RAPIREA CREDINCIOSILOR 
                               Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare?
                                                  -  II -

          Christian Briem


     1.1.7     Ce înseamnă cuvântul „sosire"?

     În ce priveşte expresia sosirea Domnului, putem observa în Noul Testament următoarea „regulă": dacă expresia este folosită fără un oarecare atribut, din care să se deducă cuvintele: descoperire, apariţie, putere, judecată, răspundere sau răsplătire, înseamnă că este în legătură cu venirea Domnului pentru răpirea credincioşilor. Dacă însă este în legătură cu astfel de cuvinte, atunci este vorba categoric de a doua latură a venirii Sale, adică de arătarea Domnului, la care vom reveni mai îndeaproape.

     Cuvântul sosire (în textul original grecesc se foloseşte cuvântul „sosire" n. t.) nu desemnează venirea ca atare, nu desemnează desfăşurarea venirii. Mai degrabă, aceasta este semnificaţia când se vorbeşte de venirea Domnului în Ioan 14, versetul 3 şi în 1 Corinteni 11, versetul 26. Sosirea, dimpotrivă, descrie starea care urmează acestei veniri active deci prezenţa (în opoziţie cu absenţa). Aceasta este însemnătatea cuvântului grecesc parousia. Apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt exact în acelaşi înţeles când spune: „... nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea..." (Filipeni 2.12).

     Sosirea Domnului se referă deci la prezenţa Domnului, ceea ce urmează efectiv după venirea Sa. Pentru interpretarea unuia sau altuia dintre pasaje, este importantă luarea în considerare a acestor delicate expresii, aşa cum vom vedea într-un exemplu.

     Doresc să citez în acest punct câteva exemple pentru sosirea ca descriere a răpirii şi pentru sosirea ca descriere a arătării Domnului. Cu siguranţă acest lucru va fi folositor pentru o înţelegere mai bună a celor două aspecte ale venirii lui Hristos.

     1.1.8      „Sosirea" ca descriere a răpirii

     Exemplul proeminent pentru sosirea ca descriere a răpirii este versetul din 1 Tesaloniceni 4, de care ne ocupăm acum:

     „... noi cei vii care rămânem până la venirea (sosirea) Domnului..." (versetul 15).

    Nici versetul însuşi, nici contextul nu include ceva referitor la descoperiri, la judecată sau la răspunderea oamenilor. Avem aici clar aspectul venirii lui Hristos pentru răpirea alor Săi.

     Versetele deja amintite din 2 Tesaloniceni 2 ne arată un alt exemplu:

     „Cât priveşte venirea (sosirea) Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede... ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar" (versetele 1 şi 2).

     Oare nu este lucrul acesta semnificativ? Aici, sosirea Domnului nostru este pusă în opoziţie cu ziua Domnului. Este imposibil să acceptăm că aceste două fapte sunt unul şi acelaşi. Învăţătorii falşi au vrut să convingă pe credincioşii din Tesalonic că ziua Domnului era deja prezentă. Din pricina evenimentului care trebuia să intervină înainte de ziua Domnului, apostolul îi roagă să nu se lase clătinaţi în mintea lor.

Este frumos să observăm cum, în primul verset, sosirea Domnului nostru Isus Hristos este pusă în legătură cu expresia strângerea noastră laolaltă la El. Exact aceasta vrea să lămurească răpirea: noi vom fi adunaţi la El.

     „... dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea (sosirea) Lui, cei care sunt ai lui Hristos. După aceea, va veni sfârşitul..."(1 Corinteni 15.23-24).

     Şi aici sosirea este folosită ca descriere a răpirii. Apostolul nu descrie sosirea Domnului pentru judecată, ci prezenţa Lui, ceea ce va urma după venirea pentru răpirea sfinţilor. Hristos este primul rod al celor adormiţi, cu El a început deja prima înviere. Apoi va urma învierea familiei Sale, a celor ce sunt ai lui Hristos la sosirea Sa.

Şi aici este important să observăm însemnătatea sosirii: deoarece nu este vorba direct despre venirea Domnului, ci despre starea care îi urmează, această expresie include şi învierea celor două grupuri ale martirilor din Apocalipsa 20, versetul 4, cu care se va încheia prima înviere. Vom vedea mai detaliat acest adevăr în capitolul Învierea.

     1.1.9     „Sosirea" ca descriere a arătării Domnului

     Venim acum la exemple în care se arată legătura cu cuvinte ca: răsplătire, descoperire, judecată, etc. În prima epistolă către Tesaloniceni, sosirea Domnului este arătată de mai multe ori în cel de-al doilea aspect:

     „Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea (sosirea) Lui?" (1 Tesaloniceni 2.19).

     Aici, sosirea este fără îndoială în legătură cu răsplata slujitorului.      Acesta este un exemplu tipic pentru descoperirea şi apariţia Domnului. Şi cu acest gând ne vom ocupa mai târziu.

     „... ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea (sosirea) Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi"(1 Tesaloniceni 3.13).

     Observaţia cu privire la răspundere şi expresia „cu toţi sfinţii Săi" clarifică faptul că este vorba de cel de-al doilea aspect al venirii Sale. Aceeaşi observaţie cu privire la răspunderea şi răsplătirea slujitorului ne-o dă Ioan în prima sa epistolă:

     „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea (sosirea) Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui" (1 Ioan 2.28).

     Apostolii doreau ca în ziua descoperirii lui Hristos să aibă îndrăzneală în legătură cu slujba lor şi să nu rămână de ruşine. În ce fel să rămână de ruşine? Prin aceea că unii, cărora ei le-au prezentat adevărul, nu au rămas în el. „A rămâne de ruşine" înseamnă „a pierde răsplata", aşa cum ne arată 2 Ioan, versetul 8.

Când Iacov vorbeşte despre sosirea Domnului şi în legătură cu aceasta spune: „... iată, Judecătorul este chiar la uşă!", este clar că nu se gândeşte la răpirea credincioşilor (capitolul 5.7-9). în toate locurile din evanghelii, în care sosirea este adusă în legătură cu Domnul Isus ca Fiu al Omului, este totdeauna vorba de apariţia Sa în putere şi slavă, şi nu despre răpire. Interesantă este şi expresia din 2 Tesaloniceni 2, versetul 8: „arătarea venirii (sosirii) Sale". Legătura cu judecata asupra Anticristului subliniază ceea ce a fost spus.

     1.1.10     Nici o prejudiciere a celor adormiţi

     După această paranteză asupra cuvântului sosire, dorim să ne întoarcem la textul nostru din 1 Tesaloniceni 4. Noi cei vii nu o vom lua înaintea celor adormiţi. Exact de acest fapt sau chiar de ceva mai grav s-au temut tesalonicenii, dar apostolul le spune că mai degrabă cazul este contrar: Domnul Se va preocupa mai întâi de cei adormiţi.

     Toţi sfinţii de la Adam încoace „care au adormit în Isus"(*) vor primi trupul de înviere, înainte de a avea loc preschimbarea credincioşilor vii. Cei vii nu vor fi avantajaţi în nici un caz faţă de cei adormiţi. Durata de timp între învierea celor adormiţi şi preschimbarea sfinţilor vii va fi foarte scurtă. În 1 Corinteni 15, versetele 51-52, ne este arătată preschimbarea celor vii, preschimbare care se va petrece într-o clipă. Cu toate acestea, este un întâi şi un apoi.

     (*) Daca este vorba de "adormire", trebuie sa avem in vedere doua lucruri. In primul rand, expresia, care in greceste inseamna pur si simplu "a dormi" si care este folosita si pentru somnul natural, se foloseste in Noul Testament numai la credinciosi cand este vorba despre moartea lor trupeasca. In Fapte 13, versetul 36 avem clarificat acest adevar: "Si David... a murit (a adormit) ... si a vazut putrezirea". Partea lui David care a adormit a fost ca a vazut putrezirea (compara si cap. 7 v. 60). Despre Domnul Isus nu se spune niciodata ca a adormit, cu toate ca este numit primul rod dintre cei adormiti (1 Cor. 15:20). Expresia in ea insasi vorbeste despre odihna si pace, care sunt partea trupului celui care a mers acasa. Si cu aceasta venim la al doilea punct: niciodata expresia "a dormi" nu se refera la sufletul omului, ci mereu numai la trupul sau. Sufletul celui care a plecat acasa nu doarme, numai trupul se odihneste in pamant si asteapta invierea. Ma gandesc ca tocmai de aceea Scriptura foloseste expresia "a dormi" pentru moarte, pentru a face clar faptul ca personalitatea ca atare nu inceteaza sa existe cand intervine moartea trupeasca. Faptul ca "a adormi" este folosit si pentru denumirea somnului spiritual il amintesc numai pentru a fi complet (Efes. 5:14 ; 1 Tes. 5:4-7).

     Mai avem un loc interesant în Evrei 11, versetul 40, unde la fel întâlnim două grupuri de sfinţi. Dar subîmpărţirea este alta o subîmpărţire care o vom întâlni de mai multe ori în cursul cercetării noastre. Acolo citim: „Toţi aceştia (sfinţi ai Vechiului Testament) ... să nu ajungă la desăvârşire fără noi" (sfinţi din perioada harului). Primul grup cuprinde pe toţi sfinţii Vechiului Testament începând cu Adam. Al doilea grup este format din sfinţii care au crezut din ziua Rusaliilor până în clipa răpirii.   „A fi făcut desăvârşit" înseamnă a primi un trup nou.

     Astfel, toţi cei care sunt „ai lui Hristos la venirea Lui" (1 Corinteni 15.23) vor primi un trup de slavă şi vor merge împreună şi în acelaşi timp în cer. Voi reveni încă o dată la această împrejurare. Din cele spuse, se clarifică încă un lucru: mai bine să nu vorbim de „răpirea Bisericii". Nu că aceasta ar fi cu totul şi cu totul fals. Într-adevăr, adevărata Biserică, Mireasa lui Hristos, va fi răpită, dar nu numai ea, ci şi credincioşii vechi testamentali vor avea parte de răpire. Noi înclinam să trecem prea repede cu vederea peste ei. Potrivit ar fi să vorbim despre „răpirea celor sfinţi." În orice caz, această expresie nu dă nici un motiv gândurilor greşite.

     1.1.11     Însuşi Domnul vine

     În aceste cuvinte avem o binecuvântare şi o comoară preţioasă: „Căci Însuşi Domnul... Se va coborî din cer". El nu va trimite o delegaţie cerească în frunte cu arhanghelul Mihail pentru a ne duce în slava Sa. Aceasta ar fi cu siguranţă un lucru onorabil şi posibil numai prin har. Dar nu, Domnul Însuşi vine să-i întâmpine pe cei răscumpăraţi prin sângele Său. Domnul a spus ucenicilor Săi: „... voi veni din nou şi vă voi lua la Mine..." (Ioan 14.3). El va face acest lucru (*). Domnul va părăsi locul Său măreţ din cer, să medităm la acest lucru! şi va veni în teritoriul atmosferei pământului nostru, străbătând repede întregul univers. Pe lângă moartea Sa, poate exista o dovadă mai înaltă a dragostei şi a harului Său faţă de noi? Domnul Isus va veni încă o dată din cer, dar atunci va veni direct pe pământ pentru judecată şi noi ÎI vom însoţi (Apocalipsa 9.11). Dar acest eveniment va avea loc mai târziu, cum vom vedea, şi va introduce ziua Domnului.

     (*) Faptul ca acest cuvant al Domnului nu poate fi aplicat la mersul acasa al credinciosilor ni-l clarifica contextul si invataturile care ne sunt date, in special in 1 Tesaloniceni 4 si 1 Corinteni 15. Nu trebuie sa deformam cuvintele Domnului nostru, incat din venirea Sa la noi (rapire) sa facem plecarea noastra la El (moarte)

     1.1.12     Strigătul de strîngere laolaltă

     Domnul va veni cu un „strigăt de strângere laolaltă". Expresia grecească folosită aici semnifica iniţial strigătul stăpânului de sclavi condamnaţi la galere, iar mai târziu a devenit o expresie militară. Este strigătul sau ordinul unui conducător roman către soldaţii săi. Nu este oare folosirea acestui cuvânt un indiciu clar că numai cei care sunt ai Domnului, care aparţin „cetei Lui" vor auzi acest strigăt? Nu se arată nimic în aceste cuvinte că lumea l-ar putea auzi.

El vine numai pentru ai Săi şi numai pentru ei are valoare acest strigăt de stângere laolaltă al Domnului lor.

     Când Domnul Isus l-a înviat pe Lazăr, fratele Măriei şi al Martei, din morţi, citim că El „a strigat cu glas tare", şi apoi avem cuvintele folosite de Domnul: „Lazăre, vino afară!" (Ioan 11.43). Domnul l-a strigat numai pe Lazăr, şi anume pe nume, şi numai el a venit afară din mormânt. Ceilalţi morţi au rămas în morminte. Aceasta este o imagine minunată referitoare la ceea ce se va întâmpla la răpire.

     1.1.13     Glasul arhanghelului

     Glasul arhenghelului vorbeşte despre înalta slavă a creaţiei cereşti în care va veni Domnul Isus. Probabil, prin acesta este indicat şi faptul că ÎI vor însoţi şi îngeri, pentru a-I sluji la acest eveniment măreţ. Îngerii sunt şi astăzi „duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea" (Evrei 1.14).

     1.1.14     Trâmbiţa lui Dumnezeu

     Trâmbiţa lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, trâmbiţa este mereu un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (Numeri 10) este aici cu siguranţă sinonimă cu ultima trâmbiţă din 1 Corinteni 15, versetul 52. Putem să o înţelegem ca un semn puternic al plecării definitive. în armata romană, ultima trâmbiţă dintre cele trei avea însemnătatea aceasta: plecarea din tabără.

     Să observăm că ultima trâmbiţă nu are nimic de-a face cu cea de-a şaptea trâmbiţă din Apocalipsa 11. Unii comentatori susţin acest lucru, deplasând răpirea în timpul judecăţii de pe urmă. Făcând abstracţie de alte aprecieri şi contexte, deja un gând clarifică lipsa de temei a unei astfel de argumentaţii: apostolul Pavel a scris prima epistolă către Corinteni cu mai mult de treizeci de ani înainte ca Ioan să primească descoperiri în Patmos.

Nimeni dintre credincioşii din Corint n-a ştiut ceva despre „peceţi", „trâmbiţe", „mânie", cuvinte din Apocalipsa. Apostolul Pavel intenţionează să-i instruiască pe corinteni într-un adevăr de bază, ba chiar să-i corecteze. Nu ar fi fost oare nepotrivit, ba chiar absurd, ca să se folosească de simbolurile unei cărţi care avea să fie scrisă abia după treizeci de ani, când mulţi dintre ei nu mai erau pe pământ? Avea nevoie adunarea din Corint de astfel de simboluri neînţelese? Nu ar fi dat naştere întrebuinţarea lor la taine nerezolvate? Cum ar fi putut să dea ascultare învăţăturilor şi sfaturilor apostolului Pavel, dacă ei nu ar fi înţeles felul său de vorbire?

Pe temeiul unor astfel de argumente, s-ar putea tot atât de bine susţine că trâmbiţa din 1 Corinteni 14, versetul 8, se referă la trâmbiţele din Apocalipsa.

     Pe de altă parte, destinatarii primei epistole către Corinteni erau familiarizaţi cu obiceiurile şi datinile grecilor şi romanilor, şi nu o dată apostolul foloseşte imagini, care îşi au originea în astfel de sectoare de cultură, pentru a-şi ilustra prin ele învăţăturile. Să ne gândim numai la imaginea competiţiei!

Astfel, credincioşii din Corint înţelegeau foarte bine şi imaginea referitoare la ultima trâmbiţă: era semnalul de plecare care urma să se producă.

     Când va răsuna trâmbiţa lui Dumnezeu, se va împlini prima parte a Cuvântului Domnului din Ioan 5:

     „ Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii" (versetele 28-29).

     Ce putere de neînchipuit ascunde vocea Fiului lui Dumnezeu, ce putere va dezvălui ea! Nimeni nu se va putea sustrage acestei voci. Chiar şi cei morţi o vor auzi şi o vor asculta.

     Dar acum este timpul să ne ocupăm mai îndeaproape cu adevărul despre învierea din morţi.

                                               RAPIREA CREDINCIOSILOR
                                   Trec copiii lui Dumnezeu prin necazul cel mare? 
                                                                            - I -


          Christian Briem


     Introducere

     Un eveniment minunat şi măreţ urmează să aibă loc pentru copiii lui Dumnezeu. Acest eveniment le va schimba într-o clipeală în totalitate viaţa lor. într-o zi, care va începe ca oricare altă zi, Domnul Isus va veni deodată şi neaşteptat de oameni. Cu forţă dumnezeiască şi în puterea învierii Sale, va lua pe ai Săi din această lume şi îi va duce la El în slavă, în Casa Tatălui Său care se află cu totul în afara acestei lumi. Şi odată ajunşi acolo, vor rămâne pentru totdeauna în acel loc minunat. O fericire de nedescris va fi partea lor în veşnicie.

     Oamenii acestei lumi nu vor observa nimic din extraordinarele evenimente. Un singur lucru nu va putea fi trecut cu vederea de către ei, chiar dacă va fi inexplicabil: numeroşi oameni, care au trăit aici pe pământ alături de ei, deodată nu vor mai fi găsiţi. Dar nu pentru că ar fi murit; nu, ci pur şi simplu nu vor mai fi găsiţi. Sfânta Scriptură ne informează de acum ce se va întâmpla cu ei: aceşti oameni au trăit acele clipe despre care au vorbit deseori şi pe care le-au aşteptat cu răbdare răpirea.

     Dar mai există şi un alt eveniment bineînţeles, la o dată ulterioară şi dintr-o altă poziţie la care credincioşii vor participa, şi anume la arătarea lui Hristos în putere şi slavă. Când El Se va coborî din cer pentru a nimici pe vrăjmaşii Lui pe pământ, atunci credincioşii se vor coborî cu El din cer şi Îl vor însoţi în marşul Său triumfal.  Şi când Hristos îi va fi nimicit pe vrăjmaşii Lui prin judecata dumnezeiască, va întemeia aici pe pământ împărăţia Sa de o mie de ani, spre proslăvirea lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea oamenilor.

     Este foarte important să deosebim aceste două aspecte ale venirii lui Hristos, dar fără să le despărţim. Dumnezeu ne prezintă de mai multe ori în Cuvântul Său un adevăr, respectiv o învăţătură deosebită, care e echivalent cu un alt adevăr sau ne dă diferite aspecte despre unul şi acelaşi adevăr. Cu siguranţă, ele nu se contrazic, ci se completează între ele. Şi pentru a cunoaşte şi a savura tot adevărul într-un anumit punct, trebuie să luăm în seamă ambele aspecte. Altfel, există pericolul de a pierde nu numai o parte sau alta a adevărului lui Dumnezeu, ci şi bucuria de a savura vreunul din aspecte.

     Doresc să clarific acest lucru printr-un exemplu. Dacă nu cunoaştem deosebirile dintre hotărârile lui Dumnezeu cu Israel şi hotărârile Lui cu Adunarea sau Biserica, pierdem înţelegerea şi bucuria atât de o parte, cât şi de alta a adevărului; nu vom înţelege clar ce intenţii binecuvântate urmăreşte Dumnezeu cu poporul Său pământesc, cu Israel, şi nu vom înţelege ţelul nespus de măreţ al lui Dumnezeu cu poporul Său ceresc, cu Adunarea Sa.

Este acest lucru într-adevăr atât de tragic? Da. În primul rând pierdem bucuria care ne-a fost dată prin poziţia şi prin nădejdea creştină. Binecuvântările noastre în locurile cereşti (Efeseni 1.3) vor fi aşezate pe nivelul (inferior, deoarece este pământesc) poziţiei lui Israel. Şi dacă poziţia creştină, dacă Adunarea nu ar fi altceva decât o „continuare duhovnicească a lui Israel", atunci acest fapt ar înrola-o în mod obligatoriu în scena pământească, în lume. Ar fi un lucru regretabil! Din cetăţeni ai cerului am deveni cetăţeni ai pământului!

     Dar mai pierdem încă ceva: nu mai recunoaştem că Dumnezeu îşi va împlini promisiunile făcute faţă de Israel deja în Vechiul Testament. Israel are un viitor. Chiar dacă acest popor va trebui să treacă prin necazuri neasemuite, la sfârşit Hristos va fi proslăvit în mijlocul unei rămăşiţe din acest popor. Dumnezeu va trimite încă o dată pe Fiul Său, pe întâiul născut, pe rotocolul pământului. Atunci nu I Se vor închina numai îngerii lui Dumnezeu, ci El va avea aici pe pământ o împărăţie. Un sceptru de dreptate va fi sceptrul domniei Sale (Evrei 1.6-8).

Nu ne bucurăm şi noi că Domnului şi Mântuitorului nostru I se va aduce toată onoarea aici, unde a fost dispreţuit şi părăsit? Putem fi indiferenţi când Domnului Isus îi va fi dată toată stăpânirea, nu numai asupra Israelului, ci asupra întregului pământ? Şi pe lângă de toate acestea, noi Îl vom însoţi pe Domnul în tot ce va face!

     Cât de important este să învăţăm să deosebim poziţia noastră creştină şi totodată cerească de poziţia pământească a Israelului în împărăţia viitoare! Nădejdea noastră este îndreptată spre cer; acolo este „cetăţenia noastră" (Filipeni 3.20).

     Spunând acestea, ne-am reîntors la subiectul nostru de care ne vom ocupa mai departe. Şi aici putem vorbi despre două părţi sau două aspecte ale adevărului dumnezeiesc. Ceea ce ne spune Cuvântul Iui Dumnezeu despre venirea lui Hristos putem atribui fie unui aspect, fie altuia. Cele două aspecte referitoare la venirea Domnului sunt:

     - răpirea credincioşilor şi

     - arătarea lui Hristos sau ziua Domnului.

     Şi în această direcţie, amestecarea celor două adevăruri a dus la multă lipsă de binecuvântare şi chiar la pierderea de către o însemnată parte a creştinătăţii a stării de aşteptare zilnică a Domnului Isus pentru răpirea alor Săi. Se ştie câte ceva despre aşa-numita „zi de apoi", dar despre o răpire a credincioşilor se ştie prea puţin; şi tocmai acest eveniment este adevărata nădejde creştină după gândurile lui Dumnezeu. El se poate împlini în orice moment.

     De aceea doresc, prin această lucrare, să încerc să-l conduc pe cititorul credincios, pe baza afirmaţiilor Sfintei Scripturi, spre acest adevăr şi spre această aşteptare binecuvântată. Cu toate că celălalt aspect al venirii Domnului, arătarea Sa în putere şi slavă, nu apare pe primul plan în această lucrare, doresc totuşi să mă opresc asupra lui, pentru a arăta deosebirile dintre cele două aspecte ale

venirii Domnului. De asemenea nu va lipsi şi o privire asupra profeţiei, pentru a răspunde la întrebarea: în ce legătură se află răpirea cu evenimentele profetice?

Aceasta va clarifica întrebarea care se ridică deseori, şi anume, dacă copiii lui Dumnezeu din timpul harului vor trece prin necazul cel mare. Ţinând seama de toate acestea, voi încerca să diferenţiez, fără să despart: să disting ceea ce trebuie deosebit, şi totuşi să nu pierd din vedere linia principală care le uneşte.

     Domnul să ne ajute să putem recunoaşte deosebirile adevărului dumnezeiesc! Pentru aceasta, cea mai bună condiţie ar fi ca să-L aşteptăm cu un mai mare devotament pe Cel care a spus: „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa"(Apocalipsa 3.11).

     1.     Răpirea sfinţilor

     1.1     „Eu vin curând"

     Începem deci să vorbim despre subiectul nostru, subiect deosebit de minunat, răpirea credincioşilor. În timpul actual, Domnul Isus ocupă locul cel mai înalt al slavei. Din dragoste pentru noi, El S-a umilit până la moarte pe cruce. Dar acum El este, ca Om, încununat cu slavă şi cu cinste şi stă la dreapta lui Dumnezeu, sade pe scaunul de domnie al Tatălui Său (Evrei 1.13; 2.9;

Apocalipsa 3.21). El va părăsi însă acest loc cel puţin pentru scurt timp. De ce? El va veni în întâmpinarea celor ce sunt ai Săi, care sunt în lume, pentru a-i lua din această lume şi pentru a-i duce în prezenţa Sa nemijlocită, în slava lui Dumnezeu. Întâlnirea cu El va avea loc în văzduh, şi de acolo îi va duce în casa Tatălui Său. În casa Tatălui Său? Da, chiar acolo unde Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt locuiesc din veşnicii.

     1.1.1     Dorinţa lui Hristos

     Deja înainte de plecarea Lui din această lume, Domnul a vorbit despre acest eveniment minunat şi a spus:

     „In casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi" (Ioan 14. 2-3).

     Intenţia Lui este exprimată clar; dorinţa Lui e de a-i avea pe ai Săi, pe care i-a răscumpărat atât de scump cu sângele Său, acolo unde este El. Ce cuvinte minunate sunt acestea: „vă voi lua la Mine"şi „acolo unde sunt Eu"! El nu spune că ne va „lua în cer" sau „ca voi să fiţi în cer". Cu siguranţă aceste cuvinte „unde sunt Eu" sunt în definitiv cerul; dar Domnul ne arată că cei care sunt ai Săi formează aici pe pământ comoara Lui şi că îi doreşte. Pentru acest motiv, vrea să-i aibă foarte aproape de El pentru toată veşnicia! Şi în rugăciunea Lui către Tatăl Său din Ioan 17, exprimă această dorinţă a inimii Sale: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea..." (versetul 24).

     Ce fericire nespusă să faci parte din aceia pe care Tatăl I I-a dat Domnului! În hotărârea Lui, Dumnezeu I-a dat Domnului Isus pe aceşti credincioşi, ca să le de-a viaţa veşnică (versetul 2). Şi posedarea vieţii veşnice le dă dreptul să vadă slava Sa personală. Minunat har ne-a fost dăruit nouă, credincioşilor care trăim în timpul harului! Nu ne determină acest fapt să cântăm de bucurie?

     1.1.2     Făcuţi potriviţi

     Cert e faptul că sângele ispăşitor al lui Isus Hristos este temelia în toată lucrarea lui Dumnezeu în har, temelia oricărei binecuvântări pe care o poate acorda El oamenilor păcătoşi. Tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit şi ne va mai dărui în binecuvântări se sprijină pe lucrarea de mântuire desăvârşită a lui Hristos, Fiul Său. Doresc să reţinem cu tărie acest adevăr în inimile noastre şi tot ce va veni din strălucirea lui. Noi am fost pierduţi şi nu meritam nimic altceva decât judecata în focul cel veşnic. Dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu, în harul Său, ca să ne pregătească un mijloc de scăpare, dacă nu ar fi mers Fiul Său pentru noi în moarte, am fi ajuns acolo. Fără moartea şi fără învierea lui Isus Hristos, nu am fi avut nimic, chiar nimic. Apostolul Pavel spune că, dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat, noi am fi încă în păcatele noastre şi am fi cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Corinteni 15.3-19).

     Dar sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1.7). în puterea acestui sânge, Domnul Isus ne-a spălat de păcatele noastre şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său (Apocalipsa 1.6). Prin credinţa în sângele Său, am fost îndreptăţiţi, fără plată, prin harul lui Dumnezeu (Romani 3.24-25).

     Dar când este vorba despre ce ne învredniceşte să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 1.12) şi de a umbla în slava lui Dumnezeu, atunci Scriptura nu vorbeşte de sângele lui Hristos, ci de viaţa veşnică. Numai când avem natura lui Dumnezeu, suntem într-adevăr în stare să locuim la Dumnezeu şi să vedem slava Lui. Un principe moştenitor poate avea dreptul la tron, dar s-ar putea să nu fie capabil probabil fiindcă este încă minor să preia acest drept. Credinciosul însă le are pe amândouă. Prin sângele lui Hristos, are dreptul la slava lui Dumnezeu şi, prin posesiunea vieţii veşnice, este capabil să savureze şi să fie în slava Lui. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17.3).

     1.1.3     Însuşi Domnul va veni

     Să revenim la cuvintele Domnului din Ioan 14. El a spus: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine". Să ne gândim că încă nu fusese împlinită lucrarea de pe Golgota, care era condiţia necesară pentru acest fapt. Drept urmare, nu venise nici Duhul Sfânt (Ioan 7.39) când Domnul pronunţ aceste cuvinte preţioase. Într-o astfel de situaţie, Domnul nu le putea spune ucenicilor Săi în ce mod se va împlini făgăduinţă Lui (Ioan 16.12-14). El a sădit în inima lor această nădejde minunată; şi acesta a fost în fond lucrul cel mai important. Şi noi, chiar dacă nu am şti alte amănunte, ne-ar fi de ajuns să ne bucurăm nestingheriţi şi să ne bizuim cu tărie pe promisiunea venirii Lui. Aşa a spus El şi aşa va face.

     1.1.4     Nedumerirea tesalonicenilor

     Totuşi Domnului I-a plăcut să ne dea mai multă lumină asupra acestui eveniment unic în felul lui. Pentru aceasta, s-a folosit de apostolul Pavel şi, printre altele, de împrejurarea că cei credincioşi din Tesalonic s-au putut bucura numai pentru scurt timp de învăţăturile transmise oral de apostol (Faptele Apostolilor 17.1-9). Ei au fost conduşi, prin harul lui Dumnezeu, până acolo că s-au pocăit de idolatria lor şi s-au „întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi

adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare" (1 Tesaloniceni 1.910). Prin apostolul Pavel, ei au fost familiarizaţi cu adevărul despre venirea lui Hristos, evident însă, la un mod general. În plus, au învăţat că va veni cândva Anticristul şi „căderea", dar şi că Hristos va veni din cer pentru a nimici cu suflarea gurii Sale pe acel nelegiuit şi pentru a-Şi instaura împărăţia Sa aici pe pământ (2 Tesaloniceni 2.112). „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi?" (versetul 5). În principiu, ei ştiau despre venirea Domnului nostru Isus Hristos (versetul 1) şi despre ziua Domnului (versetul 2), dar nu aveau cunoştinţe exacte asupra legăturilor dintre cele două evenimente. Probabil, ei nu ştiau că aceste două evenimente nu înseamnă acelaşi lucru.

     Credinţa acestor tineri credincioşi în venirea lui Hristos a devenit atât de profundă şi de firească, atât de vie şi de raportată la prezent, încât au fost surprinşi de o împrejurare: unii dintre fraţii lor de credinţă adormiseră între timp, şi Domnul nu venise încă! Ce se va întâmpla cu cei adormiţi? Nu vor pierde ei, când va veni Domnul, binecuvântarea prezenţei Sale?

     Apostolul le-a scris că nu trebuie să fie în necunoştinţă în ceea ce-i priveşte pe cei adormiţi. De fapt, ei nu aveau nici un motiv să se întristeze cum o fac „... ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus" (1 Tesaloniceni 4.13-14). Probabil, ei n-au cunoscut amănuntele acestui eveniment şi chiar n-au putut să le cunoască. Totuşi, din faptul că Domnul Isus a murit şi a înviat, ei ar fi trebuit să tragă concluzia credinţei că atunci şi Dumnezeu va aduce cu El, la venirea Sa în putere şi slavă, pe cei adormiţi în Isus.

     În nici un caz, ei nu vor suferi o pierdere. Dacă ar fi venit ziua arătării lui Hristos,

Dumnezeu S-ar fi îngrijit ca credincioşii să fie la El în cer şi astfel să vină cu El. După cum am

 observat, tesalonicenii ar fi putut şi ar fi trebuit deduce din faptul că Domnul Isus a murit şi a înviat că şi celor adormiţi li se va întâmpla la fel ca Domnului.

     Aşa de mult ne-a unit Dumnezeu în hotărârea Sa cu Domnul Isus! Nu putem întipări destul de adânc în inimile noastre acest adevăr.

Dumnezeu ne vede în Hristos, acum şi totdeauna. O, de-am fi tot mai conştienţi de starea binecuvântată în care ne aflăm!

     S-ar putea câteodată să nu înţelegem ceva din Cuvântul lui Dumnezeu. Poate un pasaj din Sfânta Scriptură este greu de înţeles şi pare că ne pune la îndoială siguranţa noastră veşnică în Hristos. în astfel de cazuri, decât să dăm loc îndoielii, mai bine să lăsăm ca lumina altor locuri din Scriptură să cadă peste problemele noastre!

     Şi, înaintea tuturor lucrurilor, să cugetăm mereu că prin harul lui Dumnezeu suntem nedespărţiţi de Hristos. Poziţia Lui este poziţia noastră. Chiar dacă nu cunoaştem vreun lucru, rămâne adevărul că Dumnezeu ne vede în Hristos, şi noi Îl onorăm pe El şi pe Fiul Său, dacă ne vedem aşa.

     1.1.5     O nouă descoperire

     În următoarele versete, apostolul Pavel adaugă o descoperire cu totul nouă şi le dă lor, precum şi nouă, verigile intermediare care lipsesc amănuntele care lămuresc că Domnul Isus trebuie să vină mai întâi pentru credincioşi, pentru ca apoi să poată veni cu ei. Până aici am auzit de o venire a Domnului cu noi; acum apare ceva cu totul diferit, ce o putem reda prin expresia: venirea Domnului pentru noi.                               

     Citim astfel:

     „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul"(l Tesaloniceni 4.15-17).

     Cât de sublim şi totuşi cât de simplu este totul! Va fi o răpire care va cuprinde atât pe sfinţii cei morţi, cât şi pe cei vii. Prin acest eveniment, vor fi răpiţi de pe suprafaţa acestui pământ şi vor fi aşezaţi într-o lume nouă. Această lume nouă este slava lui Dumnezeu. Acum ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 5.2), dar atunci ea va deveni realitate pentru noi. Ce har minunat!

     Dar înainte de a ne ocupa cu amănuntele importante ale acestui pasaj biblic, să ne ocupăm pe scurt de expresia „ce vă spunem prin Cuvântul Domnului". Se pare că această expresie nu se referă numai la autoritatea cu care vorbeşte apostolul, şi nici numai la o misiune pe care o îndeplinea din partea Domnului. Nu există vreun motiv să considerăm că este numai un cuvânt al Domnului citat, ca în Faptele Apostolilor 20, versetul 35. Aici este vorba de ceva mai mult, şi anume de transmiterea unei noi descoperiri care a primit-o direct din partea Domnului (compară Faptele Apostolilor 18.9; Galateni 1.12; Efeseni 3.3).

     Acest lucru nu e chiar atât de neînsemnat. De aici învăţăm că tot ceea ce ne este spus în evanghelii prin analogie nu se poate egala cu ceea ce ne este spus aici. Spunând aceasta, nu mă refer la aluziile pe care le găsim în cuvintele Domnului către ucenicii Săi din Ioan 14, versetele 1-3, ci mă gândesc la pasaje profetice, ca cele din Matei 24, versetul 30 şi altele asemănătoare. Versetele din Matei 24 arată de fapt cea mai mare asemănare cu ceea ce găsim aici, în 1 Tesaloniceni. Dar acest text vorbeşte într-adevăr de ceva cu totul diferit, şi anume de arătarea Domnului. Pentru înţelegerea tematicii noastre, ar fi de mare ajutor dacă ne-am gândi mereu că tot ceea ce ne este dat în evanghelii în legătură cu înştiinţările profetice trebuie deosebit de ceea ce ne spune apostolul Pavel aici prin „Cuvântul Domnului".

     Să ne ocupăm acum cu fiecare din învăţăturile pasajului din 1 Tesaloniceni 4.

     1.1.6     Noi cei vii

     Expresia „noi cei vii care rămânem "ne arată clar că cei credincioşi aşteptau venirea Domnului Isus în timpul lor. Ei au fost învăţaţi de Pavel să aştepte pe Domnul în orice clipă. Dar nu numai atât, ci apostolul se face una cu ei în această nădejde spunând: „noi" „noi cei vii".

     Aceasta poate fi şi starea noastră în timpurile de astăzi. Dacă Domnul vrea, ca în cazul lui Petru (Ioan 21.18-19), să cheme la El pe cineva prin moarte, rămâne totuşi preţiosul privilegiu să aşteptăm tot timpul venirea Lui şi să spunem: „noi cei vii, care rămânem până la venirea Domnului".

     Când va veni Domnul Isus, cei credincioşi aşa cum a fost situaţia atunci la tesaloniceni se vor compune din două grupuri: cei adormiţi şi cei vii. Apostolul Pavel se identifică aici cu al doilea grup. Dar sunt şi locuri în care Pavel se face una cu primul grup, de exemplu în 2 Corinteni 4, versetul 14. În capitolul 5 din aceeaşi epistolă, care de altfel a fost scrisă cu aproximativ trei-patru ani mai târziu decât prima epistolă către Tesaloniceni, apostolul consideră două posibilităţi: a fi dezbrăcat şi a fi îmbrăcat („nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci să fim îmbrăcaţi") (*) şi foloseşte întotdeauna cuvântul „noi".

     (*) Dezbracarea vorbeste de moartea credinciosului. El dezbraca haina pamanteasca, trupul muritor. Imbracarea se refera la credinciosii vii care la rapire vor trai transformarea trupurilor lor.

     În epistola către Filipeni, care a fost scrisă cu aproximativ şapte ani mai târziu, apostolul vorbeşte deschis despre posibilitatea morţii sale (capitolul 1.21-24; 2.17). Cu toate că priveşte în faţă posibilitatea că nu va mai trăi la venirea Domnului, el descrie pe scurt, cu multă dragoste, comportamentul caracteristic al credincioşilor în legătură cu venirea Domnului şi foloseşte din nou cuvântul „noi": „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos"(Filipeni 3.20).

     Astfel, pe lângă grupul celor adormiţi, va fi şi grupul credincioşilor vii, cei „care rămânem până la venirea Domnului." Ei nu vor vedea moartea, ci vor avea parte de venirea Domnului ca oameni vii. Şi eu m-am gândit deseori: atât de puţin este moartea nădejdea credincioşilor, că, dacă ar veni Hristos mai curând, nimeni dintre ei nu va mai muri. Aceasta este într-adevăr o nădejde binecuvântată, o nădejde vie (1 Petru 1.3)!

                                                 Crestinul si Noul Legamant


          Manuel Seibel


     1     Noul legamant in Noul Testament

     Dumnezeu nu a facut legamant cu copiii Sai care sunt rascumparati in timpul harului. El le-a dat viata din belsug (Ioan 10:10), si i-a adoptat ca fii (Efes. 1:5). Ar fi deplasat pentru parinti sa incheie un contract cu copiii lor, si asa intelegem ca Dumnezeu, Tatal nostru, nu a facut un legamant cu noi.

     Cu toate acestea, in Noul Testament se face deseori referinta la "un nou legamant". In cele patru relatari despre cina, Domnul il mentioneaza vorbind de pahar si de sangele Sau (Mt. 26:28 ; Mc. 14:24 ; Lc. 22:20 ; 1 Cor. 11:25). In epistola catre Evrei gasim inca trei referinte despre acest termen (8:8 ; 9:15 ; 12:24). In plus, apostolul Pavel vorbeste de "slujitori ai unui nou legamant" in 2 Cor. 3:6. Vom trece repede in vedere aceste pasaje  din Scriptura pentru a explica modul in care crestinul este preocupat de noul legamant.

     Daca exista un "nou legamant", este logic ca a existat un "vechi legamant". Ori, fara nicio indoiala, aceasta ultima expresie se refera la legamantul pe care l-a facut Dumnezeu cu poporul Sau pamantesc, poporul Israel, la muntele Sinai (Ex. 24:8). Acolo, El le-a promis binecuvantari daca asculta si pazesc toate poruncile Sale. Aceasta vrea sa spuna ca era un legamant bipartit (implicand obligatii pentru doua parti).

     2     Noul legamant in Vechiul Testament

     In contrast cu acesta (legamantul de la Sinai, n.t.), Ieremia 31:31 prezinta noul legamant pe care il va face Dumnezeu cu ramasita viitoare din Iuda si Israel, ca un legamant in care El va implini toate obligatiile. Rezultatul acestui aranjament nu va mai depinde de credinciosia poporului, ci numai de Dumnezeu care, prin credinciosia Sa de neschimbat, le va garanta o binecuvantare eterna. El va ierta toate faradelegile ramasitei credincioase de atunci.

     Ieremia 31 arata destul de clar ca cele doua legaminte reprezinta contracte intre Dumnezeu si poporul Israel. Aceasta nu are nimic a face cu cei care sunt rascumparati in perioada de timp a harului.

     3     Cina Domnului

     Ne putem intreba de ce Domnul Isus a mentionat noul legamant atunci cand a instituit cina. El Se adresa ucenicilor Sai, iudei care erau in acel moment sub vechiul legamant. Totusi, dupa putin timp, ei aveau sa faca parte din rascumparatii harului pe care Dumnezeu voia sa-i puna intr-o pozitie total diferita. Dupa Cincizecime, ei nu vor mai fi iudei, ci Adunarea lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 10:32). Ce aveau ei de-a face cu noul legamant? Acest lucru devine mult mai important daca luam in considerare urmatorul fapt: Duhul lui Dumnezeu face referire la cuvantul Domnului despre noul legamant in fiecare din cele patru relatari cu privire la cina, inclusiv cel primit de apostolul Pavel in mod direct de la Domnul glorificat in cer (1 Cor. 11:23-26). Care este explicatia?

     Mai intai, sa nu tragem falsa concluzia ca crestinul este parte contractanta a noului legamant. Cu siguranta, nu acesta este cazul; niciun pasaj din Scriptura nu-l afirma. Dar sa observam cuvintele Domnului atunci cand El instituie cina. Pavel scrie: "Acest pahar este noul legamant in sangele Meu" (1 Cor. 11:25). Sangele varsat al Domnului Isus este baza oricarei binecuvantari pe care Dumnezeu poate s-o dea omului. Aceasta include noul legamant pe care Dumnezeu il va face cu poporul Sau pamantesc in timpul mileniului. Iertarea pacatelor asigurata prin acest mijloc nu va fi posibila decat datorita ispasirii pacatelor facute de Hristos.

      Instituind cina, Domnul a dorit sa fie foarte clar ca crestinii sa nu se gandeasca ca ei sunt singurele roade ale lucrarii Sale. Pentru acest motiv, El a dorit in mod special sa ne atraga atentia asupra noului legamant, si El a facut-o in ceea ce este expresia vizibila si cea mai inalta a comuniunii noastre cu El (adica cina, n.t.). Sa nu uitam niciodata ca El Si-a dat viata, astfel incat poporul Sau pamantesc sa poata fi restaurat intr-o zi viitoare. El nu vrea ca noi sa pierdem din vedere binecuvantarea lui Israel.

     Un gand deosebit de miscator este ca Domnul Insusi nu a uitat niciodata pe poporul Sau. El este pe cale sa introduca ceva cu totul nou. In timpul absentei Sale de pe pamant, cei care aveau sa fie cel mai aproape de El, adica mireasa Lui cereasca, aveau sa se bucure de masa Sa, adica cina. Dar in acelasi timp, Hristosul care a suferit si a fost lepadat nu a uitat niciodata poporul Sau pamantesc. Si ei, de asemenea, vor intra in bucuria binecuvantarii eterne. Pe cruce, sangele Sau a curs de asemenea si pentru ei. Intr-un fel, El S-a bucurat de acest fapt atunci cand le-a dat aceasta masa, cina.

     4     Noul legamant in epistola catre Evrei

     Cele trei pasaje din epistola catre Evrei care se refera la noul legamant (8:8 ; 9:15 ; 12:24) arata ca primul legamant dat de Dumnezeu in Vechiul Testament nu era decat de natura temporara. Daca avea sa fie ceva nou, vechiul trebuia sa dispara. Noul legamant, adica al doilea care-l inlocuieste pe primul, este un legamant mai bun. Acesta nu mai este ceva trecator, ci etern; adica isi va pastra valoarea sa pe parcursul intregului mileniu. Destinatarii epistolei catre Evrei, credinciosii dintre iudei, nu mai trebuiau deci sa se ataseze de inchinarea divina in formele ei vechi. Desigur, ea a fost instituita de Dumnezeu, dar El nu a dat-o decat ca un ghid care sa conduca spre Hristos (Gal. 3:24). Acum Hristos a venit si a implinit, inlocuind si terminand cu tot ceea ce era vechi (vezi Rom. 10:4).

     Evrei 9:15 ne arata ca Mijlocitorul desavarsit al noului legamant, Hristos, este Garantul pentru binecuvantarea celor care cred in El. Lucrarea Sa de rascumparare este temelia oricarei binecuvantari. Dumnezeu poate oferi iertarea celor care se sprijinesc pe lucrarea de la cruce. Sangele lui Hristos este fundamentul care asigura siguranta eterna, caci cum ar putea Dumnezeu sa renunte vreodata la lucrarea Fiului Sau?

     5     Slujitori ai noului legamant

     Am ajuns acum la 2 Corinteni 3:6. Pavel scrie ca "Dumnezeu ne-a facut", pe el, apostolul, si pe tovarasii sai, "capabili, ca slujitori ai unui nou (calitativ, nu temporar) legamant; nu ai literei, ci ai Duhului".

     Atunci cand Pavel se desemna, pe sine si pe tovarasii sai, ca "slujitori ai unui nou legamant" (*), Duhul lui Dumnezeu arata ca sangele lui Isus care a fost varsat este temelia binecuvantarii noastre si a binecuvantarilor ramasitei viitoare a lui Israel. Semnul distinctiv al noului legamant este proclamarea iertarii pacatelor si a harului divin pe care el il aduce. Pavel a exercitat aceasta sluire de har, si noi, de asemenea, putem. Noi nu doar anticipam binecuvantarile spirituale dintr-o zi viitoare, ci ne bucuram de aceste binecuvantari intr-un sens mult mai profund si mult mai vast, deoarece ele sunt legate de Hristos glorificat si de locuirea Duhului Sfant. Aceasta inseamna ca slujirea crestina a noului legamant are un caracter mult mai nobil.

     (*) Taria limbajului original "slujba noului legamant", arata ca noul legamant este mai degraba caracterul decat continutul slujirii lor (nota de editor).

     6     O binecuvantare mult mai mare si un orizont mult mai intins

     Exista ceva care este bine de retinut: noul legamant ca atare nu a fost incheiat cu noi. De aceea Pavel adauga: "nu ai literei, ci ai Duhului". Aceasta arata clar ca slujirea crestina este legata direct de Duhul Sfant care ne-a facut potriviti pentru aceasta slujire. El este cel care ne-a facut capabili sa avem grija de oameni. Si El nu vrea ca noi sa pierdem din vedere ca nu suntem singurii care trebuie sa se bucure de binecuvantarile lucrarii lui Hristos.

     Binecuvantarile noastre sunt mult mai inalte decat cele ale credinciosilor din toate celelalte epoci. Cu toate aceste, si ei au intrat in binecuvantarile lor datorita lucrarii lui Hristos. Ei pot fi parti contractante ale noului legamant, si prin urmare stau intr-o relatie juridica cu Dumnezeu, dar fundamentul bucuriei lor este acelasi ca si al nostru. Astfel deci, atunci cand citim ceva referitor la noul legamant, orizontul nostru depaseste epoca, sau dispensatia actuala. Dumnezeu ni l-a descoperit astfel, ca sa ne putem bucura impreuna cu Hristos de aceasta binecuvantare minunata si eterna. Rodul sau este de-o importanta imensa, el se intinde dincolo de noi, dar aceasta nu modifica faptul ca noi facem parte din cei care sunt cel mai aproape de inima Sa. 

     
 

                    Sugestii practice pentru creștinii care participă                         la strângerile adunării


          Edwin Norman Cross


     Psalmul 89:7 : "Dumnezeu este foarte de temut în adunarea sfinților și înfricoșător în mijlocul tuturor celor care-L înconjoară".

      Învățătura sfânta are un loc deosebit în viața Bisericii Dumnezeului cel viu. Această învățătură împreună cu ascultarea sunt chiar fundamentale pentru o mărturie fericită a adunării. De asemenea, este nevoie ca slujirea pastorală să ghideze modul de trăire a adevărului Bisericii Nou Testamentale cu sfaturi practice simple. Întâlnesc deseori tipuri de comportamente și atitudini care manifesta o conștientizare insuficientă a importanței și a demnității privilegiului de a se aduna în jurul Domnului în adunare. Recent, un client a intrat în magazinul meu pentru a-mi cere o fotocopie a formularului pentru un loc de munca în casa regala la palatul Buckingham. Persoana era atât de mândră că a obținut formularul! Ori noi facem parte din casa lui Dumnezeu, și o purtare adecvata ar fi potrivita: 1 Timotei 3:15: "ca să știi cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului". Ceea ce urmează nu sunt decât câteva sugestii practice pentru a ne ajuta să reflectăm în mod personal asupra acestui comportament, - nu pentru a ne preocupa cu alții.

     1.     Înainte de a veni la adunare, să ne pregătim inimile și duhurile noastre cu gânduri spirituale. Să citim cântări potrivite, pasaje relevante din Scriptura, să medităm și să ne rugăm înainte de strângere, înainte, fie ca este vorba de o strângere de rugăciune, de adorare sau de zidire.

     2.     Hainele voastre au efect asupra atmosferei strângerii. Veniți să-L întâlniți pe Dumnezeu, vreți să-L adorați pe Tatăl, veniți să fiți în prezența Domnului Isus și vreți să fiți călăuziți de Duhul Sfânt. Nu purtați haine luxoase pentru a atrage atenția asupra voastră. Evitați să vă îmbrăcați ca și cum ați merge la un banchet din lume. Dar evitați cealaltă extremă de a veni îmbrăcați dezordonat ca și cum ați merge la plaja sau grădinărit. Amintiți-vă că nu sunteți aici pentru a impresiona pe oameni, ci pentru a-L onora pe Dumnezeu. Purtați haine potrivite pentru oameni care mărturisesc sfințenia. Creștinul evlavios vede ceea ce este potrivit, și nu are nevoie să-i descriu o uniformă. Priviți la exemplul și la bunele maniere de comportament ale înaintașilor voștri.

     3.     Ajungeți la timp la adunare: dacă este posibil, veniți cu câteva minute înainte de începere în localul adunării. Aceasta vă va da un moment pentru a reflecta la motivul pentru care ați venit.

    4.     Așteptând începutul strângerii, o scurtă salutare a unui prieten sau a unui străin este bine venită, dar evitați să începeți o lungă conversație despre subiecte care nu au legătură cu motivul strângerii.

     5.     Nu vă așezați pe ultimele rânduri de scaune, căci alții pot veni mai târziu la adunare din motive întemeiate. Poate au avut vreo problema cu copilul, sau mijlocul de transport a întârziat, sau cineva străin a avut dificultăți de a găsi localul de strângere. Cei care participă și contribuie în adunări  să se așeze în față, acolo unde pot fi auziți de toți.

     6.     Dacă ajungeți mai târziu, este potrivit să intrați pe cât posibil cu discreție, și să mergeți în liniște la locul cel mai apropiat; frații voștri au deja atenția îndreptată spre lucrurile spirituale, și riscați să-i deranjați. Nu doriți să atrageți atenția asupra voastră, nici să tulburați pe prietenii voștri în meditația lor.

     7.     Dacă ați venit mai târziu, nu propuneți imediat o cântare de cântat - o cântare la care vă gândiți ca și cum ați ajuns de mult la adunare. Această cântare poate a fost propusă deja, sau poate nu este în armonie cu ceea ce Duhul a indicat deja. O intervenție firească va perturba adunarea. Așezați-vă în liniște și așteptați să vedeți care a fost tema sau subiectul strângerii înainte să contribuiți cu ceva.

     8.     Strângerile publice ale adunării, precum cina, închinarea, rugăciunea ca și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu (zidirea), nu sunt strângeri pentru cântat. Nu este nevoie să vă grăbiți să cântați cântări sau melodii preferate! Pentru a da o direcție poporului lui Dumnezeu în strângeri, propunând o cântare, este important de a fi în comuniune cu Domnul, și de a fi curat si drept în viața de fiecare zi. Fiți călăuziți de Duhul, și folosiți mintea voastră înnoită pentru a contribui.

     9.     Veniți cu un duh pregătit pentru a aduce Domnului ceea ce I Se cuvine din partea alor Săi. Veniți cu gândul la care ați meditat. Este bine de citit pasaje scurte din Cuvântul lui Dumnezeu, potrivite pentru a înalta inimile sfinților. Alegerea atentă a unei cântări potrivite va înălța duhul de lauda. Dar, amintiți-vă că la cină, citind Cuvântul, noi suntem acolo pentru a aduce închinare lui Dumnezeu și nu pentru a fi de folos fraților, și atunci când propuneți o cântare voi folosiți cuvintele altora (*), în timp ce atunci când aduceți laudă sau mulțumire Domnului, folosiți propriile voastre cuvinte, folosindu-vă de ceea ce apreciați voi înșivă din comuniunea cu Dumnezeu (**).

     (*) Ioan 18:34: "De la tine însuți spui aceasta, sau alții ți-au spus-o despre Mine?"; (adică versurile cântării sunt scrise de altcineva, n.t.)

     (**) Ps. 45:1: "Inima mea clocotește de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul. Limba mea este pana unui scriitor iscusit". 

     10.     Este bine ca strângerea să înceapă la timp și este la fel bine de ținut minte de faptul că o strângere nu trebuie prelungită în mod nejustificat. De asemenea, se poate încheia la momentul potrivit. Copiii, persoanele în vârstă sau cu probleme de sănătate, nu pot fi în stare să reziste strângerilor prea lungi. În multe locuri, o oră sau o oră și jumătate sunt în general suficiente pentru a face tot ce este necesar pentru desfășurarea unei strângeri.

     11.     Frații au o datorie înaintea Domnului de a conduce strângerile publice ale adunării. Tăcerea nu este rea în sine: poate fi liniște pentru că toți au sentimentul prezenței Domnului. Domnul este prezent în mijloc, și aceasta exercită un control asupra oricărui duh. Un alt motiv de liniște poate fi deoarece frații nu au nimic de zis. Dacă frații sunt reticenți să contribuie din acest motiv, trebuie ca surorile să se roage mai mult (bineînțeles, în duhul lor, n.t.). Slujba lor preoțeasca în liniște va fi primită de Domnul și scopul strângerii va fi atins.

     12.     Amintiți-vă caracterul strângerii, contribuiți de-o maniera potrivit:

     - Frângerea pâinii este pentru a ne aminti de Domnul și pentru închinare, nu pentru a ne ruga pentru cei bolnavi și pentru cei care lipsesc, nici pentru mărturisirea păcatelor.

     - Strângerea de rugăciune poate include câteva laude care să înalțe inimile, dar veniți după ce ați fost exersați și pregătiți, și cu o anumită cunoaștere despre nevoile momentului în legătură cu interesele Domnului. Un exemplu al bisericii de la început se găsește în Fapte 12:5 unde se vede că adunarea înălța rugăciuni stăruitoare cu privire la un subiect specific în prezența lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, rugăciuni urgente și de durată.

     - Veniți la strângerile pentru zidire fiind exersați, și participați prin rugăciuni și cântări. Dacă aveți un dar pentru exercitarea unei slujiri, rugați-vă cu insistență, și fiți pregătit spiritual pentru a sluji. Dacă sunt frați vizitatori cunoscuți pentru darul lor, este bine să așteptați în cazul în care Domnul i-a trimis pentru a exercita aceasta slujire înaintea sfinților cu un mesaj special.

     13.     Copiii într-o adunare sunt un ornament dacă ei se comporta bine. Bineînțeles, acolo unde sunt oi, se așteaptă ca să fie și miei, și acolo unde sunt miei, este de așteptat ca ei să "behăie" - dar nu trebuie niciodată să-i lăsăm să domine desfășurarea strângerii. Poate că ceva plăcut, liniștitor și calmant poate fi lăsat copilului, dar cu siguranță nu o cutie cu jucării! Să nu dăm niciodată sufletelor tinere sentimentul că strângerea și ceea ce se întâmpla nu este și pentru ei. Atunci când copilul va crește și va înțelege mai mult lucrurile, încurajați-l să participe la strângere cu urechile și ochii săi. Concentrarea sa poate să scadă în timpul momentelor de liniște și a predicilor lungi, dar poate să cânte cântări împreuna cu ceilalți. Și când este rostită o rugăciune, poate să fie deturnat de la gândurile sale personale și adus să participe la închinare. Când copiii cresc mai mari, ei pot lua un carnet de notițe și să scrie acolo lista cântărilor cântate și a pasajelor citite. Acest carnet la rândul său va deveni o agenda folositoare, și după convertirea sa copilul va învăța care este locul său în adunare.

     14.     Colecta de bani sau alte resurse este un eveniment care se repetă. În 1 Cor. 16, cei credincioși sunt chemați să pună de-o parte o anumită sumă de bani după cum Domnul i-a făcut să prospere (16:2) : "În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte la el acasă, adunând din ce va fi câștigat"). După cum am văzut și în alta parte din Noul Testament, este responsabilitatea copiilor lui Dumnezeu să-și administreze resursele. Activitățile creștine trebuie să fie sprijinite de creștini, în special lucrarea de misiune, grija pentru săraci și responsabilitățile locale. A neglija responsabilitatea săptămânală a colectei va conduce la uscăciune și de acolo la slăbirea duhului și la beneficii reduse: o generozitate fericită trebuie să marcheze pe sfinți și ea va aduce roadă, odată aici pe pământ, și în eternitate. Nu așteptați să înceapă strângerea pentru a vă scoate moneda sau bancnota și să le aruncați în cutia (sau, punga) de colectă, ci reflectați la cum v-a binecuvântat Domnul și dați după bogăția harului Său pe care El vi l-a dat. Pregătiți-vă și planificați-vă darurile. Dacă sunt copii ai creștinilor, părinții trebuie, de asemenea, să-i învețe dărnicia.

     15.     Dacă știți că un lucrător în via Domnului urmează să vină, și dacă doriți să-i faceți călătoria într-un mod vrednic de Dumnezeu (3 Ioan 6-8), nu așteptați ca el să vină și să strângă câteva firimituri. Puneți o sumă deoparte dinainte, după îndemnul apostolului "ca să nu se strângă colecta când voi veni", astfel ca totul să fie potrivit și ordonat în administrația noastră.

     16.     Cei care sunt străini la strângeri necesită o atenție deosebită, încurajare de bun-venit. Unele evaluări ale stării lor spirituale vor ajuta la o mai bună aplicare a îngrijirii pastorale adecvate acolo unde este nevoie. Dacă un necunoscut intră în localul de strângere, întrebați de numele său și locul de unde vine. Nu lăsați în grija altora. Aceasta este o ocazie care vi se oferă să exercitați ospitalitatea (3 Ioan 5). Ospitalitatea este o datorie pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o împlinească. Nu folosește la nimic să ne rugăm pentru bunăstarea spirituală a sufletelor, dacă se ignoră nevoile lor temporare (*). Nu vă faceți niciodată obiceiul de a evita minunata slujire a ospitalității de acasă (**). Dumnezeu îl aproba și îl susține pe cel care se dedă la o astfel de bunătate ca adevărați pastori ai Săi.

     (*) Iacov 2:15-16: "Dacă un frate sau o soră sunt fără îmbrăcăminte și lipsiți de hrana zilnică, iar unul dintre voi le-ar spune: Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă!, dar nu le dați cele necesare trupului, ce folos?".

    (**) Versetele următoare confirmă ceea ce tocmai a fost spus: Romani 12:13 : "la nevoile sfinților, participând; urmărind ospitalitatea" + 1 Timotei 3:2 : "Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină, soț al unei singure soții, cumpătat, chibzuit, cuviincios, primitor de oaspeți, capabil să învețe pe alții" + Tit 1:8 : "ci primitor de oaspeți, iubitor de bine, chibzuit, drept, evlavios, cumpătat" + 1 Petru 4:9 : "fiți primitori de oaspeți unii față de alții, fără murmur". 

     17.     Dacă aveți un motiv întemeiat de a lipsi de la strângeri, arătați-le prietenilor voștri interesul față de ei. Sunați-i și întrebați-i despre desfășurarea strângerilor și de bunăstarea lor. Dacă cineva lipsește fără motiv, mergeți și vedeți dacă este bolnav sau are nevoie de înviorare sau de vreun alt ajutor. Spuneți fraților să se roage pentru voi atunci când mergeți la cei care lipsesc.

     18. Există multe alte aspecte practice care apar în viața adunării pe lângă cele care le-am văzut. Dar, în final, "toate să fie făcute spre zidire" (1 Cor. 14:26).

                                       Lectii practice din viata lui David


          Mark Grasso

     David a fost un om deosebit si are in mod clar un loc special in inima lui Dumnezeu. Este singurul care a fost laudat pentru ca a fost un om dupa inima lui Dumnezeu, si el ne ofera imagini miscatoare despre Domnul Isus, in special in lepadarea Sa. El s-a alipt de Domnul in multe aspecte valoroase pe care le gasim in Cuvantul lui Dumnezeu.

     Biblia vorbeste de umblarea lui David cu o foarte mare apreciere (de ex. Fapte 13:22,36); el ne este un exemplu in multe privinte. Cu toate acestea, Cuvantul lui Dumnezeu detaliaza multe situatii in care vedem slabiciuni la David, si acestea ne sunt date pentru invatatura noastra (Rom. 15:4). Dupa cum arata exemplele urmatoare, lectiile practice rezultate din viata lui David sunt foarte potrivite inca pentru timpul actual.

     1     Increderea in Dumnezeu

     David a mers cu o credinta simpla pe campul de batalie, impotriva lui Goliat, fara armura si arme de razboi, avand incredere ca Dumnezeu il va ocroti si va cauza infrangerea vrajmasului (1 Sam. 17). De asemenea, el a fost martor la felul miraculos in care Dumnezeu i-a salvat viata in alte imprejurari (de ex. 1 Sam. 19:10), el stia ca trebuie sa se abandoneze in totul in mainile Acelui care judeca cu dreptate decat sa incerce sa-si ia imparatia prin propria sa putere (1 Sam. 26:10). Cu o astfel de intelegere, este greu de explicat de ce intr-o anumita situatie credinta lui David a slabit si el a fugit de frica lui Saul (1 Sam. 21:10). Se pare uneori ca tinerii au mai multa credinta decat noi care suntem mai in varsta, dupa exemplul adolescentului David impotriva lui Goliat sau cel al tinerei slujitoare a sotiei lui Naaman (2 Imp. 5:2-3). Aceasta nu este spre cinstea noastra. Cu siguranta, David se gasea in fata unor imprejurari extreme, si lipsa credintei nu era ceva obisnuit pentru el. Totusi, lectia pentru noi este ca trebuie sa spunem intotdeauna cu indrazneala (asa cum David a spus in mod efectiv el insusi in multe alte imprejurari): "Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme: ce-mi va face omul?" (Ev. 13:6).

     Atunci cand incetam sa umblam prin credinta, vom umbla in mod automat prin vedere, si ne vom increde in propriile noastre puteri, ceea ce nu face decat sa agraveze situatiile. Aceasta este experienta pe care a facut-o David in cap. 21. Fugind de Saul, el minte (1 Sam. 21:2), si ia o arma facuta de om (de fapt cea a vrajmasului, 1 Sam. 21:9), si a cautat scapare la vrajmasii lui Israel si ai lui Dumnezeu (1 Sam. 21:10).

     Acest incident arata de asemenea cum un pacat duce la altul, si cum consecintele pacatelor noastre se acumuleaza: David este acum in pericol din partea filistenilor care isi amintesc de infrangerea suferita inaintea lui (1 Sam. 21:11). David minte din nou, prefacandu-se ca este nebun pentru a scapa din situatia umilitoare in care singur a intrat (1 Sam. 21:12-15). Daca pacatuim, este mult mai bine sa ne marturisim pacatele fara intarziere, - mai intai lui Dumnezeu pentru a regasi legitimitatea sprijinului Sau (Prov. 28:13), si apoi si celorlalti (inclusiv celor necredinciosi) daca aceasta este necesar, - si sa ne scoata in totalitate din orice pericol suplimentar, decat sa continuam cu propria noastra intelepciune si cu speranta zadarnica de a ajunge la un alt rezultat (*).

     (*) Nota: Se poate intampla sa fie imposibil sa ne scoata dintr-o situatie rea, sau chiar ca aceasta sa nu fie voia lui Dumnezeu. De exemplu, daca noi ne injugam la un jug nepotrivit (2 Cor. 6:14) intrand intr-un parteneriat de afaceri cu un necredincios, trebuie sa iesim din aceasta situatie numai respectand termenii acordului nostru si in maniera in care partenerul nostru necredincios sa nu fie pagubit datorita pacatului nostru. Daca jugul nepotrivit este casatoria cu un necredincios, este voia lui Dumnezeu ca sa ramana asa.

     2     A fi activ pentru Domnul

     Era un timp cand imparatii mergeau la lupta (2 Sam. 11:1) si unde imparatul David ar fi trebuit sa faca front comun cu ostirea sa, pentru a ridica sabia impotriva celor care au dispretuit bunatatea lui (2 Sam. 10:1-7); cu toate acestea, David a ramas in Ierusalim. Domnul Isus, El Insusi, a lucrat pentru Tatal Sau si pentru binecuvantarea pacatosilor pe parcursul intregii Sale vieti (Ioan 5:17 ; 17:4); dupa exemplul Lui si noi ar trebui sa staruim in lucrarea Sa (1 Cor. 15:58) si sa ne luptam lupta cea buna (1 Tim. 6:12 ; 2 Tim. 2:3-4). Daca Domnul ne da ragaz fata de atacurile lui Satan, acest timp trebuie folosit pentru a ne intari si pentru a intari pe poporul lui Dumnezeu in general (a vedea 2 Cr. 14:5-7).

     De asemenea, exista un avantaj practic in a fi activ pentru Domnul: daca suntem preocupati cu interesele Sale, nu vom avea timp sa fim absorbiti de altceva. David, uitand de responsabilitatile sale, Satan a fost, din nefericire, gata sa profite, punand o ispita inaintea lui (2 Sam. 11:2), la care David a cazut, si care a dus la pacate grave din partea lui David si la o mare suferinta pentru o familie nevinovata, precum si pentru David si familia sa si pentru tot poporul.

     3    A pastra curatia

     Raspunsul lumii de astazi fata de cele descrise in 2 Sam. 11:4-5 ar fi: "Ce s-ar fi putut face?". Fie ca nimeni dintre noi sa nu se lase influentat de atitudinea naturala a necredinciosilor fata de sexul in afara casatoriei care a patruns in societatea de astazi si care se promoveaza chiar in mod activ in multe feluri. Sa ne amintim ca pofta este la fel de grava ca si adulterul in ochii Domnului (Mat. 5:28).

     4     Exercitarea responsabilitatii parintesti

     Desi el a fost un om evlavios si ca el a apreciat avantajul de a fi disciplinat de Dumnezeu (vezi Ps. 34 si 51), David a esuat in exercitarea disciplinei pe care ar fi trebuit s-o faca in educatia copiilor sai, cel putin fata de fiii lui mai mari (1 Imp. 1:6). Rezultatul a fost dezastruos pentru David, pentru familia sa, si pentru popor, caci doi dintre fiii lui, Absalom si Adonia, au cautat sa-i uzurpe tronul (2 Sam. 15 si 1 Imp. 1). David ar fi trebuit experimenteze avertismentul dat mai tarziu de Solomon in Proverbe (29:15 : "Nuiaua si mustrarea dau intelepciune, dar un copil lasat in voia lui aduce rusine mamei lui").

          Stiind ca disciplina lui Dumnezeu fata de noi este spre folosul nostru (Ev. 12:10-11), "cine il iubeste staruie in disciplinarea lui"  (Prov. 13:24b). Prima parte a acestui verset ("Cine cruta nuiaua uraste pe fiul sau") este semnificativa prin faptul ca arata cum vede Dumnezeu lipsa exercitarii responsabilitatii parintesti. Copiii sunt un dar de la Dumnezeu (Ps. 127:3) si, in consecinta, trebuie sa fie crescuti asa cum a poruncit El, in special sub disciplina si mustrarea Domnului (Efes. 6:4).

     5     A arata indurare si simpatie

     Atunci cand David a venit sa ia Ierusalimul de la iebusiti, locuitorii l-au alungat cu o provocare aroganta: "Nu vei intra aici; pentru ca pana si orbii si ologii iti vor fi impotriva!" (2 Sam. 5:6). David stia ca Ierusalimul era iubit de Dumnezeu (Ps. 78:68) si ca acesta era locul unde Dumnezeu dorea sa-Si puna Numele Sau (1 Imp. 11:36), si acesta este probabil motivul pentru care David raspunde iebusitilor: "Oricine va bate pe iebusiti si se va sui spre canalul de apa, sa arunce in el si pe ologi si pe orbi, urati de sufletul lui David...!" (2 Sam. 5:8). Daca David a putut sa aiba o manie indreptatita fata de atitudinea pretentioasa a celor care detineau sfanta cetate a lui Dumnezeu, sentimentele sale fata de orbi si ologi sunt total diferite de cele ale Domnului nostru care avea o mila deosebita fata de barbatii si femeile care sufereau de asemenea afectiuni, si El ii primea si ii vindeca (Mat. 15:30 si 21:14). Aceasta atitudine fata de iebusiti este intr-un contrast trist cu scena miscatoare de mai inainte din pestera Adulam unde nefericitii acestei lumi au putut sa se stranga la David (1 Sam. 22:1-2).

     Domnul Isus a avut o manie indreptatita impotriva lucrurilor dezonorante care se petreceau in templu in timpul cand El era pe pamant (Ioan 2:13-17 ; Mat. 21:12-13), dar ravna Sa pentru casa Tatalui Sau era perfect echilibrata, si nu facea nimic care sa descurajeze sau sa dea cea mai mica retinere la cei care aveau o reala nevoie de a veni la El (Mat. 21:14-15).

     Din nefericire, situatia care este mai frecvent intalnita astazi este cea a unei preocupari reduse la minim cu privire la purtarea in casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului cel viu (1 Tim. 3:15). O astfel de indiferenta nu poate fi potrivita, si nici in acord cu gandul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, sa avem grija sa nu cadem in extreme opuse si sa ne amintim ca trebuie sa aratam aceeasi rabdare si acelasi har unul fata de altul, ca cel al Dumnezeului nostru fata de noi. Mustrarea, cearta, incurajarea trebuie sa fie facute cu "indelunga-rabdare" (2 Tim. 4:2).

     6     A marturisi pacatul

     David ne da un exemplu bun al unei marturisiri reale a pacatelor sale (Ps. 51). Acest punct este esential daca cineva vrea sa experimenteze partea practica a ceea ce este Dumnezeu "binevoitor si milos, incet la manie... iertand nelegiuirea si razvratirea si pacatul... " (Ex. 34:6-7 ; comp. Ioan 1:9).

   

                           A lua parte la pacatele altora - 1 Tim. 5:22


          Gerrid Setzer

     Este clar ca nu-I placem lui Dumnezeu prin propriile noastre pacate - resentimente, manie, necredinciosie si alte lucruri asemanatoare. Dar stim ca putem sa-L dezonoram pe Dumnezeu luand parte la pacatele altora?

     Este adevarat ceea ce Pavel scrie in prima sa epistola catre Timotei: "Nu-ti pune mainile in graba peste nimeni, nici nu te face partas la pacatele altora" (1 Tim. 5:22). Deci este posibil de a lua parte la cai, fapte si cuvinte vinovate fara a le face noi insine.

          Putem lua parte la lucruri rele, chiar daca noi insine nu le-am facut.

     Aceasta se poate intampla atunci cand "punem mainile" peste cineva, adica atunci cand ne asociem public cu o persoana (de exemplu recomandand pe cineva pentru slujire in fata altora). Daca exista un rau la acea persoana, noi luam parte la el. Ar trebui sa ne ferim sa "punem mainile" in graba pe cineva.

     1     Nu identificare cu raul, ci indepartare

     Vom vedea acum cateva pasaje care ne arata clar ca trebuie sa ne departam de rau. Aceste pasaje privesc lucruri, persoane sau locuri foarte diferite. Ele nu vor fi tratate in detaliu aici, ci dorim sa vedem marele principiu ca sfintii nu trebuie sa se identifice cu raul, ci sa se departeze.

     1.1     A nu merge in templele idolilor

     Multi crestini din Corint gandeau ca pot sa mearga intr-un templu de idoli, deoarece stiau ca un idol nu este nimic (1 Cor. 8:4). Totusi, aceasta libertate nu ne este data. Mancand in templul idolilor, carnea jerfita idolilor, ei se asociau cu idolatria si aveau comuniune cu demonii (1 Cor. 10:20-22) - indifernt daca voiau sau nu. Daca cei care participau la masa Domnului, se duceau la altarul idolilor, ei Il provocau pe Domnul la gelozie si-L facea sa-Si arate puterea Sa. Astazi in tarile noastre noi nu mai avem de-a face cu mesele demonilor, ci mai degraba cu invataturile demonilor (1 Tim. 4:1). Intreaga noastra atitudine trebuie sa arate ca nu avem nimic de-a face cu aceste invataturi.

     1.2     A nu primi si saluta pe falsii invatatori

     In 2 Ioan 10-11 este spus: "Daca vine cineva la voi si nu aduce invatatura aceasta, nu-l primiti in casa si nu-l salutati. Pentru ca cine-l saluta se face partas cu lucrarile lui rele". Nu trebuie deci sa primim in casa noastra, nici sa-l salutam pe cineva care raspandeste erezii cu privire la persoana Domnului Isus. Caci cel care il saluta, se identifica cu el si se face partas cu lucrarile lui rele. A nu saluta poate parea foarte nepoliticos, dar onoarea Marelui nostru Domn cere un astfel de comportament hotarat. Trebuie sa condamnam o invatatura rea despre Domnul, nu doar in inima si gura noastra, ci trebuie sa aratam pozitia noastra prin comportamentul nostru.

     1.3     Despartirea de "vasele de dezonoare"

     In "casa mare" a crestinatatii exista vase (persoane) de onoare si altele spre dezonoare (2 Tim. 2:19-22). Daca vrem sa fim vase spre gloria lui Dumnezeu, trebuie sa ne despartim de vasele de dezonoare.

     Nu este suficient sa ne distantam doar in interior de nedreptate

     Vasele spre dezonoare sunt cei care isi zic crestini, dar care, prin umblare, arunca dezonoare asupra Stapanului prin invataturi religioase care rastoarna credinta (2 Tim. 2:18). Trebuie sa ne despartim in exterior de aceste vase. Nu este suficient sa ne distantam doar in interior de nedreptate - desi acest lucru este bineinteles foarte important si nu ar trebui sa ezitam sa-l facem (conf. 2 Tim. 2:22).

     1. 4    A parasi sistemele rele

     Autorul epistolei catre Evrei indemna credinciosii dintre evrei sa iasa afara din "tabara' (Ev. 13:13). Aceasta tabara era iudaismul care L-a rastignit pe Hristos si inca Il leapada.Chiar daca aceasta porunca nu mai priveste in mod direct pe multi crestini de astazi, principiul ramane: trebuie sa ne separam de un sistem religios in care Fiul lui Dumnezeu nu mai are loc. Protestarea verbala nu este suficienta aici, picoarele trebuie sa urmeze (protestarea verbala, n.t.).

     In Apocalipsa 18:4-5, credinciosii sunt indemnati sa paraseasca un sistem demonic idolatru: "Iesiti din ea, poporul Meu, ca sa nu fiti partasi pacatelor ei si sa nu primiti din plagile ei, pentru ca pacatele ei au ajuns pana la cer si Dumnezeu Si-a amintit de nedreptatile ei". Este vorba despre Babilon, biserica apostata care va fi dupa rapirea credinciosilor. Totusi, avand in vedere ca de-a lungul secolelor mai multe trasaturi ale acestei "anti-biserici" s-au dezvoltat, este bine sa aplicam principiul separarii. In consecinta, o separare exterioara de un astfel de sistem corupt este necesara. O aversiune interioara fata de rau sau o protestare mai mult sau mai putin puternica nu este suficienta.

          A protesta impotriva raului nu este suficient.

     1.5     Nicio prietenie cu lumea

     Prietenia cu lumea este vrajmasie fata de Dumnezeu (Iac. 4:4). In consecinta, suntem atentionati impotriva "jugului nepotrivit" dintre credincios si necredincios in 2 Corinteni 6:14; "pentru ca ce legatura este intre dreptate si faradelege sau ce comuniune are lumina cu intunericul?" In versetele urmatoare, Pavel arata ca templul lui Dumnezeu - si anume adunarea (1 Cor. 3:16-17) - nu trebuie sa aiba legatura cu idolii. Si daca amestecul are loc, indemnul este cel asemanator iudeilor: "De aceea: Iesiti din mijlocul lor si fiti despartiti, spune Domnul; si "nu atingeti ce este necurat, si Eu va voi primi" (2 Cor. 6:17 ; conf. cu Isaia 52:11).

     1.6     Indepartarea raului

     Am vazut pana aici mai intai responsabilitatea personala, a nu ne asocia cu raul, ci s-o rupem cu el. Cand este vorba de adunarea locala, exista in plus responsabilitatea colectiva, care se ocupa de raul din mijlocul ei. Era la Corint un caz de curvie neintalnit nici chiar printre natiuni. Acela care a facut aceasta fapta, trebuia - intr-o profunda umilinta inaintea lui Dumnezeu - sa fie indepartat din mijlocul corintenilor (1 Cor. 5:1,3,13). "Nu stiti", scrie Pavel, "ca putin aluat dospeste toata plamadeala? Indepartati aluatul cel vechi" (1 Cor. 5:6,7). Apostolul vorbeste, de asemenea, de "aluat" in legatura cu invatatura falsa si efectele ei nimicitoare (Gal. 5:9). Deci, daca o adunare nu indeparteaza raul (moral sau doctrinar) din mijlocul ei, prin indepartarea persoanei in cauza, isi va pierde caracterul sau de sfintenie. Aluatul face sa dospeasca toata plamadeala.

     2     Exemple din Vechiul Testament

     Sa privim acum cateva incidente din Vechiul Testament care arata principiul dupa care despartirea de rau este necesara pentru a nu lua parte la pacatele altora (nici la urmarile lor).

     2.1     Core si grupul sau

     Atunci cand Core si grupul sau s-au ridicat impotriva lui Moise si Aaron si au vrut sa ia preotia, Domnul i-a zis lui Moise: "Vorbeste adunarii, zicand: Departati-va din jurul locasului lui Core, Datan si Abiram. ... Si el a vorbit adunarii, zicand: Departati-va, va rog, de corturile acestor oameni rai si nu va atingeti de nimic din ce este al lor, ca sa nu pieriti in toate pacatele lor. Si s-au indepartat din jurul locasului lui Core, Datan si Abiram" (Num. 16:24,26,27). Apoi, s-a deschis pamantul si cei razvratiti au fost inghititi impreuna cu familiile lor (Num. 16:31-33). Cei care au vrut sa scape de aceasta grozava judecata a trebuit sa se departeze de corturile lui Core si ale grupului sau.

     2.2     Marele preot Eli

     Eli, marele preot din Israel, era un om evlavos. Dar fiii sai erau "fii ai lui Belial" care prin faptele lor rele dispretuiau sfintele jerfe din Israel. "Si pacatul acestor tineri era foarte mare inaintea Domnului" (1 Sam. 2:12,17). Eli, care era foarte in varsta, i-a mustrat pe fii sai nelegiuiti, dar aceasta nu a fost suficient: el ar fi trebuit sa-i opreasca, sa le interzica sa mai continue (conf. 1 Sam. 2:22-25 ; 3:13). Pentru ca nu a facut-o, marele preot Eli a fost impreuna responsabil de raul savarsit de fiii sai. Este ceea ce arata cuvintele profetului care i-a fost trimis de Dumnezeu: "Pentru ce calcati voi in picioare jerfa Mea si darul Meu, pe care l-am poruncit sa fie in locuinta Mea? Si onorezi tu pe fiii tai mai mult decat pe Mine, ingrasandu-va cu cele mai alese dintre toate darurile lui Israel, poporul Meu?" (1 Sam. 2:29). Pentru ca Eli nu a actionat in fata raului, a trebuit sa auda, el si toata casa lui, judecata aspra a Domnului (1 Sam. 2:30 si urmat.). Vedem ca nu este suficient de a fi drept in inima. Nu este suficient de a denunta verbal ceea ce este gresit. Unele pacate sunt atat de grave incat trebuie foarte clar sa ne departam.

     Unele pacate sunt atat de grave incat trebuie foarte clar sa ne departam.

     Nu trebuie sa avem nicio comuniune cu ceea ce dezonoreaza Numele lui Dumnezeu

     2.3     Omul lui Dumnezeu din Iuda

     Atunci cand Ieroboam a introdus inchinarea la viteii din Dan si Betel si a pus oameni din popor ca preoti pentru a aduce jertfe dupa gandul sau, Dumnezeu a trimis un profet la Betel pentru a rosti un mesaj de judecata (1 Imp. 13). El i-a poruncit in mod categoric acestui profet sa nu manance paine, nici sa nu bea apa in aceasta cetate rea. Odata mesajul rostit si dupa ce s-a rugat in mod eficient pentru vindecarea maini paralizate a imparatului Ieroboam, omul lui Dumnezeu respinge invitatia lui Ieroboam si pleaca pe drumul de intoarcere. Dar putin dupa aceea, el s-a lasat induplecat si accepta invitatia unui profet batran din Betel care a pretins ca a primit din partea unui inger misiunea divina de a-l invita in casa lui. Si ce s-a intamplat dupa ce omul lui Dumnezeu a avut comuniune cu batranul profet din Betel, "casa idolilor" (Osea 4:15 - Bet-Aven = casa idolilor)? El a fost omorat de un leu pe drumul de intoarcere, si trupul sau nu a fost inmormantat in mormantul parintilor sai. Acest om al lui Dumnezeu nu s-a inchinat inaintea vitelului de aur de la Betel si a fost chiar un martor curajos impotriva gravei lor rataciri religioase. Dar aceasta nu a fost suficient: el ar fi trebuit sa evite orice comuniune la Betel. Deoarece el nu a vegheat, si pentru ca nu a fost ascultator indicatiei clare a lui Dumnezeu, slujba sa pe pamant s-a incheiat. Cat de solemn este acest lucru!

     3     Promisiuni divine

     Separarea nu este usoara pentru nimeni. Ea poate sa ne aduca o anumita tristete interioara si o neintelegere din partea altora. Dar putem sa evaluam comuniunea cu Dumnezeu Tatal nostru si aprobarea Stapanului nostru mai presus de aceste obstacole. Sa ne gandim la promisiunile speciale pe care Dumnezeu le da celor care se distanteaza cu credinciosie de rau: cel care iese din "tabara" il gaseste pe Domnul Isus si aprobarea Sa, ceea ce este o mare onoare (Ev. 13:13) ; cel care se desparte de Babilon, scapa de plagile divine (Apoc. 18:4) ; cel care se desparte de vasele spre dezonoare devine un vas de onoare, sfintit si folositor Stapanului (2 Tim. 2:21) ; si cel care iese din mijlocul idolatriei, este primit de Dumnezeu si poate sa se bucure in pace de legatura cu El (2 Cor. 6:18). Iata marile promisiuni ale lui Dumnezeu, potrivite de a ne da curajul de a actiona de-o maniera hotarata

     Dumnezeu ne ofera promisiuni mari care ne incurajeaza sa actionam de-o maniera hotarata.

     4     Trei aspecte importante

     In final, as dori sa mentionez trei aspecte importante care sunt potrivite pentru o despartire dupa gandul lui Dumnezeu:

     - In primul rand, despartirea de rau trebuie sa fie insotita intotdeauna de sfintenie interioara si de o adevarata umilinta. Nu vrem sa fim dintre cei care spun cu aroganta: "Stai departe, nu te apropia de mine, pentru ca eu sunt mai sfant decat tine" (Is. 65:5).

     - In al doilea rand, sa ne amintim ca pacatele nu au toate aceeasi greutate si ca reactia noastra fata de pacatele altora trebuie sa difere in functie de caz. Trebuie sa ne ferim de orice fel de rau (1 Tes. 5:22) - dar exista diferente mari in modul cum trebuie s-o facem. Bineinteles, o separare exterioara sau o excludere de la comuniune sfintilor nu este necesara pentru orice pacat.

     - In al treilea rand, trebuie sa luam in considerare faptul ca nu doar ca gresim daca avem comuniune cu raul, ci ca gresim, de asemenea, daca refuzam comuniunea impreuna cu cei care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata.

     In toate acestea, dorim intotdeauna sa ne pazim de a nu lua parte la pacatele altora sau de a-L dezonora pe Dumnezeu in acest mod.

     5     Rezumat

     Scriptura invata ca noi putem lua parte la pacatele altora. Deci, este important de a nu avea comuniune cu raul. Nu este suficient de a protesta impotriva raului, ci trebui sa ne distantam. Dar, aceasta trebuie facut intotdeauna in umilinta si cu intelepciune, si cu dorinta de a ne bucura de comuniunea cu Dumnezeu si de a ne alatura celor care-L cheama pe Domnul dintr-o inima curata. 

     

                                                Disciplina preventiva si motivele sale


          Mark Grasso


          1     2 Cor. 12, circumstantele disciplinei preventive

     In 2 Corinteni 12:7-10, Pavel recunoaste cu umilinta ca era in pericol sa se mandreasca din cauza revelatiei pe care Domnul i-a dat-o. Este clar ca aceasta ar fi fost rau, si ar fi adus o dezonoare Domnului Isus, si ar fi micsorat eficacitatea marturiei lui Pavel (*). Rezultatul a fost ca Domnul intervine si Pavel primeste "un tepus in carne, un sol al lui Satan, ca sa ma palmuiasca (sau, "sa ma bata cu pumnii"), pentru ca sa nu ma inalt". Natura exacta a tepusului in carne nu ne este data (si noi nu trebuie sa facem speculatii cu privire la ce ar putea fi el). Cu toatea acestea, este clar ca era vorba de ceva fizic (vezi mentiunea de "carne") si dureros (adica ca un "tepus"), si impactul sau se repeta si era simtit cu durere de apostolul Pavel (el era palmuit). Suntem probabil surprinsi ca Satan a fost implicat in aceasta situatie (prin "ingerul" sau "solul " sau), desi in cele din urma Dumnezeu era cel care controla totul, ca si in cazul lui Iov cand a fost lasat in mainile lui Satan. Pe scurt, Domnul a intervenit intr-un mod grav, facandu-l pe Pavel sa ceara de trei ori ca tepusul din carne sa-i fie scos.

     (*) Este putin probabil ca acest risc de a se mandri sa fi fost reactia apostolului fata de alte revelatii care i-au fost date, sau a unei trasaturi din viata sa in general. Pavel era unul care Il imita pe Hristos (1 Cor. 11:1) si care era plin de ravna pentru a-I fi placut (2 Cor. 5:9). Restul din 2 Corinteni arata smerenia sa in slujire. Totusi, faptul ca Pavel a trebuit sa faca fata acestui pericol in aceasta situatie, confirma adevarul din 1 Ioan 1:8: "Daca zicem (lit. "daca am zice") ca nu avem pacat, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi".

     Intervenia Domnului poate fi calificata ca disciplina preventiva, adica un fel de pedeapsa pe care El o ingaduie pentru a impiedica pe unul din ai Sai, pe care El il iubeste, sa cada. Cu toate acestea, ea a fost insotita de cuvintele Sale incurajatoare: "Harul Meu iti este de ajuns" (12:9a); si Pavel l-a primit cu multumire, rezultatul a fost o binecuvantare suplimentara, acea bucurie in slabiciune sau infirmitate, in timp ce puterea Domnului a ramas peste el (12:9b).

     2     Cum primim noi disciplina preventiva ?

     Recunoastem situatiile prin care Domnul exercita o disciplina preventiva in vietile noastre? Daca, pe de-o parte, nu este prea intelept sa analizam toate greutatile pe care le intampinam (incercarile nu sunt toate disciplina), si, cu siguranta, nu vreau sa fiu insensibil la incercarile prin care fratii mei pot sa treaca, dar pe de alta parte merita sa-I cerem Domnului sa ne descopere daca este un motiv special pentru o anumita perioada de suferinta pe care suntem nevoiti s-o induram, - boala, dificultati financiare sau alte greutati. Daca scopul suferintei este de a ne pastra dependenti de Domnul si de a nu avea nicio incredere in carne, trebuie s-o primim bine, si ca Pavel sa fim recunoscatori Domnului ca ne-ajuta in acest mod.

          Cand aruncam toata ingrijorarea noastra asupra Domnului, cat este de mangaietor sa-L auzim spunandu-ne ca harul Sau ne este, de asemenea, suficient si noua! Si in timp ce puterea Sa se desavarseste "in slabiciune", adica in slabiciunea noastra, cat este, de asemenea, de incurajator ca incercarea noastra se dovedeste a fi spre lauda, glorie si onoare la aparitia Sa.