TABĂRA
Andre Gibert
Există o anumită confuzie de care trebuie să ne temem în modul în care analizăm ceea ce ne spune Scriptura despre tabăra lui Israel. Istoria acestui popor oferă atât de multe asemănări cât și contraste cu propria noastră poziție, după cum arată, în special, epistola către Evrei, și trebuie să luăm seama atât la unele, cât și la celelalte.
Pentru aceasta este important să înțelegem, pe de-o parte, principiile morale care sunt valabile pentru toate timpurile, iar pe de alta, caracteristicile specifice economiilor (sau dispensații) succesive, astfel încât să nu ne întoarcem la lucruri învechite, obținând, în același timp, folosul pentru care ne-au fost transmise.
1 A fi în locul unde Dumnezeu poate fi întâlnit
Pasajele Scripturii unde se întâlnesc expresiile "afară din tabără" și "în tabără", în special în Exod 33:7-11, Numeri 11:24-29 și Evrei 13:11-13, ne pun în față trei situații diferite, și găsim aici trei lecții care se completează reciproc.
Punctul capital, peste tot, este cel al prezenței lui Dumnezeu : este vorba ca cel credincios să se afle în locul unde Dumnezeu este întâlnit.
2 Cortul întâlnirii afară din tabără - Exod 33
2.1 Când legea este încălcată, cei care Îl caută pe Domnul ies afară din tabără, la cortul întâlnirii
Tabăra poporului condus de Moise a fost sub ocrotirea harului divin de la ieșirea din Egipt până la Sinai. Acest popor a primit apoi legea morală (Exod 19 ; 24) și s-a angajat să o împlinească. Dar el o încalcă în prima și fundamentala sa poruncă, atunci când Moise era încă pe munte pentru a primi poruncile scrise și toate detaliile organizării închinării pământești de care urma să fie responsabilă națiunea pusă deoparte de toate celelalte. În momentul când se întoarce în tabără, Moise vede dezordinea idolatră și vițelul de aur; el sparge tablele legii, și stă la intrarea taberei și cheamă acolo pe leviți pentru a executa o judecată imediată. Apoi se suie la Domnul pentru a mijloci. La întoarcere, încă nesigur în privința a ceea ce avea să facă Domnul, dar pătruns de sentimentul gloriei lui Dumnezeu, el ia un cort, îl ridică "afară din tabără, departe de tabără", și l-a numit "cortul întâlnirii" : era chiar numele pe care Domnul i l-a făcut deja cunoscut cu privire la locașul sfânt "sfințit prin gloria Sa", unde, potrivit legii Sale, voia să locuiască în mijlocul poporului Său (Ex. 29:43-45). Toți cei care Îl căutau pe Domnul ieșeau la acest cort al întâlnirii, afară din tabără. Prezența Domnului era acolo. El îi vorbește lui Moise și îi spune că este dispus să ducă poporul. Moise "se întoarce în tabără", împlinindu-și rolul de mediator față de popor, în timp ce Iosua, în care vedem un tip al lui Hristos în Duh, "nu ieșea dinăuntrul cortului" (Ex. 33:11).
2.2 Poporul supraviețuiește prin credincioșia lui Dumnezeu, dar El nu Se asociază cu întinarea
Astfel, deși ar fi meritat să fie nimicit, poporul supraviețuiește pentru că Domnul este credincios Cuvântului Său, Lui Însuși; dar principiul permanent al separării de nelegiuire este stabilit : Dumnezeu nu asociază Numele Său cu întinarea. Doar după ce a stabilit această separare, Moise a primit instrucțiuni din partea Domnului cu privire la noile Sale căi față de poporul Său : Israel este un obiect al ocrotirii și al îndurării, dar ca atare este repus sub lege. El nu a putut să o păzească mai înainte; învățat prin această experiență teribilă, o va păzi el în continuare?
Având în vedere această punere la probă, care este cea a omului în general, tabăra lui Israel este stabilită, după un nou caracter, "de jur-împrejurul cortului întâlnirii" (Num. 2:2).
3 Tabăra în jurul cortului întâlnirii - Numeri 2:2
3.1 Dispunerea taberei în jurul cortului întâlnirii
Locașul sfânt pământesc amintit deja, așa cum tocmai l-am văzut, "cortul întâlnirii" în instrucțiunile primite prin Moise pe munte, înainte de vițelul de aur, își ocupă locul în interiorul imensei tabere a poporului Israel, indiferent dacă el staționa sau dacă se deplasa prin pustie.
Această tabără este, de fapt, constituită din alte patru "tabere" definite în Numeri 2, fiecare cuprinzând trei seminții sub același steag. "Și fiii lui Israel să-și așeze tabăra fiecare în tabăra sa și fiecare lângă steagul său" (1:52 ; 2:17, 34), ansamblul "taberelor" fiind denumit în mod expres "tabăra" (5:3). "Să-și așeze tabăra de jur-împrejurul cortului întâlnirii" dar "în fața lui" (2:2).
Numai leviții își așezau tabăra imediat "împrejurul cortului mărturiei" (1:53) : "tabăra leviților" era "în mijlocul taberelor" (2:17), asociată astfel cu acest cort. În partea centrală se afla Moise, preoții și toți leviții care păzeau, slujeau, transportau cortul și obiectele sale sfinte.
Domnul era acolo, despărțit de popor, ascuns în spatele perdelei locului sfânt, dar norul gloriei manifesta prezența Sa. În jurul și în interiorul cortului se desfășurau ritualuri și ceremonii de închinare, în special cele din ziua ispășirii. Ele erau indispensabile pentru ca relațiile Domnului cu poporul Său să fie menținute, în "trecerea peste păcatele făcute mai înainte" (Rom. 3:25), și în virtutea jertfei viitoare a lui Hristos. Dumnezeu consimte să rămână acolo prin har. Răscumpărarea lucrată la Paște și la Marea Roșie, precum și iertarea guvernamentală acordată după vițelul de aur, privite astfel, s-ar putea spune, că își dobândesc cea mai prețioasă valoare; dar, de asemenea, responsabilitatea poporului de a păzi legea devine și mai mare, și slujba acestui prim legământ va fi o slujbă a morții și a condamnării pentru om, al cărui caracter disperat îl dezvăluie (2 Corinteni 3).
3.2 Imaginile lui Hristos și ale Bisericii în tabără - Har și sfințenie
În orice caz, Dumnezeu Și-a luat "locul în mijlocul semințiilor pentru a fi păzit", dacă îndrăznim să ne exprimăm așa, "și onorat acolo" (JND). Semnificația tipică pe care aceste relații o au pentru noi, și pe care Noul Testament o luminează, este bogată în învățături. Suntem aduși aici în mod permanent la Hristos, despre Care ne vorbesc cortul, altarele, chivotul, perdeaua, sfeșnicul, masa, jertfele, slujba, umblarea. Și tabăra însăși este o imagine remarcabilă a poporului lui Dumnezeu actual, a Bisericii care traversează această lume pentru a ajunge în patria sa cerească. De asemenea, capitolele care vorbesc despre ordine, strângerea și înaintarea taberei sunt de-o mare însemnătate practică pentru noi, și nu le putem neglija fără să suferim pagubă.
Totul vorbește acolo despre har, dar și despre sfințenie. "Tabăra ta să fie sfântă", pentru că Dumnezeu locuiește acolo; El "umblă în mijlocul taberei tale" (Deut. 23:14). De aceea diferitele necurății, imagini ale manifestării păcatului, trebuiau să fie scoase "afară din tabără" (Deut. 23:9-14). Din același motiv, "ca să nu întineze tabăra lor, în mijlocul căreia locuiesc Eu" (Num. 5:3), locuința leprosului și a oricărui om necurat era afară din tabără, în permanență (Lev. 13:46) ; Num. 5:1-3 ; Deut. 23:10), sau temporar (Num. 12:15). Și cu cât mai solemn este să gândim că, datorită sfințeniei acestei prezențe a Domnului, "trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, sunt arse afară din tabără" (Evrei 13:11 ; Lev. 4, 12, 21 ; 16:27) ? Hristos a trebuit să sufere părăsirea de către Dumnezeu, fiind "făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El" și că a fost stabilită o relație între Dumnezeu și păcătosul devenit închinător.
Tabără lui Israel fiind o imagine a Bisericii (*), înțelegem că îndemnurile la sfințenie practică și colectivă ale acesteia sunt ilustrate frecvent în epistole prin amintirea cerințelor legii, sub a cărui literă nu mai suntem. "Sfințenia își are locul (sau "se află", "se potrivește") în casa Ta, Doamne" (Ps. 93:5). Separarea de rău este un principiu la fel de imperativ ca în ziua în care Moise a ridicat cortul întâlnirii departe de o tabără întinată de idolatrie și condamnată.
(*) Este bine de reamintit aici distincția care trebuie făcută între Biserica (sau Adunarea) lui Dumnezeu și creștinătate :
1 - Adevărata Biserică, care se află acum pe pământ, va fi introdusă în curând, glorioasă, în cer. Ea este alcătuită din toți credincioșii, și numai din ei, mădulare ale Trupului lui Hristos uniți cu El prin Duhul Sfânt, pietre vii ale casei pe care a zidit-o Hristos (Matei 16:18 ; Efes. 2:21). Ea este una potrivit unității din Efes. 4:4. Ea este cunoscută de Dumnezeu, dar nu mai este perceptibilă aici jos, pe pământ, în totalitatea ei în ochii oamenilor, așa cum este împrăștiată acum în mijlocul lumii mărturisitoare (*). S-ar putea vorbi despre Biserica ascunsă, interioară.
(*) Este vorba despre lumea creștină, creștinătatea în ansamblul ei, care mărturisește credința creștină, creștinismul, dar nu are și realitatea mărturiei ei, viața divină, n.tr.
2 - Mărturia creștină, creștinătatea în ansamblul ei, ceea ce se numește Biserica mărturisitoare sau responsabilă, casa încredințată în mod efectiv responsabilității omului (1 Cor. 3:12-15) este ruinată de către el. Ea este una potrivit unității din Efes. 4:5, în toate lucrurile exterioare, cele ale mărturisirii, și este responsabilă pentru că revendică Numele lui Hristos. Ea include adevărata Biserică, dar imediat ce aceasta va fi înălțată la cer la venirea Domnului, mărturisirea fără viață va rămâne singură, va sfârși în apostazie și va fi mistuită de judecată.
3.3 Eșecurile poporului - Poporul plăcut în ochii lui Dumnezeu - Responsabilitate și credință
Din nefericire, în tabără, reorganizată în jurul acestui cort, s-a întâmplat ceea ce carnea produce întotdeauna: se înalță murmure, izbucnește răzvrătirea, corupția se răspândește, idolatria continuă, și tulburări de tot felul marchează istoria poporului în timpul traversării pustiei. Nu vedem oare, de la capitolul 10 din Numeri cum conducătorul dă semne de slăbiciune, și oare nu vor trebui consemnate și altele eșecuri, mai pronunțate, în ceea ce-l privește (cap. 11 ; cap. 20)? Dar ce să zicem despre greșelile poporului, de-a lungul istoriei sale! Este frumos, cu siguranță, să vezi triumfând harul suveran al lui Dumnezeu. Dacă credința lui Moise are o eclipsă, chivotul, în drumul spre Canaan, părăsește locul care îi fusese atribuit inițial pentru călătorie și merge înaintea poporului pentru a le găsi un loc de odihnă (Num. 10:21, 33) ; și ordinea taberei așezate în acest loc rămâne ordinea rânduită de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, întregul popor rămâne îmbrăcat în frumusețea pe care o dăruiește harul; "corturile lui Iacov sunt frumoase" (Num. 24:5) : ce ar putea fi mai minunat decât aceste oracole ale lui Balaam atunci când "l-a văzut pe Israel locuind în corturi, după semințiile sale" (Num. 24:2)? De aceea, "ceea ce a făcut Dumnezeu" va fi celebrat "după timpul" sfârșitului călătoriei acestui popor care nu este "numărat printre națiuni" (23:9). Responsabilitatea acestuia, și a fiecăruia dintre cei care-l alcătuiesc, este ea cumva diminuată? Dimpotrivă (cap. 25). Dar credința este chemată să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, și să fie geloasă pe sfințenia taberei poporului lui Dumnezeu. Un Fineas a înțeles acest lucru, și a acționat în consecință.
3.4 Biserica infidelă, responsabilitatea rămâne, chiar la nivel individual
Ca și Israel, deși mai privilegiată decât acesta, Biserica văzută în lume, din nefericire, a eșuat. Tulburată, divizată și infidelă misiunii sale, ea și conducătorii ei, a devenit "casa cea mare" din 2 Timotei 2. Dar, ca și Israel, pe care Dumnezeu l-a văzut ca poporul Său în jurul cortului Său, ea nu a încetat, în ochii aceluiași Dumnezeu, să fie casa Sa. Dacă judecata începe de la ea (1 Pet. 4:17), aceasta este o judecată de disciplină, apoi va veni o zi când "furia mâniei Sale" (Apoc. 16:19) se va abate asupra a ceea ce nu va fi mai mult decât o mărturisire apostată. Dar atâta timp cât Domnul Își lasă Mireasa Lui pe pământ, El o tratează cu titlul, chiar uzurpat, de Adunare, tot ceea ce poartă Numele Său, chiar dacă El pedepsește, smerește, pentru ca să se pocăiască, și dacă El anunță judecata asupra a ceea ce va deveni Babilonul cel mare, dar nu se întâmplă încă atât timp cât Cel care o reține (judecata), și anume Duhul Sfânt, este încă acolo.
"Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi" în imensa tabără a creștinătății, unde adevărații credincioși, fideli sau nu, fac parte, împreună amestecați cu mărturisitorii fără viață. Cel fidel (credinciosul care se poartă cu credincioșie) vede întotdeauna întregul (pe toți cei care mărturisesc Numele Domnului Isus, indiferent dacă au sau nu și realitatea, viața divină, n.tr.) ca fiind casa lui Dumnezeu, ruinată de către om, din nefericire, dar asupra căreia Domnul revendică drepturile Sale, casa lui Dumnezeu căreia i se cuvine sfințenia și în care cineva nu trebuie să se comportă după bunul său plac (1 Tim. 3:15). Neputând să iasă din ea nici să facă ordine, ci are responsabilitatea de a-i menține această sfințenie în măsura în care aceasta îl privește. Ca și în timpul apostolilor, "oricine rostește Numele Domnului este chemat să "se depărteze de nedreptate", în purtarea sa personală și în relațiile sale eclesiastice (2 Tim. 2:18, 19).
3.5 Locul prezenței lui Dumnezeu rămâne
Pe de altă parte, iar aici atingem punctul esențial, oricare ar fi confuzia prezentă există un loc, locul, unde Dumnezeu asigură prezența Sa, și acest loc este întotdeauna același de la început. El nu este în afara casei mari, dar nu este cunoscut de toți în această casă mare. El ar trebui să fie locul de strângere al tuturor credincioșilor : slujba preoților și a leviților nu se putea efectua decât la cortul întâlnirii, iar astăzi toți credincioșii sunt preoți și leviți. Dacă nu sunt toți acolo unde ar trebui să fie, lucrul acesta nu schimbă absolut cu nimic în ceea ce privește permanența locului atribuit închinătorilor și slujitorilor. Astăzi, ca și la începutul Bisericii, nu este decât un loc pentru a ne apropia împreună de Dumnezeu, a-L chema și a-I aduce închinare : "Acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor", a spus Isus. Acolo se poate recunoaște și exprima unitatea poporului lui Dumnezeu. Ar putea exista un alt centru? De asemenea, acesta este punctul de plecare desemnat pentru orice slujire, fie în Biserică, fie în lume, și pentru orice luptă biruitoare.
Duhul suflă încotro vrea, dar noi trebuie să rămânem în locul unde "cei care Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată" sunt chemați să se întâlnească pe pământ și să urmărească în comun ceea ce întreaga Biserică ar trebui să urmărească cu o singură inimă, "dreptatea, credința, dragostea, pacea" (2 Tim. 2:22). Eldad și Medad puteau să profețească în tabără, în mijlocul semințiilor, deși nu au asculta de porunca de a ieși la Moise la cortul întâlnirii (Num. 11:24-29) ; să avem față de ei sentimentele lui Moise, și să ne bucurăm de această lucrare a Duhului Sfânt, cum se bucura Pavel de faptul că Hristos era vestit, chiar dacă cu un duh de ceartă (Filip. 1:15) ; dar să nu părăsim locul unde Domnul vrea să fim. Lucrul acesta nu este o chestiune de superioritate față de alții, ci de ascultare. Nu ar trebui să fim fericiți să recunoaștem drepturile lui Hristos și să probăm cât este El de credincios, bucurându-ne de infinita binecuvântare a prezenței Sale, oricare ar fi starea lucrurilor prezente? Să-L binecuvântăm că încă Îl putem găsi.
3.6 Prezența lui Dumnezeu ne cere să ne separăm de ceea ce este incompatibil cu El
Fără cort și fără Dumnezeu locuind în cort, tabăra lui Israel nu ar fi fost decât o adunătură de răzvrătiți și de corturi necurate ; El nu i-ar fi acordat nicio atenție. Fără prezența Domnului asigurată la fel ca în timpurile apostolilor, creștinătatea ar fi Babilon. Chiar dacă ea rămâne, în marea ei majoritate, oarbă la acest mare fapt, Hristos și Duhul Său se află încă în mijlocul ei, și nu se găsește în altă parte, în iudaism nu mai mult decât în islamism, sau orice altă religie oricare ar fi ea. Ei (Domnul și Duhul) sunt acolo împreună cu toate resursele pe care le implică acest lucru pentru credință. Dar departe gândul că o astfel de prezență pecetluiește cu aprobarea sa tot ceea ce se face și se găsește acolo. Dimpotrivă, ea (prezența Domnului) scoate în evidență lucrarea omului și toate aceste caractere ale lumii care, introduse în Biserică, fac apel la disciplină și vor aduce judecata. Epistolele către cele șapte biserici din Apocalipsa 2 și 3 o arată cu toată puterea. Această prezență impune credinciosului să se separe de ceea ce o neagă de fapt, și care înșeală sufletele cu practici și forme religioase goale, adaptate acestei lumi dar incompatibile cu titlul de străin aici jos, potrivit pentru creștin. Iar aici găsim îndemnul din Evrei 13:13.
4 "Să ieșim la El, afară din tabără" - Evrei 13:13
4.1 Semnificația actuală a expresiei "afară din tabără"
De fapt, noi nu am fost aduși la lucruri vizibile, pământești, nici la valori lumești. Timpul de a "sluji cortului" ridicat de om a trecut. Imaginile au făcut loc realității.
Tabăra așezată în jurul cortului, deși la o oarecare distanță, ne învață multe lucruri, dar să ne ferim să păstrăm imaginea în loc să înțelegem ce simbolizează ea. Biserica trebuie să învețe din această imagine, dar nu poate fi identificată cu ea. Cortul pământesc, locuința vizibilă a unui Dumnezeu prezent, dar ascuns, și-a avut timpul său, și odată cu el tabăra semințiilor care îl înconjurau.
Acest cort era "imaginea și umbra lucrurilor cerești" ; tot ceea ce avea legătura cu acesta nu dădea decât "imaginile lucrurilor care sunt în ceruri" (Evrei 8:5 ; 9:23). Hristos a venit, El "S-a așezat la dreapta tronului Măreției, în ceruri; slujitor al locurilor sfinte și al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, nu omul" (8:2), iar noi suntem invitați acum să intrăm prin El în realitățile cerești, pentru a ne bucura prin credință de aceste "bunuri viitoare", despre care legea nu avea decât "umbra, nu imaginea însăși" (10:1).
Crucea a făcut învechit întreg sistemul legii. Chiar dacă templul nu a fost distrus imediat, ci după un timp acordat poporului prin îndurarea lui Dumnezeu pentru a se pocăi și a-L accepta pe Hristos (ceea ce nu s-a întâmplat), sistemul a fost abrogat după respingerea lui Hristos ("casa Mea" din Matei 21:13 devine "casa voastră", - lăsată pustie în 23:38). Astfel că, nicio clădire pământească, nicio tabăra organizată în jurul ei, nici ceremonii, nici jertfe, nici un grup special de preoți, nu aparțin de dispensația creștină. Isus Hristos singur, același ieri, azi și în veci, înlocuiește toate umbrele : "trupul este al lui Hristos" (Col. 2:17). "La El" trebuie să mergem. Unde este El?
El a "intrat cu propriul Său sânge, odată pentru totdeauna, în locurile sfinte". El este acolo "mare preot peste casa lui Dumnezeu" : deci, "să ne apropiem", să intrăm în locașul sfânt, chiar în prezența lui Dumnezeu, pe calea cea nouă și vie. Dar, "ca să sfințească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă", afară din tabără, acolo unde erau arse trupurile animalelor al căror sânge era dus, pentru păcat, în locurile sfinte : deci, "să ieșim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".
4.2 Tabăra, imaginea unei religii bazate pe fundamente pământești, ritualuri și forme organizate
Să observăm bine că nu este vorba doar de a ne separa de un răul care întinează în mod ofensator, ca în Exod 33 ; lucrul aceasta înseamnă ruperea oricărei legături cu orice religie care se bazează pe fundamente pământești, chiar dacă aceasta a fost stabilită de Dumnezeu, așa cum a fost cazul religiei iudaice. Ridicând cortul întâlnirii în afara taberei întinate, Moise pregătea o altă tabără după gândul lui Dumnezeu, unde El avea să-Și manifeste prezența într-un cort făcut de mâini. Dar nu mai este vorba despre acesta : aceste lucruri erau destinate să treacă, ele au fost așa de la instituirea lor, deși experiența pe care o implicau era necesară. Acesta este sensul profund al acestor imagini (Evrei 9:6-9). Epistola către Evrei insistă asupra acestui lucru și prezintă mult mai puțin vinovăția și declinul poporului iudeu decât incapacitatea sistemului, "inutilitatea poruncii" (7:18) datorită stării iremediabile a omului, stare pe care Dumnezeu o cunoștea perfect, și în funcție de care El a rânduit poruncile, desăvârșind punerea la probă a omului. Toate aceste lucruri vizibile erau deci tranzitorii și ele au luat sfârșit odată cu crucea. A se întoarce la ele, pentru creștinii evrei, însemna a nega valoarea lucrării lui Hristos, ignorând că ea a deschis calea spre locurile sfinte, pretinzând că cineva ar putea sluji Dumnezeului cel viu fără să aibă conștiința curățită de faptele moarte, afirmând că Dumnezeu acceptă o închinare adusă de către omul în carne (în natura veche, n.tr.).
Marea greșeală a creștinătății a fost tocmai să organizeze o tabără, și chiar mai multe, bazat pe principiul din care credincioșii au fost chemați să iasă. Ea insistă să mențină umbrele, disprețuind trupul. Nevoia religioasă a omului natural își găsește satisfacție în aceasta, dar acest lucru nu este nimic altceva decât a afirma că omul poate fi îmbunătățit, și să împodobească lumea cu o religie a cărnii : existând, de asemenea, rușinea de a ieși din ea. Duhul omului înlocuiește Duhul lui Dumnezeu. Singura "religie" pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată (această închinare levitică) a fost respinsă de El, și se pretinde că o continuă la adăpostul Numelui lui Hristos, care a desființat-o! Ritualuri, ceremonii, cler, diferite reguli, un set întreg de forme organizate, pe scurt, o mărturisire zisă creștină în care se simt foarte bine cei nepecetluiți, cei neconvertiți, iată ce oferă, în diferite feluri, taberele sub ale căror steaguri este divizată creștinătatea, și care tind atât de puternic astăzi să arate că, în realitate, ele sunt doar una.
Nu, Hristos nu este în aceste forme, chiar dacă sufletul sincer dar neluminat poate să găsească hrană spirituală pentru propria sa zidire în orice sistem religios : de fapt, un astfel de suflet se bucură de El ca fiind "afară din tabără" fără să fie conștient, altfel el nu depășește nivelul unei "speranțe pentru această viață", sau condiția Mariei din Magdala care căuta printre morți pe Cel care este viu. Dar ne adresăm aici în modul cel mai serios celor care, prin harul lui Dumnezeu au fost învățați cu privire la aceste lucruri și care ar fi înclinați să se întoarcă în tabără. Responsabilitatea lor ar fi mare. Ei s-ar alipi la o mărturisire fără viață, precum iudaismul cu templul său, gol după ce Domnul l-a părăsit. Fără a merge până acolo în a reaminti, în ce-i privește, avertismentul solemn din Evrei 6, care îi privește pe cei apostați, putem spune că ei ar vrea să-L aibă pe Isus acolo unde ei știu că nu este, și aceasta, în fond, fiindcă ei nu vor să poarte ocara Lui. Ei afirmă că au aici jos, pe pământ, o cetate permanentă, în loc să caute pe cea care este viitoare. Ei aleg pământul când Dumnezeu le deschide cerul.
5 Strângerea în jurul singurului Domn
Astfel, deși ne este imposibil să încetăm să aparținem creștinătății mărturisitoare, care nu este încă tratată ca apostată și lepădată, și căreia Domnul îi vorbește încă ca purtătoarea numelui de Biserică, noi trebuie "să ne depărtăm de nedreptatea" manifestată în interiorul acestei case mari. Această lecție pe care ne-o oferă tabăra, considerată ca o imagine instructivă a Bisericii, străină de lumea pe care o străbate, precum Israel altădată pustia.
Dar, pe de altă parte, cu Hristos, "sfârșitul legii", avem împlinirea imaginilor, și nu mai avem nimic de-a face acum cu supraviețuirea unei tabere unde Dumnezeu nu mai locuiește și care s-a integrat într-o lume din care am fost smulși.
Există aici un adevăr de-o însemnătate generală: a relua imaginile învechite, înseamnă a ne lipsi de lecțiile pentru care ele ne-au fost păstrate, și, rezidind lucrurile dărâmate, devenim noi înșine călcători de lege (Gal. 2:18). Circumcizia, de exemplu, este o imagine de-o semnificație deosebită pentru noi, dar cine o practică acum se va despărți de orice beneficiu care este în Hristos (Gal. 5:4). Orice organizație religioasă care are caracterul taberei pământești neagă adevăratul creștinism; ea minimalizează lucrarea lui Hristos, nu recunoaște poziția Sa actuală și neagă caracterul ceresc al Bisericii.
Ce este deci de făcut, cu expresii de genul "bisericile noastre, biserica noastră", în timp ce trupul este unul singur? Printr-o eroare asemănătoare, adunările locale sunt făcute în unități independente având fiecare responsabilitatea sa proprie și exclusivă, în timp ce unitatea trupului implică faptul că responsabilitatea unei adunări locale este cea a întregii Biserici. O adunare locală independentă nu poate în niciun caz să pretindă a fi o expresie a întregii Biserici (*).
(*) Autorul vrea să spună că într-o situație normală, o adunare locală este expresia întregii Biserici. Tot ceea ce se face acolo se face cu responsabilitatea că acel lucru implică întreaga Biserică, nu doar adunarea locală, fie în bine, fie în rău, acceptare în comuniune, sau excludere. Rezultatul este că orice hotărâre se ia în adunarea locală este respectată de întreaga Biserică.
În celălalt caz, al adunărilor independente, ele nu pot pretinde, așa cum s-a spus, că sunt o expresie locală a întregii Biserici. Ele limitează responsabilitatea doar pe plan local, fără ca prin hotărârile pe care le iau să implice întreaga Biserică. Prin aceasta, ele tăgăduiesc, fără să-și dea seama, cred, unitatea trupului. Când o adunare locală spune că este independentă, prin aceasta ea se delimitează, prin acțiunile sale, de celelalte adunări care alcătuiesc trupul, n.tr.
Unul și același Duh adună în jurul singurului Domn, în Numele Său, și nu în altă parte. Dacă prezența Domnului este întotdeauna asigurată acolo unde ea a fost promisă și doar acolo, să luăm aminte să nu ne îndepărtăm. Isus le-a poruncit să-l lase pe cel care scotea demoni în Numele Său fără să-i urmeze pe ucenici; dar nu le spune să urmeze un astfel de om, și El afirmă clar în altă parte: "Cel care nu este cu Mine este împotriva Mea, iar cel care nu adună cu Mine risipește" (Luca 9:49, 50 ; Matei 12:30). Dacă El nu a lepădat Biserica responsabilă, unde coexistă Tiatira, Sardes, Laodiceea împreună cu Filadelfia, pretutindeni și în măsura în care o religie pământească s-a dezvoltat acolo, martorii lui Hristos nu pot decât să "iasă la El, afară din tabără, purtând ocara Lui".
Lucrul acesta a costat mult, cu siguranță, pe cei care au fost înaintea noastră (*) cu mai mult de un secol, pentru a lua o astfel de poziție, dar au fost binecuvântați. Acum ni se cere să luăm, la rândul nostru, partea noastră de ocară, și în toate timpurile "ocara lui Hristos" este "o mai mare comoară decât toate bogățiile Egiptului", dar numai în ochii credinței. Fie ca Dumnezeu să ne dea să înțelegem și să arătăm clar că "nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare".
(*) Autorul, Andre Gibert, a trăit între anii 1892-1985, la Lyon, Franța, n.tr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu