Cartea Profetului Naum

                                                                                - I -

     Henri Rossier

     1     Introducere

     Naum se deosebește de Iona si de Mica (2 Împărați 14:25; Ieremia 26:18) prin aceea că el nu este menționat în nici o altă carte decât în cartea propriei sale profeții. Tot ce știm despre el este că era din Elcoș. Mărturia lui Ieronim, care se bazează pe o asemănare de nume pentru a plasa această localitate în Galileea, este singulară și nu a fost verificată de alții. O tradiție spune că Iona a murit în Asiria și, de asemenea, plasează acolo Elcoșul, locul nașterii lui Naum, dar, ca orice tradiție de acest gen, nu merită multă atenție. Dacă Elcoș ar fi fost situat în Galileea, cuvântul fariseilor catre Nicodim “că nici un profet nu se ridică din Galileea‟ (Ioan 7:52)  ar fi fost de două ori greșit, caci  Iona era din Gat-Hefer, cetatea lui Zabulon, care facea parte din Galileea. Mai mult, Isaia vestise că de acolo trebuia să se ridice Hristosul, marele Profet, căruia Iudeii necredincioși Ii refuzau chiar și acest titlu (v. Isaia 9:1-2).

     În ceea ce privește data profeției lui Naum, cartea lui, dacă nu ne spune anul exact, ne spune epoca: atunci când a profețit el, distrugerea cetății No-Amon (Teba, capitala Egiptului de Sus) era un fapt împlinit (v. 3:8).  Acest eveniment a avut, în antichitate, un rasunet semnificativ, caci el consemna pierderea, deja începută, a celei mai importante cetăți a Egiptului și a prevestit, în scurt timp, căderea definitivă a acestei împaratii. Potrivit istoriei, prădarea Tebei a avut loc în anul 663 I.H., în timpul domniei lui Manase, împăratul lui Iuda (698-643).

     Este deci evident că Naum, menționandu-l ca un eveniment trecut, nu a putut profeți înaintea acelei epoci, cum au pretins unii de mult timp. Descoperiri asiriene mai recente au confirmat data biblică. Asurbanipal, penultimul împărat al Asiriei, cuceritorul Egiptului și cel care a distrus Teba, menționează, cu ocazia acestei expediții, supunerea lui Manase, împaratul lui Iuda și a altor împarati tributari. Pe de altă parte, știm că Manase, după un început rau al domniei, a fost luat prizonier și dus la Babilon care era,  în timpul acela, o cetate importanta a Asiriei, apoi, după ce s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, a fost repus pe tronul lui la Ierusalim (2 Cronici 33:1-20). Deși nu cunoaștem data exactă a acestei reinstalari, putem spune că recunoașterea de către Manase a suveranității Asiriei a avut loc la mai puțin de douăzeci de ani înainte de moartea sa, caci Asurbanipal, care s-a suit pe tronul Asiriei în anul 667, a prădat Teba în anul 664, iar Manase a murit în anul 643.

     Prin urmare, în jurul anului 660, Naum menționeaza căderea Tebei ca un eveniment trecut si binecunoscut. Cetatea Ninive, dacă este să dăm crezare unor istorici, a fost distrusă în anul 625, iar după alții în 608 sau 606, în timpul domniei lui Ioiachim (610 – 599), adică la aproximativ cincizeci de ani după profeția lui Naum.

     Incertitudinea cu privire la căderea cetății Ninive, cel mai important eveniment din toată istoria antică a Orientului, ne arată cât de puțină încredere merită să acordăm studiilor istorice ale antichității, oricat de constiincioase ar fi, atunci când ele nu se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, din experiența noastră am învățat să nu acordăm o valoare mare afirmațiilor criticilor care pretind să judece epoca unei profeții după stilul ei sau după pasajele care, potrivit ideilor lor, un profet ar fi copiat din altul. Fie că este vorba de cărțile lui Moise, de profeți sau de evanghelii, orice afirmație că unul din autorii lor ar fi copiat din alți autori nu se sprijina pe nicio bază solidă; de asemenea, vedem, referitor la acest subiect, că toți criticii se contrazic continuu și nu ajung niciodată să se pună de acord. De fapt, lucrarea lor își trădează involuntar originea, care, dacă este să o cercetăm îndeaproape, se află în dorința de a nega inspirația textuală și autoritatea divină a Sfintelor Scripturi. Referitor la creștin, el știe că Dumenzeu este Acela care a vorbit in Biblie; de asemenea, fie că este vorba de Vechiul sau de Noul Testament, el nu are nici o dificultate să constate într-o carte sau alta, potrivit cu scopul urmărit de Duhul Sfânt, repetari, care uneori sunt foarte întinse, uneori, ca în Psalmi, repetarea aceluiași pasaj de către același scriitor (*), sau două stiluri total diferite la același autor. Credința profită imens de nuanțele pe care le conțin pasajele repetate, căci ele fac să reiasă într-un mod clar planul lui Dumnezeu în diferitele părți care compun Biblia. Faptul că un profet, Daniel, studiază profeția lui Ieremia, lucrul acesta îl umple pe credincios de încredere în revelație și, în acelasi timp, îl face să înțeleagă diferența dintre inspirație și învățătura Duhului. Nu știe el că profeții și-au studiat propriile scrieri? De fapt, Biblia este un tot divin, de care chiar si oamenii inspirați chemați să o completeze, mai mult chiar, de care Cel care era Cuvântul devenit carne, nu s-a putut lipsi. Credinciosul simplu neagă în mod categoric ideea că o profeție sau vreun alt pasaj ar fi o vagă amintire umană a unor scrieri anterioare, produsă de o memorie mai mult sau mai puțin fidelă. Ceea ce criticii ignoră, este că Cuvântul lui Dumnezeu este un tot organic, alcătuit prin Duhul Sfânt și nu o culegere de scrieri fără legătură între ele (**). Dacă Dumnezeu găsește de cuviință să Se repete, de ce nu ar face-o? iar credința înțelege motivul. Ea știe că oameni sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit „prin Duhul Sfânt‟ și că nu s-au copiat unii pe alții.

     (*) Vedeți, de exemplu, Ps. 14 și 53

     (**) Cu privire la acest subiect nu putem face ceva mai bun decât să transcriem aici câteva rânduri ale unui slujitor al lui Dumnezeu, care de multe ori a combătut cu succes necredința modernă : "Obiecțiile formulate împotriva Bibliei de către teologii sceptici germani și imitatorii lor denotă o mizerabilă îngustime a minții care ignoră în mod absolut căile lui Dumneze, în afara unui mic cerc de idei. Acești oameni comentează o carte despre care, practic, ei nu au nicio cunoștință și căreia nici măcar nu i-au studiat scopul și intenția. Niciodată acest teren vast, acest imens sistem de gânduri, la care se alătură toate părțile, depinzând și decurgând una din alta, nu a fost dezvăluit înaintea ochilor lor - sistem care începe în punctul unde trecutul atinge eternitatea și ne conduce, prin descoperirea și soluția la toate chestiunile morale, la scopul în care viitorul se pierde în eternitate, după găndul lui Dumnezeu. Găsim acolo, urmărite și desfășurate istoric, arătate totodată în realizarea lor morală și individuală, toate formele de relații dintre Dumnezeu și om. Fiecare parte se potrivește în alta precum piesele unei hărți geografice dintr-un puzzle. Când piesele sunt asamblate, devine un tot complet la care nu mai lipsește nimic. Tot acest sistem care alcătuiște un ansamblu, o unitate absolută a tot ceea ce a fost scris (căci cele mai bune mărturii dovedesc că a fost scris) de-a lungul timpului, într-o perioadă de aproape 1500 de ani; acest sistem a fost urmărit prin toate condițiile de ignoranță,  de întuneric sau lumină în care se afla omul, și sub acțiunea unor principii puse în mod intenționat în contrast unele cu altele, precum Legea și Evanghelia. În mijlocul tuturor acestor diverse condiții, acest sistem nu și-a pierdut niciodată unitatea sa perfectă și absolută, nici relația diverselor sale părți între ele. Pentru sceptici, aceste lucruri sunt irelevante; ei nici măcar nu sunt conștienți de existența lor; ei au cam la fel de multă cunoștință despre Biblie asemenea unui copil care ar alege pentru a asambla, în harta geografică a unui puzzle, două piese situate la antipozi, deoarece culoarea lor este roșie și că ele au un aspect plăcut".  

     Țefania, care a profețit în timpul domniei lui Iosia, a vestit, precum Naum, căderea cetății Ninive și a prezis nimicirea Asiriei care a urmat acesteia, eveniment iminent, caci el a avut loc, potrivit celor mai probabile ipoteze istorice, la începutul domniei lui Ioiachim (Țefania 2:10-15).

    În final, Ezechiel, care a profețit în timpul captivității, aproximativ în anul 589 I.H., reamintește lui Faraon prăbușirea completă a Asiriei care a avut loc cu mulți ani înainte și care avea să fie urmată în curând de cea a Egiptului (Ezechiel 31).

     Să notăm, încheind această introducere, o particularitate a profetului Naum. In timp ce am văzut în Mica diferiți interlocutori care se succed uneori atât de rapid încât trecerea de la unul la altul necesită o atenție deosebită, în Naum auzim doar o singură voce, cea a Domnului, care Se adresează prin profetul Sau, când unei persoane, când alteia, și aceasta într-un mod atât de neașteptat, chiar brusc, încât numai contextul ne poate spune cărui personaj i se adresează. Așa este, de exemplu, Asirianul (1:14; 2:11), ultimul împărat al Asiriei (Asur-Edililane, potrivit istoriei) (3:18); Manase (1:12); Iuda (1:15); Ninive (2:13; 3:5; 6:8, 11). Alteori profetul vorbește, fără să-i numească, despre Domnul (2:3); despre Ninive (1:8; 2:7; 3:1); despre împăratul și despre împărăția Asiriei (1:15; 2:13; 1:13). În acest fel, atenția este menținută în permanența trează, în vederea judecăților iminente.

     2  Capitolul 1 : Mânia lui Dumnezeu împotriva Asirianului. Eliberarea lui Iuda. Domnia păcii.

     Acest capitol constituie un întreg și merge până la restaurarea finală a lui Israel. Această restaurare este unul dintre subiectele principale ale profeției, după cum aflăm din cuvântarea lui Petru din capitolul 3 din Fapte. Apostolul anunță, de fapt, că Dumnezeu a prezis prin gura tuturor profeților că Hristosul Său trebuia să sufere, și că El a vorbit, prin gura sfinților Săi profeți din toate timpurile despre restabilirea tuturor lucrurilor (Fapte 3:18-21). Dar să reținem,  de la început, că scrierea lui Naum este „profeție despre Ninive‟ (v. 1). Acest subiect este în aparență limitat, dar reprezintă, în realitate, judecata națiunilor, devenite instrumente ale lui Dumnezeu pentru a pedepsi pe poporul Său, dar care, din implinirea atribuțiilor lor, nu au tras niciun folos pentru ele însele. În loc să se judece pe ele însele, în timp ce executau judecata, ele au persistat în a-L nesocoti pe Dumnezeu și în ura lor împotriva Lui, în idolatria lor criminală, în răutate, violență, abuz de putere, în revărsările necurățiilor lor. Ar fi putut Dumnezeu să nu țină cont? După mai multe avertismente, El a hotărât, în final, să de curs liber mâniei Sale.

     Să ne amintim că această cădere a cetății Ninive a însemnat prăbușirea întregului sistem politic, religios și comercial, a întregii civilizații de atunci, care a fost îngropată sub ruinele cetății, astfel încât o armată de zece mii de oameni a putut două sute de ani mai tarziu să-și așeze tabăra pe ruinele marii cetăți, fără măcar să bănuiască că, sub acest praf,  era îngropat un popor imens, cu artele sale, cultura lui rafinată, viața lui intelectuală, care le-a depașit pe toate celelalte din răsărit și chiar a egalat pe cea a Egiptului.

     Ceea ce s-a întâmplat odinioară se va întâmpla din nou în timpurile profetice, înca viitoare, dar astăzi atât de aproape de noi. O cetate simbolică, nu Ninive asiriana, nici Babilonul caldean, care a avut aceeași soartă, ci Babilonul cel mare, creștinătatea apostată care va stăpâni peste împaratii pământului, va fi amintită înaintea lui Dumnezeu și va primi „paharul… furiei mâniei Sale‟ (Apocalipsa 16:19). Și ea va fi doborâtă într-un singur ceas (v. Apocalipsa 18:10, 16, 19) și se va prăbuși cu toată puterea ei religioasă blasfemiatoare, cu toată organizarea ei civilă, militară și comercială, astfel încât „nicidecum nu se va mai găsi‟ (Apocalipsa 18:21). Această nimicire va fi contemporană cu cea a imperiului roman reînviat, ultima formă imperială a Babilonului caldeean. Vedem deci că profeția lui Naum este departe de a avea o semnificație limitată, așa cum am fi înclinați să-i acordăm la prima vedere.

     Judecata cetății Ninive, din versetele de la 2 la 5, dă loc la expunerea caracterelor lui Dumnezeu. Nu este vorba aici,  nici de esența Ființei divine, care este dragoste și lumină, nici de ceea ce Se bucură în Sine Insusi, căci El este Dumnezeul suveran “preafericit”, și aceste trăsături de caracter rămân pentru eternitate adevarate și nu se schimbă niciodată, ci este vorba despre modul în care El Se revelează în guvernarea Lui. Dacă odinioară El a revelat principiile acestei guvernări poporului pe care l-a ales, nu le-ar face El cunoscute și națiunilor, El, Creatorul și Stăpânitorul suveran al oamenilor? Toți sunt responsabili înaintea Lui. Fără îndoială, responsabilitatea lor diferă după măsura cunostinței lor și a privilegiilor de care ei se bucură, dar ea nu se micșorează cu nimic. Prin urmare, referitor la Ninive, cât și la Israel, „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul este răzbunător şi plin de furie; Domnul Se răzbună pe potrivnicii Săi şi păstrează mânie pentru vrăjmaşii Săi‟ (v. 2).

     Dumnezeu a declarat în aceleași cuvinte poporului Său, când le-a dat legea în Sinai, și aceasta, de la primele cuvinte cuprinse în cele zece porunci: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos‟ (Exod 20:5). El nu poate suporta idolatria care are îndrăzneala de a-și înălța dumnezeii falși punându-i alături de El; El este maniat; să nu Se răzbune El pe toti cei care o practică? Căci națiunile nu au nici o scuză, ele care „au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor‟ ( Romani 1:20-23). Fără îndoială Israel, căruia Dumnezeu i S-a revelat ca Domnul, era de o mie de ori mai vinovat pentru că a făcut aceleași lucruri ca și națiunile, dedându-se la idolatria lor (v. Exod 20:4), dar și națiunile trebuiau, la rândul lor, să fie lovite de răzbunarea și mânia lui Dumnezeu, după ce El se va fi folosit de ele (în Naum, Asirianul) pentru a-Și vărsa mânia asupra poporului Său vinovat.

     Așa sunt căile lui Dumnezeu în guvernare față de toți oamenii. Ele nu se schimbă și se aplică tuturor. Idolatria atrage răzbunarea Lui și nici una dintre națiuni nu va putea justifica ignoranța sa atunci când va fi înaintea lui Dumnezeu la judecată.

Dar acest pasaj ne mai prezintă un alt caracter al guvernării Sale. El nu este numai Dumnezeul gelos, care păstrează mânia Sa împotriva  vrăjmașilor Săi, ci și că „Domnul este încet la mânie şi mare în putere; şi nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel rău‟ (v. 3). Aici găsim din nou revelatia caracterului guvernării Sale față de națiuni. 

Această revelație nu are întinderea celei făcute lui Israel, când, după vițelul de aur, Moise a mijlocit pentru popor și Domnul S-a făcut cunoscut ca: „Domnul Dumnezeu, binevoitor şi milos, încet la mânie şi bogat în îndurare şi adevăr, păstrând îndurare pentru mii, iertând nelegiuirea şi răzvrătirea şi păcatul, şi care nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel vinovat, care cercetează nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor, în cea de-a treia şi a patra generaţie!‟ (Exod 34:6-7). Cu toate acestea, Naum arată aici trei caractere ale acestei guvernării foarte importante pentru națiuni.

     1° „Este încet la mânie‟. Ce ușurare pentru o conștiință convinsă de păcat! Dumnezeul care păstrează mânia Sa pentru vrăjmașii Săi este încet la mânie. Niciodată omul, indiferent cât de provocatoare ar fi atitudinea lui, nu reușește să-L angajeze pe Dumnezeu la o acțiune prematura sau la o explozie de furie. Ninive putea să-și amintească. La primul semn de pocăință, Domnul a suspendat judecata asupra ei. Iona, la rândul lui, s-a mâniat și a zis: „Bine fac eu că mă mânii, până la moarte‟ (Iona 4:9) atunci când Domnul „S-a întors de la răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a făcut‟ (Iona 3:10). Da, El este încet la mânie și 2°, „mare în putere‟ pentru a opri cu un singur cuvânt judecățile hotărâte sau pentru a le da curs. Dar, 3°, niciodată guvernarea Lui „nu socotește nicidecum nevinovat pe cel rău‟. Aceasta este valabil întotdeauna, caci, după cum am spus, aici este vorba despre caracterul lui Dumnezeu în guvernare și de sfințenia Sa în căile Sale, dar nu de lucrarea harului, care, în virtutea jertfei, îi îndreptățește pe cei vinovați. Justiția omenească ar putea comite eroarea de a declara nevinovat pe un vinovat, dar Dumnezeu niciodată. În marea Lui răbdare, El nu a dat curs mâniei Sale față de Ninive, dar ce au făcut atunci acești împărați – Salmanaser, Tiglat-Pileser și Sanherib – decât să-L provoace pe Dumnezeu la mânie prin orgoliul lor nestăpanit, prin ura lor nepotolită împotriva Domnului și a poporului Său, și prin blestemele lor? Într-adevar, Dumnezeu nu putea nicidecum să-l socotească nevinovat pe cel vinovat. Ultimul dintre toti, Asurbanipal, a fost mai rău, mai violent, mai crud decât toți predecesorii săi, pe care i-a depășit în măreție și putere, și Naum a profețit în timpul domniei lui.

     În versetele de la 3 la 6 avem descrierea căilor acestui Dumnezeu care guvernează potrivit sfințeniei, dreptății și puterii Sale: „calea Lui este în vârtej şi în furtună şi norii sunt ţărâna picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă şi seacă toate râurile. Basanul şi Carmelul se veştejesc, de asemenea floarea Libanului se veştejeşte. Munţii se clatină înaintea Lui şi dealurile se topesc; şi pământul se ridică înaintea feţei Lui, şi lumea şi toţi locuitorii ei. Cine va sta înaintea indignării Lui şi cine va rămâne înaintea mâniei Lui aprinse? Furia Lui se varsă ca focul şi stâncile crapă înaintea Lui‟.

     Aici nu este vorba de persoana Lui, ci de atributele prin care Se manifestă El când dă curs judecăților Sale. Așa Se revelase El odinioară lui Ilie la Horeb. El nu era în vântul puternic ce despica munții și sfărâma stâncile, nici în cutremurul de pământ, nici în foc (1 Împărați 19:11), dar aceste judecăți grozave trebuiau să preceadă manifestarea Lui în har pentru Ilie. La fel și aici. Când este vorba de a croi o cale pentru a-i aduce pe preaiubiții Săi față în față cu El, nici un obstacol nu-I poate rezista. Marea însași și toate râurile ei  nu se pot opune Lui. Norul nu-I poate ascunde acel scop spre care tinde, îl calcă sub picioare Sale și nu-I poate ascunde vederea capătului drumului Sau. Lumea conține lucruri bogate și prospere, plăcute sau înalte, dar toate acestea se veștejesc și dispar înaintea desfășurarii căilor Sale. Puterile cele mai mari și autoritățile subordonate lor tremură și se prăbușesc. Aceasta amintește foarte bine de cartea  Amos în întregime  și de cap. 1:4 din cartea Mica. Cele mai vechi împărății - și nici una, în afară de cea a Egiptului, nu se putea lăuda cu o existentă mai mare decat Asiria – nu pot rezista înaintea aprinderii mâniei Sale. La aproximativ cincizeci de ani după această profeție a avut loc prăbușirea prezisă.

     În v. 7 descoperim un cu totul alt punct de vedere: „Domnul este bun, un loc întărit în ziua necazului; şi El cunoaşte pe cei care se încred în El‟. Cât de diferit este acest caracter de cele precedente! Aici este vorba despre ceea ce este El pentru ai Săi chiar în mijlocul judecăților, de ceea ce este El pentru toți credincioșii și în special pentru rămășița lui Israel, obiectul oricărei profeții din Vechiul Testament. El este bun; nu Și-a schimbat niciodată caracterul pentru ai Săi, în orice calamitate s-ar afla. Când sunt copleșiți sub povara judecăților, El îi înviorează spunându-le ceea ce este El, ceea ce a fost El dintotdeauna. Atunci când, iesiti din necaz, se vor bucura în final de eliberare, ei vor putea intona frumoasa cântare milenară: „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna!‟ (Ps. 107:1). Pe tot parcursul Psalmilor auzim acest cuvânt, repetat de o sută de ori în urechile rămășiței, pentru a o întari în mijlocul necazurilor sale: „Domnul este bun!‟ La fel este și pentru noi: în mijlocul durerilor din prezent, dragostea Tatălui și a Fiului este ceea ce ne susține inima și o împiedică să fie cuprinsă de îndoială si descurajare.

     „Un loc întărit în ziua necazului‟. Vrăjmașul triumfă; cei credincioși trec prin ziua cea mare și grozavă a stramtorării finale numită necaz, necazul (sau “tsarah” : țipăt, ebr.) lui Iacov. Nu există nici un refugiu în lumea în care furia lui Satan urmărește fără încetare sărmana rămășiță, dar Domnul este în templul (sau “palatul”) sfințeniei Sale (Ps. 11:4; Mica 1:2; Hab. 2:20) ; El Însuși este „locul întărit‟: „În ziua cea rea”, este spus, “El mă va ascunde în coliba Sa, mă va păstra ascuns în taina cortului Său, El mă va înălţa pe o stâncă‟ (Ps. 27:5).

     „El cunoaşte pe cei care se încred în El‟. Nu ne este suficient ? Aceasta Îi era suficient lui Hristos atunci când oamenii Îl batjocoreau și ziceau despre El : „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea!‟ (Matei 27:43), dar va veni o zi când oamenii neevlavioși care i-au batjocorit pe sfinți vor fi nimiciți. 

     În v. 8 vedem ce se va întâmpla cu Ninive și cu toți vrăjmașii Domnului : „Dar cu o revărsare de ape va mistui deplin locul ei, şi întunericul va urmări pe vrăjmaşii Săi‟. Acest verset conține doi termeni ebraici foarte caracteristici: termenul a revarsa (shataph, sheteph) și cuvântul distrugere completă (kalah, killayon), care în alte pasaje este tradus prin a nimici, nimicire, nimicire hotărâtă.

     Cuvintele revărsare, inundație nestăvilită, se aplică în mod constantAsirianului istoric sau profetic, sau „împăratului de la nord‟ (la nord de Palestina) care, dupa cum am văzut atât de des în studiul profeților, este conducătorul, probabil militar, al confederației asiriene. Dar, va veni un moment, după cum vedem aici (1:8) și în alte pasaje, cănd cel care se revarsă, Asirianul, va fi copleșit la rândul lui, iar “locul său”, Ninive, va fi distrus (*). Revărsarea nestăvilită va fi întoarsă de Domnul împotriva lui. Cuvântul : a nimici deplin, nimicire hotărâtă, este „o expresie tehnică folosită pentru a desemna ultimele judecăți care preced domnia lui Mesia‟ (**). Nimicirea hotărâtă are loc asupra Ierusalimului de catre pustiitor (Asirianul profetic), dar ea va atinge la sfărșit, nu doar pe el și țara lui (Isaia 10:22-23; Naum 1:8), dar și toate națiunile care s-au adunat împotriva Ierusalimului, și în final “pământul”, țara lui Israel și poporul apostat care locuiește acolo, peste care va domni Antihristul. Numai rămășița credincioasă va trece prin această situație fără să fie nimicită complet, fără ca nimicirea hotărâtă s-o atinga (***).

     (*) A se vedea, de exemplu, pentru acest cuvânt și aplicația sa : Isaia 8:8 ; 10:22 ; 28:17 ; Dan. 9:26 ; 11:10, 22, 26, 40 ; Naum 1:8.

     (**) A se vedea versiunea Darby. Note la Isaia 10:23 ; Ier. 4:27 ; Naum 1:8.

     (***) A se vedea pentru Asirian : Isaia 10:22, 23 ; Naum 1:8 ; pentru națiuni : Ier. 30:11 ; 46:28 ; Naum 1:8 (vrăjmașii săi); pentru poporul apostat și țara sa: Dan. 9:27 ; Isaia 28:22 ; Țef. 1:18 ; în final pentru Rămășiță, păzită de o distrugere completă : Ier. 4:27 ; 5:10, 18 ; Ez. 11:13.

 

     Am citat toate aceste pasaje pentru a face să reiasă următorul adevăr care ar putea fi pierdut din vedere citind cartea Naum, și anume că, dacă este vorba în aceasta carte de nimicirea istorică apropiată a cetății Ninive, Duhul lui Dumnezeu merge cu mult dincolo de acest fapt; cum, de fapt, face în oricare altă profeție. În legătură cu o judecată apropiată, ea își proiecteaza lumina asupra evenimentelor de la sfârșit. Căderea cetații Ninive devine precursorul prăbușirii viitoare a puterii Asirianului profetic, în același timp cu cea a tuturor vrăjmașilor Domnului care au luat ei înșiși parte la această catastrofă : “și întunericul va urmări pe vrăjmasii Săi”. Nu doar țara  Ninive va fi cea care va fi distrusă, înaintea venirii Domnului ca Mesia, ci vrăjmașii Săi, în același timp cu cei din Ninive, vor fi îngropați în întuneric. Istoric, lucrul acesta a avut loc pentru Babilon și Mezi; profetic lucrul acesta va avea loc pentru fiara romană și cei zece împărați, vrăjmașii Asirianului. Pentru că nu au cercetat aceste lucruri, raționaliștii moderni neagă, cu multă ușurință, semnificația viitoare a evenimentelor profetice care și-au avut împlinirea istorică în trecut.

     „Ce plănuiți împotriva Domnului?‟ Cui i se adresează deci aceste cuvinte? Vrăjmașilor actuali ai cetății Ninive? Dar Dumnezeu i-a ridicat împotriva capitalei Asirianului. Nu ; profetul vede în viitor ; el prezice că vrăjmașii Asirianului, ca și Asirianul însuși, care este avut în vedere în principal aici, urzesc planuri împotriva lui Hristos. Aceasta este ce vedem foarte clar în Psalmul 2:1-3: „Pentru ce se agită naţiunile şi cugetă popoarele deşertăciune? Împăraţii pământului se ridică şi conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să Le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!»‟. Pasajul din Fapte 4:24-25, care citează din acest psalm, ne furnizează una dintre dovezile constante că acest pasaj al profeției ne este dat ca unul care conține mai multe împliniri diferite: una apropiată, alta pentru timpul de la sfărșit. Vedeți, de asemenea, Fapte 13:41 și comparați cu Habacuc 1;5.

     „El va mistui deplin: necazul nu se va ridica de două ori‟ (v. 9). Acest pasaj ar putea fi înțeles în sensul că necazul cetății Ninive nu va mai avea ocazia să revină, fiindcă el este definitiv, dar cuvântul „necaz‟, atât de caracteristic pentru „necazul cel mare‟ din zilele de la urmă, ne îndreaptă gândurile dincolo de acest eveniment apropiat și ne aduce la timpurile de la sfărșit, înainte de domnia lui Hristos. Necazul nu numai că îi va afecta doar pe cei care, sub impulsul lui Satan, l-au provocat, dar el va fi definitiv și nu va mai veni a doua oară. Așa a fost cu Ninive și așa va fi și cu Asirianul și cu națiunile de la sfârșit. Dar acest cuvânt va fi valabil și pentru rămășița credincioasă. Necazul nu va veni de două ori pentru ucenicii din timpul de la urmă, numai că ei vor trece prin el ca prin cuptorul lui Daniel, fără a fi mistuiți, sau ca apele judecății, fără a fi înecați (Isaia 43:2) sau ca nimicirea hotărâtă, fără să fie în întregime distruși (Ieremia 5:18).

     „Deşi vor fi încurcaţi ca spinii şi vor fi ca beţi de vinul lor, vor fi mistuiţi ca miriştea uscată, cu totul‟ (v. 10). Aceste expresii sunt aplicate la poporul iudeu necredincios din Mica 7:4 și la Asirian din Isaia 10:17. În pasajul nostru este vorba în special despre Ninive și Asirian, dar națiunile și poporul apostat vor fi lovite de aceeași judecată finală. Ea nu se va mai repeta, deoarece, asemeni focului în miriște, ei vor fi mistuiți toti deodată și complet.

„Din tine a ieşit unul care plănuieşte răul împotriva Domnului, un sfătuitor al lui Belial‟ (v. 11). Acest Asur care a iesit odinioară din țara Șinear pentru a zidi Ninive (Geneza 10:10, 11), a ieșit din Ninive, centrul puterii asiriene, pentru a plănui, într-un duh de mândrie satanică, răul împotriva Domnului. Toți împărații Asiriei, de la Pul la Asurbanipal, au avut acest caracter, și ura lor orgolioasă împotriva lui Dumnezeu și împotriva poporului Său atinsese deja ultimile sale limite în persoana lui Sanherib. În acest pasaj este vorba numai despre puterea asiriană. În versetul 9, profetul a spus: „Ce plănuiți împotriva Domnului?‟ În acest cuvant înțelegem că este vorba despre toate puterile adunate la sfârșit împotriva lui Hristos. Unul din acești vrăjmași, cel care a ieșit din Ninive, subiectul principal al profeției lui Naum, este scos în evidență aici, fiind însuflețit de aceleași sentimente ca și ceilalți. El este un „sfătuitor al lui Belial‟, viclenia este caracterul lui dominant, viclenie revelată deja astăzi la atâtea națiuni destinate să joace mai târziu rolul Asirianului. Acest om de la sfârșit este același împărat viclean care este descris în capitolul 8 din Daniel (v. 23-25).

     Ce contrast între el și adevăratul Împărat! Cel care trebuie să domnească în Israel și să poarte sceptrul stăpânirii universale a ieșit, nu din imensa cetate Ninive, ci din Betleemul Efrata, cea mai mică dintre miile lui Iuda, El a cărui origine este din zilele eternității și asupra Căruia Se va odihni Duhul Domnului (v. Mica 5:2; Isaia 11:2). Cel care a ieșit din Ninive a alergat în trecut și va alerga în viitor spre nimicire; Cel ieșit din Betleem va vedea tronul Său stabilit pentru totdeauna (Ps. 45:6). Cel care a ieșit din Ninive va fi “înjosit” ; Cel care a ieșit din Betleem va fi înălțat foarte sus, va avea un Nume (sau “Numele”) mai presus de orice nume și va vedea orice genunchi plecându-se înaintea Lui (v. Filipeni 2:9).

     „Aşa zice Domnul: «Deşi vor fi în număr complet şi oricât de mulţi vor fi, chiar şi aşa, ei vor fi doborâţi şi vor trece. Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista»‟ (v. 12). Poporul din Ninive era încă în număr complet, intact și numeros, în acele zile ale lui Naum, cănd soarta Asiriei se pregătea deja în ascuns. Babilonul, una dintre cetațile cele mai importante ale  Asiriei, nu se revoltase încă definitiv, iar Mezii nu porniseră încă războiul pentru a asedia Ninive. Trebuia să mai treacă încă niște ani până la distrugerea acestei capitale a lumii. Dar profeția merge mult mai departe: Nu numai Ninive, nici doar ultimul ei împarat, vor disparea în incendiul palatului său, ci intreaga putere militară a acestei națiuni, care nu va mai fi. Profeția ne spune că odată cu înfrângerea istorică a Asiriei, ultimul cuvant al istoriei sale nu a fost spus. Această putere formidabilă va reintra din nou în scenă la sfarsitul timpului. După cum am văzut, ea va fi urgia care copleșește (sau “care se revarsă”), dar acest „popor neînfricat‟ va fi nimicit brusc (Isaia 28:18; 30:31-33). Numai atunci se va împlini deplin acest cuvânt: „vor fi doborâţi şi vor trece‟.  

     „Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista. Şi acum voi sfărâma jugul lui de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile‟ (v. 12-13).

     După ce a luat în parte pe Ninive, națiunile și poporul necredincios, Domnul Se îndreaptă acum, la fel de  brusc și neașteptat, spre rămășița întristata. Dacă ne raportăm la domnia împăratului lui Iuda, in timpul căruia a profețit Naum, vom descoperi aici, după cum am văzut în studiul nostru asupra profeției lui Mica (1:1), asemănări izbitoare cu conținutul acestei profeții. Domnia lui Manase este împărțita în două părți. În prima parte el a făcut mai mult rău decât predecesorii săi, restabilind la Ierusalim idolatria în toată urâciunea ei, până acolo încat i-a jertfit pe fiii săi lui Moloh; a practicat descântece și magie; a umplut Ierusalimul de sânge nevinovat; a pus, culmea profanării, un idol în templu lui Dumnezeu. Nu recunoaștem în acest tablou toate trăsăturile Antihristului? Astfel ca locuitorii Ierusalimului sunt induși să facă mai mult rău decât națiunile însele (2 Cronici 33:1-10; 2 Împărați 21).

     Aceasta stare de lucruri a sfărșit printr-o judecată fără mila asupra poporului apostat și a împăratului său profan care, pus în lanțuri, a  fost adus la Babilon de împăratul Asiriei. Sub presiunea necazului, caracterul lui Manase s-a schimbat complet. El devine înaintea ochilor noștri imaginea rămășiței pocăite care iese din mijlocul poporului lepădat și se separă de ei. Necazul i-a deschis ochii asupra stării sale și, judecând-o complet, el a recurs la Dumnezeu și la harul Său : „Şi, când era în strâmtorare, s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit mult înaintea Dumnezeului părinţilor săi. Şi s-a rugat Lui. Şi El a fost înduplecat de el şi a auzit cererea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia sa. Şi Manase a cunoscut că Domnul, El este Dumnezeu‟ (2 Cronici 33:12-13). Aici avem o imagine izbitoare a rămășiței, adusă la Dumnezeu prin necaz și regăsind restaurarea finala prin lucrarea harului în conștiința ei. Profeții i-au vorbit lui Manase atunci când L-a părăsit pe Domnul pentru a se deda apostaziei (1 Împărați 21:10-15) ; acum, un alt profet, Naum, îi vorbește despre eliberare și de favoarea lui Dumnezeu, dupa ce s-a întors la Domnul. La fel va fi și cu rămășița, pe care toți profeții o menționeaza și căreia îi prezic restaurarea. Necazul nu va mai veni a doua oară asupra ei. Domnul îi vorbește, în persoana împăratului său, pentru a o mângâia: „Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista‟; „Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu‟, a spus Dumnezeu prin gura lui Isaia. „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi către el, că suferinţa lui s-a împlinit, că nelegiuirea lui a fost iertată; pentru că a primit din mâna Domnului dublu pentru toate păcatele lui‟ (Isaia 40:1, 2). 

     „Şi acum voi sfărâma jugul lui de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile‟ (v. 13). Aceasta i s-a întâmplat momentan lui Manase, dar numai într-o oarecare măsură, căci toată viața lui el a continuat să fie sub jugul asirianului, plătind tribut. Nu la fel a fost pentru Iuda, căci a trecut imediat de la jugul Ninivei la cel, mult mai greu, al Babilonului.

     Dar, să remarcăm, profeția nu face decât să întrevadă aici, în evenimentele apropiate, pe cele, mult mai decisive, ale viitorului.

     „Şi Domnul a dat poruncă despre tine: «Nu vei mai avea urmaşi care să-ţi poarte numele; voi nimici din casa dumnezeilor tăi chipul cioplit şi chipul turnat; îţi voi pregăti mormântul, pentru că eşti josnic»‟ (v. 14).

     Aici Domnul Se întoarce spre Asirian la fel de brusc cum tocmai Se întorsese spre poporul Său. Acest pasaj este într-un contrast absolut cu eliberarea care i-a fost vestită lui Iuda. Asirianul va fi nimicit, urmașii săi exterminati, idolii lui dărâmați, mormântul său pregătit. Toate acestea au avut loc, fără îndoială, la căderea cetății Ninive, dar profetul Isaia ne spune că în timpurile de la sfârșit, cu ocazia restabilirii lui Israel, Tofetul (conf. 2 Împărați 23:10), pregătit demult pentru Asirian, va fi aprins pentru a-l mistui definitiv și că acelasi rug este pregătit și pentru „împăratul‟ (termen de care cuvântul profetic se folosește pentru a-l desemna pe Antihrist; v. Isaia 57:9; Daniel 11:36), cât și pentru poporul necredincios (Ieremia 7:31-34). Nimicirea celor două puteri vrajmașe de la sfarșit va avea loc în același timp. Antihristul, omul păcatului, falsul Mesia, nu a apărut încă, deși duhul lui lucrează peste tot în zilele noastre, și acest personaj nu se va descoperi decat după ce Biserica, Mireasa lui Hristos, va fi luată din scenă. La fel va fi cu imperiul roman reînviat și cu cei zece împarati ai lui, și cu care Antihristul se va alia ; la fel va fi din nou cu Asirianul care, reapărând sub forma sa finala, ca împăratul din nord și Gog, își va afla judecata în Tofet. Din Ezechiel 39 știm că, timp de șapte ani, tot ce va mai rămâne din el, după ce armata lui va cădea pe munții lui Israel, va fi mistuit prin foc.

     „Căci ești josnic‟, este ultimul cuvânt al Domnului împotriva acestui om extrem de măndru, care a gândit să se măsoare cu Dumnezeul cel tare și să înălțe idolii săi, Asur și Iștar, înaintea Domnului. Ești josnic! Toate pretențiile celor mai favorizați dintre oameni, numele lor, pe care ei le consideră a fi nepieritoare, puterea lor ambițioasă, mândria lor neînduplecata, înălțarea de sine, totul va fi călcat ca noroiul de pe străzi sub picioarele adevăratului Împărat, care nu va fi nevoie să facă decât un gest pentru a lua în mână stăpânirea universală și a-i nimici pe vrăjmașii Săi precum șarpelui cel josnic căruia omul îi  zdrobește capul sub călcâiul lui.

     „Iată pe munţi picioarele celui care aduce vestea bună, care vesteşte pacea! Ţine-ţi sărbătorile, Iudo, împlineşte-ţi promisiunile: pentru că Belial nu va mai trece prin tine, este nimicit cu desăvârşire‟ (v. 15).

     Printr-o lipsă de întelegere a cuvântului profetic, acest pasaj a fost atribuit căderii cetății Ninive, atunci când el a fost vestit Ierusalimului. Unde este dovada? Ninive a fost distrusă la începutul domniei lui Ioiachim (610 – 599 I.H.), probabil la doi ani după începutul domniei lui. Găsim noi în istoria acestui împărat vreo aluzie la acest eveniment? Ioiachim a fost pus de faraonul Neco în locul lui Ioahaz, și a fost supus unui jug aspru și obligat să plătească un  tribut greu. Apoi, timp de trei ani, el a căzut sub stăpânirea lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului și, răzvrătindu-se, a fost jefuit de cete de caldeeni, sirieni, moabiți și amoniți. Prin urmare, el nu ar fi putut decat să se bucure văzând Ninive supraviețuind și imperiul asirian deținand puterea (Ieremia 2:18). La sfârșitul celor unsprezece ani de  domnie, Nebucadnețar l-a luat, l-a legat cu lanțuri de aramă și l-a dus la Babilon (2 Cronici 36:6). Deci nimic nu i-a putut fi politic mai fatal acestui împărat, ca și Ierusalimului și lui Iuda, decât ruina cetății Ninive. Pe de altă parte, nimic nu este mai clar ca acest pasaj, aplicat evenimentelor profetice. Rămășița vinovată dar pocăită nu va mai fi necajita  într-o zi viitoare. Iuda va fi eliberat de jugul Asirianului când acest vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu va fi nimicit pe munții lui Israel. Despre acest eveniment profetic ne vorbește capitolul 52 din Isaia și nu despre căderea istorică a cetății Ninive, ai cărei termeni corespund atât de bine cu cei din versetul 15. Și acolo este vorba de Asirianul care l-a asuprit fara motiv pe Israel. Dar, în acel moment al zilei viitoare, Domnul Se descoperă si spune poporului Său: „Iată-Mă‟ (Isaia 52:4, 6). Imediat este anunțată vestea  bună a Împărăției; războiul s-a sfârșit și începe domnia păcii: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea, care aduce vestea bună, care vesteşte salvarea, care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»‟ (Isaia 52:7). Este momentul când Dumnezeu restabilește Sionul și mângâie pe poporul Său. La fel, în Mica 5:5, pacea este stabilită prin arătarea lui Hristos și înfrângerea Asirianului.

     În Naum, căderea cetății Ninive este ca un tablou anticipat a ceea ce va fi la sfârșitul zilelor. Veștile bune nu sunt aici, după cum nu sunt nici în Isaia, căderea acestei capitale, ci venirea lui Mesia sau Salvatorul lui Israel, Biruitorul vrajmașilor sai. Sub domnia Lui de pace, Iuda va putea ține marile lui sărbători și înainte de toate cea a corturilor, care va urma după judecata vrăjmașilor, „secerișul‟ și “culesul viei” ( Zah. 14:16-19; Ez. 45). De acum înainte, nimic nu va mai tulbura aceste solemnități fericite. Cel rău, Belial, această creatură a lui Satan, nu va mai trece peste teritoriul lui Israel ca ‟un potop care se revarsă”, asa cum a făcut în trecut, și o va face în viitor. 

     S-ar putea ca profetul să facă aluzie, simbolic, la domnia lui Iosia, sub care Iuda a putut sărbători din nou Paștele și sărbătoarea azimelor (2 Cronici 25), dar această domnie a luat sfârșit înainte de căderea cetății Ninive. Tot ce am spus ne duce cu gândurile, fără ezitare, la timpurile din urmă.

     Cine vor fi purtătorii de vești bune de care este vorba aici? Cuvântul ne spune că această mărturie va fi dată de ucenici iudei. Aceștia sunt cei care, în zilele când Domnul era pe pământ, au fost trimiși în misiune în cetățile lui Israel, dar a căror mărturie va continua în timpul de la sfârșit. Aceștia sunt cei care vor predica națiunilor Evanghelia Impărăției în perioada necazului cel mare. In final, ei sunt cei care, pe munții lui Israel, vor fi mesagerii, văzuți și auziți de toți, ai acestui mare fapt: inaugurarea domniei glorioase a lui Mesia!

                   

                                  Biografie scurtă a lui Samuel Ridout

                 "Amintiți-vă de conducătorii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu"

     Samuel Ridout s-a născut în Annapolis, Md., 22 octombrie 1855, fiul doctorului Samuel Ridout și al soției sale, Anne. La vârsta de aproximativ un an a murit tatăl său, iar peste patru ani, și mama lui. Apoi i-a revenit bunicului său să aibă grijă și să ghideze cursul vieții tânărului Samuel. Despre acest om devotat și evlavios, domnul Ridout a vorbit odată în cei mai înalți termeni de apreciere și a menționat adesea cât de mult îi era îndatorat pentru o pregătire în educarea și îndemnul Domnului.

Zilele copilăriei au fost petrecute în Annapolis până la vârsta de 12 ani, când Samuel a fost trimis la Tennant's School din Penna. De acolo s-a întors pentru a intra la Colegiul St. John's din Annapolis, și a absolvit această instituție la vârsta de 18 ani. Cam în această perioadă, starea lui de sănătate a fost un motiv de îngrijorare gravă și i s-a aranjat să plece la mare. El a intrat în serviciul naval al SUA sub comanda căpitanului Carter de pe „Alaska”, unul dintre vechile nave din lemn. Căpitanul Carter a fost un prieten apropiat de familie, iar tânărul a fost încadrat ca intermediar al căpitanului. În această calitate, a slujit timp de aproximativ trei ani, până când doamna Carter a murit în Europa, în timp ce vasul soțului ei naviga în apele mediteraneene. Cadavrul urma să fie depus pe pământ american, iar domnul Ridout a fost însărcinat cu îngrijirea lui! Acest lucru  l-a adus înapoi în America și, de asemenea, i-a încheiat perioada de serviciu pe mare. Atunci avea să aibă aproximativ 22 de ani.

În acești trei ani pe mare, a trecut prin exerciții profunde în ceea ce privește sufletul său. Acest lucru l-a determinat să caute compania creștină ori de câte ori se prezenta ocazia și, astfel, să participe la întâlniri în diferite porturi de escală. În această perioadă, el a fost înștiințat că a fost lipsit de singura lui soră și moartea ei părea să-i cristalizeze exercițiul sufletesc. După această întâmplare, el a manifestat un interes tot mai mare și dorința de a avea parte la lucrarea Domnului. Pentru o scurtă perioadă de timp a predat școala în vestul Marylandului, în districtele miniere de cărbune. Aici, lucrând printre mulți oameni săraci și relativ analfabeți, și având adesea ca elevi pe cei de vârsta sa, lipsiți de toate acele calități care fac apel la sensibilitatea naturală și intelectuală, a avut multe teste și încercări care, fără îndoială, au ajutat la dezvoltarea în el acele caracteristici care în anii următori l-au făcut îndrăgit tuturor acelora care aveau să-l cunoască.. În timp ce era astfel angajat, și-a dedicat timpul său de vacanță muncii de colportor în secțiunile montane din Virginia și Maryland.

După aceea, și-a făcut planuri mai precise pentru viitor și, încurajat de bunicul său evlavios, s-a hotărât să intre la Princeton Seminary, unde a absolvit în 1880. A ocupat mai multe posturi vacante în Pennsylvania și a primit primul său mandat permanent la Baltimore. Aici a muncit un an sau mai mult. Cam în această perioadă el a făcut cunoștință cu cei care se întâlneau în despărțire de sistemele religioase recunoscute. Acest lucru a dus la mult exercițiu cu privire la calea pe care ar trebui să o urmeze. El a acceptat, cu mare sacrificiu personal, principiile adevărului conform cărora cei cunoscuți ca „Frații Plymouth” se adună pentru închinarea și slujirea lui Dumnezeu, despărțindu-se de Biserica Presbiteriană pentru a intra pe ceea ce el credea cu fermitate că este calea credinței pentru poporul lui Dumnezeu. El s-a identificat cu adunarea întâlnită atunci la Baltimore și și-a luat locul într-o manieră umilă, așteptând ca Domnul să-i deschidă calea în ceea ce privește lucrarea și slujirea, fără să considere nicio clipă că locul pe care îl ocupase anterior era un titlu pentru orice recunoaștere specială din partea fraților săi.

El a ocupat o poziție de funcționar în serviciul căii ferate din Baltimore și Ohio pentru 80,00 USD pe lună și, de asemenea, a învățat în timpul liber.

Nu a trecut mult timp până când prezența și slujirea sa au fost remarcate ca fiind de mare folos adunării, câștigând pentru el afecțiunea poporului Domnului și recunoașterea timpurie a darului său deosebit de la Hristos, Capul Bisericii.

În 1883 s-a căsătorit cu Anna Elizabeth Newark și a continuat să locuiască în Baltimore până în 1903. Aici s-au născut trei copii, Anna Mary, Samuel care a murit și Seth. În 1903, fratele nostru s-a mutat cu locuința în Boyertown, Pa. și a continuat acolo până în 1912, când a venit să locuiască în Plainfleld, NJ.

Slujirea sa în adunări, care a durat peste patruzeci de ani, este prea bine cunoscută pentru a avea nevoie de vreun comentariu îndelungat. El l-a urmat pe FW Grant în redacția „Help and Food” (Ajutor și Hrană) și a fost asociat cu el în lucrarea Numerical Bible. În 1900, el a sugerat și a făcut posibilă prin munca sa editarea Sunday School Vizsitor, și timp de mulți ani a scris lecțiile de la cursurile biblice. Timp de aproape 30 de ani, el a redactat theTreasury of Truth Almanac , și în lucrarea Bible Truth Depot ajutorul și sfaturile sale au fost mereu o sursă de inspirație și mângâiere. Aceste activități variate au fost desfășurate împreună cu călătorii extinse în cursul slujirii sale pentru poporul Domnului și în Evanghelie. În toată această muncă, el a căutat în mod constant să expună și să mențină acele principii ale adevărului în ceea ce privește Biserica lui Dumnezeu, calea și mărturia ei în lume, ceea ce l-a determinat să se despartă la început. El a făcut aceasta fără cea mai mică umbră de mândrie spirituală sau a spiritului sectar, cu o inimă mereu deschisă și plină de afecțiune caldă față de tot poporul lui Dumnezeu și cu strădania constantă de a nu slăbi sau compromite niciodată prin fapte sau cuvinte ceea ce el cu fermitate a crezut că este singurul loc potrivit pentru copiii lui Dumnezeu în mijlocul eșecului și confuziei care abundă în aceste zile.

Soția iubită și însoțitoare în lucrare a fratelui nostru a plecat pentru a fi cu Hristos, la 1 ianuarie 1924, în timp ce se afla în vizită la Chicago, unde soțul ei participa la o conferință pentru slujirea Cuvântului. În anii următori, domnul Ridout a suferit din ce în ce mai mult din cauza sănătății precare, dar în aceste timpuri a dat dovadă de aceeași vigoare spirituală și spirit fericit care se dovediseră o binecuvântare atât de mare pentru poporul Domnului în toți anii săi de slujire. La începutul anului 1927, a făcut o vizită extinsă pe Coasta Pacificului. - o vizită mult așteptată, care a fost o m,are binecuvântare.

În ultimii trei ani, călătoriile lungi i-au depășit puterile și, în afară de vizitele scurte în locurile din apropiere, și-a dedicat timpul slujirii în Plainfleld, unde a locuit cu fiul său Seth. Pe la jumătatea lunii noiembrie, a suferit un atac de cord sever, dar, în ciuda acestui fapt, și-a ținut promisiunea de a vizita Schenectady, NY, în timpul Zilei Recunoștinței. Acolo a petrecut câteva zile în slujire. Când s-a întors, inima i-a făcut din nou probleme serioase, dar a trecut peste acestea și a fost la Conferința de Anul Nou din Passaic.

Săptămânile următoare au fost petrecute în liniște acasă până când i s-a cerut să predice la conferința Mărturiei Profetice din Baltimore, joi seara, 20 februarie. Domnul Ridout a părăsit Plainfield în acea după-amiază pentru a ține această întâlnire și apoi pentru a fi cu sfinții la întâlnirea de toată ziua din 22 februarie. A suferit un infarct în tren, dar a primit îngrijiri imediate de la prietenii care l-au cunoscut. L-au îndemnat să renunțe la programarea pentru acea seară, dar simțindu-se oarecum mai bine, a mers la întâlnire, iar cei privilegiați să participe au spus că nu l-au auzit niciodată mai bine, când i-a  îndemnat cu tandrețe pe păcătoși să accepte pe Mântuitorul. În cursul zilei de vineri, a întâmpinat multe dificultăți la respirație și a suferit până sâmbătă dimineața, la ora 11:30, când, în timpul somnului, a plecat să fie cu Domnul său, pe care L-a iubit și slujit atât de mult.

 

                                   Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                    - XXV -

     Samuel Ridout

     16      Întrezăriri ale lui Hristos - un scurt rezumat 

     Cartea Judecători este a doua din această serie istorică, prima fiind Iosua. În ordinea corectă și spirituală a lucrurilor, cartea Judecători ar trebui să fie pur și simplu cea a progresului, ducând până la finalizarea completă ceea ce a început Iosua. Iosua a fost cartea binecuvântării, națiunea intrând în binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat ca moștenire. Ca tip, este cartea care spune despre faptul că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești în Hristos (Efes. 1:3). Judecători, în mod natural, ar fi trebuit să fie pur și simplu o dezvoltare a acesteia, o carte a progresului, așa cum sugerează numărul ei (a doua carte istorică, n.t.). Și totuși, am constatat, cu siguranță, așa cum nu trebuie să vă reamintesc, că în loc de progres a existat cealaltă parte, regresul.

     Când întoarcem foaia unei cărți, fie vom trece la ceva mai bun, ceva mai luminos, fie înapoi la ceva mai întunecat; și, din nefericire, pe măsură ce întoarcem pagina de la Iosua la Judecători, descoperim de fapt, că ne pregătim de sfârșitul cărții anterioare, că ne aflam în zile mai întunecate. Zilele sunt mai întunecate, nu pentru că Dumnezeu S-a schimbat sau că binecuvântarea este diminuată. Este exact opusul acestui lucru; ci există zile mai întunecate pentru simplul motiv că credința a scăzut, și oriunde credința scade și Dumnezeu este pus astfel la distanță, atunci putem fi siguri că totul se va apropia, orice formă a vrăjmașului, tot ceea ce va ataca și răni sufletele poporului lui Dumnezeu se va apropia atunci când El va fi îndepărtat. Așa că întreaga carte, putem spune, este cartea distanțării și a separării de Dumnezeu, în loc de progres în căile lui Dumnezeu. Acesta este rezultatul îndepărtării de Dumnezeu. În loc să adauge la ceea ce au câștigat, ei pierd ceea ce au avut, iar lecția pe care Dumnezeu vrea să ne-o imprime în toată această carte este pericolul și nebunia declinului și rezultatele lui sigure.

     16.1     Reamintirea celor trei părți principale ale cărții Judecători

     Acum, având în vedere acest lucru, cele trei diviziuni principale ale cărții sunt foarte simple pentru noi și sunt în legătură cu cele despre care vreau să vorbesc în seara aceasta. În primele două capitole, până la versetul cinci din al treilea capitol, avem prima diviziune, care este introductivă. Apoi, în ultimele cinci capitole, avem a treia diviziune. În centrul cărții, de la capitolul al treilea, versetul cinci, până la capitolul șaisprezece, găsim partea principală a cărții, aceea care ne oferă tema ei, care este declinul și cauzele lui.

     Apoi, venind, ca să zic așa, aproape într-un fel accidental, vedem ceea ce este inevitabil atunci când îndurarea lui Dumnezeu este la lucru, Dumnezeu venind să restaureze și să recupereze pe poporul Său din propria lui nebunie. Avem, deci, în aceste trei diviziuni principale ale cărții, în primul rând, răzvrătirea poporului față de El, apoi robia lor ca urmare a acestei răzvrătiri și, în a treia diviziune, avem această stare lăuntrică stricată pe deplin manifestată, chiar mai rea decât robia pe care o avem în a doua parte.

     16.1.1     Imposibilitatea de a se bucura de moștenire

     Acum, în ceea ce privește prima parte, există un lucru care este proeminent în ea. Aici sunt multe, după cum am văzut, care sunt sugestive, dar singurul gând proeminent este că ei nu au răspuns gândului Domnului cu privire la ei, neintrând în stăpânirea pe care El a dat-o în mâinile lor. Acolo era moștenirea lor, și acolo erau vrăjmași care ocupau moștenirea, care îi împiedicau, la propriu, să se bucure de ea. Lucrarea lor consta în energia credinței și a ascultării de Dumnezeu, de a izgoni vrăjmașul și, astfel, totul era gata la dispoziția lor. Case pe care nu le-au construit, vii pe care nu le-au sădit, fântâni pe care nu le-au săpat, - totul era gata la dispoziția lor, doar să intre și să se bucure de ele.

     Ce avem de făcut noi în legătură cu moștenirea noastră? Să intrăm în ea, aceasta este tot. Aceasta este una din expresiile noastre preferate, să intrăm. Este, de asemenea, foarte reală, și descrie exact acțiunea - pur și simplu să intrăm în ceea ce ne-a fost pregătit; nici o casă de zidit, nici o vie de plantat, nici o fântână de săpat; totul este pregătit acolo, și tot ceea ce este necesar este pur și simplu ascultarea credinței pentru a ne împotrivi vrăjmașului care ne-ar ține departe de această moștenire. Indiferent de forma pe care o poate lua (vrăjmașul), acesta este lucrul care ne poate ține departe de bucuria practică a moștenirii noastre, așa cum ne-a fost dată în Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost revelată acolo; acest vrăjmaș trebuie alungat prin credință și ascultare, apoi totul este gata să ne bucurăm.

     Intrăm acum în prima parte, începând cu o măsură de succes, care, cu siguranță, a fost încurajatoare, dar, ca un lucru general, vom vedea falimentul poporului în a ocupa țara. Există un faliment în a face ceea ce le-a spus Dumnezeu să facă, și fără de care ar fi expuși în mod absolut noilor atacuri ale vrăjmașului. Căci, permite-ți să vă spun, fraților, așa cum știți din experiență, că un dușman pe jumătate învins este un dușman neînvins, și dacă nu există o nimicire completă a puterii răului care ar vrea să ne împingă într-un colț al moștenirii noastre, vom vedea că, mai devreme sau mai târziu, dușmanul va veni din nou. Deși putem să-l supunem pentru un timp, să-l punem să plătească tribut, socotindu-l ca ceva secundar, fără importanță, așa cum zic oamenii uneori despre carne (firea veche), socotind-o ca un lucru secundar asupra căreia au o anumită măsură de control; însă, dacă dușmanul nu este cu adevărat un dușman învins, într-o zi el ne va învinge, să fim siguri de aceasta. Lucrul acesta este ceea ce iese în evidență în această primă diviziune.

     Iuda începe bine, continuă cu succes strălucit și, dacă ar fi continuat în felul acesta, și în supunere totală față de Dumnezeu, ar fi câștigat întreg controlul asupra părții care urma să fie a lui. De fapt, nicio seminție nu a obținut o stăpânire atât de deplină a ceea ce le-a fost încredințat așa cum a făcut seminția lui Iuda; aceasta este pe primul loc. Această seminție vorbește despre înțelegerea adevărului care produce duhul de laudă în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Am putea spune că el (Iuda) reprezintă cunoașterea lui Hristos ca parte a poporului Său.

     Dar, după Iuda, vedem cum, într-o tristă asemănare, diferitele semințiile, una după alta, nu au făcut ceea ce Dumnezeu a pus înaintea lor. Beniamin nu reușește să stăpânească Ierusalimul și vedem aici pe beniamiți și pe iebusiți care locuiesc împreună. Ce amestec! Beniamin, așa cum am văzut seara trecută, a devenit atât de întinat de vecinătatea lor, încât trebuie tratați ca păgâni, tratați ca vrăjmași ai lui Dumnezeu și sunt aproape nimiciți. Nu este aceasta o consecință a faptului ca au eșuat în luarea în stăpânire a Ierusalimului la început?

     De asemenea, marile seminții puternice ale lui Iosif, Efraim și Manase, nu reușesc să alunge dușmanul de pe teritoriul lor, iar dușmanii locuiesc într-o cetate, iar ei în alta. Și așa continuă, una după alta, aceste diferite seminții care nu reușesc să ia în stăpânire ceea ce Dumnezeu le-a dat.

     Este foarte simplu să vorbim despre așa ceva; este ușor de spus că Manase, care ar fi trebuit să meargă înainte, stă pe loc și, prin urmare, nu-i alungă pe cei care locuiesc în partea lui; că Efraim a eșuat în același fel, și Zabulon și Așer, și Neftali și Dan, că toți aceștia, unul după altul, fiecare eșuează în locul lui. Dar ce să zicem despre noi înșine? În mod practic, cum este cu fiecare dintre noi în mod individual? Cât din ceea ce este al nostru deținem? Cât de mult împărțim, ca să zicem așa, cu dușmanul? Ne bucurăm de hotarele noastre? Ne bucurăm de tot ce ne-a dat Dumnezeu? Dacă nu, atunci numele noastre pot fi adăugate la acestea : "nici noi nu i-am alungat pe vrăjmașii care a ocupat partea noastră și, ca urmare, ei locuiesc acolo împreună cu noi".

     Putem să-i facem, cum am spus, să plătească tribut și să dăm impresia că îi avem sub puterea noastră; dar un dușman care plătește tribut este mai periculos decât unul gata de luptă, pentru simplul motiv că avem legătură cu el, așa cum vedem că a avut Israel. Ei s-au căsătorit cu popoarele țării, iar apoi, odată cu căsătoriile mixte, vine, desigur, rezultatul mai trist și mai îngrozitor al adoptării dumnezeilor lor; și astfel, ca o consecință naturală, îi vedem în robia dușmanilor lor.

     Să privim ordinea lucrurilor și vom vedea înaintarea răului : în primul rând este eșecul de a alunga dușmanul; în al doilea rând, îi fac robi și îi pun să plătească tribut; în al treilea rând, sunt căsătoriile mixte, unindu-se cu ei; în al patrulea rând, adoptarea dumnezeilor lor falși și îndepărtarea de Dumnezeu; și, în final, nu poate fi decât un singur rezultat, Dumnezeu îi dă în mâna unui dușman pentru a-i face să guste ce lucru rău și amar este să te îndepărtezi de El.

     În ce ne privește, putem să aplicăm aceasta în viața noastră de fiecare zi?  Ni se întâmplă să nu mergem până la capăt cu judecata asupra gândurilor noastre rele, și să gândim că le avem sub control făcându-le, ca să zicem așa, dependente de noi? Să credem că le avem sub puterea noastră? Știm ce înseamnă acest lucru? Știm ce înseamnă să avem de-a face cu răul, un principiu rău, care avem impresia că îl stăpânim și, totuși, să nu-l alungăm, să nu îl alungăm complet?

     Cum pot oamenii să se folosească de principii care sunt rele în sine? Cum pot ei gândi că le controlează  și pot sta departe de ele? Dacă folosim un lucru rău, vom fi legați de acel rău. Și, drept urmare, dacă sunt legat de rău, voi fi adus în robia lui și voi fi condus, din nefericire, în acea idolatrie despre care am văzut deseori multe cazuri. Căci idolatria înseamnă urmărirea propriilor noastre gânduri, în loc să ne plecăm înaintea a ceea ce Dumnezeu a pus înaintea noastră ca voia Sa.

     16.1.2     Hristos, moștenirea noastră

     Aceasta este prima parte a acestei cărți, prima diviziune. Cred că aceasta este lecția asupra căreia se insistă în toată înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu, așa cum El a pus-o înaintea noastră, exemplu după exemplu. Lecția asupra căreia se insistă este că dacă nu mergem înainte, vom da înapoi; dacă nu facem progrese, mergem înapoi; dacă nu intrăm în ceea ce ne-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său, pierdem ceea ce deja avem; sau, așa cum vedem în Noul Testament : "Căci oricui are i se va da din belșug, dar de la cel care nu are, și ceea ce are i se va lua" (Mat. 25:20). Cu siguranță, mulțumiri fie aduse harului lui Dumnezeu, nu în mod absolut și final, dar, în ce privește bucuria noastră, suntem lipsiți de ea. Nu avem noi exemple în propria noastră viață pentru a confirma acest lucru, - când nu am mers înainte, am mers înapoi? Ceea ce se petrece în propriile noastre inimi, în fiecare zi din viața, nu amintește de istoria lui Israel cu progresele și declinurile sale?

     Apoi un alt gând. Am vorbit despre binecuvântările noastre și nu vreau să fac acest lucru în mod vag, ci perfect distinct și clar. Ne amintim că în Efeseni ni se spune că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești în Hristos. Fiecare binecuvântare pe care o avem este în El și este legată cu El și este o imposibilitate totală pentru sfinți să se bucure de binecuvântările lor fără să se bucure de Hristos. Este o imposibilitate totală pentru noi să avem adevărurile lui Dumnezeu ca hrană pentru sufletele noastre, dacă ele nu ne conduc în contact personal și comuniune cu Binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu Însuși. Deci, când privim la acest eșec al lui Israel de a intra în partea lor, trebuie să ne amintim că, în mod spiritual, înseamnă eșecul nostru, eșecul Bisericii lui Dumnezeu în general, nu doar să înțelegem anumite adevăruri, ci să-L cunoaștem  pe Hristos în tot ceea ce înseamnă plinătatea Sa.

     Ah, fiecare binecuvântare care este în Cuvântul lui Dumnezeu își are viața, frumusețea și valoarea ei deoarece este în Hristos. Dacă am putea concepe un astfel de lucru, ca Dumnezeu care ne-a dat fiecare promisiune în Cuvântul Său, tot ce este pus acolo  înaintea noastră, - dacă El ar putea să deschidă chiar cerul pentru noi, cu toată frumusețea lui de nespus, și nu am găsi acolo pe Hristos, atunci, iubiți frați, nu ar fi nici binecuvântare, nici moștenire. Ce ar fi iertarea, dacă nu ar fi o iertare prin Hristos? Ce ar fi pacea cu Dumnezeu? Nici măcar nu ne-am putea gândi la așa ceva, decât numai prin Domnul nostru Isus Hristos. Tot ceea ce știm, tot ceea ce El a pus în Cuvântul Său, pentru binecuvântarea noastră spirituală, își are valoarea în Hristos, și numai în El.

     Prin urmare, cât de solemn este să ne amintim că dacă poporul Său nu a reușit să meargă mai departe și să-și ia în stăpânire partea lor, este pentru că ei au eșuat să-L apuce pe Hristos. Și așa îl vedem pe Pavel, în capitolul trei din Filipeni, unde voia să-L apuce deoarece și el a fost apucat de Hristos, că spune, rezumând totul într-un singur cuvânt : "ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și comuniunea suferințelor Lui" (Filip.3:10). Părinții sunt caracterizați prin cunoașterea Aceluia care este de la început (1 Ioan 2:13); și să-L cunoaștem pe Hristos, să-L cunoaștem mai bine, să-L cunoaștem în felul în care ne este revelat și pus înaintea noastră în Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă să ne cunoaștem moștenirea și binecuvântările care ne sunt date în El.

     16.1.3     Consecințele faptului de a nu căuta să-L apucăm pe Hristos

     Ajungem acum la următoarea parte, care este diviziunea principală a cărții. Aici vedem rezultatele de a nu merge mai departe să-L apucăm pe Hristos, de a nu înainta și a obține din ce în ce mai mult din ceea ce este al nostru în El. Găsim aici robie după robie. Ca un refren dureros ni se spune că poporul a făcut rău, s-au îndepărtat de Dumnezeu, s-au unit cu popoarele țării și, ca rezultat, Dumnezeu i-a vândut în mâinile dușmanului, unul după altul. Și astfel, ei sunt smeriți și aduși la un sentiment de neputință totală, de eșec absolut și de îndepărtare de Dumnezeu. Când nu mai aveau niciun ajutor, El le ridica un salvator care îi elibera.

     Vreau în seara aceasta să încercăm să vedem în fiecare din acești dușmani, în fiecare din aceste robii, ce formă de rău reprezintă, ce nu este al lui Hristos, ce anume a folosit dușmanul din ce nu este al lui Hristos, care este în contradicție cu Hristos, pentru a ne jefui de ceea ce este al nostru în Hristos; și apoi să vedem în salvatorul, pe care îl ridica Dumnezeu, ce caracter din Hristos era în el, care permite cuiva, care l-a înțeles, să câștige biruința asupra puterii care l-a luat în robie. Vedeți cum se completează aceste două gânduri; căci fiecare a simțit, cu siguranță, știm aceasta, puterea vrăjmașului, puterea a ceva ce nu este Hristos. Așa cum spune apostolul : "Voi nu L-ați învățat astfel pe Hristos" (Efes. 4:20). Nu este vorba de răul în sine, ci că nu este Hristos. Este un eșec în diferitele moduri de a înțelege ce este El. 

     Să privim acum pe scurt la fiecare din acestea,  cu acest gând în mintea noastră. Vedem, în primul rînd, în capitolul 3, de la versetul 5 la 11, prima robie. Aceasta are loc prin împăratul Aramului, sau Mesopotamiei. Ei i-au slujit lui. El era împăratul Mesopotamiei și numele lui era Cușan-Rișeataim. Aram, ne amintim, înseamnă "înălțat", iar țara Mesopotamiei era aproape sau legată de Babilon. Câmpia Șinear făcea parte din acesta, unde, în cele din urmă, Israel a fost dus în captivitate. Aici, la început, îi vedem sub puterea unui împărat "înălțat". Primul lucru care pune stăpânire pe poporul lui Dumnezeu, care nu este Hristos, chiar opusul lui Hristos, este această înălțare, al cărei împărat se numește Cușan-Rișeataim. Cușan înseamnă "întuneric", iar "Rișeataim" înseamnă "dublă nelegiure". "Întunericul dublei nelegiuiri", este un nume suficient de întunecat pentru a ne spune cât de odios trebuie să fi fost acest vrăjmaș.

     Cât de mult exprimă acesta opusul lui Hristos, dacă are un asemenea nume. Domnul nostru, când era aici pe pământ, era blând și smerit cu inima. El nu a căutat lucruri mari pentru Sine. Să-L urmărim pe Domnul din momentul în care părăsește gloria cerului și până când Se întoarce din nou acolo, iar istoria Sa este una de dăruire și de smerenie până la capăt. S-a smerit pe Sine Însuși, S-a golit, S-a făcut nepopular, și în tot drumul Său de la tronul lui Dumnezeu la cruce a fost coborâre, una după alta, opus cu totul Aramului sau înălțării. În istoria propriilor noastre suflete, și în istoria Bisericii, care este secretul oricărei binecuvântări? Nu este acest duh smerit, duh care a fost în Hristos Isus? Atât timp cât poporul Său rămâne într-o stare smerită, ei vor fugi de puterea vrăjmașului; dar, vai, când ne ridicăm pe noi înșine, când ne înălțăm, pur și simplu facem ceea ce a făcut primul mare răzvrătit, Satan însuși; s-a înălțat împotriva lui Dumnezeu.

     Mândria este cel dintâi vrăjmaș, și este întunericul dublei nelegiuiri; este cel mai odios fel de răutate; este ceea ce a făcut căderea lui Satan; s-a întunecat din cauza strălucirii sale. Ce contradicție este faptul că însăși frumusețea lui a fost pătată, deoarece el a căutat să se înalțe pe sine datorită frumuseții sale. Prin urmare, atunci când Biserica lui Hristos, sau un creștin în mod individual, se ridică pe sine însuși și este satisfăcut de sine însuși și este plin de mândrie, avem acolo cea mai odioasă formă de răutate, deoarece aceasta este independență față de Dumnezeu, este înălțarea de sine și, în consecință, chiar opusul lui Hristos. Vedem multe din această stare în Efes și Laodiceea, în Apocalipsa, - începutul și sfârșitul istoriei Bisericii.

     Apoi, vedem pe eliberatorul din această stare. Vrăjmașul este ceea ce nu este din Hristos. În eliberator vom vedea ce este din Hristos pentru a elibera poporul Său din această robie, care nu este după gândul Lui. Otniel este eliberatorul, și am văzut că el reprezintă acel duh al credinței care se bazează în totalitate pe Dumnezeu. Numele lui înseamnă "Leul lui Dumnezeu", puterea lui Dumnezeu care intervine. Mândria nu va folosi niciodată vreo putere în afară de a ei; nu va avea nevoie niciodată de o altă putere. Când vine Otniel, avem, cu siguranță, recunoașterea slăbiciunii și a robiei, și apoi, ca rezultat, puterea lui Dumnezeu intervine pentru noi. Care este adevăratul remediu pentru robia mândriei? Care este adevăratul remediu pentru robia față de sine, robia față de toată această nenorocire care pune eul pe primul loc și Îl dă la o parte pe Dumnezeu? Nu este Hristos, Domnul Însuși, Hristos ca putere a lui Dumnezeu, prin care sunt toate lucrurile? Când noi suntem gata, și când Biserica este gata, să recunoască că nu are putere proprie, că nu are nimic de la ea, și este dispusă să-L lase pe Hristos să fie totul, atunci îl avem pe Otniel, eliberatorul care va interveni; și în felul acesta ni-L sugerează el pe Hristos.

     Bineînțeles, nu vreau să spun că Otniel este ceea ce numim de obicei un tip al lui Hristos. Pe măsurăm ce mergem mai departe, după cum ne amintim, am constatat că judecătorii nu se aseamănă nicidecum cu Hristos, până acolo, că, în final, vom vedea că sunt chiar opusul lui Hristos. Descoperirea lui Hristos, prin credință, în aceste caractere (ale judecătorilor, n.t.), ne va da, în mod practic, eliberarea pe care o vedem înfăptuită aici ca tip. 

     Urmează o altă perioadă de declin și un alt eliberator. Am văzut că în Moab avem robia unei rude după carne, dar care nu are nicio relație spirituală cu poporul lui Dumnezeu. Moab a fost unul din fiii lui Lot, și reprezintă în acest fel o relație exterioară fără o realitate interioară, ceea ce știm că este mărturisirea (mărturisirea exterioară a creștinismului, fără realitatea interioară, n.t.). Mărturisirea este un vrăjmaș mare și teribil care poate pătrunde printre poporul lui Dumnezeu. Din nefericire, Biserica a fost de foarte multe ori, de-a lungul timpului, sub coșmarul îngrozitor al unei mărturisiri sterile, goale, fără Hristos. Este posibil să fi fost folosite forme ortodoxe (drepte, corecte, n.t.), destul de conforme cu litera Scripturii, și totuși nu a existat nicio putere, nicio bucurie spirituală, nimic care să răspundă la realitatea vie. Copiii lui Israel, adevăratul popor al lui Dumnezeu, au fost ținuți în robie față de această masă inertă a mărturisirii, care ne răpește orice bucurie pe care o avem. Aceasta nu este Hristos. Hristos, preaiubiților, nu este mărturisire, El este chiar opusul acesteia. A-L cunoaște pe Hristos nu înseamnă nici măcar a fi religios; a-L cunoaște pe Hristos, cu siguranță, nu înseamnă a face o mărturisire (în sensul de a face din aceasta un "crez", n.t.). A-L avea pe Hristos înaintea sufletului este chiar opusul la toate acestea; înseamnă a avea în realitate vie comuniunea cu Tatăl și cu Fiul.

     Mărturisirea Îl pune pe Hristos deoparte;  ea își poate face un loc confortabil în lume, își poate ridica clădiri religioase, poate avea slujbe religioase; își are lucrarea sa filantropică și, totuși, totul este rece ca gheața, pentru că este mărturisire fără realitatea vie a lui Hristos. Putem fi membri unei biserici, un lucrător, și, cu toate acestea, cu un gol în inimă. Nu o mărturisire, ci Hristos trebuie să fie partea noastră.

     Care este remediul pentru o simplă mărturisire? Care este remediul pentru acest coșmar îngrozitor al Moabului? Aceasta nu este Hristos, ci doar mărturisirea lui Hristos. Ehud, eliberatorul de puterea mărturisirii, este "Mărturisitorul", așa cum înseamnă numele său. Cu sabia, care vorbește despre sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, el eliberează pe poporul lui Dumnezeu de simpla mărturisire. Să-L mărturisim pe Hristos! Ah, Hristos Însuși este adevăratul Ehud în toată plinătatea Sa. El a fost Martorul credincios, Cel care L-a mărturisit vreodată pe Dumnezeu și, pentru că L-a mărturisit pe Dumnezeu în această lume, a fost scos din ea. El este adevăratul Mărturisitor și, preaiubiți frați, puterea vrăjmașului care ne-ar putea duce la o simplă mărturisire, este doborâtă de mărturisirea a ceea ce este Hristos și de bucuria Domnului Isus în suflet.

     Poporul lui Dumnezeu este în pericol de a avea doar o mărturisire. Dacă rămânem la experiențele noastre trecute, în loc să trăim comuniunea prezentă, ne aflăm sub puterea lui Moab, căci, într-un anumit fel, Moabul locuiește în trecut. Trăind experiențele trecute, și astfel devenim mărturisitori pe baza experiențelor trecute. Trebuie să fie bucuria vie a lui Hristos care, ca să zicem așa, forțează ca mărturisirea de astăzi să iasă de pe buzele noastre.

     Și nu poate exista o altă sugestie cu privire la numele acestui om? El este mărturisitorul, mărturisește starea reală a lucrurilor. El recunoaște, ca să zicem așa, că această mărturisire nu este nimic, că aceasta este un dușman absolut al lui Dumnezeu; aceasta mărturisește el. Deci, în puterea mărturisirii eșecului nostru, a mărturisirii nimicului și golului acestei "mărturisiri" vom avea parte de puterea lui Hristos care vine să ne elibereze de această simplă mărturisire (crez, mărturisire de credință, goală, fără realitatea interioară, n.t.). Ne îngrozim la gândul că putem fi doar mărturisitori? Să mărturisim acest fapt înaintea lui Dumnezeu; să ne deschidem toată inima, întreaga stare a lucrurilor, și atunci va exista cel puțin realitatea; iar acolo unde este realitatea va fi și Hristos.

     Ne amintim că am văzut o asemănare între robia Moabului și starea Bisericii așa cum este descrisă în Pergam.

     Apoi ajungem la următorul vrăjmaș, la Iabin, împăratul Hațorului, și la Debora și Barac, cei prin care Dumnezeu l-a nimicit. Am văzut că Iabin era numele unui împărat pe care Iosua îl biruise cu mai mult de o sută de ani înainte, și iată că el reînvie cu toată vechea lui puterea și, dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu, toată țara lui Israel ar fi fost sub stăpânirea lui. Numele lui este "Inteligență". El are o inteligență care se înalță împotriva cunoașterii lui Dumnezeu. Este opusul a ceea ce avem în Hristos, care a adus toată cunoștința Sa și orice altceva la picioarele Tatălui Său, și singurul Lui gând a fost să facă voia Tatălui Său. De asemenea, El a spus aceasta și înaintea oamenilor : "Dacă dorește cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta, dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi" (Ioan 7:17). Hristos este opusul absolut al lui Iabin. Dacă vrem adevărata inteligență, aceasta trebuie să fie așa cum Îl cunoaștem pe Hristos, căci în El sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoștinței (Col. 2:3). Când Biserica s-a îndreptat spre filozofie în locul lui Hristos, s-a pus sub stăpânirea lui Iabin, - a inteligenței (omenești, n.t.).

     Există un singur remediu pentru această stare, și aceasta este ceea ce vedem în Debora și Barac. Debora înseamnă "Cuvântul", iar Barac, "Fulger"; putem spune că puterea acelui Cuvânt a fost aplicată. Când slăbiciunea - despre care vorbește femeia - aplică Cuvântul lui Dumnezeu la toată înțelepciunea și inteligența omului, acesta se prăbușește în țărână. Deci, prin slăbiciune se câștigă biruința, - Hristos ne este arătat. După cum s-ar putea spune, Hristos lipsit de puterea pe care lumea o poate aprecia. Lumea disprețuiește Cuvântul lui Dumnezeu. Ea disprețuiește pe cel ce ne arată pe Hristos.

     Este slăbiciune și neputință ceea ce întâlnim la Debora și la Iael, și pe care o vedem și la Barac însuși, în reținere și ezitare în neputință, până când credința vasului mai slab, credința femeii, îl presează să facă ceea ce Dumnezeu vrea ca el să facă. În toată această parte este scris despre slăbiciune. Întreaga relatare vorbește despre slăbiciune și, totuși, este cea mai strălucitoare parte din întreaga carte.

     Biruința este aici, poate, mai completă decât în orice altă parte. Această biruință a Deborei și a lui Barac asupra lui Iabin este celebrată printr-o cântare de triumf, și totuși, ca să zicem așa, este pur și simplu celebrarea slăbiciunii, o slăbiciune care Îl înalță pe Hristos, după cum spune apostolul (2 Cor. 12:10). Avem aici acea frumoasă cântare de laudă și de triumf pe care Debora și Barac o cântă după terminarea lucrării, singura cântare de laudă pe care o întâlnim în toată cartea Judecători. Ar fi fost mai multe cântări dacă ar fi existat mai multă slăbiciune bazată pe puterea atotputernică. Ar fi fost mai multe triumfuri și mai de durată, dacă ar fi existat mai multe Debore, al cărei nume o ascunde vederii, și L-ar fi arătat în mod simplu pe Hristos, așa cum ne este descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Ah, iubiților, să fim îmbrăcați, ca să zicem așa, cu ceea ce vorbește despre Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să nu se poată gândi la noi, ca instrumente pe care le folosește Dumnezeu, ci pur și simplu la Hristos Însuși și la adevărul lui Dumnezeu, așa cum ne este prezentat prin Hristos.

     Intelectualismul rece din Sardes - perioada protestantă a istoriei Bisericii - ar corespunde robiei lui Iabin și a lui Amon, în timp ce în "învingători" vedem ceva puțin din duhul Filadelfiei.

     După aceea îl întâlnim pe Ghedeon, iar lecțiile din viața lui ne sunt foarte familiare. Aici vedem puterea lui Madian. Madianiții au fost cei care l-au dus pe Iosif în Egip și, astfel, ei reprezintă în acest fel ceea ce duce pe poporul lui Dumnezeu în lume. Ei semnifică ceartă, luptă, așa cum înseamnă numele Midi, luptă care vine prin poftele și mădularele noastre care sunt în lume, după cum ne spune apostolul Iacov (Iac. 4:1). Această invazie madianită este invazia lumii în Biserica mărturisitoare (de nume, n.t.). Și ce invazie este aceasta, dragi frați. O putem vedea atât de larg răspândită și astăzi. Cu siguranță, aceasta nu este Hristos. Nu vom vedea niciodată că lumea Îl reprezintă pe Hristos. Lumea nu ne face să ne gândim la Hristos decât la contrastul dintre ea și El. Ea este chiar opusul lui Hristos. Și oriunde lumea ocupă un loc în inimă, ea Îl înlocuiește atât de mult pe Hristos.

     Motivul este unul foarte evident. Ne amintim că apostolul Ioan spune că tot ceea ce nu este de la Tatăl este din lume. Să observăm că, în Evanghelia după Ioan, Domnul are întotdeauna pe buzele Sale un cuvânt, și acesta este Tatăl. Era bucuria Lui să-L mărturisească pe Tatăl; bucuria lumii este să-L înlocuiască pe Tatăl. Și astfel, elementul acesta nu este al lui Hristos, este exact opusul lui Hristos. Așa este lumea, fie că vine din inima noastră, în mod individual, fie că stăpânește întreaga Biserică a lui Dumnezeu, în mod colectiv.

     Acum Ghedeon este eliberatorul de sub puterea lui Madian, și aici din nou, după cum ne amintim, așa cum am văzut deja această lecție la Debora și Iael, avem evidențiată slăbiciunea. Abia acum este o slăbiciune care trebuie produsă și care trebuie să fie completă. Poporul trebuie s-o învețe, Ghedeon, la rândul lui, trebuie să realizeze slăbiciunea sa. Cu siguranță, noi nu putem urmări istoria lui. Am făcut deja acest lucru într-o anumită măsură; dar gândul constant este îndepărtarea unui lucru, unul după altul, a unui sprijin, unul după altul, până când el va fi lăsat, și mica oștire care este asociată cu el, în prezența acelei oștiri puternice care acoperă toată fața pământului. El a rămas cu cei 300, și nici măcar o sabie în mâini, doar o sabie pe buze. Ei au trâmbițe, făclii și acel strigăt: "Sabia Domnului și a lui Ghedeon". Aceasta este sabia care vorbește, sabia vorbită, mai degrabă decât o sabie în mâinile lor. 

     Ei sunt deposedați de toată puterea, deposedați atât de complet încât sunt asemănați cu o turtă de pâine de orz, care se prăbușește în mijlocul taberei și dărâmă un cort. Ei sunt, aproape literal, obiecte ale disprețului total al vrăjmașului; și totuși, cu toată slăbiciunea și neputința lor firavă, ei au sabia pe buzele lor; este sabia Domnului. Dacă sabia Domnului este de partea lor, de ce ar mai dori ei vreo sabie omenească? Și dacă trâmbița cu care ei sună proclamă puterea și conducerea Lui, și dacă lumina pe care o dețin este să "țină sus Cuvântul vieții în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume", ce nevoie mai au ei de un alt ajutor? Astfel, Ghedeon și mica lui companie ne vorbesc despre puterea lui Hristos care se sprijină pe slăbiciune. Așa cum spune apostolul: "Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să locuiască peste mine" (2 Cor. 12:9).

     Puterea lumi o vedem, printre altele, în Pergam, Sardes și Laodiceea, în timp ce în Ghedeon îl vedem pe învingătorul din aceste biserici, și în Filadelfia.

     Să trecem acum la Iefta. Următorul vrăjmaș este Amon. Știm că Amon a fost fratele lui Moab, și reprezintă mărturisirea așa cum am văzut în Moab, doar că acum nu este latura senzuală a mărturisirii, latura lumească, ci, după cum am putea spune, latura intelectuală, strâns legată de Iabin. El sugerează duhul raționalismului care pătrunde în Biserică și se instalează în ea, punându-și mâna de gheață asupra vieții ei. Fiii lui Amon își revendică dreptul asupra moștenirii pe care Israel o deținea de mult timp. Ceea ce am spus despre Iabin s-ar aplica și aici, cu privire la chestiunea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă oamenii îl vor trata într-un mod pur intelectual, așa cum fac raționaliștii, ca pe ceva ce poate fi criticat și cernut, plin de greșeli, și rămânând doar puțin care poate fi acceptat; dacă este permis acest duh, atunci avem chiar opusul duhului lui Hristos, care a preamărit Cuvântul lui Dumnezeu. El a citat întotdeauna Scriptura ca soluționând fiecare întrebare. Când El cita Scriptura era sfârșitul oricărei probleme. Ce lecție! Fiul lui Dumnezeu încheia orice discuție citând pur și simplu Cuvântul lui Dumnezeu. Raționalismul ar vrea să ne răpească acel element din caracterul lui Hristos, fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiii lui Amon ne-ar spune că putem fi creștini cu numele, putem fi mărturisitori, și totuși negând Cuvântul lui Dumnezeu, care este pecetea noastră pentru creștinism. Oh, cât de mult din stăpânirea amoniților vedem astăzi cu privire la noi, unde intelectul omenesc se implică în Cuvântul lui Dumnezeu, și omul, în loc să fie judecat potrivit Scripturii, stă și judecă Scriptura.

     Ce asuprire îngrozitoare este aceasta! Și eliberarea de ea este prin Iefta, care înseamnă "El deschide". El este cel care deschide, așa cum Hristos ne-a deschis prețiosul Cuvânt al lui Dumnezeu, ca să fim eliberați de raționalism, după cum, ne amintim, El a deschis mintea ucenicilor Săi, ca ei să înțeleagă Scripturile. El a deschis cerul pentru noi, ca să cunoaștem locul nostru înaintea lui Dumnezeu. El este Deschizătorul, Descoperitorul (sau Revelatorul n. t.), Cel care ne face luminos Cuvântul lui Dumnezeu. Și pentru că Hristos Însuși este Deschizătorul nostru, noi găsim astfel o eliberare binecuvântată și prețioasă de toate raționamentele cărnii, de toată puterea unei supremații intelectuale, care, până la urmă, nu înseamnă altceva decât o totală robie. Cine este mai nenorocit decât cel care este robul propriului său raționament sărac și slab, și se laudă cu aceasta?

     Nu vreau să mă opresc asupra vieții lui Ghedeon, și nici măcar asupra celei a lui Iefta, chiar dacă în ele sunt multe alte gânduri pe care nu avem timp să le menționăm. Încerc pur și simplu să arat cum Hristos este remediul pentru toate aceste rele, și, prin urmare, nu mă voi opri asupra detaliilor așa cum vedem în istoria lui Abimelec, nici asupra eșecului ulterior al lui Iefta, lucruri care, cu siguranță, sunt destul de întunecate.

     Putem rezuma totul doar în câteva cuvinte. Ghedeon aspira la preoție, luând astfel locul lui Hristos;  Abimelec înclina spre puterea împărătească, prin care ocupa locul pe care numai Hristos îl are, în timp ce în asprimea lui Iefta, vedem absența acelei "bunătăți și blândeți a lui Hristos", care guvernează mult mai eficient pentru că este făcută în dragoste și har.

     Apoi, în final, după Iefta, avem invazia sau mai degrabă supremația filisteană, și eliberarea lui Dumnezeu, sau mai degrabă eliberarea gândită de El, prin Samson nazireul. Filistenii reprezintă mărturisirea într-un mod mai intens, deși la început sunt asociați cu Moab. Ne amintim că Șamgar a adus o eliberare de filisteni chiar după biruința lui Ehud asupra moabiților. Filistenii reprezintă mărturisirea, și chiar mai mult decât atât. Ei reprezintă o mărturisire mult mai activă, care își afirmă supremația, care vrea să dea numele său la toată moștenirea poporului lui Dumnezeu și să-și asigure, astfel, controlul complet.

     Aceasta ne duce cu gândul la Roma și la toate pretențiile ei de a fi Biserica, de a fi depozitarul întregii revelații a lui Dumnezeu. Ea pretinde că este conducătorul poporului lui Dumnezeu, că poate să spună ce este și ce nu este voia lui Dumnezeu. Toată autoritatea este centrată în papă și administrată prin preoți omenești și celebrată prin ritual omenesc. Întregul duh și sistem al Romei este această putere filisteană care controla odată întreaga Biserică mărturisitoare, și care, în duhul ei, își pune mâinile chiar și acum  pe cele mai frumoase părți ale moștenirii lui Dumnezeu. Este aceasta după gândul lui Hristos? Nu ne jefuiește aceasta de Hristos? Cu siguranță că o face. Ea este femeia Izabela, și Tiatira, după cum am văzut când ne-am ocupat de Șamgar.

     Roma, care ridică mereu crucifixul, ne fură crucea. Roma, care Îl înalță pe Fiul lui Dumnezeu, parcă ni-L răpește practic pe El punând-o pe cea pe care o numește mama lui Dumnezeu peste Hristos. Prin această manipulare Roma ne fură realitatea; și astfel, oriunde este permis duhul Romei - și este o mare parte din Roma în multe locuri, chiar dacă nu-i poartă numele, există multe lucruri în Protestantism asemănătoare ei - oriunde vedem acest sistem de lucruri, se folosește de lume, de carne, da, de diavolul însuși, pentru a promova planurile ei necurate de a intra în stăpânirea poporului lui Dumnezeu. Cu siguranță, aceasta nu este Hristos. Care este remediul, care este izbăvirea de influența îngrozitoare a femeii îmbrăcate în stacojiu? Cu siguranță, doar Hristos. Dar Hristos așa cum ne este prezentat El, total opusul a ceea ce pretinde Roma. Roma pretinde că stă ca împărăteasă și că nu este văduvă și că nu are parte de nicio durere, iar pe Hristos L-am prezentat ca nazireu, Cel separat, Cel care nu are nimic aici, care este separat de păcătoși, separat de lume, separat de duhul care este în lume. Hristos este adevăratul nazireu, dintre care Samson, departe de a-I fi tipul, a fost, din nefericire, un contrast. Duhul adevăratului nazireat, așa cum îl vedem în Hristos și ca legat de Hristos, este cel care ne poate elibera de toată puterea filistinismului, din ceea ce se ocupă cu închinarea la sfinți, de mărturisire și superstiție, și din tot ceea ce ar înjosi pe sfinții lui Dumnezeu.

     Așadar Îl vedem pe Hristos de-a lungul întregii cărți, până la sfârșit. Dacă ne vom face timp să parcurgem toată istoria din cartea Judecători, și vom lua fiecare din aceste eliberări în parte căutând să punem în locul eliberatorului pe Hristos, pe Hristos Însuși, puterea binecuvântată, singura putere adevărată de eliberare din toate aceste situații, vom vedea, cu siguranță, nu doar eliberări parțiale și incomplete pe care le vedem în această carte, ci o biruință reală, adevărată și durabilă prin Hristos. "Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos" (1 Cor. 15:57).

     16.1.4     Manifestarea deplină a corupției interioare

     Ajungem acum la ultima parte a cărții, a treia. Am trecut deja peste aceasta, dar vreau să vorbesc despre ea doar în legătură cu tema noastră principală de aici. Știm că idolatria, introducerea idolatriei, așa cum am văzut, a fost eșecul poporului de a-L accepta pe Hristos ca chipul Dumnezeului nevăzut, și căutând să-și facă o altă imagine din propria lor minte, o concepție parțială, ca să zicem așa, despre Dumnezeu, dar nu a lui Dumnezeu, așa cum ne este descoperit în Persoana Domnului nostru. Atunci când Dumnezeu este mistificat (de mintea omenească), atunci apare idolatria și omul se strică foarte repede. Și am văzut în acea stricăciune îngrozitoare din Ghibea și în tratarea ei ulterioară, când Dumnezeu este părăsit și când Hristos ca imagine și reprezentant al lui Dumnezeu este dat deoparte, cum omul îl disprețuiește pe aproapele său, ajungând să comită împotriva lui toate urâciunile la care oamenii din Sodoma s-au dedat.

     Ce tablou îngrozitor al inimii omenești! Când Israel vine să facă dreptate - în propria sa dreptate - pentru a trata acest rău teribil tolerat de către seminția lui Beniamin unde a fost săvârșit, vedem neputința răzbunării omenești de a realiza dreptatea lui Dumnezeu. Constatăm că acum disciplina merge complet la extrem, aproape, de a nimici o seminție întreagă. Vedem cât de ineficient este brațul cărnii, și Dumnezeu trebuie să-i umilească, să-i zdrobească, și să-i învețe din nou și din nou, această lecție, care este subliniată în toată cartea, lecția slăbiciunii omenești.

     Totul este rezumat în aceste cuvinte care încheie această carte: "În zilele acelea nu era împărat în Israel". În aceste cuvinte este exprimat întreg suspinul care străbate întreaga carte; el arată dorința pe care Duhul lui Dumnezeu a pus-o în inima poporului: venirea lui Hristos Însuși, singurul remediu pentru tot răul din mijlocul nostru.

     16. 2     A ține cu tărie pentru Hristos în zilele de ruină

     Ajungând la finalul studiului nostru, insistăm asupra responsabilității enorme care apasă asupra acelora ale căror ochi au fost deschiși la realitățile asupra cărora ne-am concentrat. Unde sunt acum Ghedeon, Iefta, Barac? Unde sunt apostolii, martirii și martorii Bisericii? Au plecat. Ei nu mai pot sta la spărtură, sau să susțină steagul lui Hristos. Ei se odihnesc de munca lor, așteptând să fie răsplătiți pentru slujirea lor credincioasă (Apoc. 14:13).

     Dar vrăjmașul este încă aici, așa cum am văzut din abundență; și Biserica lui Hristos este încă aici cu mărturia adevărului lui Dumnezeu care trebuie menținut în fața răului abundent. Da, din nefericire, robiile spirituale sunt un fapt prezent - dar cine și unde sunt eliberatorii?

     Ne uităm aproape sau departe? Ne gândim la cineva de de dincolo de mare, sau dintr-o țară îndepărtată, de al cărui nume și lucrare am auzit? Ah, iubiților, să ne uităm în jurul nostru, în casele noastre. Oftăm și plângem din cauza necazurilor? Ne este foame după Cuvântul lui Dumnezeu? Suntem cu totul zdrobiți și neajutorați? Atunci de ce nu noi? De ce să nu ne folosească Dumnezeu pe noi, în slăbiciune totală, ca pe niște instrumente de ajutor și eliberare pentru poporul Său? 

     Oh, ce onoare, demnitate și bucurie de a ne fi îngăduit să ținem cu tărie pentru Hristos, pentru Biserica Sa și pentru adevărul Său  într-o zi de cercetare și ruină! A ține cu tărie, a mărturisi, da, a muri dacă este nevoie, pentru El. Toți au cedat? Au fost abandonate principiile sau a slăbit preocuparea evlavioasă? Atunci, în Numele lui Hristos, dacă nu există decât unul care să țină cu tărie adevărul, să-l țină. Unul mai puternic decât cel mai puternic va fi alături de el.

     Astfel, dragi frați, vom descoperi că încă de la început, și pe măsură ce parcurgem întreaga carte, vom descoperi că singura mare lipsă este - absența lui Hristos, Hristos nu este aici, Binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu nu are întâietatea; domnia Lui, controlul Lui, puterea Lui, lipsesc, lipsesc peste tot. Doar o licărire cu privire la El este tot ce avem - pur și simplu o fulgerare, ca să zicem așa, o licărire cu privire la Hristos care se stinge într-o noapte mai întunecată, pentru că Hristos Însuși nu este aici.

     Nu există nicio restaurare pentru Biserica lui Hristos, nu există nicio îmbunătățire pentru poporul lui Dumnezeu, nu există nimic care să ducă la dreptate, sau a fi drept, nu există ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, lipsește singura Persoană care poate controla starea sufletului. Iubiți frați, putem fi destul de riguroși, putem fi corecți din punct de vedere teologic și ecleziastic, putem indica greșelile dintr-un sistem sau altul, inconsecvențele celor care mărturisesc că sunt creștini, s-ar putea să ajungem să fim chiar farisei (adică corecți, n.t.) în purtarea noastră, dar nu suntem nimic dacă nu avem permanent acest fapt dominant, - Hristos în Persoana Sa binecuvântată, Hristos în atotsuficiența Lui, Domnul Isus în plinătatea iubirii Sale și în atractivitatea Persoanei Sale, El, singurul care poate controla, conduce și elibera pe poporul Său, Cel pe care dorim atât de mult să-L vedem.

     Există o bucurie în conflict, există o bucurie în obținerea adevărului lui Dumnezeu; o bucurie chiar la întâlnirea cu vrăjmașul, dacă îl întâmpinăm în credință; o bucurie de a ne smeri și de a învăța propria noastră slăbiciune; dar ah, toate aceste bucurii până la urmă nu sunt decât anticipări ale acelei mari bucurii pe care inimile noastre o așteaptă, o așteaptă împreună cu El, să-L vedem pe El. Și când Îl vedem, și Biserica Lui Îl vede, când vom fi răpiți pentru a fi împreună cu El, atunci și numai atunci vom fi asemenea chipului Său. Dar aici jos, pe pământ, pentru a fi reprezentanții Săi, ne vom asemăna  în mod practic cu El și vom fi o mărturie pentru El, în măsura în care El va avea autoritate asupra gândurilor noastre, motivațiilor noastre, dorințelor noastre, și asupra întregii noastre vieți, astfel că vom putea spune împreună cu Pavel: "Pentru mine a trăi este Hristos" (Filip. 1:21).

     Cât de binecuvântată este această stare! În mijlocul confuziei totale în care noi trăim, în mijlocul totalei pustiiri pe care a adus-o mândria și aroganța omului, în mijlocul răutății lui Satan și a atracțiilor lumii, putem spune :

 

     "Am auzit glasul lui Isus, 

      Nu-mi trebuie nimic mai mult,

      Am văzut chipul lui Isus,

      Tot sufletul meu este satisfăcut ".

     Suntem satisfăcuți cu El, preaiubiților? Ne umple El sufletul? Are El stăpânire asupra noastră, umblăm noi în comuniune cu El? Dacă este așa, în ciuda întregii ruine care ne înconjoară, și în fața întregii sarcini a responsabilității noastre, vom avea o putere care ne va permite să înfruntăm totul, și aceasta este - Hristos și doar Hristos. Nimic altceva în afară de Hristos; El Însuși, Cuvântul Său, voia Sa, conducerea Sa, autoritatea Sa, onoarea Sa; Hristos reflectat într-o viață zdrobită, într-un sine zdrobit. Ne dorim onoarea de a-L reprezenta pe Hristos, de a fi plini de Hristos?

     "Pentru mine a trăi este Hristos".

     "Amin, vino, Doamne Isuse".

                                     .......................................................................................