sa în templu ; El exercita guvernarea, pedepsindu-i pe cei răi ; era o judecată imediată, teocrație pură, în raport cu regalitatea ; toate acestea au încetat complet.

     Iudeii, în loc să acționeze așa cum ar fi trebuit să acționeze cei care erau sub guvernarea lui Dumnezeu, au fost total infideli ; i-au nimicit pe pruncii lor, arzându-i în foc pentru Moloh, și s-au închinat idolilor. Consecința acestui comportament a fost, că Dumnezeu nu a putut să Se identifice cu o asemenea națiune. El a lepădat-o, a luat tronul Său din Ierusalim, și a încredințat stăpânirea și imperiul lumii națiunilor, după cum vedem la capitolul 2 al acestei cărți, versetul 38. De atunci tronul a fost așezat printre națiuni ; Nebucadnețar a luat Ierusalimul, și timpul națiunilor a început.

     Există, în acest subiect, două părți ; am remarcat deja acest aspect : pe de-o parte, responsabilitatea națiunilor ; pe de altă parte, împrejurările care îi privesc pe iudei în acel timp, în special cele ale rămășiței credincioase, obiect special al gândurilor lui Dumnezeu. În cursul primei părți, am văzut caracterele generale ale împăraților națiunilor.

     Acum ajungem la detalii, mult mai multe de urmărit, despre caracterul și istoria fiarelor, în mod particular în relația lor cu poporul iudeu și cu rămășița care Îl aștepta pe Dumnezeu. Nu doar că aceste fiare și-au pierdut inteligența refuzând să se supună lui Dumnezeu, dar ele au persecutat pe poporul Său ; de asemenea, pentru a dezvolta mai complet împrejurările poporului lui Dumnezeu, avem, în această parte, o istorie mai detaliată a unora dintre aceste fiare, și în același timp împrejurările rămășiței sub stăpânirea lor, precum și alte detalii, după cum vom vedea mai târziu, asupra diferitelor evenimente care trebuie să se întâmple poporului sfânt. 

     Există un alt lucru de remarcat : caracterul acestei cărți Daniel care, în partea profetică, se aseamănă cu cel din Apocalipsa ; adică nu se adresează nimic poporului lui Dumnezeu. În alți profeți în general, de exemplu în Isaia, în Ieremia, etc., ne sunt date multe profeții cu privire la lucrurile viitoare : dar profetul se adresează apoi poporului lui Dumnezeu, fiindcă acest popor era încă recunoscut. Dar când poporul lui Dumnezeu nu mai este recunoscut deloc, Dumnezeu poate să dea la un profet, la o rămășiță, la un Daniel, revelații care privesc acest popor, dar profetul nu se mai adresează acestuia. Ei bine ! acesta este caracterul cărții Daniel. Acesta din urmă nu se adresează nicidecum iudeilor ; el se bucură de comunicările lui Dumnezeu ; dar nu le spune niciun cuvânt. Dumnezeu, am spus, nu mai recunoaște poporul Său, ci El are o rămășiță reprezentată doar de Daniel (*). Dumnezeu nu mai recunoaște poporul Său în guvernarea lumii, dar are o rămășiță, și le-a comunicat credincioșilor pe care i-a ales soarta acestei rămășițe și ceea ce avea să se întâmple cu ea.

     (*) Sub multe aspecte Daniel este un tip al lui Hristos, ca având Duhul lui Hristos în simpatiile Sale cu rămășița, și ca fiind reprezentantul lor înaintea lui Dumnezeu.

     La fel este în partea profetică din Apocalipsa, adică acele comunicări sunt făcute lui Ioan, și nu Ioan care vorbește creștinilor. Numai Biserica fiind încă în existență, i se poruncește lui Ioan să-i facă parte de aceste comunicări. Acolo este făcut un depozit de anumite adevăruri, de anumite evenimente, pentru binecuvântarea Bisericii din toate timpurile, aici, pentru iudei când vor ajunge să creadă. Ceea ce este important, este că aceasta presupune că poporul lui Dumnezeu nu mai este recunoscut ; și cred, de asemenea, că aceasta are forță în ceea ce privește Apocalipsa, vorbind întotdeauna de partea sa profetică.

     Acum, să analizăm a doua parte, sau ultimele șase capitole din cartea Daniel în care comportamentul fiarelor, sau al diferitelor puteri ale națiunilor, ne este detaliat ; precum și împrejurările sfinților în perioada în care aceste fiare exercită această stăpânire, apoi judecata lui Dumnezeu de la sfârșit.

     În capitolul 7, care este introducerea acestei a doua părți, găsim trei viziuni, ale căror obiecte sunt acestea : Faptul general că va exista aceste patru fiare, dar că a patra va avea o cu totul altă importanță pentru că, deși primele trei au acționat rău împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său, sub stăpânirea celei de-a patra și ultimei fiare va avea loc o răzvrătire pe față împotriva lui Dumnezeu, fie a iudeilor, fie a creștinătății, fie a puterii imperiale a națiunilor ; răzvrătirea, al cărei rezultat va fi o nimicire totală a fiarei, fiindcă ea se va ridica într-un mod deschis împotriva lui Dumnezeu, împotriva autorității Sale și a gloriei Sale.

     Prima viziune (v. 3-6) ne oferă descrierea doar a primelor trei fiare. Stăpânirea lor, este adevărat, este înlăturată succesiv, dar viața lor este prelungită : ele nu sunt nimicite.

     A doua viziune (v. 7) este istoria detaliată a celei de-a patra fiare care a fost menționată.

     A treia viziune (v. 13) este opusul a tot ceea ce a fost mai înainte, adică stăpânirea este dată Fiului Omului. Expresia : "Am privit în viziunile de noapte" (v. 2, 7, 13), evidențiază cele trei părți distincte ale viziunii profetului. Apoi vine explicația acestor lucruri. 

     Daniel ia deci cuvântul și spune: "Priveam în viziunea mea de noapte și, iată, cele patru vânturi ale cerurilor s-au dezlănțuit asupra Mării celei Mari. Și patru fiare mari, deosebite una de alta, s-au ridicat din mare" (v. 2, 3). Marea cea mare semnifică permanent, în limbajul profetic, masele popoarelor, astfel : Babilonul "șade pe ape multe". Aceste ape mari sunt popoare care nu sunt încă formate în împărății, în imperii, în monarhii, dar care sunt recunoscute de Dumnezeu ca obiecte profetice. Ceea ce este organizat este mai degrabă pământul. Veți găsi, de exemplu, deosebirea dintre pământ și mare, la capitolul 13 din Apocalipsa, unde prima fiară iese din mare, în timp ce a doua iese din pământ, deoarece prima fiară era imperiul care a apărut din confuzia națiunilor și a luat naștere în mijlocul popoarelor, în timp ce a doua fiară se ridică, atunci când prima este deja pe pământ, și imperiul său întemeiat. Aceste patru fiare sunt patru monarhii.

     "Cea dintâi era ca un leu și avea aripi de vultur; am privit până i s-au smuls aripile. Și a fost înălțată de la pământ și făcută să stea pe două picioare ca un om, și i s-a dat o inimă de om" (v. 4). Aceasta este monarhia babiloniană, prima care a cucerit totul. Faraon a vrut să facă la fel, dar cele două brațe ale sale au fost rupte la Carchemiș, lângă Eufrat (Ier. 46). 

     Nebucadnețar a fost deci acest leu cu aripi de vultur, această putere care a cucerit totul. Imperiul său a durat doar șaptezeci de ani. Darius, medul a luat împărăția. Babilonul a rămas o cetate foarte mare după ce imperiul i-a fost luat ; mai târziu a fost o judecată asupra Babilonului ; a fost asediat și luat. El a fost făcut deci să stea pe picioarele sale ca un om, supus și nu a mai cucerit națiuni ; a devenit o provincie și nu a mai fost imperiul pământului.

    

     "Și iată o altă fiară, a doua, asemenea unui urs, și s-a ridicat pe o coastă. Și avea trei coaste în gura ei, între dinții ei; și i se zicea așa: Ridică-te, mănâncă multă carne" (v. 5).

     Acesta este imperiul persan. Nu mă opresc aici fiindcă cine a studiat aceste profeții știe despre ce este vorba.

     A treia fiară era "ca un leopard, și avea patru aripi de pasăre pe spatele ei; și fiara avea patru capete, și i s-a dat stăpânire" (v. 6).

     Singura observație de făcut, este că aici este vorba de monarhia lui Alexandru. Fiara ne este prezentată mai mult sub forma pe care a luat-o după moartea acestui prinț, atunci când imperiul său a fost împărțit în patru părți și nu sub forma pe care a avut-o când acest imperiu era unit sub o singură putere. Această observație este importantă, pentru că efectiv două dintre părțile în care a fost divizată, au avut mult mai mult de-a face cu iudeii decât imperiul din timpul lui Alexandru însuși. Ele au avut relații constante cu iudeii, a căror țară forma o parte a imperiului față de care cei doi conducători ai săi, și anume împăratul din nord și împăratul din sud, fiecare la rândul lui, au ridicat pretenții pe care le vom vedea în detaliu la capitolul 11.

     Daniel a spus (v. 3) că erau patru fiare ; el a vorbit despre trei, a patra este păstrată pentru o altă viziune (v. 7).

     "După aceea am privit în viziunile mele de noapte și iată o a patra fiară, înspăimântătoare și îngrozitoare și nemaipomenit de puternică; și avea dinți mari de fier, mânca și sfărâma și călca în picioare ce rămânea; și ea era deosebită de toate fiarele care au fost înaintea ei și avea zece coarne" (v. 7).

     Ceea ce o deosebea în mod special pe această fiară este că ea avea zece coarne (zece împărați). "Priveam atent coarnele și, iată, un alt corn mic s-a ridicat printre ele și trei din coarnele dintâi au fost smulse dinaintea lui; și, iată, în cornul acesta erau ochi ca ochii de om și o gură care vorbea lucruri mari" (v. 8).

     Aceasta nu era doar o putere acționând ca purtată de pasiunile ei, când se ivea ocazia, nici un cuceritor mergând să apuce peste tot ceea ce putea ; era, în mișcările acestui corn mic, o lăudăroșie extraordinară, inteligență, planuri, intenții, sfaturi, reflecții ; avea ochi pătrunzători de om. Este spus, de exemplu, despre Mielul din Apocalipsa, că avea șapte ochi, perfecțiunea viziunii și a inteligenței ; adică vede totul. Aici nu era perfecțiunea, ci doar inteligența care analizează lucrurile și prin care avea intenții, și aceasta prin ochii. "Și o gură care vorbea lucruri mari". Aceasta semnifică o lăudăroșie extraordinară, care caracterizează în mod special pe acest corn. Din cauza cuvintelor pe care le-a rostit acest corn mic, fiara a fost nimicită. Căci acest corn mic, după cum vom vedea, este aici subiectul principal. El este cel care face totul, care este cauza judecății cele-i de-a patra fiare. Fiara a putut fi instrumentul folosit, dar cornul cel mic este cel care, moral, este totul.

     "Am privit până au fost puse niște tronuri, și Cel Bătrân de zile S-a așezat. Veșmântul Lui era alb ca zăpada și perii capului Său ca lâna curată; tronul Lui era flăcări de foc și roțile, foc arzător. Un râu de foc se vărsa și ieșea dinaintea Lui; mii de mii Îi slujeau și zece ori zece mii stăteau înaintea Lui. Judecata s-a ținut și cărțile au fost deschise" (v. 9, 10). 

     Scena pe care tocmai am avut-o în fața ochilor noștri este o scenă de judecată. Adevărata forță a cuvântului folosit aici nu este : răsturnarea tronurilor, ci așezarea lor. Iată pe Cel Bătrân de zile care Se așază ca să judece ; miliarde de miliarde sunt acolo înaintea Lui. Cărțile sunt deschise. Nu-L avem încă pe Fiul Omului. Cel Bătrân de zile este Cel care judecă. Cel Bătrân de zile era Hristos Însuși, sub un alt aspect ; dar aici El Îi este prezentat ca Fiu al Omului. 

     În Apocalipsa, când Ioan privește, Îl vede ca pe Fiul Omului, cu toate atributele Celui Bătrân de zile (Apoc. 1:13, 14). Dar aici Îl avem pe Cel Bătrân de zile, deoarece Hristos este considerat ca Mesia, sau mai degrabă ca Unsul (deci și ca om), fiindcă sub acest caracter era cunoscut de iudei, și ca moștenind drepturile omului, din partea lui Dumnezeu, în această lume. Aceasta este ceea ce face diferența dintre expresia "Mesia" și cea de "Fiul Omului". Recent am fost uimit de acest lucru citind Evanghelia după Matei.

     Ca Unsul, El a venit ca Împărat aici jos. Când a venit ca Mesia, știm cu toții că a fost respins ; Mesia a fost nimicit, este spus, și nu a avut nimic. Dar când Dumnezeu Îl va așeza mai târziu (nu vorbesc despre gloria Sa în cer, fiindcă este un lucru deja împlinit), când, spun, Dumnezeu Îl va așeza pe tronul Său, nu va fi doar Mesia ; Dumnezeu nu restabilește niciodată ceea ce este stricat, deoarece acest fel de a lucra ar fi nedemn de El ; dacă Satan a stricat lucrarea Sa, Dumnezeu nu Se mulțumește să refacă ceea ce a devenit rău. Când nebunia omului și răutatea lui Satan au distrus o anumită binecuvântare trecătoare pe care Dumnezeu a prezentat-o omului sau în om, atunci Dumnezeu stabilește întotdeauna ceva infinit superior. Găsim un exemplu izbitor al acestui lucru în persoana lui Isus Hristos Însuși. Omul inocent a fost introdus pe pământ, ei bine ! nebunia omului a stricat această inocență. L-a restabilit Dumnezeu pe omul inocent ? Nu, El L-a introdus pe propriul Său Fiu, un Om glorios în ceruri și pe pământ. Astfel Dumnezeu îngăduie ca lucrurile pe care le prezintă sau le încredințează omului să fie stricate ; apoi El stabilește în locul lor ceva infinit superior, potrivit scopului Său declarat. 

     Ei bine ! la fel este și cu Mesia. El a fost prezentat ca Împărat al iudeilor, a fost recunoscut, prin credință, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Ori, ca Fiu al lui David, ar fi trebuit să domnească pe tronul lui David, dacă ar fi fost primit.

     Omul, fiind păcătos, nu a vrut să-L primească ; dar, când El va reveni, nu va fi primit ca Mesia, nici chiar ca Fiul lui David. Trebuia ca El să meargă și să primească Împărăția din mâinile Tatălui Său ; de aceea a zis Mariei, stabilind relații noi între Dumnezeu și ucenicii Săi în virtutea lucrării Sale și a înălțării Sale la Tatăl : "Nu Mă atinge". Trebuia ca El să meargă pentru a primi Împărăția de sus, aceasta nu era doar Împărăția din care nu a primit nimic aici jos, ci domnia peste toate lucrurile, nu doar ca Mesia, ci ca Fiu al Omului : stăpânirea peste toate lucrurile, fiindcă Dumnezeu a hotărât ca toate lucrurile să-I fie supuse. De aceea Îl vedem aici venind cu norii cerurilor ca Fiu al Omului.

     Atunci când Hristos S-a înfățișat iudeilor ca Mesia, și chiar națiunilor sub Ponțiu Pilat (Ioan 18:37), a fost respins ; după care Dumnezeu nu L-a mai prezentat ca Mesia, ci ca Moștenitor al tuturor lucrurilor. Cum se va face aceasta ? nu prin voia omului. Hristos a fost arătat spre buna plăcere a omului (Luca 2:14), dar nu a găsit decât ură și dispreț ; ei L-au răstignit. Lucrul acesta va fi proclamat prin judecata lui Dumnezeu.

     Trebuie deci, când acest corn mic va rosti lucruri mari (v. 8), când toată răutatea omului va fi manifestată, când ea va ajunge la culme, atunci trebuie ca tronurile să fie așezate, și ca Dumnezeu să-Și exercite stăpânirea. Atunci când stăpânirea încredințată omului devine răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, atunci trebuie ca Dumnezeu să ia această stăpânire în mâinile Sale, ca Dumnezeu să așeze tronuri pentru El, ca judecata să înceapă, ca să fie deschise cărțile, și ca omul să dea socoteală lui Dumnezeu.

     Rezultatul judecății Celui Bătrân de zile este de a dă împărăția Fiului Omului ; căci aici este vorba despre puterea și drepturile Celui Bătrân de zile. Această judecată era demonstrația că Cel care avea drepturile de la început până la sfârșit, deși a fost ascuns, era Cel care a dat stăpânirea unora și altora. Dumnezeu era ascuns, ca să zicem așa, în timpul domniei celorlalte fiare, totuși Providența Sa a lucrat. Babilonieni au fost înlocuiți de către perși, aceștia de către greci. Toate acestea s-au făcut așa cum se face și astăzi în căile Providenței care guvernează lumea, fiindcă Cel Bătrân de zile, ale cărui drepturi nimic nu le poate nimici, nu era încă așezat să execute judecata după lucrurile care au fost făcute împotriva Lui ; dar nu va mai fi așa la sfârșit : încă nu a fost o răzvrătire pe față, fiara care zice : "Eu însumi vreau să fiu Dumnezeu, și nimeni altcineva nu va fi Dumnezeu". După cum i se spune prințului Tirului : "Vei mai zice tu înaintea celui care te va ucide: Eu sunt Dumnezeu?" Acesta va fi cazul celei de-a patra fiare, și judecata ei va fi judecata lui Dumnezeu care se va executa împotriva omului, în această stare de revoltă și răzvrătire.

     Iată deci ceea ce a atras atenția lui Daniel : "Am privit atunci, din cauza glasului cuvintelor mari pe care le rostea cornul. Am privit până a fost ucisă fiara; și trupul ei a fost distrus și a fosta dat ca să fie ars în foc" (v. 11). Este uimitor să auzim pe acest corn îndrăznind să rostească astfel de lucruri în prezența lui Dumnezeu, cuvinte atât de nerușinate, atât de mândre, până acolo încât să spună că el singur (cornul) vrea să fie Dumnezeu ! Este uimitor, dacă există un Dumnezeu, ca El să permită ca astfel de cuvinte să fie rostite. Atunci el privește ca să vadă care va fi rezultatul : "Am privit până a fost ucisă fiara; și trupul ei a fost distrus și a fost ars în foc". iată rezultatul. Apoi adaugă : "Cât despre celelalte fiare, li s-a luat stăpânirea; totuși viețile li s-au prelungit", adică, după ce imperiul a încetat să mai fie la Babilon ea (fiara) a mai supraviețuit un anumit timp, la fel și perșii, etc., dar distrugerea acestei a patra fiare trebuie să fie totală. O prelungire a vieții a fost acordată celorlalte după căderea imperiului lor prin judecata lui Dumnezeu, dar aici judecata și distrugerea totală merg împreună.

      

 

                                 STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                          - IV- 

     J. N. Darby

     5     Capitolul 6

     La capitolul 6 găsim al patrulea principiu al răului care a existat printre națiuni, în mijlocul acestei puteri a națiunilor, și care umple măsura la toată această nelegiuire. Nu este doar nelegiuirea care Îl dezonorează pe Dumnezeu, ci este omul care se înalță și se pune în locul lui Dumnezeu Însuși. Împins de un duh de lingușire și mânat de dorința ruinării totale a mărturiei iudaice și de gelozia binecuvântării pe care Dumnezeu a dat-o acestui popor, satrapii s-au adunat la împărat și i-au spus, v. 6, 7 : "Împărate Darius, veșnic să trăiești! Toți mai-marii împărăției, căpeteniile și satrapii, consilierii și guvernatorii s-au sfătuit împreună să așeze o hotărâre împărătească și să dea o interdicție fermă, ca oricine, etc."

     Iată deci ceea ce se propunea, ca nimeni să nu fie recunoscut ca Dumnezeu, să nu se facă cerere la altcineva decât lui Darius însuși. Este ceea ce se va întâmpla, ni se spune, despre cel Rău, care se va ridica împotriva a tot ceea ce se numește Dumnezeu, prezentându-se pe sine însuși ca fiind Dumnezeu (2 Tes. 2:4). Iată ceea ce, mai departe în această carte, este spus despre el (Daniel 11:36, 37) : "Împăratul va face după voia sa și se va înălța și se va mări mai presus de orice dumnezeu și va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor; și va reuși, până când se va împlini mânia; căci ce este hotărât se va face. Și nu va ține seama de dumnezeii părinților săi, nici de dorința femeilor, nici nu va ține seama de vreun dumnezeu; căci se va înălța pe sine mai presus de toți".

     Atunci el este nimicit. Ultima treaptă a fărădelegii a sosit : adică înălțarea omului împotriva lui Dumnezeu, tentativa sa de a se pune în locul lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta este o istorie tristă. Cu toate acestea, în fiecare caz când credincioșii au fost puși la încercare (fie prin Nebucadnețar, fie prin Darius) a urmat umilirea conducătorilor națiunilor, puterea lor care se ridicase mai înainte, L-a recunoscut pe Dumnezeu, și aici sunt aduse națiunile prin intervenția lui Dumnezeu.

     Darius ajunge și el la acest punct. "Dau o hotărâre, ca în toată întinderea împărăției mele, oamenii să tremure și să se teamă înaintea Dumnezeului lui Daniel: căci El este Dumnezeul cel viu și statornic întotdeauna și Împărăția Lui nu va fi nimicită și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit".

     Există o diferență de remarcat aici : Nebucadnețar a recunoscut că Dumnezeul cerurilor este Dumnezeul iudeilor, Șadrac, Meșac și Abed-Nego, și că nu este alt Dumnezeu care să poată salva în felul acesta.

     Aici, de asemenea, Îl avem pe Dumnezeul lui Daniel, adică rămășița credincioasă a iudeilor ; dar acesta este Dumnezeul cel viu și statornic întotdeauna, a cărui Împărăție nu va fi împrăștiată niciodată, și a cărui stăpânire va fi pentru totdeauna. Este ceea ce va avea loc la descoperirea lui Isus Hristos, la întemeierea Împărăției Sale, care nu va avea sfârșit. "El salvează și scapă și El face semne și minuni în ceruri și pe pământ, El, care l-a salvat pe Daniel de puterea leilor" (v. 27). 

     Manifestarea publică a gândurilor lui Dumnezeu pe pământ este întotdeauna eliberarea iudeilor, și care dă posibilitatea ca națiunile să-L recunoască pe Dumnezeu ca adevăratul Dumnezeu, așa cum se vede în multe pasaje ale celorlalți profeți. Ele vor spune ceea ce Ietro i-a spus lui Moise : "Acum cunosc că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii".

     Iată deci pe adevăratul Dumnezeu recunoscut prin eliberare de către poporul Său, iudeii, și în același timp prin judecățile pe care le execută, la timpul potrivit, asupra celor care se ridică împotriva Lui. Prima judecată, căci este doar una, este că conducătorul națiunilor își pierde rațiunea, înțelegerea căilor lui Dumnezeu, a judecăților Sale ; a doua judecată este nimicirea completă a împăratului Babilonului. El este nimicit chiar în noaptea când L-a dezonorat pe Domnul. Acesta îl scoate afară din împărăție, îl detronează și îi ia puterea. Starea națiunilor este o istorie tristă : ea este glorioasă în rezultatul său, care este manifestarea căilor lui Dumnezeu față de poporul Său, dar ea nu este mai puțin jalnică.

     La capitolul 3 am văzut idolatria, sau mai degrabă unitatea stabilită în idolatrie prin puterea autorității civile, care, în aparență, este stăpână, în timp ce în realitate nu este decât sclava lui Satan. Capitolul 4 ne-a arătat înălțarea de sine, cap. 5, nelegiuirea pe față împotriva Domnului, iar în final, cap. 6, conducătorul națiunilor uzurpând locul lui Dumnezeu. În ciuda acestui fapt, vedem pe poporul lui Dumnezeu complet supus puterii temporare a acestor împărați, căci puterea lor venea de la Dumnezeu ; acesta este principiul foarte simplu al creștinului ; el se supune. Felul în care aceste puteri rânduite se folosesc de puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu, nu schimbă sursa puterii lor. Isus recunoaște că puterea lui Pilat, prin care acest guvernator Îl condamna, venea de la Dumnezeu. El dă mărturie, împlinind voia lui Dumnezeu și, când va sosi ceasul Său, se supune deciziilor conducătorului rânduit de Dumnezeu.

     Este clar că națiunile, în această folosire a puterii lor împotriva lui Dumnezeu, sunt conduse de Satan ; astfel, în timp ce primesc această putere de la Dumnezeu, ei o folosesc pentru Satan.

     Ce trebuie să facă copilul lui Dumnezeu ? El nu se bazează pe această putere ; el acționează după conștiința sa care nu caută decât voia lui Dumnezeu, dar se supune ; își dă trupul său, căci conștiința lui nu este supusă nimănui altcuiva decât Domnului, iar el nu poate avea doi stăpâni. Șadrac, Meșac și Abed-Nego suportă situația lor, dar în același timp, ei nu fac nimic din ceea ce împăratul, prin folosirea puterii sale, ar fi vrut ca ei să facă. Ei nu caută să-l îndepărteze pe Nebucadnețar de planurile sale, lucrul acesta nu se putea ; ei sunt amenințați și pedepsiți de el, dar ei sunt credincioși Dumnezeului lor, și Dumnezeu îi scapă. Ei s-au abandonat în mâna Lui ; El ne va scăpa, spun ei, dar dacă nu ne va scăpa, noi nu vom face absolut nimic din ceea ce lumea cere de la noi, și anume ceea ce este contrar voii lui Dumnezeu. Acesta este întotdeauna principiul credinciosului.

     Voi face aici încă o remarcă, și anume că, chiar atunci când omul manifestă necredincioșie (cum erau iudeii atunci), Dumnezeu nu pierde niciodată drepturile Sale. El poate să dea pentru un timp puterea națiunilor, dar consecința de a nu pierde niciodată drepturile Sale este că El nu abandonează niciodată pe poporul Său, după cum i-a zis lui faraon : "Lasă pe poporul Meu să plece". Poporul Israel era într-un fel un subiect de dispută între faraon și Dumnezeu. Și care a fost urmarea ? Noi avem alte speranțe, noi creștinii, dar principiul despre care vorbim rămâne întotdeauna adevărat. Daniel care are credință, vorbește așa cum vorbește întotdeauna credința, din punctul de vedere al lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu, este adevărat, a zis : "Acesta nu este poporul Meu", dar Daniel vorbește întotdeauna despre Israel ca despre poporul lui Dumnezeu, căci credința recunoaște toate drepturile lui Dumnezeu. Atunci când un iudeu avea credință în inimă, în ciuda circumstanțelor sale, Dumnezeu îl recunoaște și lucrul acesta este extrem de prețios.

     Este imposibil, în ciuda a tot ceea ce Satan a putut să facă în Biserica lui Dumnezeu, să ne pună într-o poziție în care Dumnezeu nu mai recunoaște această credință. Dacă aceasta ar fi posibil, Dumnezeu ar pierde drepturile Sale.

     Marile trăsături care caracterizează puterea națiunilor, de la Nebucadnețar până la sfârșit, sunt de toată importanța pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu. Căci, deși noi, creștinii, avem o cu totul altă speranță, ne aflăm în timpul națiunilor. Cu cât ne apropiem de sfârșit, cu atât Israel va deveni mai important, iar creștinii pot vedea lucrul acesta după cum merg lucrurile, că mersul actual al lumii înaintează rapid spre sfârșit ; astfel, cu cât Israel câștigă mai multă importanță, cu atât mai important este pentru noi să cunoaștem gândurile lui Dumnezeu față de poporul Său.

     Pentru a concluziona, iată toată istoria națiunilor, din partea lui Dumnezeu și din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Aceasta este idolatria, persecuția pentru a forța poporul să îmbrățișeze idolatria, privarea de inteligență (de minte, n.t.) ; ei nu-L recunosc pe Dumnezeu ; nu vor să-L cunoască. "Nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am construit eu ?" Aceasta este nelegiuire, este în final mândria de a vrea să fii Dumnezeu, până în punctul în care împăratul nu permite ca vreo cerere să fie adresată altcuiva decât lui.

     Când spun istoria națiunilor, vorbesc despre cea a celor patru imperii de la Nebucadnețar, de la dărâmarea Ierusalimului până la momentul când Domnul Isus va veni și va nimici această putere nelegiuită și apostată, căci ceea ce tocmai am citit acum, prezice instaurarea Împărăției lui Dumnezeu peste ruinele cauzate de nebunia nelegiuirii omului.

     Am văzut, în cele de mai înainte, modul în care ne sunt prezentate marile principii. Dar, după aceasta, Daniel însuși primește revelații de la Dumnezeu. El este cel care reprezintă rămășița iudeilor credincioși, el este cel căruia Dumnezeu îi face cunoscut gândurile Sale, el este cel care interpretează visele pe care alții le-au primit, el este cel căruia îi sunt încredințate detalii cu privire la poporul lui Dumnezeu. Până aici, am văzut comportamentul public al națiunilor ; dar în ceea ce îi privește pe iudei, Dumnezeu îi comunică profetului Său.

     Am încă o remarcă de făcut în încheierea acestui fel de prefață. Aceste comunicări ale lui Dumnezeu, aceste revelații ale lui Dumnezeu au ca efect de a ne dezlipi complet de lume, de a ne face să înțelegem că, referitor la această lume, Dumnezeu nu vede, ca să zicem așa, decât pe iudei, și pe națiunile apostate. Nu vorbesc despre creștini, ci despre puterea exterioară în această lume. El nu vede decât pe aceste mari și îngrozitoare fiare sau pe iudei ; nimic altceva. Când este vorba despre creștini, atunci Dumnezeu îi plasează cu totul în afara acestei lumi. Isus Hristos a zis : "Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume". Așa ar trebui să fie pentru activitatea noastră de fiecare zi, spre care suntem conduși de energia și lucrarea dragostei. Cu privire la speranțe, la scopul pe care ni-l propunem, atât timp cât Dumnezeu întârzie încă judecata Sa, ceea ce ne poate călăuzi nu este speranța că lumea trebuie să se îmbunătățească, căci vedem că, până când sentința va fi executată, mersul lumii nu duce decât la nelegiuire și la înălțarea omului, care aduce asupra lui blestemul lui Dumnezeu.

     Aceasta este lumea în care trăim și ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu despre ea, dar El ne-a descoperit, de asemenea, lucrurile din cer, ne-a făcut cunoscut pe Cel pe care lumea L-a respins, și care S-a înălțat la cer, astfel că noi avem un scop și motive care trebuie să guverneze și să conducă în întregime toată umblarea noastră. Trebuie ca, prin aceste motive prezentate inimii, și de care este preocupat omul cel nou, să trăim și să umblăm prin Duhul într-o lume ca aceasta în care ne aflăm ; iar dacă suntem interesați de acest pământ, să fie așa cum el va fi în lumea viitoare despre care vorbim ; dar, pe de altă parte, prin avertismentele pe care Dumnezeu ni le-a dat aici, prin aceste detalii pe care ni le-a oferit, El vrea să ne detașeze, și aceasta cu un duh inteligent, de lumea pe care o traversăm, scena pelerinajului nostru. Este un lucru îngrozitor cu câtă ușurință se atașează lumea de inimile noastre ; nu spun că inimile noastre sunt atașate acum de lume, deși și aceasta este consecința rapidă, dar că lumea se atașează de inimile noastre.

     Dacă cineva este lacom, nu este el o imagine a lumii ? Dacă cineva este foarte activ, se ocupă de lume, trăiește în ea, el este în pericol de a fi sub influența duhului care îl guvernează. Există o dificultate extraordinară pentru noi în a ne elibera de toate principiile acestei lumi. O simt pentru mine însumi. Lucrul acesta diferă în formă : la unul este lăcomie, la altul o poziție bună în lume, la un altul un duh activ, care se implică în probleme politice. Dar aceasta nu este lumea noastră, aceasta despre care vorbesc ; noi avem o alta, aceea în care Hristos va fi conducătorul, centrul și bucuria, un ansamblu din care partea cerească cu gloria ei ne aparține, în timp ce pacea unei lumi viitoare pământești va și pentru noi o bucurie continuă. Fie ca Dumnezeu să lucreze ca în toate detaliile vieții noastre, în împrejurările noastre de fiecare zi, această detașare să se realizeze și să se manifeste, și ca noi să putem spune : "Viața mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Acolo este comoara și bucuria sufletelor tuturor celor care au înțeles fericirea de a fi cu El.