temelia si adevarul

 

                                 STUDIU ASUPRA CĂRȚII DANIEL

                                                                          - IV- 

     J. N. Darby

     5     Capitolul 6

     La capitolul 6 găsim al patrulea principiu al răului care a existat printre națiuni, în mijlocul acestei puteri a națiunilor, și care umple măsura la toată această nelegiuire. Nu este doar nelegiuirea care Îl dezonorează pe Dumnezeu, ci este omul care se înalță și se pune în locul lui Dumnezeu Însuși. Împins de un duh de lingușire și mânat de dorința ruinării totale a mărturiei iudaice și de gelozia binecuvântării pe care Dumnezeu a dat-o acestui popor, satrapii s-au adunat la împărat și i-au spus, v. 6, 7 : "Împărate Darius, veșnic să trăiești! Toți mai-marii împărăției, căpeteniile și satrapii, consilierii și guvernatorii s-au sfătuit împreună să așeze o hotărâre împărătească și să dea o interdicție fermă, ca oricine, etc."

     Iată deci ceea ce se propunea, ca nimeni să nu fie recunoscut ca Dumnezeu, să nu se facă cerere la altcineva decât lui Darius însuși. Este ceea ce se va întâmpla, ni se spune, despre cel Rău, care se va ridica împotriva a tot ceea ce se numește Dumnezeu, prezentându-se pe sine însuși ca fiind Dumnezeu (2 Tes. 2:4). Iată ceea ce, mai departe în această carte, este spus despre el (Daniel 11:36, 37) : "Împăratul va face după voia sa și se va înălța și se va mări mai presus de orice dumnezeu și va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor; și va reuși, până când se va împlini mânia; căci ce este hotărât se va face. Și nu va ține seama de dumnezeii părinților săi, nici de dorința femeilor, nici nu va ține seama de vreun dumnezeu; căci se va înălța pe sine mai presus de toți".

     Atunci el este nimicit. Ultima treaptă a fărădelegii a sosit : adică înălțarea omului împotriva lui Dumnezeu, tentativa sa de a se pune în locul lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta este o istorie tristă. Cu toate acestea, în fiecare caz când credincioșii au fost puși la încercare (fie prin Nebucadnețar, fie prin Darius) a urmat umilirea conducătorilor națiunilor, puterea lor care se ridicase mai înainte, L-a recunoscut pe Dumnezeu, și aici sunt aduse națiunile prin intervenția lui Dumnezeu.

     Darius ajunge și el la acest punct. "Dau o hotărâre, ca în toată întinderea împărăției mele, oamenii să tremure și să se teamă înaintea Dumnezeului lui Daniel: căci El este Dumnezeul cel viu și statornic întotdeauna și Împărăția Lui nu va fi nimicită și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit".

     Există o diferență de remarcat aici : Nebucadnețar a recunoscut că Dumnezeul cerurilor este Dumnezeul iudeilor, Șadrac, Meșac și Abed-Nego, și că nu este alt Dumnezeu care să poată salva în felul acesta.

     Aici, de asemenea, Îl avem pe Dumnezeul lui Daniel, adică rămășița credincioasă a iudeilor ; dar acesta este Dumnezeul cel viu și statornic întotdeauna, a cărui Împărăție nu va fi împrăștiată niciodată, și a cărui stăpânire va fi pentru totdeauna. Este ceea ce va avea loc la descoperirea lui Isus Hristos, la întemeierea Împărăției Sale, care nu va avea sfârșit. "El salvează și scapă și El face semne și minuni în ceruri și pe pământ, El, care l-a salvat pe Daniel de puterea leilor" (v. 27). 

     Manifestarea publică a gândurilor lui Dumnezeu pe pământ este întotdeauna eliberarea iudeilor, și care dă posibilitatea ca națiunile să-L recunoască pe Dumnezeu ca adevăratul Dumnezeu, așa cum se vede în multe pasaje ale celorlalți profeți. Ele vor spune ceea ce Ietro i-a spus lui Moise : "Acum cunosc că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii".

     Iată deci pe adevăratul Dumnezeu recunoscut prin eliberare de către poporul Său, iudeii, și în același timp prin judecățile pe care le execută, la timpul potrivit, asupra celor care se ridică împotriva Lui. Prima judecată, căci este doar una, este că conducătorul națiunilor își pierde rațiunea, înțelegerea căilor lui Dumnezeu, a judecăților Sale ; a doua judecată este nimicirea completă a împăratului Babilonului. El este nimicit chiar în noaptea când L-a dezonorat pe Domnul. Acesta îl scoate afară din împărăție, îl detronează și îi ia puterea. Starea națiunilor este o istorie tristă : ea este glorioasă în rezultatul său, care este manifestarea căilor lui Dumnezeu față de poporul Său, dar ea nu este mai puțin jalnică.

     La capitolul 3 am văzut idolatria, sau mai degrabă unitatea stabilită în idolatrie prin puterea autorității civile, care, în aparență, este stăpână, în timp ce în realitate nu este decât sclava lui Satan. Capitolul 4 ne-a arătat înălțarea de sine, cap. 5, nelegiuirea pe față împotriva Domnului, iar în final, cap. 6, conducătorul națiunilor uzurpând locul lui Dumnezeu. În ciuda acestui fapt, vedem pe poporul lui Dumnezeu complet supus puterii temporare a acestor împărați, căci puterea lor venea de la Dumnezeu ; acesta este principiul foarte simplu al creștinului ; el se supune. Felul în care aceste puteri rânduite se folosesc de puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu, nu schimbă sursa puterii lor. Isus recunoaște că puterea lui Pilat, prin care acest guvernator Îl condamna, venea de la Dumnezeu. El dă mărturie, împlinind voia lui Dumnezeu și, când va sosi ceasul Său, se supune deciziilor conducătorului rânduit de Dumnezeu.

     Este clar că națiunile, în această folosire a puterii lor împotriva lui Dumnezeu, sunt conduse de Satan ; astfel, în timp ce primesc această putere de la Dumnezeu, ei o folosesc pentru Satan.

     Ce trebuie să facă copilul lui Dumnezeu ? El nu se bazează pe această putere ; el acționează după conștiința sa care nu caută decât voia lui Dumnezeu, dar se supune ; își dă trupul său, căci conștiința lui nu este supusă nimănui altcuiva decât Domnului, iar el nu poate avea doi stăpâni. Șadrac, Meșac și Abed-Nego suportă situația lor, dar în același timp, ei nu fac nimic din ceea ce împăratul, prin folosirea puterii sale, ar fi vrut ca ei să facă. Ei nu caută să-l îndepărteze pe Nebucadnețar de planurile sale, lucrul acesta nu se putea ; ei sunt amenințați și pedepsiți de el, dar ei sunt credincioși Dumnezeului lor, și Dumnezeu îi scapă. Ei s-au abandonat în mâna Lui ; El ne va scăpa, spun ei, dar dacă nu ne va scăpa, noi nu vom face absolut nimic din ceea ce lumea cere de la noi, și anume ceea ce este contrar voii lui Dumnezeu. Acesta este întotdeauna principiul credinciosului.

     Voi face aici încă o remarcă, și anume că, chiar atunci când omul manifestă necredincioșie (cum erau iudeii atunci), Dumnezeu nu pierde niciodată drepturile Sale. El poate să dea pentru un timp puterea națiunilor, dar consecința de a nu pierde niciodată drepturile Sale este că El nu abandonează niciodată pe poporul Său, după cum i-a zis lui faraon : "Lasă pe poporul Meu să plece". Poporul Israel era într-un fel un subiect de dispută între faraon și Dumnezeu. Și care a fost urmarea ? Noi avem alte speranțe, noi creștinii, dar principiul despre care vorbim rămâne întotdeauna adevărat. Daniel care are credință, vorbește așa cum vorbește întotdeauna credința, din punctul de vedere al lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu, este adevărat, a zis : "Acesta nu este poporul Meu", dar Daniel vorbește întotdeauna despre Israel ca despre poporul lui Dumnezeu, căci credința recunoaște toate drepturile lui Dumnezeu. Atunci când un iudeu avea credință în inimă, în ciuda circumstanțelor sale, Dumnezeu îl recunoaște și lucrul acesta este extrem de prețios.

     Este imposibil, în ciuda a tot ceea ce Satan a putut să facă în Biserica lui Dumnezeu, să ne pună într-o poziție în care Dumnezeu nu mai recunoaște această credință. Dacă aceasta ar fi posibil, Dumnezeu ar pierde drepturile Sale.

     Marile trăsături care caracterizează puterea națiunilor, de la Nebucadnețar până la sfârșit, sunt de toată importanța pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu. Căci, deși noi, creștinii, avem o cu totul altă speranță, ne aflăm în timpul națiunilor. Cu cât ne apropiem de sfârșit, cu atât Israel va deveni mai important, iar creștinii pot vedea lucrul acesta după cum merg lucrurile, că mersul actual al lumii înaintează rapid spre sfârșit ; astfel, cu cât Israel câștigă mai multă importanță, cu atât mai important este pentru noi să cunoaștem gândurile lui Dumnezeu față de poporul Său.

     Pentru a concluziona, iată toată istoria națiunilor, din partea lui Dumnezeu și din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Aceasta este idolatria, persecuția pentru a forța poporul să îmbrățișeze idolatria, privarea de inteligență (de minte, n.t.) ; ei nu-L recunosc pe Dumnezeu ; nu vor să-L cunoască. "Nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am construit eu ?" Aceasta este nelegiuire, este în final mândria de a vrea să fii Dumnezeu, până în punctul în care împăratul nu permite ca vreo cerere să fie adresată altcuiva decât lui.

     Când spun istoria națiunilor, vorbesc despre cea a celor patru imperii de la Nebucadnețar, de la dărâmarea Ierusalimului până la momentul când Domnul Isus va veni și va nimici această putere nelegiuită și apostată, căci ceea ce tocmai am citit acum, prezice instaurarea Împărăției lui Dumnezeu peste ruinele cauzate de nebunia nelegiuirii omului.

     Am văzut, în cele de mai înainte, modul în care ne sunt prezentate marile principii. Dar, după aceasta, Daniel însuși primește revelații de la Dumnezeu. El este cel care reprezintă rămășița iudeilor credincioși, el este cel căruia Dumnezeu îi face cunoscut gândurile Sale, el este cel care interpretează visele pe care alții le-au primit, el este cel căruia îi sunt încredințate detalii cu privire la poporul lui Dumnezeu. Până aici, am văzut comportamentul public al națiunilor ; dar în ceea ce îi privește pe iudei, Dumnezeu îi comunică profetului Său.

     Am încă o remarcă de făcut în încheierea acestui fel de prefață. Aceste comunicări ale lui Dumnezeu, aceste revelații ale lui Dumnezeu au ca efect de a ne dezlipi complet de lume, de a ne face să înțelegem că, referitor la această lume, Dumnezeu nu vede, ca să zicem așa, decât pe iudei, și pe națiunile apostate. Nu vorbesc despre creștini, ci despre puterea exterioară în această lume. El nu vede decât pe aceste mari și îngrozitoare fiare sau pe iudei ; nimic altceva. Când este vorba despre creștini, atunci Dumnezeu îi plasează cu totul în afara acestei lumi. Isus Hristos a zis : "Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume". Așa ar trebui să fie pentru activitatea noastră de fiecare zi, spre care suntem conduși de energia și lucrarea dragostei. Cu privire la speranțe, la scopul pe care ni-l propunem, atât timp cât Dumnezeu întârzie încă judecata Sa, ceea ce ne poate călăuzi nu este speranța că lumea trebuie să se îmbunătățească, căci vedem că, până când sentința va fi executată, mersul lumii nu duce decât la nelegiuire și la înălțarea omului, care aduce asupra lui blestemul lui Dumnezeu.

     Aceasta este lumea în care trăim și ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu despre ea, dar El ne-a descoperit, de asemenea, lucrurile din cer, ne-a făcut cunoscut pe Cel pe care lumea L-a respins, și care S-a înălțat la cer, astfel că noi avem un scop și motive care trebuie să guverneze și să conducă în întregime toată umblarea noastră. Trebuie ca, prin aceste motive prezentate inimii, și de care este preocupat omul cel nou, să trăim și să umblăm prin Duhul într-o lume ca aceasta în care ne aflăm ; iar dacă suntem interesați de acest pământ, să fie așa cum el va fi în lumea viitoare despre care vorbim ; dar, pe de altă parte, prin avertismentele pe care Dumnezeu ni le-a dat aici, prin aceste detalii pe care ni le-a oferit, El vrea să ne detașeze, și aceasta cu un duh inteligent, de lumea pe care o traversăm, scena pelerinajului nostru. Este un lucru îngrozitor cu câtă ușurință se atașează lumea de inimile noastre ; nu spun că inimile noastre sunt atașate acum de lume, deși și aceasta este consecința rapidă, dar că lumea se atașează de inimile noastre.

     Dacă cineva este lacom, nu este el o imagine a lumii ? Dacă cineva este foarte activ, se ocupă de lume, trăiește în ea, el este în pericol de a fi sub influența duhului care îl guvernează. Există o dificultate extraordinară pentru noi în a ne elibera de toate principiile acestei lumi. O simt pentru mine însumi. Lucrul acesta diferă în formă : la unul este lăcomie, la altul o poziție bună în lume, la un altul un duh activ, care se implică în probleme politice. Dar aceasta nu este lumea noastră, aceasta despre care vorbesc ; noi avem o alta, aceea în care Hristos va fi conducătorul, centrul și bucuria, un ansamblu din care partea cerească cu gloria ei ne aparține, în timp ce pacea unei lumi viitoare pământești va și pentru noi o bucurie continuă. Fie ca Dumnezeu să lucreze ca în toate detaliile vieții noastre, în împrejurările noastre de fiecare zi, această detașare să se realizeze și să se manifeste, și ca noi să putem spune : "Viața mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Acolo este comoara și bucuria sufletelor tuturor celor care au înțeles fericirea de a fi cu El.